$$$

 Alexandru Pesamosca, medicul-înger, a decedat pe 1 septembrie 2011.

Alexandru Pesamosca s-a născut pe 14 martie 1930 la Constanța, fiind fiul unui ofițer de marină. A urmat în orașul natal școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”, apoi s-a mutat la București, unde a absolvit Facultatea de Medicină Generală în 1954. La doar 24 de ani a devenit medic, fiind repartizat ca stagiar într-un sat de lângă Fetești, Niculești-Jianu. După trei ani, tânărul doctor a fost transferat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu, unde a lucrat timp de 27 de ani la secția de chirurgie.

În 1971, Alexandru Pesamosca a primit o bursă cu durata de un an la Hôpital des Enfants Malades din Paris, iar între 1972 și 1984 a ocupat poziția de şef al secției de chirurgie de la Grigore Alexandrescu. Începând cu 1984 medicul a lucrat la Spitalul de Copii Budimex, conducând Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatricã pânã în 2002.

Într-un interviu, doctorul Pesamosca a mărturisit că a făcut, de-a lungul timpului, peste 50.000 de intervenții chirurgicale, spitalul fiind, de multe ori, cea de-a doua sa casă. Devotatmentul său excepțional l-a făcut să le spună celor care i-au fost discipoli: “Să nu vă despărțiți nicicând de pacient înainte ca el să părăsească spitalul, să muriți cu bolnavul de gât, că doar aşa veți putea contribui la misterul vindecării lui”.

În 1999, după ce a soția sa a murit, Alexandru Pesamosca s-a mutat într-o cămăruță de la spital, fiindu-le în permanență aproape micuților pacienți, dar și tinerilor medici care îi cereau deseori sfaturile. Cei doi fii ai săi au murit înaintea lui, primul în 1993, din cauza unei tumori cerebrale, iar cel de-al doilea din cauza cancerului, în 2008.

În vara anului 2011, medicul a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. Pesamosca a murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani. Pentru că a fost ctitorul Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului în care a muncit în ultima parte a vieții sale, patriarhia a fost de acord ca doctorul să fie înmormântat în grădina instituției medicale, sub geamurile sălii de operație în care salvase viețile a mii de copii.

_$$$

 Misterul averii lui Al Capone, șeful imperiului crimei din SUA

Alphonse Gabriel Capone, cunoscut în întreaga lume drept Al Capone, este cel mai notoriu gangster american din toate timpurile. A avut o viață demnă de film și i-a sfidat pe oamenii legii în nenumărate rânduri.

A strâns o avere fabuloasă, pe care a reușit să o ascundă chiar înainte de a fi arestat. De atunci, banii gangsterului sunt căutați obsesiv de investigatori profesioniști și amatori din întreaga Americă.

Născut pe 17 ianuarie 1899 în New York, într-o familie italiană, Al Capone a fost, timp de șapte ani, liderul absolut al crimei organizate din Chicago. Și-a început „cariera” infracțională la o vârstă fragedă, la doar 14 ani, după ce a fost exmatriculat pentru că a lovit o profesoară.

În anii ce au urmat, Al Capone s-a alăturat unor bande mai mici de infractori, iar ulterior a lucrat pentru mai mulți gangsteri italieni. Era poreclit „Scarface” (fața cu cicatrice), după cicatricea care i-a rămas în urma unei tăieturi de cuțit pe care i-a aplicat-o Frank Gallucio, un răufăcător din New York.

Capone a părăsit New York-ul la 20 de ani. Tânărul infractor s-a mutat în Chicago, unde i s-a alăturat mentorului și prietenului său, Johnny Torrio. Împreună cu acesta, a fondat cartelul numit „Chicago Outfit”.

Al Capone și Torrio au controlat afacerile cu jocuri de noroc și prostituția până la adoptarea Legii Prohibiției, în 1920. Apoi, cei doi au devenit contrabandiști și distribuitori de alcool, care fusese scos în afara legii.

Al Capone a devenit liderul crimei organizate din Chicago în 1925, când Johnny Torrio a părăsit SUA și s-a întors în Italia, după ce o bandă rivală atentase la viața lui.

Rămas singur în fruntea operațiunilor, inteligentul Scarface și-a extins afacerile și a început să ducă o viață luxoasă, care a intrat în atenția autorităților.

Gangsterul s-a mutat într-un apartament luxos din hotelul Metropole și, ulterior, într-un apartament din hotelul Lexington, unde și-a stabilit centrul de operațiuni. La apogeul carierei sale infracționale, Al Capone avea în subordine peste 600 de gangsteri din Chicago.

Presa vremii estima că afacerile lui generau 100 de milioane de dolari anual. În economia de astăzi, averea lui Al Capone este estimată la aproximativ 1.3 miliarde de dolari.

Gangsterul folosea mereu numerar, distrugând toate urmele și documentele care i-ar fi putut conduce pe investigatori la el. În cele din urmă, a fost prins pe 5 iunie 1931, când guvernul SUA l-a arestat pentru evaziune fiscală.

După arestare, Al Capone a fost condamnat la 11 ani de închisoare, potrivit History.com. A fost încarcerat în penitenciarul din Atlanta în 1932. Avea doar 33 de ani.

Acolo, a fost diagnosticat cu sifilis și gonoree. Pe lângă dependența de cocaină, aceste boli îi cauzau momente de dezorientare și probleme psihice.

În curând, Capone a fost transferat în celebra închisoare Alcatraz, unde și-a petrecut următorii cinci ani. Cum bolile sale avansau, și-a petrecut ultimul an de încarcerare în spitalul din Alcatraz.

A fost eliberat condiționat în 1939. Apoi, și-a petrecut câțiva ani în instituții psihiatrice, după care s-a mutat în Miami cu soția lui. A rămas acolo până la moartea sa, survenită pe 27 ianuarie 1947.

A ținut secret, iar apoi a uitat unde și-a ascuns averea

Fostul șef mafiot și ucigaș cu sânge rece a murit de infarct, lăsând în urma sa sume substanțiale de bani. Însă nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu averea sa.

Marie Capone, nepoata lui, a scris că unchiul ei avea milioane de dolari îngropați și ascunși în diverse locuri. Însă, cum era prea afectat psihic când a ieșit din închisoare, nu-și putea aminti unde ascunsese banii.

Au circulat zvonuri că Al Capone și-ar fi ascuns banii într-o peninsulă din statul Michigan. Încă de când mafiotul a fost arestat, oamenii îi caută averea, dar fără succes.

În anii ’80, compania de construcții Sunbow plănuia să renoveze hotelul Lexington, din Chicago, unde Capone își avusese reședința înainte de a fi arestat.

În timpul prospectărilor, angajații Sunbow au descoperit o serie de tuneluri subterane, care duceau spre bordelurile și barurile din apropiere. Fuseseră făcute pentru a-i oferi lui Al Capone o cale de scăpare, în cazul unei razii a poliției.

Pe lângă tuneluri, sub clădirea hotelului au fost descoperite și un poligon de tragere și un seif secret, în care se credea că se afla o parte din averea lui Al Capone.

Misterul încăperii securizate a fost elucidat pe 21 aprilie 1986, când seiful a fost deschis în cadrul unui show televizat. Emisiunea, denumită „Misterul seifurilor lui Al Capone”, a durat două ore.

Găzduit de Geraldo Rivera, show-ul a fost prezentat ca fiind „senzațional”, iar milioane de oameni din întreaga Americă au urmărit deschiderea seifului. Rivera a adus la fața locului și câțiva funcționari de la agenția americană de administrare fiscală, în cazul în care seiful ar fi conținut bani.

La fața locului a fost prezent și un medic legist, care ar fi trebuit să intervină dacă în camera securizată erau găsite cadavre. Dar când seiful a fost deschis, Rivera și telespectatorii săi au fost dezamăgiți.

Înăuntru s-au găsit doar câteva sticle goale și noroi. Absolut nimic spectaculos. Deși a avut un final dezastruos, emisiunea a fost una dintre cele mai urmărite din istoria SUA, cu o audiență de peste 30 de milioane de oameni.

Momentan, misterul averii lui Al Capone rămâne neelucidat și mulți continuă să caute bogățiile lui fabuloase.

,$$$$

 De îndată ce Brigitte Bardot, la numai douăzeci și cinci de ani, a aflat că este însărcinată, a încercat cu disperare să găsească un medic dispus să o ajute să renunțe la copil. Însă, în Franța, asemenea intervenții erau interzise, iar niciun doctor nu a îndrăznit să riște reputația tratând o pacientă atât de celebră. Tatăl copilului, actorul Jacques Charrier, a convins-o pe Brigitte să renunțe la această idee nechibzuită și să-i devină soție.

Ultimele luni ale sarcinii s-au transformat pentru frumoasa actriță într-un adevărat coșmar. Fotoreporterii îi asaltau reședința, în speranța de a surprinde imaginea inedită a unei vedete îngreunate de kilograme și oboseală. Refuzând să mai iasă în public, Brigitte a ales chiar să nască acasă, de teama indiscrețiilor din spital. Astfel, în noaptea de 11 ianuarie 1960, a venit pe lume un băiețel, căruia i s-a oferit un nume cu rezonanță aleasă: Nicolas.

În memoriile sale, Bardot mărturisește: „El era ca o excrescență ce se hrănea din mine, pe care o purtam în trupul meu umflat.” Brigitte a refuzat să-și alăpteze fiul, considerând că nu voia să se „desfigureze pentru rolul inuman de doică”.

Casa actriței era permanent înconjurată de jurnaliști, dornici să obțină fotografia exclusivă a tinerei mame alături de Nicolas Jacques Charrier. Prima ședință foto a avut loc chiar în ziua nașterii copilului, realizată de vechiul prieten al familiei, Jérôme Brier, care a imortalizat sute de imagini publicate ulterior de presa tabloidă din întreaga lume.

Soțul său, Jacques Charrier, nădăjduia că instinctul matern se va trezi, însă Brigitte își arăta dragostea doar în fața obiectivului. Îngrozită să-și piardă aura de „fată-femeie”, refuza să-și asume imaginea de „mamă”. Copilul simțea instinctiv această respingere și izbucnea în plâns ori de câte ori mama încerca să-l ia în brațe.

Nu după mult timp, capricioasa Brigitte s-a îndrăgostit de actorul Sami Frey. Aflând de infidelitate, Charrier a avut o altercație violentă cu rivalul său, apoi a intentat divorț, revendicând drepturile asupra fiului. În fața instanței, Bardot a renunțat fără ezitare la copil, susținând că ea însăși are nevoie de ocrotire și, prin urmare, nu este în stare să-i ofere lui Nicolas grija cuvenită.

Câteodată încerca să-și repare relația cu fiul, dar toate aceste tentative sfârșeau în eșec.

La doisprezece ani, Nicolas a venit în vizită la mama sa și și-a dorit să petreacă mai mult timp împreună, însă Brigitte l-a trimis înapoi la tatăl său, pentru că avea programată o seară mondenă. După acest episod, băiatul a refuzat ani la rând să-și mai vadă mama.

Băiatul a crescut, s-a transformat într-un tânăr atrăgător, iar mama a încercat din nou să-și refacă legătura cu el, însă amintirile rănilor din copilărie se ridicau ca un zid de netrecut. În memoriile sale, Brigitte scria: „Am patruzeci și șapte de ani și îl am pe minunatul meu Nicolas, de douăzeci și doi de ani, familia mea, sprijinul meu. Îl iubesc mai mult decât orice pe lume.” Dar clipa prielnică pentru asemenea mărturisiri se pierduse iremediabil.

Nicolas a urmat studii de economie la Universitatea din Paris și nutrea o pasiune profundă pentru muzică. A învățat să cânte la pian, compunea melodii și realiza aranjamente muzicale. La douăzeci și doi de ani, chipul său de o frumusețe clasică a atras atenția lui Pierre Cardin, care i-a propus să devină manechin.

La unul dintre defilări a întâlnit-o pe frumoasa modelă norvegiană Anne-Lin Bjerkan, fiica unui diplomat. Cei doi s-au îndrăgostit și s-au căsătorit în 1984, însă Brigitte Bardot nu a primit invitație la nuntă, fapt ce a rănit-o adânc.

Curând, tinerii s-au mutat la Oslo, iar în 1985 s-a născut prima lor fiică, Anna-Christina. Celebra bunică, încă purtând amărăciune față de fiu, a refuzat să-și vadă nepoata. În 1990, familia s-a mărit din nou, odată cu venirea pe lume a micuței Thea-Josephine.

După doi ani, Brigitte a încercat din nou să îndrepte relația cu Nicolas și a venit în Norvegia, dar între ei nu s-a înfiripat decât un armistițiu rece.

În 1997, după publicarea memoriilor actriței, a izbucnit un nou scandal: fostul soț și fiul au acționat-o în instanță pentru dezvăluirea unor secrete familiale și pentru atingerea adusă demnității lor. Tribunalul a condamnat-o pe Bardot la plata unei despăgubiri de 250.000 de franci.

Nicolas a renunțat la cariera de manechin și s-a dedicat domeniului tehnologiei informatice, lăsând muzica la rang de pasiune intimă. Între timp, a devenit el însuși un bunic fericit. Iar când a fost întrebat de jurnaliști de ce nu păstrează legătura cu mama sa, a răspuns simplu: „Ea iubește fociile sale, iar eu îmi iubesc familia.”

_$$$$

 MEMORIE CULTURALA - BOGDAN PETRICEICU HASDEU

Pe 25 august 1907, Bogdan Petriceicu Hasdeu se stingea la Câmpina, parcă grăbit să-și reîntâlnească unica-i fiică (Iulia), copil atins de genialitate (ca și tatăl său) plecată la îngeri în anul 1888, pe când avea doar 18 ani. Nu murea doar un simplu om, ci- o adevărată instituție culturală. 

Hașdeu se născuse pe 26 februarie 1838, în localitatea Cristinești din Ținutul Hotinului, vlăstar al unei familii de oameni erudiți, de obârșii nobiliare. Mama sa ar fi avut origini rusești, dar ar fi fost complet naturalizată, într-un sens românesc. Numele familiei era de fapt- Hîjdeu. Studii universitare neterminate, o carieră juridică ratată, o încercare de carieră militară- pentru care nu avea vocație. Tinerețea lui are unele episoade care aduc aminte de aceea a lui Tolstoi: petreceri nocturne, joc de cărți, numeroase aventuri amoroase. Hașdeu va fi mereu un adevărat magnet pentru multe femei, deși el însuși se mira de acest aspect, considerându-se un bărbat neatrăgător. 

Stabilit în Principatele Române, se impune repede, prin vastitatea culturii sale și prin energia rară, pe care o depune în variate domenii, unde este un adevărat pionier: istorie, literatură, filologie, publicistică, folclor, etnologie, geografie, dramaturgie, etc. 

A adus la lumină numeroase documente medievale românești (necunoscute până atunci,) publicându-le și comentându-le, prin intermediul unei adevărate Arhive scrise. 

A dorit să realizeze de unul singur, un uriaș dicționar etimologic al limbii române (proiect unic chiar pe plan european), în cadrul căruia fiecărei litere urma să i se dedice câte o monografie, dar s-a oprit la cuvântul "bărbat". Acolo unde nu avea la îndemână o documentație amplă, compensa prin imaginația sa bogată și prin intuiția sclipitoare. Așa cum naturalistul francez Cuvier reușea să reconstituie scheletul unui dinozaur având la dispoziție doar fragmentul unui os, Hașdeu reușea de multe ori pe plan filologico-istoric, să reconstituie atmosfera unor epoci îndepărtate, sau să explice specificul unor comunități, cu o uluitoare plasticitate. 

Adesea a exagerat și s-a înșelat, dar aceste eșecuri nu au umbrit cu nimic, forța intelectului său copleșitor și marile sale reușite. 

S-a opus latinismului excesiv, respingând teza exterminării elementului dacic de către romani, după cucerirea militară a Daciei de către împăratul Traian. A scris despre importanța fondului tracic în limba și etnografia românilor. Monografist istoric, dramaturg ("Răzvan și Vidra" este o piesă de teatru în versuri, care conține pasaje reușite și un spirit romantic evident), polemist aprig, fondator și conducător abil de gazete, Hașdeu a fost un mare patriot român, în cel mai frumos înțeles al acestui termen. 

Adevărat fenomen al naturii , se mișca lejer în circa 26 de limbi străine.

Autor al primei cărți de spiritism din spațiul românesc ("Sic cogito"), inspirată de experiența morții fiicei sale. 

În ultimii ani ai vieții, devenise un fel de schivnic, retras la Câmpina într-un bizar castel proiectat special, după ceea ce el considera a fi fost, indicațiile primite de la spiritul Iuliei, transmise de Dincolo. Era îmbătrânit, scheletic, cu un aspect tragic, dar de o demnitate biblică. 

Din anul 1877 a devenit membru al Academiei Române. 

Prin personalitatea și enciclopedismul preocupărilor sale, Hașdeu îl anunța pe Nicolae Iorga.

La România 

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Allons, enfants de la patrie!

Purtând pe trup înfipta gheară

Şi-n suflet drojdii de venin,

De zece ori sărmana ţară,

Rămasă-n voie la străin,

D-abia putând să mai respire,

Mereu lovită de călăi—

De ce te plângi c-a-ta peire

Îţi vine de la fii tăi?

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!

Trecut-au vagabunde gloate

Prin ospătosul tău ogor,

Şi ţi-au lăsat în urmă toate

Gogoşi de vierme rozător!

Un venetic îţi dă cu peatră,

Îţi dă un altul cu ciomag,

Primiţi la masă şi la vatră

În loc să zacă lângă prag!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!

Ei nu-ţi sunt fii. Priveşte-i bine:

Cunoaşte-ţi laptele din sân

Şi din năpârcele străine

Alege puiul de român!

Nu blăstăma victima frunză,

Ci scutur-o de negrii gâzi:

În foi să nu se mai ascunză

Cumplita droaie de omizii

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!

Deschide cronica străbună

La anii marilor nevoi,

Când soartea fulgeră şi tună

Potop şi flacără pe noi:

Să vezi c-acea grozavă ciumă,

Ce-n veci de veci te-a otrăvit

Ş-acuma iarăşi te sugrumă—

E veneticul înfiat!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!

Românul geme-n bătătură

Pe când străinii chiuiesc

Şi urlă cântece de ură,

Sugând pământul românesc!

Iar tu, o scumpo Românie,

Tu nu ştii singură ce zici,

Lovind,pe fii-ţi cu mânie

În loc să baţi pe venetici!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!

Sunt mulţi românii prin cătune,

Sunt mulţi ca stelele din cer,

Dar norul greu când îi supune

Luceferii în ceaţă pier!

Sunt mulţi românii în tot locul,

Sunt mulţi ca floarea din grădini,

Dar nu s-a dezvălit bobocul

Impedecat de mărăcini!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!

De vrei să scapi duioasa rază

A mii de stele româneşti,

Tu norul ce le-nmormântează

Din cerul ţărei să-l goneşti!

De vrei să smulgi plăpânda floare

Din buruieni şi din scaieţi,

Tu-i fă curând un loc la soare:

Hai dară la plivit, băieţii

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!

Sursa : Enciclopedia Română

     Decean Renata

_$$$

 „Maică a bisericilor”/„Maică a Patriei” (denumire inspirată de primii săi ctitori), Actuala Catedrală Mitropolitană din Iași /cu hramurile „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, „Întâmpinarea Domnului”, „Sfântul Mucenic Gheorghe”/, moștenește „harul” construcțiilor monumentale din veacul al XIX-lea... 

Pe locul unde s-au aflat temeliile a două așezăminte mai vechi – biserica „Albă” (secolul al XV-lea) și biserica „Stratenia” (secolul al XVII-lea) –, actul său de naștere se confundă cu decretul domnitorului Ioan Sandu Sturdza (8 august 1826). Piatra de temelie și construcția propriu-zisă învrednicesc amintirea mitropolitului Veniamin Costachi. Lucrările începutului privesc anul 1833, atunci când Johann și Gustav Freiwald (arhitecți originari din Viena) propuneau stilul neoclasic, nu neapărat potrivit obiceiului statornicit (dovadă și faptul că arhitectul rus Sungurov preluase, între timp, rolul esențial); prima etapă s-a „oprit” în dreptul lui 1841, anul următor însemnând și retragerea din scaun a celui supranumit „luminătorul Moldovei”; întreruperea activității scotea la iveală și rezistența precară a bolții centrale, remarcabilă prin dimensiunile ei aproape „împărătești”; după patru decenii de stagnare, stăruința mitropolitului Iosif Naniescu a convins autoritățile statului român independent să decidă reluarea lucrărilor /a doua „piatră fundamentală” era pusă la 15 aprilie 1880/; refacerea planurilor i-a fost încredințată arhitectului Alexandru Orăscu (rectorul Universității București), acesta adăugând două rânduri de pilaștri masivi în interior /clădirea nu devine o „zare retezată de nevoi”, ci una de plan basilical, cu o navă centrală și două nave laterale reduse, păstrează cele patru turnuri laterale decroșate, prin renunțarea la cupola centrală de mari dimensiuni /înlocuită cu un sistem de patru bolți, despărțite prin arce transversale/; focșăneanul Gheorghe Tattarescu, dedicat artei religioase, stilului influențat de academismul italian și, parțial, de iconografia tradițională bizantină, va împodobi catedrala cu scene biblice (bolțile navei centrale), va zugrăvi chipurilor de sfinți, va alcătui compozițiile decorative – integrând rigoarea neoclasicismului de factură italiană în canoanele „Erminiei” ortodoxe...

Până la aducerea, în anul 1889, a moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva (de la Mănăstirea „Trei Ierarhi”) s-a arătat chipul firesc al sfințirii din 23 aprilie 1887, familia primului rege al României, Carol I, legându-și numele (prin donații și declarații); amintesc substanţa sufletească modelată a plăcii de marmură aflate de-a dreapta intrării în pridvor – „Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douăzeci-și-șaselea, al regatului meu al șaselea, împodobindu-se și înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare și veșminte prețioase, precum și cu cele 10 ferestre cu măiestrie împodobite și închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălțarea sfintei Biserici Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soții Elisabeta și a urmașilor noștri”...

text: Nicolae Tomescu

foto: De la Henry Warren (1794-1879) - Edmund Spencer, Turkey, Russia, the Black Sea, and Circassia, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=11826485

$$$

 GELLU NAUM – copilul teribil al suprarealismului românesc. Prezentare, de prof. Ion Ionescu – Bucovu

.

Gellu Naum (născut la București pe. 1 august 1915, și decedat pe 29 septembrie 2001, București) eseist, poet, prozator șidramaturg român, de origine aromână, este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești si al sotiei sale Maria Naum nascuta Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul „Dimitrie Cantemir” din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.

La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.

Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.

În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.

După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum se mulțumește să scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii ’50 și ’60, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau „romanul pentru tineret” Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.

Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanuluiZenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania,Franța, Olanda și Elveția.

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

Guillaume Apollinaire, pledând pentru teritoriile noi ale poeziei, cerea poetului să nu-i considere inamici ai lirismului pe cei care explorează cu îndrăzneală, adeseori fracturând logica, zonele îmburuienate prin repetiție ale epigonilor clasicismului. Gellu Naum face parte din familia acelor istrioni sublimi, care au dinamitat la noi poezia truismelor, poezia fals-patriotică, poezia pastelului gratuit, opunând tristeților locuri comune exercițiile ludice de tot farmecul ce surprind pe cititorul nepregătit. În poezia „Un centaur siluind arborii poemului”, „drumețul incendiar” exclamă : „Camarazi poeți-, ajunge/ destul am gâdilat pământul pe burtă(…)/ destul am admirat în poze strașnice/ curul d-lui Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie”. La el violența revoltei arde ca o flacără salvatoare grosolăniile limbajului : „domnii(…) aleg poemele după panglicuțe ca pe curve” ; „fiecare voce e o listă de subscripție” ; „Dumnezeu dansează la baluri costumat în fetiță” ; closetele au„ pâlnii lustruite” pentru „melancoliile orificiilor” autorului ; „în acuarelă hora țăranilor miroase a picioare frumos”

În poezia lui ne aflăm într-un univers ciudat, misterios, fragmentar, unde totul intrigă :

„întunericul începea de la voci

printre cărămizi iarbă urzici cârpe și oase

eu fumam un muc de țigare

lângă mine pietrele gâfâiau obosite

lângă mine o mamă obscură obscenă tăcea.

era o seară în care se balansa

nu știu de ce se balansa

până aproape foarte departe

nu știu de ce se balansa

lângă mine gâfâiau pietrele obosite.”

(Obob)

Este aici o mare tehnică a paradoxului cultivat cu mijloace specifice acestei poezii ce violentează logica, mai greu accesibilă, dar de o valoare incontestabilă. În „Talion” există o casă neîntreruptă :„ aproape că aș vrea ca haosul să transpară în orice poezie”, există „sertare pline cu ceață” și „cutii de scrisori saturate de frunze” sugerând o corespondență ireală a poetului cu natura care trimite mesaje, și ele secrete, descifrate numai de un ochi sagace. În poezia „Ciclu” poetul cultivă ironia disimulată, unde „ bunicul cioban străbătea spațiul carpato-balcanic dus și întors în fiecare toamnă și primăvară și oile făceau beee” ; „bunicul a lăsat să-i crească niște mustăți lungi/ și s-a apucat să mâie o turmă de pietre”, care transformă transhumanța în ceva monumental, etern, prin rigiditatea acelei turme care a murit ca și păstorul, devenind o risipire de pietre. În altă poezie, „ un bătrân trosnește în somn”, în poezia „Căteodată” se ivește„ o mare panică de toamnă” vestită de „un cocoș în rochie lungă.” În poezia „De câte ori” un tâmplar bate ciue în apă, Într-un vers „țipătul tău se deschide ca o fereastră”, în „Vasco de Gama” fecioarele se freacă de robinete, oamenii își deschid vinele ca să scoată de acolo cadouri utile, femeile vegetale adie”

Gellu Naum are convingeri politice subversive. În poemele lui „uzinele scrâșnesc din măsele”, seara e „ o broșură de propagandă”, și „se simte nevoia unei lupte finale” Umorul negru, suspendând logica, îngăduie personajelor lui Gellu Naum să iasă din universul oniric și să pătrundă în lumea reală, fără a-și modifica natura fantomatică. ”Marele navigator”, Vasco de Gama, „încearcă fundul mării cu degetul” În interior, „urechile lui(…) se zbat ritmic ca niște limbi de pendule/ și limbile de pendule se așează cu distincție lângă limbile de pantof.” „Vasco de Gama își ascute dantelele/ pune pe dinți puțină sare/ presară pe deasupra caii argintii/ și zice Comandante acordă-mi cocarda/ dă-mi voie să-mi pun pe față secera/ și pe ureche ciocanul”.(aluzie la noul regim comunist)

O senzație și mai tulburătoare de obiectivare a proiecțiilor dorinței delirante se degajă din carnalitatea imaginilor. Ca la Dali, onirismul poetului răscolește adesea o materie animată, „Un creier” iese afară din cap „ ca o broască țestoasă” ; „păsări de păr” cu ciocul „elastic” și „sâni” întunecă spațiul.

Critica s-a preocupat mai puțin de proza sa poetică din volumele „Poetizați, poetizați…” și „Castelul orbilor” Fantastice, onirice, sinistre, umoristice, indecente, extravagante, absurde, prozele lui sunt interesante ca joc de înnoire a prozei, dar și ca opere de sine stătătoare.

Pentru definitivarea impresiei de lectură reproducem un fragment interesant :

„aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călări pe frigul ăsta numai în maieuri cu biciclete desenate pe ele numai cu brățări de aramă și cine s-ar mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigație :

ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele :

cu milioanele de scoici mărunte pe ochii noștri care funcționează

și ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă nu-l aude” (Cornelia mama dracului).

Crohmălniceanu arată că adevărata „conștiință de sine a mișcării suprarealiste în România a apărut odată cu Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun, Gellu Naum și Virgil Teodorescu.”

Dar Gellu Naum rămâne ca cel ma iubit copil teribil al suprarealismului românesc și ultimul dintre suprarealiștii europeni.

Bibliogafie :

Eugen Barbu. O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Eminescu 1975

Literatura română contemporană,vol.I Poezia, București, 1980 ;

Ovidiu Crohmălniceanu- Literatura română între cele două rîzboaie mondiale, vol II, Ed.Minerva 1974.

$$_

 CITEȘTE-L – E GROZAV!

La o reuniune de familie, un tânăr și-a întrebat părinții, mătușile, unchii și bunicii:

„Cum trăiați voi toți pe atunci?”

• Fără televizor

• Fără Wi-Fi

• Fără tehnologie

• Fără internet

• Fără computere

• Fără drone

• Fără Bitcoin

• Fără telefoane mobile

• Fără Facebook

• Fără Twitter

• Fără YouTube

• Fără WhatsApp

• Fără Messenger

• Fără Instagram

Atunci bunicul a luat cuvântul și a răspuns:

„Știi, dragă nepoate…

Așa cum trăiește generația ta astăzi…

• Fără rugăciuni

• Fără respect

• Fără valori

• Fără personalitate

• Fără simțul datoriei

• Fără viață interioară

• Fără caracter

• Fără picanterie

• Fără idealuri

• Fără iubire de sine

• Fără umanitate

• Fără modestie

• Fără virtuți

• Fără onoare

• Fără scop

• Fără acel ceva anume

• Fără esență

• Fără direcție

• Fără identitate – pentru că mulți nici măcar nu mai știu dacă sunt bărbați sau femei.

Noi, cei născuți între 1920 și 1975, suntem binecuvântați, iar viețile noastre sunt o dovadă vie:

După școală, erau teme, apoi se juca afară!

Ne jucam cu prieteni adevărați – nu cu cei virtuali de pe internet.

Deseori… ne construiam propriile jucării și ne distram cu ele.

Părinții noștri nu erau bogați,

dar ne-au dat și ne-au învățat dragostea – nu valori materiale sau lumești.

Nu aveam telefoane mobile, laptopuri, DVD-uri, PlayStation-uri, Xbox-uri, jocuri video, PC-uri sau internet...

dar aveam prieteni adevărați.

Rudele locuiau în apropiere, așa că ne puteam bucura de timpul petrecut în familie.

Poate că apărem doar în fotografii alb-negru,

dar amintirile sunt colorate și vii.

Suntem o GENERAȚIE UNICĂ și MAI ÎNȚELEGĂTOARE,

pentru că suntem ULTIMII care ne ascultă părinții...

și PRIMII care trebuie să ne asculte copiii.

Suntem o EDIȚIE LIMITATĂ!

Bucură-te, apreciază și învață din ziua de ieri.

Împărtășește.

„CEI MAI BĂTRÂNI”

„Ne-am născut în anii '40, '50 și '60.”

„Am crescut în anii '50, '60 și '70.”

„Am mers la școală în anii '60, '70 și '80.”

„Ne-am îndrăgostit în anii '70, '80 și '90.”

„Ne-am căsătorit și am explorat lumea în anii '70, '80 și '90.”

„Ne-am aventurat în anii '80 și '90.”

„Am găsit stabilitate în anii 2000.”

„Am devenit mai înțelepți în anii 2010.”

„Și suntem încă aici - în 2025.”

Am trăit OPT decenii…

DOUĂ secole…

DOUĂ milenii…

De la comutatoare telefonice interurbane la apeluri video la nivel mondial.

De la înregistrări la servicii de streaming.

De la scrisori scrise de mână la e-mailuri și WhatsApp.

De la comentarii radio în timpul meciurilor de fotbal la televiziunea alb-negru și, mai târziu, la televiziunea HD.

Obișnuiam să mergem la magazinul video – astăzi ne uităm la Netflix.

Am experimentat primele computere, cartele perforate, dischete –

și astăzi purtăm gigaocteți și megaocteți în buzunare – pe telefoanele mobile sau tablete.

Purtam pantaloni scurți în copilărie, mai târziu pantaloni lungi, Oxford, pantaloni scurți Bermuda și multe altele.

Am supraviețuit poliomielitei, meningitei, gripei H1N1 și acum COVID-19.

Da, am trecut prin multe,

dar ce vieți minunate am avut!

Ne-ați putea numi „supraviețuitori”.

Oamenii născuți în lumea anilor 1950,

au experimentat o copilărie analogică și o maturitate digitală.

Suntem un fel de „am văzut „totul.”

Generația noastră a experimentat și a văzut mai mult decât oricare alta –

în fiecare dimensiune a vieții.

Suntem generația care s-a adaptat cu adevărat la lume.

O rundă mare de aplauze pentru toți membrii unei generații foarte speciale,

care va rămâne pentru totdeauna UNICĂ.

⸻

Un mesaj frumos și foarte adevărat pe care l-am primit de la un prieten.

Sper că vă veți face timp să-l citiți și apoi să-l împărtășiți…

…sau îl veți amâna –

și veți constata că nu-l veți împărtăși niciodată!

Mereu împreună

Mereu uniți

Mereu frați

Mereu prieteni

Trimiteți acest mesaj celor mai buni zece prieteni ai voștri – și „mie” și mie, dacă sunt unul dintre ei!

👌👏👏👏…