$$$

 — Ieși, târâtoare, – striga cavalerul nobil către adâncul peșterii, cu toată puterea plămânilor săi tineri. – Ieși, fiară, și luptă cinstit!

— De ce răcniți ca un smintit? Știți ce fel de acustică este aici? Eu, la vârsta mea, aud oricum mai prost, dar încă nu sunt surd de-a binelea, așa că nu-mi grăbiți sfârșitul, – răspunse întunericul cu iritare.

Peștera născu un dragon uriaș.

— Ați venit cu treabă ori ca de obicei?

— Am venit să te ucid, – rosti cavalerul cu hotărâre.

— Ca și cum n-aș fi priceput, – replică dragonul cu sarcasm. – Încă un nefericit care se crede nemuritor…

— Ești odraslă a întunericului, născut din iad…

— Haideți, scutiți-mă cu aceste note tendențioase. Ați venit să mă ucideți doar fiindcă nu semăn cu voi. Să știți, tinere, că asemenea convingeri nu vă vor deschide ușile niciunei societăți onorabile.

— Am venit să te pedepsesc pentru ticăloșiile tale, pentru satul ars din temelii…

— Asta s-a întâmplat o singură dată, acum două sute de ani, și din întâmplare, eram răcit.

De-atunci nici măcar nu m-am mai arătat ochilor voștri, dar voi țineți minte. Eu, între altele, sunt o specie rară, pe cale de dispariție, care ar trebui ocrotită și hrănită de trei ori pe zi, de preferat cu delicatese.

— Nu mai prost decât tine, – mormăi cavalerul.

— Firește, aveți dreptate. Chiar și eu mă tem să mă privesc în oglindă. Sunt o arătare uriașă, scuipătoare de foc, cu gheare cumplite și dinți care mă dor întruna. Spuneți-mi, tinere, ce anume așteptați de la mine?

— Îți arunc o provocare!

— Azoi, încă unul smintit, îmbătat de vorbe goale… ori poate chiar beat?

— Puțin.

— Îmi închipuiam eu. Bine. Dacă doriți cu atâta ardoare să pieriți într-o zi atât de frumoasă, atunci să ne batem. Spuneți-mi, tinere, aveți asigurare de viață?

Cavalerul rămase descumpănit.

— Nu am…

— Știam eu. Dar dacă, prin absurd, ați muri pe loc? Cine v-ar hrăni familia?

Vă pot aranja o poliță, contra unei plăți modeste.

— V-ați răzgândit deja? Dragul meu, eu am destule treburi. Nu doriți? Atunci să fie. Astăzi nu-i musai să muriți.

Cavalerul șovăi câteva clipe.

— Dar… dar eu am fost pregătit. Zi de zi m-au învățat să mânuiesc sabia și să te urăsc. Toți acești ani am trăit doar pentru această clipă.

— Și cine v-a spus că ați fost pregătit pentru victorie? Câți ani are tatăl vostru pe tron? Cinci decenii?

— Cam așa.

— Și dumneavoastră ce loc ocupați între fiii lui?

— Sunt al unsprezecelea.

— Și ce s-a întâmplat cu ceilalți zece?

— Tu i-ai ucis.

— Ei bine… înțelegeți acum unde bat?

— Așadar, regele trimite pe rând fiii săi într-o luptă fără sorți de izbândă, de îndată ce ating vârsta maturității. Și de ce, credeți, face asta?

— Pentru că ești un monstru, o ființă blestemată…

— Ajunge cu lozincile acestea răsuflate. Gândiți cu propria minte, nu cu dosul. Tatăl dumneavoastră este un maniac obsedat de putere, iar dumneavoastră – un biet prost, a cărui simplă existență îi amenință domnia.

— Vrei să spui… Nu. Nu se poate. Minți, bestie vicleană.

— Vai de mine, tinere, chiar nu vedeți tabloul de ansamblu?

— Eu sunt, pentru el, prilej de a speria țărănimea, de a justifica militarismul, inflația și eșecurile economice. Și mai cu seamă, sunt cel care-i scutește de rivalii la tron. Credeți-mă, tatăl dumneavoastră mă prețuiește mult mai mult decât pe voi. De aceea, la Anul Nou, Paști și Ziua Muncii, îmi trimite o sută de boi, o sută de berbeci, un butoi cu vin și două fecioare. Ce femei, ce splendoare…

Adevărul este că nici nu pricep de ce mi le trimite. Ce crede bătrânul desfrânat că fac eu cu ele, știind prea bine că nu mă hrănesc cu oameni?

— Și ce faci cu ele? – întrebă cavalerul, înfiorat.

— Ce să fac? Le așez în valea vecină. Au acolo un soi de colhoz feminist. Cultivă napi și cânepă.

— Și acum ce mă sfătuiești? Înapoi nu mă pot întoarce.

— Vouă, cavalerilor, vă rămâne calea emigrării. Așa au făcut rudele mele. Numai eu, nătărăul, am rămas credincios acestei patrii.

— Dar unde să merg? Limbi străine nu stăpânesc și singura mea pricepere este să fiu erou.

— Hm… Atunci mergeți în valea femeilor. Acolo mâini bărbătești le-ar prinde de minune.

— Nu mă vor alunga?

— Tinere, de ce vă frământați atât? Unde-s multe femei, întotdeauna se găsește loc pentru un cavaler vânjos ca dumneavoastră. Vă garantez, totul se va sfârși cu bine.

— M-ai convins. Arată-mi drumul.

— Hai să bem câte un corn de vin pentru drum, ca să nu se spună despre mine că-s lipsit de generozitate.

— Să știi, dragonule, ești un om nemaipomenit!

Autor: Alon Keisar.