$$$

 Mierea de pin

Turcia produce aproximativ 90% din toată mierea de pin din lume – un sortiment unic, obținut de albine din seva pinilor.

🍯 O miere cu totul deosebită

Mierea de pin nu este un sortiment obișnuit de miere, pentru că nu provine din nectarul florilor, așa cum se întâmplă cu majoritatea tipurilor de miere. Ea este produsă atunci când albinele colectează seva dulce lăsată pe trunchiurile și acele pinilor de către anumite insecte microscopice. Acest proces natural dă naștere unei mierii cu gust intens, ușor rășinos și cu note lemnoase, foarte diferit de dulceața florală clasică.

🌲 Turcia – lider mondial

Aproximativ 90% din producția mondială de miere de pin provine din Turcia, în special din regiunile împădurite de pe coasta Mării Egee și Mediterane. Clima blândă și pădurile întinse de pini creează condițiile ideale pentru dezvoltarea insectelor care secretă seva, dar și pentru albinele care o transformă în miere. Acest tip de miere a devenit astfel un adevărat simbol al apiculturii turcești.

🧪 Gust și compoziție unice

Mierea de pin are o culoare mai închisă decât alte sortimente și o consistență densă. Aroma ei este mai puțin dulce, cu accente de caramel, plante medicinale și rășină. Este bogată în minerale – calciu, magneziu, potasiu – și conține mai puține zaharuri simple decât mierea florală, ceea ce o face mai ușor de consumat de către persoanele sensibile la gustul foarte dulce.

💪 Beneficii pentru sănătate

Tradițional, mierea de pin este folosită în Turcia și Grecia pentru proprietățile ei tonice și medicinale. Ea are efecte antibacteriene, antiinflamatoare și antioxidante. Este recomandată pentru întărirea imunității, calmarea gâtului iritat, îmbunătățirea digestiei și chiar ca adjuvant în menținerea energiei zilnice. Datorită conținutului bogat în minerale, este considerată o alegere excelentă pentru sportivi și pentru cei care duc o viață activă.

🌍 O delicatesă apreciată la nivel global

Deși este produsă în cantități relativ limitate, mierea de pin este exportată în multe țări și considerată un sortiment premium. În Grecia, în special pe insulele Rodos și Creta, mierea de pin este de asemenea o tradiție veche și foarte căutată de turiști. În piețele internaționale, acest tip de miere se vinde la prețuri mai ridicate decât mierea florală obișnuită, datorită rarității și a gustului său aparte.

🐝 O legătură între pădure și albine

Ceea ce face mierea de pin atât de specială este colaborarea subtilă dintre pini, insectele microscopice care secretă seva și albinele care o transformă în hrană aurie. Fiecare borcan de miere de pin poartă în el parfumul pădurii și energia naturii, fiind un exemplu perfect de echilibru între ecosistem și apicultură.

$$$

 DANSUL PE JĂRATEC

Intalnit ca ritual religios la unele popoare din Asia, America si Europa, dansul pe jaratec continua sa fie o enigma pe care stiinta urmeaza sa o elucideze. Au fost emise deja unele ipoteze explicative, nici una nu rezista unui examen critic obiectiv.

 „C O V O R U L DE JARATEC „

Iata ce relateaza martotrii oculari. Un reporter francez, C. Deuteil, a asistat, la 21 mai 1982, in Grecia, in localitatea Langada, langa Tessaloniki, la ceremonialul religios prilejuit de ziua Sfantului Constantin. Membrii sectei Anastenaria au purces la… „maeches sur le feu”. Conform unui anumit ritual, au injunghiat un taur, au fript carnea pe care urmau s-o manance dupa ce dansau pe jaratec. Trei lautari ( o toba si doua viori) canta. Membrii sectei il invoca pe Sfantul Constantin. Toti sunt desculti. Brusc, unul dintre muzicanti „intra in transa”: incepe sa se invarteasca pe cercul de jaratec aprins. Il urmeaza alti sectanti. Diametrul cercului de foc este de 4 m, iar grosimea stratului de jaratec de 3-4 cm. Dupa incetarea dansului are loc masa rituala. Nici unul dintre dansatori nu are arsuri pe talile picioarelor – certificata de C. Duteil.

Diana Schreck, ziarista din Germania, relateaza si ea in Mannheimer Morgen din 26 iulie 1988 un ceremonial religios din localitatea Landenburg, de pe Neckar, un afluient al Rhinului ( landul Baden – Wurtenberg). In jurul focului, aproximativ 25 de persoane – barbati si femei – intoneaza taraganat o rugaciune, tinandu-se de maini ca la hora. Sunt in picioarele goale. Taciuni arzand sunt imprastiati uniform, alcatuind un covor de foc, lung de 4 m. Un om intre doua varste isi sufleca pantalonii pana la genunchi, ridica mainile spre cer si calca taciunii aprinsi, fara a lasa sa citeasca pe fata cel mai vag semn de durere. Termometrul cu raze infrarosii arata temperatura de 690 °C. Pe talpile picioarelor dansatorului nu apar semne de arsuri !

Antropologul francez David Le Breton noteaza ca in Insulele Fiji, din sud-vestul Oceanului Pacific, urmasii vechilor melanezieni cred ca puterea de a calca pe carbuni aprinsi se transmite ereditar in cadrul unor familii „alese”. Prin ritualuri de initiere aceasta putere o dobandesc insa si novicii. De altfel, in studiile sale asupra samanismului (cultul spiritelor), Mircea Eliade arata ca in toate ritualurile de initiere exista probe de rezistenta la temperaturi foarte scazute sau foarte ridicate. Analizand supravietuirea traditiilor religioase precrestine, Mircea Eliade dadea ca exemplu „ritualul arhaic al mersului pe carbuni incinsi integrat in sarbatoarea Anastenaria din Tracia” (Istoria credintelor si ideilor religioase, vol III).

Dincolo de semnificatiile religioase ale dansului ritual pe jaratec (articularea nenumaratelor forme si variante ale mostenirii pagane intr-un corpus mitico-ritual superficial crestinat), ramane inca neexplicat stiintific faptul ca, in anumite conditii, temperaturi de 600 – 700 °C nu produc arsuri.

 I P O T E Z E

Descifrarea misterului dansului pe jaratec a constituit scopul unei reuniuni stiintifice (Ladenburg, 1988), la care au participat medici, psihologi, etnologi, biologi. S-au lansat numeroase ipoteze, unele incitante stiintific, altele fanteziste, chiar nestiintifice, simpliste.

Ipoteza „Leiden-frost” – la o examinare superficiala, pare sa lamureasca problema. In cazul dansului pe carbuni aprinsi s-ar produce acelasi fenomen ca in orice bucatarie cand pe plita incinsa cad cativa stropi de apa. Lichidul nu se prelinge pe plita, ci se aduna in basici ce sar dintr-un loc in altul, invaluite in vapori de apa. Este posibil ca si in jurul picioarelor sa se formeze un strat izolant de aer cald la atingerea jaratecului. Acesta ar putea proteja pielea de pe talpile dansatorului in fractiunea de secunda cat vine in contact cu carbunii incinsi.

Explicatia, desi seducatoare, nu rezista insa: fenomenul „Leiden-frost” nu se produce cand se exercita o presiune considerabila, cum este cea a unei persoane de 50 – 90 kg sau mai mult. Cu acest contraargument profesorul Walter Rodel, director adjunct la Institutul de Fizica al Universitatii din Heidelberg, a repus problema in discutie.

Nici ipoteza contactului rapid cu taciunii incandescenti nu poate explica satisfacator fenomenul: oricat de rapid s-ar dansa pe jaratec, carbunii aprinsi ar produce arsuri grave. Dr. Schuster, dermatolog la Clinica universitara din Heidelberg, afirma la seminarul de la Ladenburg: „O astfel de ioteza este absurda. O temperatura ce depaseste 150 °C produce intr-o fractiune de secunda arsuri de gradul trei”.

Daca ipotezele din domeniul fizicii nu i-au satisfacut pe participantii reuniti la Ladenburg pentru a dezlega enigma dansului pe jaratec, trebuie sa spunem ca nici ipotezele parapsihologice nu au avut darul – dupa opinia noastra – de a clarifica fenomenul, desi unii „specialisti” le acorda credit. Iata ce sustine unul dintre adeptii parapsihologiei, Kurt Schweighardt, doctor in stiinte economice, dar devenit vraci si „specialist in antrenament mental”, care a „deprins” dansul pe jaratec in California: „Noi putem intr-o mare masura sa ignoram legile naturale si sa anulam efectele lor, cu conditia de a crede cu tarie”.

Dr. Kurt Schweighardt are o intreaga teorie despre progamarea si reprogramarea mintala. Esecul unora s-ar datora faptului ca au fost „programati negativ”: li s-a spus mereu ca nu pot face anumite lucruri (de exemplu sa mearga pe carbuni aprinsi). Dar omul – afirma fostul consilier pentru relatii publice, actualmente vraci cu diploma de economist – „este ceea ce gandeste”. Cu alte cuvinte, daca gandim intr-o maniera pozitiva, reusim sa facem tot ce dorim ! Si dr. Kurt Scweighardt este gata sa ne invete cum sa „reprogramam inconstientul” pentru a obtine „controlul gandirii”: eliminarea gandurilor negative si inlocuirea lor cu reprezentarea a ceea ce dorim sa realizam. Fireste, nu pe gratis, doar a fost economist !

Pentru explicarea stiintifica a dansului pe jaratec s-au adus in discutie si ipoteze psihologice. Din pacate, nici ele nu au avansat prea mult cunoasterea fenomenului. Dr. Volker Reindl, specialist in studiul hipnozei, aprecia ca in timpul dansului pe „covorul de foc” senzatiile de durere pot fi total suprimate prin autohipnoza. Fara a starui asupra caracteristicilor starii hipnotice, mentionam ca ele constau in scaderea functiei de planificare a actiunilor, ingustarea campului atentiei, reducerea capacitatii de orientare in situatiile cotidiene, sporirea sugestibilitatii, accentuarea „comportamentului jucat”, aparitia amneziei posthipnotice si trairea hipnotica. Ca stare indusa, asemanatoare somnului, hipnoza presupune o relatie speciala intre hipnotizator si subiectul de hipnotizat, sugestia modificarii cognitiei, perceptiei, memoriei, afectivitatii, precum si un anumit raspuns din partea celui hipnotizat.

Numeroase cercetari experimentale au demonstrat fara nici un dubiu ca in starea hipnotica se produce „controlul durerii”, atat direct (prin modificarea sensibilitatii dolorice), cat si indirect (prin efectul placebo). Ipoteza autohipnozei nu pare absurda, dar ea ascunde atatea necunoscute incat aproape ca nu micsoreaza misterul, ci il mareste: se poate vorbi de hipnoza in absenta relatiei dintre hipnotizator (cu caracteristicile sale psihice) si subiectul de hipnotizat (cu trasaturile sale de personalitate specifice) ? Pot fi reunite in aceasi persoana caracteristicile contrare, ale hipnotizatorului si ale hipnotizatului ? Si apoi, cum se induce analgezia hipnotica ?

Psihofiziologia hipnozei este inca putin cunoscuta, desi preocuparile moderne privind hipnotismul dateaza de peste doua secole, fiind legate de numele medicului vienez Franz Mesmer (1734 – 1815), autorul faimoasei si controversatei lucrari „De planetarum influxu” (Cu privire la influienta planetelor, 1766). Termenul de „hipnoza” a fost pus in circulatie de medicul englez James Braid (1795 – 1860) la jumatatea secolului al XIX-lea, cand teoria lui mesmer asupra „magnetismului animal” pierduse din credibilitate. James Braid a inlocuit termenul de „magnetism” cu cel de „hipnoza” si a analizat „transa mesmerica”, numind-o „somn nervos”.

Nici pana in prezent teoriile despre hipnoza nu au elucidat in intregime cauzele si conditiile fenomenului de „somn partial” si nu au pus in evidenta toate etapele si mecanismele psihofiziologice de inducere a starii hipnotice. Cunostintele despre autohipnoza sunt lacunare.

Daca avem insa in vedere faptul ca procesul cunoasterii nu se realizeaza totdeauna printr-un salt de la nestiinta la stiinta, ci uneori gradual, de la necunoscut la mai putin necunoscut si apoi la cunoscut din ce in ce mai profund, se poate aprecia cu temei ca ceea ce astazi reprezinta inca o enigma – dansul pe jaratec – va putea fi in curand explicat stiintific, asemenea oricaror fenomene naturale.

$$$

 Regina dramei: 10 fapte despre Kate Winslet

Cariera și viața personală a megastarului britanic.

Kate Winslet s-a născut într-o familie de actori. Părinții ei erau legați de teatru și au insuflat copiilor dragostea pentru artă. Desigur, Kate este cea care a făcut numele cunoscut în întreaga lume, dar întreaga familie poate fi considerată talentată și polivalentă: tatăl ei, Roger, de pildă, cântă într-o trupă pop-punk intitulată Bidgie Reef and The Gas.

Una dintre primele apariții ale actriței pe ecran a fost într-o reclamă complet trăsnită la cerealele Sugar Puffs.

După ce a obținut rolul din Titanic (capodopera care a consacrat-o definitiv), Kate i-a trimis un buchet somptuos de trandafiri regizorului James Cameron. Multă vreme s-a zvonit în presă că ar fi adăugat și un bilețel cu textul „De la trandafirul tău”. Actrița a dezmințit cu umor această legendă: „Nu cred că m-aș fi coborât vreodată la un asemenea kitsch.”

Titanicul i-a adus actriței nu doar gloria mondială, ci și o prietenie indestructibilă cu Leonardo DiCaprio. Cei doi au jucat de două ori un cuplu pe ecran (și în drama Revolutionary Road), însă în viața reală nu i-a unit nicio poveste romantică. Îi leagă însă o amiciție solidă: Leonardo i-a dăruit chiar și un inel de aur cu o gravură misterioasă, al cărei text Kate îl păstrează doar pentru sine.

Oscarul câștigat pentru rolul din drama The Reader își găsește un loc neobișnuit… în baia actriței. Într-un interviu acordat The Wall Street Journal, ea a mărturisit că astfel oricine intră în casă poate ține statueta în fața oglinzii și rosti o „discurs de mulțumire”. Kate găsește situația extrem de amuzantă!

Actrița este vegetariană și colaborează cu PETA, apărând în campanii care denunță cruzimea față de animale.

Puțini știu că Kate a fost luată în considerare pentru rolul… lui Bridget Jones! Totuși, producătorii au considerat-o „prea tânără” pentru personaj, iar rolul a revenit în cele din urmă lui Renée Zellweger. Astăzi e aproape imposibil să ne imaginăm pe altcineva în acest rol, chiar și pe o actriță atât de impunătoare ca Winslet.

Kate are și darul cântului. Vocea ei se face auzită în Sense and Sensibility, Jude, Hamlet, Titanic și Holy Smoke. În 2001, a dat glas unuia dintre personajele filmului de animație Christmas Carol, pentru care a înregistrat și un cântec ce s-a bucurat de un mare succes comercial, veniturile fiind donate în scopuri caritabile. În 2000, a câștigat chiar un premiu Grammy la categoria „Cel mai bun album vorbit pentru copii” pentru lectura poveștii The Face in the Lake, inclusă în antologia Listen To the Storyteller. Totuși, actrița nu se consideră o cântăreață de excepție și preferă să interpreteze doar din plăcere, nu pentru publicul larg.

Kate abordează fiecare rol cu o pasiune rară. Povestea despre cum era cât pe ce să se înece la filmările pentru Titanic este binecunoscută, dar mai există o întâmplare revelatoare: în timpul producției filmului The Dressmaker, drama despre o croitoreasă cu un trecut întunecat, actrița și-a cumpărat o mașină de cusut și a învățat să coasă. A ajutat chiar și creatoarea de costume, Margot Wilson, ceea ce a reprezentat pentru Kate un motiv aparte de mândrie.

Primul (și până acum singurul) său premiu Emmy a venit odată cu rolul din mini-serialul Mildred Pierce (disponibil și pe HBO). Fanii speră că noul proiect TV, Mare of Easttown, în care Winslet deține rolul principal, va fi încununat cu distincții la fel de prestigioase.

Ședință foto: Kate Winslet by Peter Lindbergh – 2015.

$$$

 „Cea mai strălucită fotografie din istorie”

Sub acest titlu a rămas în amintirea lumii imaginea de grup a participanților la cel de-al cincilea Congres Solvay. În anul 1927, congresul, intitulat „Fotoni și electroni”, a găzduit legendara dezbatere științifică dintre Niels Bohr și Albert Einstein, iar evenimentul însuși a marcat o răscruce istorică, conturând direcția fizicii pentru întregul secol ce a urmat.

Savanții imortalizați în fotografie:

De la stânga la dreapta, rândul de jos: Irving Langmuir, Max Planck, Marie Curie, Hendrik Lorentz, Albert Einstein, Paul Langevin, Charles Guye, Charles Wilson, Owen Richardson.

Rândul de mijloc: Peter Debye, Martin Knudsen, William Bragg, Hendrik Kramers, Paul Dirac, Arthur Compton, Louis de Broglie, Max Born, Niels Bohr.

Rândul de sus: Auguste Piccard, Émile Henriot, Paul Ehrenfest, Édouard Herzen, Théophile de Donder, Erwin Schrödinger, Jules Émile Verschaffelt, Wolfgang Pauli, Werner Heisenberg, Ralph Fowler, Léon Brillouin.

$$$

 În iulie 1973, într-un orășel american numit Burlington, statul Vermont, o femeie cunoscută de localnici drept Constance își dădea ultima suflare pe un pat de spital, răpusă de hepatită. Avea doar 50 de ani. Nimeni nu i-a călcat pragul în acele zile, deși avea copii. Nimeni nu ar fi putut bănui că acea femeie singuratică, uitată de toți, fusese cu un sfert de veac înainte adorata Americii, una dintre cele mai profitabile actrițe din istoria Hollywood-ului, o icoană a stilului care și-a înscris pentru totdeauna numele și în paginile modei. La 14 noiembrie, acum o sută de ani, se năștea Veronica Lake (1922–1973).

O altă soartă tragică a unei femei frumoase, al cărei caracter s-a frânt sub povara celebrității și a destinului. Numele ei adevărat era Constance Ockelman — așa a venit pe lume și așa a părăsit-o. Născută la New York, fiică de marinar german și de mamă irlandeză, la doar zece ani și-a pierdut părintele iubit, plecat pe mare pentru totdeauna. Mama sa s-a recăsătorit curând, iar Veronica nu i-a putut ierta niciodată această grabă. Urmând pașii de militar ai tatălui vitreg, familia se muta adesea, iar la 16 ani tânăra ajunge în Miami, unde, în 1938, participă la un concurs de frumusețe.

Îmbătată de primul succes, Veronica pleacă spre Hollywood. Acolo, norocul îi iese în cale sub chipul producătorului Arthur Hornblow, care îi schimbă destinul. Din Constance Ockelman ea devine Veronica Lake. „Lake” — însemna „lac” în limba engleză, iar Hornblow spunea că ochii fetei aveau chiar adâncimea unei ape de lac. Așa s-a născut Veronica Lake.

Stiliștii Hollywood-ului i-au descoperit frumusețea părului și i-au creat celebra coafură „peek-a-boo”, în care o șuviță lungă îi acoperea fruntea și un ochi. Acest stil de blondă misterioasă și senzuală a făcut furori în America. Popularitatea sa a fost atât de mare încât, în timpul războiului, guvernul Statelor Unite i-a cerut să-și schimbe coafura, deoarece muncitoarele de pe liniile de producție, imitând-o, își prindeau părul în mașinării.

A fost Veronica o mare actriță? Poate că nu epocală, dar fără îndoială înzestrată cu un talent aparte. Din ea răzbătea un mister, o fragilitate seducătoare amestecată cu o aură periculoasă. A devenit regina filmului noir, una dintre primele adevărate simboluri sexuale ale Hollywood-ului, o blondă fatală înainte ca Marilyn Monroe sau Grace Kelly să fi pășit pe ecran. Greta Garbo era altceva — o planetă în sine.

Filmele „Strădaniile lui Sullivan”, „Cheia de sticlă”, „O armă de închiriat” și, mai ales, „Orhideea albastră” i-au adus un succes fabulos. În 1942, Veronica Lake era cea mai bine plătită actriță din Hollywood, iar numele său pe un afiș era suficient pentru a umple sălile de cinema.

Dar în spatele strălucirii, munca alături de ea era aproape imposibilă. Capricioasă, irascibilă, intrată des în conflicte cu regizori și parteneri, Veronica și-a atras reputația de colaboratoare dificilă. Se zvonea că suferea de tulburări psihice, iar realitatea avea să confirme zvonurile.

În 1944, însărcinată, cade pe platou și își pierde copilul născut prematur. Tragedia o împinge spre alcool, iar firea ei oricum conflictuală devine de-a dreptul insuportabilă. În 1948, Paramount refuză să-i mai prelungească contractul. O stea care adusese milioane de dolari devine, brusc, indezirabilă. Singura care o apără este Barbara Stanwyck, dar gestul nu îi schimbă destinul.

Viața personală îi este la fel de zbuciumată: trei căsătorii, două divorțuri, copii cărora le-a acordat prea puțină atenție. Obișnuită cu luxul, își risipește averea și sfârșește în hoteluri ieftine, muncind pe ici pe colo ca chelneriță. Când un jurnalist o recunoaște și scrie despre ea, publicul își amintește pentru scurt timp de Veronica Lake. Însă viața ei alunecă din nou spre anonimat, iar ultima oprire va fi Vermont, unde se încheie povestea unei existențe presărate cu străluciri și abisuri.

De jumătate de secol Veronica Lake nu mai este printre noi, dar amintirea ei persistă. Coafura care i-a adus gloria a intrat în patrimoniul modei și a fost reluată de artiste ca Christina Aguilera sau Cate Blanchett. Veronica a inspirat chiar și personajul lui Kim Basinger din „L.A. Confidential”. Astăzi, pe Aleea Celebrităților din Hollywood strălucește o stea cu numele ei — pe deplin meritată.

A fost o flacără scurtă, dar intensă, o femeie adorată, imitată și venerată. În 1977, dorința ei din urmă a fost împlinită: cenușa i-a fost împrăștiată pe țărmurile din Miami, acolo unde, cândva, se aprinsese steaua sa. Stea care a apus, dar a știut să reînvie, pentru că Veronica Lake a fost o actriță de un talent imens, de o frumusețe memorabilă și, în cele din urmă, o femeie fragilă, rămasă fără sprijin, care — în afară de tatăl ei pierdut prea devreme — nu a fost, în fond, cu adevărat iubită.

$$$

 Lucruri inedite despre cărți:

1. Roosevelt citea în medie o carte pe zi.

2. Biblioteca Universității Harvard are patru cărți legate în piele umană.

3. Islanda se află pe primul loc în lume la cărțile citite pe cap de locuitor.

4. Oamenii care citesc cărți sunt mai puțin susceptibili de a dezvolta boala Alzheimer.

5. În închisorile braziliene, citirea unei cărți poate reduce pedeapsa unui deținut cu patru zile.

6. Cea mai furată carte este Biblia.

7. Romanul Mizerabilii de Victor Hugo conține o propoziție de 823 de cuvinte.

8. Virginia Woolf şi-a scris toate cărțile stând în picioare.

9. Soţia lui Lev Tolstoi a copiat de șapte ori manuscrisul "Război şi pace".

10. Există peste 20.000 de cărți despre şah.

11. Noah Webster a avut nevoie de 36 de ani să scrie primul dicţionar.

12. Mahabharata este singura carte sau epopee din lume cu peste 1.200 de personaje.

13. Cuvinte precum "hurry (grabă) și "addiction" (dependență) au fost inventate de Shakespeare.

14. Dacă toate cărțile din Biblioteca Publică din New York ar fi aliniate, s-ar întinde pe 8 mile.

15. Cel mai lung roman scris vreodată este *În căutarea timpului pierdut* de Marcel Proust, cu peste 1,2 milioane de cuvinte.

16. Prima carte tipărită vreodată a fost Biblia Gutenberg în 1455.

17. J.K. Rowling este primul autor miliardar, datorită succesului seriei Harry Potter.

18. Charles Dickens a fost plătit în funcție de numărul cuvintelor, motiv pentru care multe dintre cărțile sale sunt atât de lungi.

$$$

 Codul Morse!

   Creat inițial de către Samuel Morse pe la mijlocul anilor 1830 pentru a fi folosit la transmiterea informației cu ajutorul telegrafului electric, al cărui inventator a fost, alfabetul Morse a fost folosit pe scară largă începând cu perioada timpurie a comunicațiilor radio (anii 1890). 

În ultimul timp, există un număr tot mai mare de dovezi ce indică faptul că adevăratul inventator al alfabetului Morse, cel puțin în varianta sa de început, a fost asistentul lui Morse, Alfred Vail. Acesta a murit sărac și aproape uitat. Vail a avut, de asemenea, și contribuții importante la realizarea tehnologică a primului telegraf și a variantelor sale ulterioare. Morse și urmașii săi au susținut și continuă să susțină contrariul. 

Începând din 1836, artistul american Samuel F.B. Morse, fizicianul american Joseph Henry și Alfred Vail au dezvoltat un sistem de telegraf electric. Acest sistem a trimis impulsuri de curent electric de-a lungul unor fire ce controlau un electromagnet ce a fost situat la capătul receptor al sistemului de telegraf. 

În 1837, William Cooke și Charles Wheatstone în Anglia au început să folosească un telegraf electric care utiliza electromagneți în capătul de recepție. Cu toate acestea, spre deosebire de orice sistem ce făcea sunete de click-uri, sistemul lor folosea ace ce se învârteau asupra literelor ce erau transmise. Cooke și Wheatstone în 1841 au construit un telegraf ce tipărea litere de pe o roată de fonturi lovită cu un ciocan. Această mașină a fost construită pe baza telegrafului lor din 1840 și a lucrat bine; cu toate acestea, ei nu au reușit să găsească clienți pentru acest sistem și doar două exemple s-au construit vreodată. 

Pe de altă parte, sistemul celor trei americani pentru telegrafie, ce a fost folosit prima dată în 1844, a fost proiectat pentru a face crestături pe o bandă de hârtie folosind curentul electric. Codul Morse a fost dezvoltat astfel încât operatorii să poată traduce crestăturile marcate pe banda de hârtie în mesaje text. La început, Morse a planificat să transmită doar cifre și folosea un dicționar pentru a căuta fiecare cuvânt în funcție de numărul ce a fost trimis. Codul a fost extins de către Alfred Vail, care a inclus litere și caractere speciale. Apoi, Vail a determinat frecvența de utilizare a literelor în limba engleză: semnele scurte se numeau „puncte”, și cele lungi „linii”, și literele cele mai folosite au primit secvențe de puncte și linii cât mai scurte. 

Pentru a reproduce sunetele scoase de un receptor Morse, operatorii au vocalizat punctul ca „dit”, și linia ca „dah”. Punctele ce nu se aflau la finalul unei secvențe, au devenit „di”. Ca exemplu, litera „c” era vocalizată ca „dah-di-dah-dit”. 

În aviație, codul Morse a început să fie des folosit ca bază de comunicare în jurul anilor 1920. Cu toate că emițătoarele erau voluminoase și greu de utilizat, s-a mai încercat folosirea lor în aviație. În 1910, armata din SUA a încercat transmiterea de cod Morse dintr-un avion. 

Începând cu 1930, piloților militari dar și celor civili le era cerut să cunoască codul Morse, atât pentru comunicare, cât și pentru recunoașterea balizelor. 

Datorită dezvoltării ulterioare a comunicațiilor, folosind o gamă largă de unde electromagnetice și folosind metode mai avansate tehnologic, utilizarea alfabetului Morse a devenit în zilele noastre, într-un fel, desuetă și aproape uitată. 

De fapt, codificarea Morse este singura modalitate digitală de modulare și transmitere a informației ce poate fi folosită eficient și citită ușor de către oameni, fără a necesita existența unui computer, fapt ce permite transmiterea digitală a informației pe canale de comunicare destinate transmiterii sunetelor și deci a vocii umane. 

Alfabetul Morse poate fi transmis în mai multe feluri. Inițial, a fost transmis sub formă de pulsații electrice de-a lungul unei linii telegrafice, dar poate fi transmis ca un ton audio, ca un semnal radio având pulsații ori tonuri lungi și scurte, sau ca semnale mecanice ori vizuale, utilizând o lanternă, un heliograf sau așa-numita lampă Aldis. 

    WIKIPEDIA!