$$$

 Pe vremuri, copilăria nu avea nevoie de jucării scumpe sau de telefoane inteligente. Avea nevoie doar de o stradă, de câțiva prieteni și de libertatea pe care astăzi mulți copii nu o mai cunosc.

Diminețile începeau cu vuietul pașilor grăbiți pe scările blocurilor și clinchetul cheilor legate la gât. Coboram toți deodată și dispăream pe stradă până când, seara, vocile mamelor strigau din balcoane: „Hai acasă!”. Strada era terenul nostru de joacă, locul unde am crescut, unde ne-am certat, ne-am împăcat și ne-am inventat propria lume.

La sate, aventura avea alt gust. Plecam în grupuri mari să „cucerim” livezile vecinilor. Nu pentru foame, ci pentru bucuria de a fugi râzând printre pomi când moșul ridica bâta. După aceea, râurile deveneau stadioanele noastre, unde ne băteam cu bulgări de noroi și ne scufundam până târziu, fără să simțim trecerea timpului.

La oraș, între blocuri, universul nostru era simplu și fascinant. Două pietre făceau porțile pentru fotbal, bucățelele de faianță spartă desenau șotronul, iar printre mașinile parcate se dădea cea mai intensă partidă de „de-a v-ați ascunselea”. Săritul corzii și jocul „fazan” erau la fel de importante ca lecțiile de la școală, doar că ne învățau ceva fără ca noi să știm.

Oamenii mari aveau grijă de toți copiii, nu doar de ai lor. Tanti Floarea, de la parterul blocului, știa fiecare zgârietură și fiecare ceartă din curte. Ne dădea apă rece când muream de sete și ne certa blând când o luam razna. Era ca o a doua mamă pentru toată suflarea de pe stradă.

Nu exista copilărie fără genunchi juliți, haine murdare și tălpi pline de praf. Dar acestea erau medaliile noastre de eroi ai jocurilor de stradă. Niciun părinte nu se supăra că tricoul era rupt – știa că fusese rupt în timpul unei zile trăite din plin.

Când se aprindeau felinarele, știam cu toții că joaca se încheiase. Ne promiteam cu un zâmbet că ne vom revedea a doua zi, în aceeași curte, cu alte idei, alte „misiuni” și alte râsete.

Astăzi, când vezi copiii ieșind afară doar pentru a sta aliniați pe o bancă, fiecare cu telefonul lui, înțelegi cât de mult s-a schimbat lumea. Pe atunci, copilăria era a întregului cartier. Comunitatea ne creștea, strada ne învăța, iar libertatea avea gustul simplu al unei după-amieze petrecute până la ultima rază de soare.