Când a auzit că vor închide școala, domnul Matei a simțit cum i se frânge ceva în piept mai dureros decât orice presimțire avusese vreodată.
Stă în fața școlii din Vălișoara, sub teiul bătrân care a văzut venind și plecând generații de elevi ca valurile unui ocean uman. La șaptezeci și opt de ani, domnul Matei are mai multe amintiri în clădirea aceasta decât în propria casă. Cincizeci și patru de ani a deschis aceeași ușă în fiecare dimineață, a urcat aceleași trepte tocite de mii de pași nerăbdători, a scris pe aceeași tablă neagră.
"Doar șase copii au mai rămas în sat," îi explicase primarul săptămâna trecută, cuvintele căzând între ei ca niște pietre reci. "Nu mai e rentabil. Îi ducem cu microbuzul la școala din comună."
Rentabil. Ce cuvânt ciudat pentru educația unor copii, își spune domnul Matei, în timp ce degetele lui mângâie involuntar scoarța aspră a teiului — martor tăcut al atâtor începuturi de an școlar, serbări de final și generații de copii aliniați pentru poze care acum îngălbenesc în albumele de familie.
Ușa școlii scârțâie familiar când o deschide, ca o salutare obosită după decenii de serviciu credincios. Holul mic, cu dale de piatră lustruite de mii de pași, duce spre cele două săli de clasă. A treia a fost transformată în bibliotecă acum douăzeci de ani, când numărul elevilor a început să scadă ca nisipul dintr-o clepsidră spartă. Pereții sunt acoperiți de panouri cu fotografii îngălbenite - promoții din 1970, 1985, 1992, 2008... Chipuri de copii care acum sunt părinți, bunici sau poate doar amintiri care plutesc în prafuri de timp.
În cancelarie, domnul Matei se așază la biroul lui, același de treizeci de ani, ca un navigator la timona unei corăbii care a străbătut toate furtunile. Scoate cheile din buzunar și deschide sertarul din dreapta. Acolo, aliniate perfect ca soldații unei armate învingătoare, stau condica de prezență din anul curent și agenda lui personală, plină de notițe despre fiecare elev - cine are probleme la matematică, cine are talent la desen, cine are nevoie de încurajare specială, fiecare copil un univers în sine.
"Domnule Matei?" O voce îl trezește din reverie. E Ileana, femeia de serviciu, singura care a rămas alături de el ca un soldat credincios în ultima gardă. Are șaizeci și cinci de ani și a lucrat la școală toată viața ei, maturând aceleași coridoare, curățând aceleași ferestre prin care au privit generații de copii spre lumea mare.
"Am adus niște plăcintă," spune ea, punându-i pe birou o farfurie cu plăcintă de dovleac, specialitatea ei. Mirosul dulce umple încăperea mică ca o îmbrățișare caldă a casei.
"Mulțumesc, Ileana," răspunde el, încercând să zâmbească prin nodul care i se formează în gât. "Ce-o să faci după ce... după ce se închide?"
Femeia ridică din umeri, cu resemnarea țărănească în fața lucrurilor care nu pot fi schimbate, ca frunzele în fața vântului de toamnă. "Mă descurc eu cumva, domnule Matei. Dar dumneavoastră? Ce-o să faceți fără copiii?"
Ce să facă un învățător fără elevi? E ca un păstor fără oi, ca un plug fără brazdă, ca un cântec fără voce. Dar nu spune asta. În schimb, îi zâmbește Ilenei și gustă din plăcintă, dulceața amestecându-se cu amărăciunea din suflet.
"E foarte bună."
După ce Ileana pleacă, lăsând în urmă doar ecoul pașilor ei cunoscuți, domnul Matei se ridică și merge în clasa unde a predat aproape toată viața. Pereții sunt decorați cu hărți care au văzut granițele lumii schimbându-se, planșe didactice și desene realizate de elevi. Multe din ele sunt vechi, dar le-a păstrat pentru că fiecare are o poveste, fiecare linie trasată de o mânuță de copil conține o bucățică de suflet. Acela e desenul lui Vasile, care acum e doctor în Germania. Dincolo e compunerea Mariei, care a ajuns profesoară de română la un liceu din București.
Se așază la catedră ca pe un tron al înțelepciunii și deschide catalogul. Șase nume pentru clasele I-IV, toți împreună ca o familie mică. Elena și Cosmin în clasa întâi, Ana-Maria în a doua, Radu și Ionuț în a treia, și Ștefan în a patra. Șase copii, ultimii din Vălișoara, ultimii soldați ai unei armate care se retrage în fața timpului. Din toamnă vor merge cu microbuzul la școala din Lunca Mare, o școală modernă, cu calculatoare și profesori specializați, care predau fiecare o singură materie, ca niște artizani ai cunoașterii.
"Poate e mai bine pentru ei," își spune, dar nu crede asta cu adevărat, pentru că în adâncul inimii știe că ceva se pierde odată cu școala aceasta.
Pe vremuri, când un sat își închidea școala, era ca și cum și-ar fi semnat actul de deces. Fără școală, un sat devine doar o adunătură de case, nu o comunitate cu bătăi comune ale inimii.
Cinci decenii și jumătate. Atâta timp a stat domnul Matei în fața acestor băncuțe, predând matematică și română, istorie și geografie, științe și muzică, fiecare lecție o picătură în oceanul cunoașterii. A văzut moda schimbându-se ca anotimpurile, programele școlare venind și plecând ca guvernele, miniștri și reforme trecând ca norii pe cer, dar esența a rămas aceeași: un adult încercând să aprindă flacăra curiozității în mintea unor copii, să planteze semințe de înțelepciune care să înflorească peste ani.
Când a venit la Vălișoara, în 1970, proaspăt absolvent al Institutului Pedagogic din Iași, cu inima plină de speranțe și capul plin de teorii, școala avea peste o sută de elevi și patru învățători. Satul vibra de viață - cooperativa agricolă, căminul cultural cu filme în fiecare duminică, nunțile și botezurile care adunau tot satul într-o singură bucurie comună.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna școala pentru un sat românesc - nu doar educație, ci centrul spiritual și cultural al comunității întregi, inima care pompa viață în toate venele satului.
Prin ferestrele înalte ale clasei, domnul Matei vede curtea școlii, unde câțiva copaci tineri cresc alături de bătrânul tei, ca o generație nouă crescând în umbra celor vechi. I-a plantat cu elevii în 2010, când școala a împlinit 100 de ani. "Copacii aceștia vor fi mari când voi veți fi oameni în toată firea," le spusese atunci, văzând în ochii lor strălucirea viselor. Nu-și imaginase că școala nu va mai exista să-i vadă crescând, că va dispărea înainte ca ei să-și atingă maturitatea.
Se ridică și se plimbă prin clasă ca un rege prin regatul său gol, oprindu-se la fiecare bancă. Știe exact care scârțâie și care are un picior mai scurt. Cunoaște fiecare zgârietură, fiecare inițială săpată pe furiș în lemn, fiecare urmă lăsată de generațiile de copii care au trecut prin mâinile lui. La un moment dat, a încercat să țină evidența tuturor copiilor care au trecut prin școală. A renunțat după ce a ajuns la cinci sute, pentru că numerele nu puteau cuprinde infinitatea amintirilor.
Afară, soarele începe să coboare spre dealurile din vest ca o minge de foc care se rostogolește spre orizont. În curând va trebui să plece, dar e ca și cum picioarele refuză să-l poarte spre ușă. Fiecare pas spre ieșire e un pas spre o despărțire definitivă, ca și cum ar părăsi nu doar o clădire, ci o parte din sine.
Un ciocănit timid în ușă îl face să tresară. În prag stă Elena, cea mai mică dintre elevii săi actuali, ca o floare fragedă într-o vază de cristal. Are șapte ani și o curiozitate nemărginită, ochii ei mari și limpezi reflectând toată minunea lumii.
"Domnule învățător, mama vă trimite astea," spune ea, întinzându-i o pungă cu gestul solemn al cuiva care împlinește o misiune importantă. "Sunt ouă proaspete de la găinile noastre."
Domnul Matei ia punga și o mângâie pe cap, simțind sub palmă părul ei moale ca mătasea. "Mulțumesc, Elena. Ce drăguță e mama ta. Dar ce cauți la școală după-amiaza?"
"Am venit să iau cartea de povești pe care mi-ați promis-o," răspunde ea cu seriozitatea unui elev model. "Și... și am auzit că ne mutăm la altă școală. E adevărat?"
Bătrânul învățător simte un nod în gât mare ca un pumn. Cum să-i explice unei fetițe de șapte ani ce înseamnă depopularea rurală, migrația economică, optimizarea costurilor educaționale? Cum să traduc în limbajul inocenței cuvinte atât de grele?
"Da, Elena, de la toamnă veți merge la o școală mai mare, cu mai mulți copii de vârsta voastră."
"Dar dumneavoastră? Veniți cu noi?"
"Nu, dragă. Eu sunt prea bătrân pentru școli noi. Eu rămân aici."
"Și o să fiți tot învățător?"
Întrebarea ei inocentă îl lovește ca un pumn în suflet. Ce este un învățător fără elevi? Ce rămâne dintr-o vocație când dispar cei pentru care a fost creată? E ca un actor fără scenă, ca un pictor fără pânză, ca o lumină fără întuneric de luminat.
"O să fiu mereu învățătorul vostru," răspunde el, evitând un răspuns direct. "Hai să-ți găsesc cartea aceea."
După ce Elena pleacă, cu o carte de povești și o îmbrățișare de la domnul Matei care o va ține cu ea toată viața, bătrânul se întoarce în cancelarie. Se uită la ceas - aproape șase seara. Ar trebui să plece, să se întoarcă în casa lui goală (soția a murit acum cinci ani, copiii sunt departe, în orașe mari unde viața curge altfel).
În lumea de azi, unde tehnologia și urbanizarea schimbă radical modul în care trăim și învățăm, există încă locuri unde prezența unui dascăl dedicat poate face diferența între un viitor luminos și unul umbrit de ignoranță?
În loc să plece, domnul Matei ia un teanc de caiete și începe să le corecteze cu aceeași atenție ca și cum ar fi primul său an de învățământ. Mai sunt doar două săptămâni până la sfârșitul anului școlar - ultimul an din istoria Școlii din Vălișoara. Vrea ca totul să fie perfect, ca și cum perfecțiunea ar putea cumva opri inevitabilul, ca și cum o virgulă pusă la locul ei ar putea schimba soarta unei școli.
Afară, umbra teiului se lungește peste curtea școlii ca o mantie protectoare. Dacă ar ieși, ar vedea cum luminile satului se aprind una câte una, ca stelele care apar pe cerul serii. Din cele peste două sute de case, mai puțin de cincizeci mai sunt locuite permanent. Restul sunt fie abandonate, fie deschise doar vara, când orășenii vin să-și viziteze locurile natale ca pe niște muzee ale propriei copilării.
Satul se stinge încet, la fel ca școala lui. E un proces care se repetă în sute de localități din România rurală, ca o epidemie tăcută. Tinerii pleacă în căutarea unui viitor mai bun, bătrânii rămân să păzească amintirile, apoi pleacă și ei, în cimitirul de pe deal, lângă cei care i-au crescut.
În noaptea care se lasă ca o plapumă peste sat, domnul Matei continuă să corecteze caiete la lumina veiozei. Nu se poate opri. Fiecare compunere citită, fiecare problemă verificată e ca o mică victorie împotriva uitării, împotriva dispariției, o mărturie că aici, în această clasă, s-a întâmplat ceva important.
Când termină, e aproape miezul nopții. Strânge caietele, le aranjează frumos pe catedră pentru a doua zi, ca un ritual sacru. Închide catalogul, condica, stinge lumina. La ieșire, se oprește și privește în urmă, spre clasa scufundată în întuneric, ca un căpitan care părăsește nava. Mâine va reveni. Și poimâine. Și în fiecare zi până la ultimul clopoțel.
Pe drum spre casă, în liniștea satului adormit, pașii domnului Matei răsună pe ulița principală ca bătuturi de inimă în pieptul nopții. Se oprește la monumentul eroilor din centrul satului, unde numele foștilor săi elevi căzuți în revoluția din 1989 sunt gravate în piatră. Îi salută în gând, așa cum face în fiecare seară, pentru că un învățător nu își uită niciodată elevii, nici măcar pe cei plecați în lumea drepților.
Acasă, în loc să se culce, domnul Matei aprinde lumina în camera de lucru și scoate un caiet gros, legat în piele ca o cronică prețioasă. E jurnalul lui, ținut metodic din prima zi de școală. Deschide la o pagină nouă și începe să scrie cu aceeași caligrafie frumoasă pe care a învățat-o generații de copii:
"10 iunie 2024. Mai sunt două săptămâni până la închiderea definitivă a școlii. Astăzi, Elena mi-a adus ouă de la mama ei și m-a întrebat dacă merg cu ei la școala nouă. Ce să-i spun unui copil de șapte ani despre sfârșitul unei ere? Cum să-i explic că odată cu școala aceasta dispare și o parte din sufletul satului? Poate că ar trebui să organizez o mică ceremonie de rămas-bun, să invit foști elevi, să plantăm încă un copac în curte..."
Scrie până când zorii încep să lumineze cerul ca o aquarelă păstrand culorile unei noi zile. Apoi închide jurnalul, se spală pe față și se îmbracă în costumul lui de fiecare zi - cămașă albă, pantaloni de stofă, vestă tricotată, chiar și în iunie. La gât își pune, ca în fiecare dimineață din ultimii cincizeci și patru de ani, un papion modest, ca un cavaler al educației pregătit pentru o nouă zi de luptă.
Când iese din casă, soarele abia răsare, pictând cerul în nuanțe de roz și aur. Păsările cântă în teii de pe marginea drumului o simfonie matinală. E o zi frumoasă de vară, genul de zi în care, pe vremuri, organiza excursii cu elevii în pădurea de lângă sat, învățându-i să citească în cartea verde a naturii.
La poartă, se oprește surprins. Toți cei șase elevi ai școlii îl așteaptă, împreună cu părinții lor, ca o delegație venită să-l onoreze.
"Ce s-a întâmplat?" întreabă el, alarmat. "De ce nu sunteți la școală?"
"Pentru că azi mergem în excursie, domnule învățător," spune Radu, băiatul din clasa a treia, cu entuziasmul specific vârstei. "În pădurea Surpatele, cum ne-ați promis."
Domnul Matei clipește nedumerit. Nu-și amintește să fi programat o excursie. Memoria lui, de obicei infailibilă, pare să-l trădeze.
"Am vorbit noi, părinții," explică mama Elenei cu un zâmbet timid. "Dacă tot e ultimul an... ultimele săptămâni... am zis să facem ceva special. Am pregătit mâncare, am vorbit cu un văr care are microbuz..."
Bătrânul învățător simte cum ochii i se umezesc, ca și cum toată durerea și bucuria ultimelor săptămâni ar curge dintr-o dată. Încearcă să spună ceva, dar cuvintele refuză să iasă, blocate de emoție.
"Hai, domnule învățător, că ne apucă prânzul!" strigă Ionuț, nerăbdător ca doar copiii știu să fie.
Și așa, în loc să meargă la școală în acea zi, domnul Matei merge în pădure cu ultimii lui elevi. Le arată specii de plante și insecte, le povestește legende locale pe care le știe de la bunicii săi, îi învață un cântec vechi care s-a transmis din generație în generație. Pentru câteva ore, uită de închiderea iminentă a școlii, de viitorul incert, de trecutul care dispare ca fumul. Pentru câteva ore, e din nou doar domnul învățător cu elevii lui, în sala de clasă infinită a naturii.
Seara, când se întorc în sat, copiii adorm în microbuz, obosiți dar fericiți, cu fețele arse de soare și sufletele pline de amintiri noi. Domnul Matei privește pe fereastră la casele care trec pe lângă ei în lumina blândă a apusului. Undeva, în adâncul sufletului, știe că și după ce școala se va închide, datoria lui de dascăl nu se va termina. Poate că va organiza întâlniri la biblioteca comunală, poate va ține cercuri de lectură în casa lui, poate va continua să mediteze gratuit copiii care au nevoie de ajutor.
Un învățător rămâne învățător până la ultima suflare, cu sau fără școală, cu sau fără catalog și clopoțel. Pentru că învățătura nu se oprește niciodată, atât timp cât există cineva dornic să împărtășească cunoaștere și cineva dornic să o primească, ca o flacără care se transmite din lumânare în lumânare.
Iar în satul care se stinge încet, domnul Matei va continua să fie o lumină. Mai mică, poate, dar la fel de statornică precum a fost în ultimii cincizeci și patru de ani. Pentru că adevărații dascăli nu se retrag niciodată - ei doar își schimbă sala de clasă.
