$$$

 Lasă-mi, toamnă...

Ana Blandiana

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ţi-i dau.

Ieri spre seară-n vântul galben

Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.

Astă-noapte zarea-n iarbă

Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,

Paşii mei alungă-mi-i.

Dimineaţa bolta scurse

Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi

Fructele şi lasă

Urşii neadormiţi, berzele neduse,

Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.

Înserează-mă pe mine,

Mă-nserez oricum.

Bună dimineața tuturor!

Septembrie binecuvântat cu iubire!

$$$

 

"Annie Wilkins – Femeia care a refuzat să moară înainte să-și împlinească visul

În anul 1954, viața lui Annie Wilkins părea sfârșită. Pierduse tot: ferma moștenită de la familie, rudele ei nu mai erau, iar medicii i-au dat un verdict necruțător:

👉 la 63 de ani, i se mai dădeau doar doi ani de trăit.

Dar Annie nu a acceptat această sentință. În inima ei mai ardea un singur vis: să vadă, măcar o dată înainte de moarte, Oceanul Pacific. Refuzul de a se resemna Autoritățile i-au propus să se mute la azilul săracilor din comitat. Annie a spus nu. Nu voia să moară uitată, în anonimat, între zidurile reci ale unei instituții. Ea încă dorea să trăiască.

Și atunci a luat o hotărâre nebunească pentru acele vremuri: să pornească spre vestul Americii … călare.

Pregătirea plecării și-a cumpărat, cu ultimii bani, un cal bătrân și obosit, pe nume Tarzan, a îmbrăcat o salopetă bărbătească (mai practică pentru drum lung decât hainele femeiești ale vremii);

și-a luat alături câinele credincios, un metis pe nume Depeche Toi („Grăbește-te!”, în franceză).

Fără hartă, fără bani, fără garanții. Doar cu credința simplă că oamenii Americii nu-și pierduseră încă bunătatea.

O călătorie împotriva timpului și a lumii moderne, călătoria a durat aproape doi ani. Annie a parcurs peste 6.000 de kilometri:

- a traversat munți și râuri;

- a înfruntat furtuni de zăpadă și călduri sufocante;

- a străbătut șosele rapide, dominate deja de automobile, într-o Americă aflată în plină schimbare – televiziunea intra în case, oamenii deveneau mai grăbiți, mai suspicioși.

Dar Annie, cu pasul lent al calului și cu simplitatea ei, trezea în sufletele celor pe care îi întâlnea amintirea ospitalității de altădată. Întâlnirile de pe drum

Pe parcurs, Annie a cunoscut:

- oameni obișnuiți, care îi ofereau hrană, adăpost sau doar un zâmbet;

- dar și personalități ale vremii: pictorul Andrew Wyeth, comediantul Groucho Marx, realizatorul Art Linkletter.

I s-a propus să rămână în diverse locuri, să muncească, să primească o casă, chiar și să se mărite. Însă Annie refuza mereu politicos. Avea un singur țel: să ajungă la Ocean.

Victoria împotriva morții

Și într-un final, după doi ani de drum, Annie a văzut Pacificul. Nu doar că a învins boala și previziunile medicilor, dar a demonstrat că:

- nicio vârstă nu este prea înaintată pentru a visa;

- niciun drum nu este prea lung dacă este parcurs cu credință și speranță.

Moștenirea ei

Annie Wilkins a devenit un simbol al:

rezistenței în fața destinului;

libertății de a-ți alege viața;

umanității într-o lume care părea să o piardă.

Ea nu a călărit doar împotriva morții, ci și împotriva uitării. A reamintit Americii – și lumii întregi – că:

„Niciun vis nu este prea mare, niciun drum prea lung … dacă îl parcurgi cu credință.”

Text copiat.

Casa Floarea Vietii

$$$

 

Dacă un om te iubește cu adevărat, va veni la tine în orice chip: va sosi, va păși, va galopa, va zbura ori va înota. Chiar și târându-se, dacă nu va putea merge. Iar de nu va mai putea nici târî, atunci îl vei afla căzut în drumul către tine, asemenea acului unei busole. Așa cum a fost descoperit scriitorul Stevenson în pădure, fără cunoștință. Zăcuse două zile, vlăguit de puteri, dar a fost găsit și îngrijit. Și îndată ce a reușit să se ridice, șovăind, și-a reluat călătoria. Mergea către femeia iubită, Fanny Osbourne. Și, în cele din urmă, a ajuns la ea.

Fanny nu era nicidecum potrivită pentru Stevenson. Îl întrecea cu zece ani – lucru de neconceput în secolul al XIX-lea. Avea doi copii. Și, mai presus de toate, era măritată. Soțul risipitor îi frânsese inima cu cruzime. Divorțul, în acele vremuri, era aproape imposibil. Ușor ne putem închipui cum a primit familia tânărului scriitor această iubire: cu refuz hotărât. Nici Fanny nu voia să-i strice viitorul. Ea s-a întors în America, iar el, resemnat, a revenit în Scoția.

Dar Stevenson a iubit-o pe Fanny așa: pur și simplu a recunoscut-o. A știut că ea era aleasa lui încă din clipa când i-a zărit silueta, nedeslușită, în pragul unei uși – fără să-i vadă chipul! Și a iubit-o pe dată, iar ea i-a răspuns cu aceeași inimă. Iar dragostea n-a pierit. Căci, într-o zi, Fanny i-a scris o scrisoare din America. Se spune că i-a mărturisit despre o boală grea. Atunci, scriitorul firav, slab și tuberculos a cumpărat de îndată un bilet pe un vapor și a pornit spre celălalt continent. Călătoria era cumplită și nesfârșit de lungă. Dar a ajuns!

Numai că femeia iubită plecase într-un alt oraș. Nu putea nici să-i scrie, nici să-i telefoneze. Poate nici nu știa că el plutea pe mare spre ea. Stevenson a urcat într-un tren groaznic, al imigranților, și s-a dus să o caute acolo. Dar nu a găsit-o: ea plecase mai departe. Epuizat și bolnav, scriitorul a încălecat un cal și a pornit în galop către Fanny. A călărit două zile, apoi a căzut fără simțire. Când a fost readus la viață și ușor îngrijit, și-a reluat drumul, pe jos, către cea pe care o iubea. Și a ajuns! Așa arată iubirea adevărată.

Apoi, viața le-a zâmbit. Fanny s-a vindecat, soțul abuziv i-a dăruit, în sfârșit, divorțul, iar copiii ei l-au îndrăgit pe tatăl vitreg. Ba chiar l-au ajutat să scrie: fiul a contribuit la „Comoara din insulă”, iar fiica i-a copiat manuscrisul. Cartea le-a adus faimă și belșug. Și-au dus traiul în tihnă.

Înțelegeți, dacă un om iubește cu adevărat, își va găsi timp să vină la voi, dacă îl chemați ori măcar îi spuneți că sunteți în primejdie. Va veni pe apă, prin văzduh, în galop sau pe jos, șchiopătând. Iar dacă nu are timp ori nu găsește puterea – aceea nu este iubire. Este doar o umbră, un contur în prag, dar nu iubirea însăși. Și nu trebuie să vă amăgiți. Dacă ați fost în nevoie și în primejdie, iar omul nici măcar n-a încercat să urce într-o mașină ori într-un tren ca să ajungă la voi, nu e iubire. Și cel mai probabil nu veți fi împreună. Chiar dacă nu vă despart continente, ci doar câteva străzi…

©️ Anna Kirianova

$$$

 

$$$

 

Așa era cândva:

"Mamele noastre mergeau cu rufele la râu și transformau cea mai obositoare muncă în cea mai frumoasă întâlnire a săptămânii...

Marțea și joia, râul se umplea de râsete și de bătuturile femeilor pe plăcile de lemn. Nu era doar o corvoadă, era cel mai așteptat moment social al săptămânii, când toate femeile din sat se adunau la malul apei cu coșurile pline de rufe murdare.

"Măi, Floarea, ce faci cu cămașa asta?" râdea Maria, arătând spre un tricou plin de pete. "Bărbatul tău se bălăcește ca purcii prin curte!" Râsetele răsunau pe toată valea, amestecându-se cu sunetul apei și cu plescăitul rufelor pe pietrele netede.

Fiecare își avea locul ei la râu. Ileana lângă piatra mare că avea spatele rău, Ana mai în vale că avea mulți copii și îi trebuia spațiu, Veturia pe marginea râului dând sfaturi tuturor.

"Pentru petele de sânge pui sare și apă rece, dragă," îi explica bătrâna unei tinere. "Apa caldă face sângele să se închege." Și așa se transmitea înțelepciunea casnică care nu se învăța din cărți.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce înseamnă comunitatea adevărată - nu cea virtuală, ci cea din muncă comună și povești împărtășite la malul râului.

Copiii alergau goi pe mal, făceau băltoace și se jucau cu broaștele. Fetițele învățau să recunoască petele, băieții construiau diguri de pietre. Săpunul era făcut acasă din unsoare și cenușă, mirosea aspru dar curăța mai bine ca orice.

Se vorbea despre cine se mărită, cine e însărcinată, care vecină și-a cumpărat vacă nouă. "Ai auzit de Maria lui Ion? S-a logodit cu băiatul de la moară!" Și iar râsetele umpleau văzduhul.

Rufele spălate se întindeau pe pietre să se usuce. Cămășile albe fluturau ca steaguri în vânt, iar culorile rochiilor făceau râul să arate ca un rug de primăvară.

La amiază, femeile își făceau pauză la umbra sălciilor. Scoteau pâine cu slănină din coșuri, iar povețele deveneau mai intime. Prieteniile se întăreau în acele momente de liniște.

Te-ai întrebat vreodată ce am pierdut când am câștigat confortul modern? Pentru că atunci când mașinile de spălat au apărut, nu s-a pierdut doar tradiția spălatului la râu - s-a pierdut cea mai importantă rețea socială a femeilor de la țară.

Astăzi spălăm singuri, în beciul casei. Dar nimeni nu ne mai spune cum să scoatem petele grele din viață, nimeni nu ne mai dă sfaturi despre copii, nimeni nu ne mai ascultă necazurile.

Râul acela știa toate secretele satului. Femeile se spălau pe ele și pe ai lor, dar și sufletele și-le curățau acolo, în râsetele și lacrimile împărtășite."

Preluare net 

Pagina:Viață de românaş

$$$

 Pentru că m-au enervat cu un exemplu stupid, venit din incultură, vreau să-i enervez și eu pe neomarxiștii de stânga din USR, cu un exemplu care sigur o să-i crizeze. 

Generalul cu patru stele Mircia Chelaru, fostul șef de stat major al Armatei Române. Cu un dosar penal fabricat și încheiat penibil, că fapta nu există, ca să-i închidă gura. Statul paralel a încercat să închidă gura unui general cu patru stele, dacă vă puteți imagina. 

Dar iată ce spune domnul general: 

“Voi, ăștia care trăiți cu impresia că învingerea Ucrainei va însemna că ne trezim cu rușii la ușă!

Am o veste foarte proastă pentru voi!

Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară!

Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze!

Voi ați terminat vreo școală pe bune?! Ați făcut istorie?! Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri!

Când a fost vreodată Rusia judecată, când a plătit Rusia daune cuiva?! Când vreodată Rusia a fost pusă în genunchi?! Când?! 

Nu și-au cerut scuze niciodată pentru ce au facut! Dimpotrivă, au primit și despăgubiri pentru nenorocirile pe care le-au lăsat în urmă pe unde au fost!

Pe ruși nu îi injuri, nu îi calci în picioare și după aia beți împreună, vă pupați la primărie, dansați, vă faceți frați de cruce și rămâneți prieteni pe vecie! Cu rușii trebuie să fii atent. Să păstrezi relații de bună vecinătate.

Nu spune nimeni să îi pupăm în fund. Ci că trebuie să avem o politică deșteaptă și relații diplomatice cordiale! Să arătăm că îi respectăm și că merităm să fim respectați. Relații cordiale, mă, istericilor! 

Că războiul se termină, dar Rusia rămâne lângă noi! Ce, nu v-a mai vândut Vestul rușilor?!

Pactul Ribbentrop-Molotov vă spune ceva?! Expresia "sferă de influență" nu vă pare cunoscută, tolomacilor?! 

Credeți că s-ar da înapoi să ne facă cadou rușilor acum dacă ar avea vreun avantaj promis și garantat de Kremlin din asta?! 

Rusia nu a jucat bambilici niciodată în istorie! Asta am făcut-o noi! Noi ne-am furat și ne furăm singuri căciulile! 

Pe planeta noastră Rusia este, totuși, o superputere. Și o superputere nucleară, cu resurse naturale pentru care Vestul ar da nu doar o mână și un picior să se înfrupte, ci ar sacrifica țări întregi. Cum face acum cu Ucraina.

Visul cu înfrângerea Rusiei este foarte, foarte frumos, dar în prezent este o utopie - ca să nu spun că e pura demagogie politică occidentală, care vă aruncă praf în ochi!

Cât timp Putin trăiește, va fi tătucul lor.

Lăsați naibii gogorițele și truismele sforăitoare și priviți realitatea în față: nu există șanse ca Rusia să fie îngenunchiată decât prin declanșarea unui al treilea război mondial și sacrificarea întregii planete pentru un rezultat incert. Pentru că un al treilea razboi mondial va fi un război cu arme neconvenționale, cu arme chimice, biologice, nucleare. Și cum Putin e dement, cum spuneți chiar voi, nu se va sfii să le folosească. Iar răspunsurile NATO vor fi în oglindă. 

Chiar și așa, nu e sigur că va exista o Rusie înfrântă! 

Mai bine vă gândiți foarte bine ce faceți cu politicienii țării asteia și cât îi mai lăsați să își bată joc de noi!

Mai bine îi întrebati pe guvernanți, parlamentari și președinte ce poziție ar trebui să aibă România în contextul actual. Pentru că războiul se va încheia la un moment dat și rușii vor rămâne ca un cui în talpa noastră, că așa au fost mereu. 

Și să vă gândiți și la care ar trebui să fie poziția noastră în fața unei posibile alianțe a Rusiei cu China. Și amintiți-le tuturor demagogilor și visatorilor ca NATO nu va veni să ne apere noi dacă va avea ținte mai importante de apărat! Și va avea! Între apărarea peninsulei Alaska și a României, ce credeți că va apăra NATO?! Spuneți-le idioților noștri de politicieni că BRIC se poate transforma oricând și într-o alianță militară pe față! Și România va fi așa cum a fost cu adevărat mereu: pe cont propriu!

Pentru că indiferent de alianțele semnate, mereu am fost SINGURI!

Nimeni nu ne-a susținut interesele pentru că așa era corect! Totul a avut și are un preț! Un preț extrem de greu pentru națiunea română care acum doarme în papuci și care a lasat și lasă toți hoții, lingăii, corupții, incompetenții, scârnăviile, trădătorii de neam și de țară să o conducă !"

Aș vrea să comentați temele deschise de generalul Chelaru, nu să vă referiți la el. Uitați-vă la steaua indicată, nu la degetul care o arată.

Acum tăvăliți-vă! Vă las dreptul. :)

$$$

 Fabulă: 

Câinele locuia la măcelărie. Într-o zi, vrând, dar neprimind, mai multe oase, câinele se supără pe măcelărie și amenință că pleacă. Măcelăria îi transmise, la oră de vârf, că nu-i pasă. Poți să pleci, suntem reci, iarna ni-i pe veci. Gen.

Câinele se prefăcu atunci că are o dilemă.

Apoi, câinele primi un os în plus și rămase.

Morala: 

Câinele nu pleacă de la măcelărie, taman când măcelăria așteaptă să primească marfă. 30 de miliarde de oase, din care două miliarde pentru consultanță.