$$$

 O lume dispărută văzută prin ochii fotografului Costică Acsinte din Slobozia

Costică Acsinte s-a născut pe 4 iulie 1897, în comuna Perieți din Ialomița, fiind al doilea din cei șapte copii ai lui Costache și Maria și a terminat școala în comuna natală. La vârsta de 18 ani a absolvit Școala de Pilotaj de la Cotroceni, fără a obține licența de pilot.

Când a început Primul Război Mondial, tânărul s-a înrolat voluntar ca fotograf de război, făcând parte din Secția foto a Escadrilei 1 Aviație. Din această perioadă aparțin imaginile incluse în albumul fotografic editat de Muzeul Județean Ialomița (Pe front cu Costică Acsinte) ce conține 84 de pagini și 327 de fotografii, printre cei fotografiați de sergent aflându-se Regele Ferdinand, Regina Maria, Prințul Carol, Generalul Berthelot sau Generalul Eremia Grigorescu.

Costică Acsinte va fi demobilizat pe 15 iunie 1920, cu gradul de sergent, iar între anii 1920–1926 va colabora cu un fotograf din București de la care împrumută aparatură și materiale fotografice.

Sergentul se căsătorește cu Elena Dumitru pe 23 decembrie 1926, iar la scurt timp începe să-și construiască o casă pe strada Ianache din Slobozia, locuința fiind gata abia în 1930. Familia va trei copii: Alexandru (Sandu), Ecaterina și Viorica.

În 1930 își deschide un studio foto în centrul orașului Slobozia, numit „Foto Splendid Acsinte“. Până în 1950 folosește plăci de sticlă, apoi trece la planfilm și film de 35mm și 120mm.

Anul 1960 fotograful orașului se pensionează, studioul va fi demolat în scurt timp, dar Costică Acsinte continuă să fotografieze în Slobozia și în zonele apropiate, în special în satul Grivița, deplasându-se mai ales pe bicicletă.

Fotograful va muri pe 7 ianuarie 1984, la vârsta de 87 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Bora din oraș. În urma sa a lăsat un număr de aproximativ 5000 de negative fotografice pe plăci de sticlă, un număr mult mai mic de planfilme și un număr necunoscut de printuri fotografice - multe dintre ele aflate la familiile clienților săi. Cele mai multe au imprimată pe verso ștampila studio-ului „Foto Splendid Acsinte“.

$$$

 Louis Armstrong, regele jazz-ului

Astazi, 4 august, se împlinesc 124 de ani de la naşterea lui Louis Armstrong, muzician, trompetist, compozitor și cântăreț de jazz, unul din exponenții cei mai reprezentativi ai „stilului New Orleans” în muzica de jazz cântată în Chicago în aniii 1920 – 1930. El s-a ridicat deasupra greutăților și provocărilor sărăciei încă de la o vârstă fragedă și rasismului la care a fost supus de-a lungul vieții sale, pentru a deveni unul dintre cei mai influenți muzicieni ai genului său.

Louis Daniel Armstrong s-a născut la 4 august 1901, într-una dintre cele mai sărace zone ale oraşului american New Orleans, statul Louisiana.

Anii fragezi ai copilăriei au fost marcaţi de sărăcie, de despărţirea părinţilor săi, şi de comportamentul distant al mamei, o femeie de moravuri uşoare. Va fi crescut de matuşa sa, Josephine.

Băiatul a mers la școală doar până în clasa a cincea, deoarece a fost nevoit să muncească pentru a-și întreține familia.

Când împlinise 12 ani, Armstrong trage un foc de armă în aer, in timpul celebrării Revelionului, drept urmare va ajunge la şcoala de corecţie, la Colored Waifs Home, unde se îndrăgosteşte de muzică şi învaţă să cânte la trompetă, devenit instumentrul său de suflet.

Primul loc de muncă l-a avut la familia de evrei Karnofsky, unde trebuia să colecteze gunoiul și să livreze cărbunele. Această slujbă i-a permis ulterior să își cumpere o trompetă.

Pentru a se întreţine, a încercat pe rând diferite meserii, căruțaș, lăptar, vânzător ambulant, lustragiu, însă muzica va rămâne vocaţia sa.

În anul 1914, se alătură unei formaţii şi cântă pe străzile New Orleans-lui, şlefuindu-şi simțul improvizației, o caracteristică esențială a muzicii jazz.

„When the Saints Go Marchin’in”, melodia cântată atunci pe străzi, va deveni, peste ani, una din piesele sale cele mai apreciate.

În noiembrie 1918, stimulat de performanțele obţinute pe „riverboats” – mici vase ce navigau pe Mississippi – începe să învețe notele muzicale și să descifreze partituri, devenind astfel un muzician profesionist complet.

Chiar dacă era doar un adolescent, Louis Armstrong s-a căsătorit pentru prima dată în 1918 cu o prostituată de ocazie. Așa a început viața de familie pentru bărbat și o dată cu ea au venit și momentele de violență domestică. În acea perioadă, Louis a decis că își dorește un copil, așa că a adoptat un băiețel de trei ani, mai târziu aflându-se că de fapt era vărul lui mai mic.

În anul 1920, se mută în Saint Louis, iar mai apoi, în anul 1922, se stabileşte la Chicago – în acea vreme centrul muzicii de jazz, în continuă dezvoltare -, cântând alături de idolul său, Joe Oliver şi formația „Creole Jazz Band”, unde are posibilitatea, ca trompetist solist, să-și demonstreze întreaga virtuozitate pe care o dobândise în timp. Iubitorii de jazz erau fascinaţi de execuțiile celui poreclit „Satchmo”, de inventivitatea, fantezia ritmică și melodică, de impresionantul volum, de timbrul său inimitabil.

În anul 1923, lansează, cu King Oliver’s Creole Jazz Band, melodiile „Froggie Moore”/”Chimes Blues”, „Mandy Lee Blues”/”I’m Going Away to Wear You Off My Mind” şi „Riverside Blues”/”Mabel’s Dream”.

În anul 1924, Louis Armstrong este cooptat în orchestra lui Fletcher Henderson din New York, un gigant al jazz-ului, având şansa să înregistreze discuri alături de nume mari ale genului, precum Sidney Bechet sau Bessie Smith.

În acel an, 1924, lansează melodia „Prince of Wails”/”Mandy Make Up Your Mind”.

A fost căsătorit, pentru a doua oară, cu Lil Hardin Armstrong, pianista trupei lui Joe Oliver, între 4 februarie 1924 şi 1938.

Se hotărăște să se dedice carierei de solist și înregistrează mai multe melodii cu trupa sa Hot Fives devenită mai târziu Hot Sevens, transformând jazz-ul în una din cele mai înalte expresii ale muzicii, cu sunetul clar și briliant al trompetei sale și cu vocea sa răgușită, pornită parcă din adâncul gâtlejului.

A devenit foarte popular datorită aparițiilor sale la radio, dar și în diferite filme, şi a început să aibă turnee cu concerte în Europa.

În anul 1933, a fost nevoit să se ia o pauză de un an, deoarece avea o inflamație puternică la o buză.

În 1938, va divorţa de cea de-a doua soţie, și s-a recăsătorit cu Alpha Smith, o femeie cu care avea deja o relație de mai bine de 10 ani. Însă nici acest mariaj nu va rezista, în 1942 a divorțat deja pentru a treia oară, apoi se va recăsători, pentru ultima dată, cu dansatoarea din Cotton Club, Lucille Wilson.

Deși niciuna din cele patru căsătorii ale bărbatului nu i-au adus un copil, se pare că o aventură de o noapte cu o prietenă foarte apropiată a schimbat totul. O anume doamnă Preston a declarat că este însărcinată cu copilul artistului, iar în 1955 a venit pe lume Sharon Preston, presupusa fiică a lui Louis Armstrong. Deși Armstrong nu a recunoscut niciodată public că este fiica lui, acesta i-a trimis prietenului său Joe Glazer o serie de scrisori în care îi povestea că este în sfârșit tată.

În anul 1959, apar primele probleme serioase de sănătate, după ce artistul a suferit un atac de cord.

Anul 1963 va fi marcat de succesul internaţional al hitul “Hello Dolly”, care a urcat rapid în clasamentul Billboard Hot 100 şi a obţinut un trofeu Grammy, iar în anul 1968 apare un alt cântec de referinţă al carierei lui Louis Armstrong, “What a Wondeful World”.

Tot în 1968, acesta a fost din nou internat la spitalul Beth Israel pentru aceleași probleme cardiace, apoi, în același an, bunul său prieten și manager, Joe Glaser s-a stins din viață, fapt care l-a afectat foarte mult pe muzician.

Armstrong a avut marele merit că, datorită prezenței sale carismatice, a calităţii actului său artistic, a contribuit la ruperea oricăror bariere rasiale, devenind unul din primele staruri de culoare în muzica americană.

În ultima parte a vieții, Armstrong ridică la cel mai înalt nivel muzica de jazz și devine, împreună cu formația sa „All Stars”, ambasadorul acestui gen în întreaga lume.

Din păcate, şi el, asemenea altor artişti, a trebuit să facă faţă concesiilor ieftine cerute de impresari fără scrupule care au căutat succesul financiar în detrimentul calităţii, vorbim aici de unele filme în care Armstrong a apărut.

„The King of Jazz”, cum a mai fost numit, se îmbolnăvește de cancer la gât, însă artistul refuză să renunțe la trompetă, indicaţia principală a medicilor.

Louis Armstrong a murit la 6 iulie 1971, în casa sa din cartierul Queens al orașului New York, care peste ani va deveni casa memorială a artistului.

A fost înmormântat la Flushing Cemetery din New York.

În anul 1972, Louis Armstrong a primit post-mortem un Grammy pentru întreaga carieră.

În anii care au urmat dispariţiei sale, cariera artistică a muzicianului nu a fost tratată cu anvergura pe care o merita, însă, mai ales după anii 1980-1990, când artiști de pe întreg mapamondul au început să vorbească despre importanța muzicii artistului, activitatea sa a fost apreciată la justa ei valoare, demnă de un adevărat fenomen în muzica de jazz.

$$$

 Marilyn Monroe: 5 curiozități despre femeia care a întruchipat puterea de seducție

Marilyn Monroe este, fără îndoială, una dintre marile embleme ale cinematografiei și culturii pop. Chiar și la 60 de ani de la moartea ei, imaginea ei trăiește în imaginația multor oameni ca simbol al feminității și al puterii de seducție.

Dar scurta viață a lui Marilyn Monroe nu a fost tocmai plină de farmec. În acest text, trecem în revistă cinci curiozități din biografia ei.

  1. Marilyn a crescut în centre de plasament

Norma Jean (numele real al lui Marilyn Monroe) a fost fiica lui Gladys Baker, care a lucrat în industria cinematografică, ca monteur de filme. Nu se cunoaște cine a fost tatăl ei.

Gladys suferea de tulburare bipolară și și-a petrecut viața internată în diverse clinici psihiatrice. Din această cauză, bebelușul a fost trimis într-un centru de plasament când avea doar două săptămâni.

Marilyn, însă, a primit vizite de la mama ei și chiar a locuit pentru scurt timp cu ea în 1934. Cu toate acestea, nu au devenit niciodată apropiate.

  2. A suferit abuzuri sexuale

Marilyn și-a petrecut copilăria în diferite centre de plasament. Într-unul dintre acestea, a fost abuzată sexual, ceea ce a făcut-o să devină retrasă și să se bâlbâie.

A avut mai multe probleme cu diferitele familii în care a locuit. Când avea 16 ani, Marilyn Monroe s-a căsătorit pentru prima dată cu Jim Dougherty, care era cu patru ani mai mare decât ea.

Principalul ei obiectiv în această căsătorie a fost să evite să mai ajungă în centre de plasament. Cei doi au rămas împreună timp de patru ani.

  3. Era o cititoare vorace

Marilyn adora să citească și avea peste 400 de cărți acasă, multe dintre ele fiind ediții rare. Îi plăceau chiar și fotografiile în care apărea în timpul unei lecturi.

Printre autorii ei preferați se numărau F. Scott Fitzgerald, John Steinbeck și Tennessee Williams. Și merită menționat faptul că s-a căsătorit cu dramaturgul Arthur Miller, autorul unor piese de teatru celebre precum „Vrăjitoarele din Salem” și „Moartea unui comis-voiajor”.

La un moment dat, Marilyn a declarat:

„În serile în care nu am altceva de făcut mă duc la librăria Pickwick’s de pe Hollywood Boulevard. Acolo, deschid cărți la întâmplare, sau când ajung la o pagină sau la un paragraf care îmi place, cumpăr acea carte.”

  4. Marilyn s-a căsătorit de trei ori

Marilyn Monroe s-a căsătorit de trei ori de-a lungul vieții sale. Primul soț (în 1942) a fost James Dougherty. S-au despărțit când ea avea 20 de ani. Ea a spus chiar că nu au vorbit prea mult în această perioadă și s-au despărțit din cauza lipsei de lucruri în comun.

În 1954, s-a căsătorit cu Joe DiMaggio, un important jucător american de baseball. DiMaggio a avut mari dificultăți în a face față statutului de sex-simbol al lui Marilyn și chiar a devenit violent față de soția sa. Au divorțat după nouă luni.

Marilyn s-a căsătorit a treia oară, în 1956, cu dramaturgul Arthur Miller. Această căsătorie a creat multă vâlvă la vremea ei, deoarece se pare că nu aveau prea multe în comun: el era un intelectual, iar ea, o vedetă de cinema.

Cu toate acestea, Monroe și Miller au avut o legătură emoțională profundă. Marilyn a declarat chiar că aceasta a fost prima dată când a fost cu adevărat îndrăgostită. Din nefericire, au avut parte de mai multe conflicte și au divorțat în 1961.

În anul următor (când Marilyn a murit), începuseră să se apropie din nou.

  5. Misterul din jurul morții ei

Marilyn Monroe a murit pe 4 august 1962 din cauza unei intoxicații cu barbiturice care a provocat o supradoză. Medicul legist care a examinat-o a declarat că aceasta a suferit o supradoză autoadministrată din cauza unor cantități mari de sedative – cu alte cuvinte, sinucidere.

Cu toate acestea, până în ziua de azi există zvonuri că poate moartea ei a fost cauzată de o crimă. Motivele acestei suspiciuni sunt faptul că nu existau urme de pastile în stomacul ei și că avea o vânătaie în partea inferioară a corpului, ceea ce poate sugera că a primit o injecție fatală administrată de altcineva.

Susținătorii acestei teorii atribuie de obicei familiei Kennedy (mai precis lui John, cu care Marilyn a avut o relație, și fratelui lui, Robert) planul de a-i pune la cale moartea, pentru a o împiedica să spună tot ce știa despre familia prezidențială.

Cu toate acestea, investigațiile nu au confirmat niciodată această ipoteză.

$$$

 Yehudi Menuhin. Marele muzician a fost elevul lui Enescu

Yehudi Menuhin s-a născut pe 22 aprilie 1916 la New York, într-o familie de evrei lituanieni, tatăl lui, Moshe, fiind fiul unui rabin, iar mama viitorului muzician se numea Marutha. Copilul a luat primele lecții de vioară la vârsta de cinci ani de la violonistul Sigmund Anker la San Francisco, apoi a devenit elevul profesorului Louis Persinger. În 1924, ajuns la vârsta de 8 ani, a fost spectator al unui concert pe care George Enescu l-a dat la San Francisco și a fost fascinat de marele compozitor român, care a acceptat, la rugămintea părinților, să-i ofere lecții de vioară. În 1927, Yehudi a venit în România, a locuit o vreme la vila Luminiș din Sinaia, cei doi rămânând apropiați până la moartea lui Enescu, în 1955.

În autobiografia sa, “Unfinished Journey”, apărută în 1976, Menuhin mărturisește: “Enescu mi-a dat lumina care a ghidat întreaga mea existenţă, a fost cel care mi-a aprins imaginaţia, deschizându-mi o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach și va rămâne pentru mine absolutul prin care eu îi judec pe alţii”.

După doi ani de pregătire cu muzicianul român, a continuat să studieze cu Adolf Busch la Basel, în Elveția, iar în 1930 familia Menuhin s-a mutat la Ville-d’Avray, în Franța, și a rămas aici timp de cinci ani, adolescentul împrietenindu-se în această perioadă cu viitorul scriitor Boris Vian, cu care era vecin.

“Revoluția anului acesta este, desigur, violonistul în vârstă de zece ani Yehudi Menuhin. Toată lumea muzicală se ocupă de acest copil minune, care afirmă mai mult decât aptitudini precoce și care, la o vârstă fragedată, dă dovada unei tehnici excepționale și a unei sensibilități deplin formate.

În afară de orele dedicate muzicii, el se joacă ca orice copil la vârsta sa. E fatal deci, să nu-i pese prea mult de părerile criticii. De altfel, apare rareori în public. Numai după multe insistenţe, părinţii săi i-au dat voie să se producă zilele trecute la Paris. Tatăl tânărului Yehudi Menuhin e un american de origină evreiască și e profesor la Universitatea din California. De la vârsta de trei ani. Yehudi Menuhin a avut instincte de muzician pe care şi le-a manifestat apoi exercitând minunat pe o vioară proporţionată cu talia sa. Ofertele cele mai strălucite s-au făcut părinţilor lui. Ei refuză însă să încheie orice contract până când fiul lor nu-şi va completa educaţia. Ultima oară, el s-a produs în public la „Civic Auditorium” din San Francisco, în faţa a douăsprezece mii de persoane, primind un onorariu de peste 5.000 de dolari”, consemna revista Rampa în februarie 1927.

„Până acum n-am avut niciodată timp pentru mine însumi, mărturisea Menuhin într-un interviu din 1936. „Acum aş vrea să mă cunosc eu însumi, să cunosc muzica şi lumea. Până acum treceam pe lângă toate fără să le înţeleg, deşi am văzut şi auzit mult şi multe. Chiar acum m-am înapoiat dintr-o călătorie în jurul lumii. Am concertat în 63 de oraşe din 13 ţări. Nu mă simt însă deloc obosit fiziceşte. Asemenea turnee mă obosesc însă foarte mult sufleteşte. Am văzut şi am auzit prea mult! Nu am avut nici o clipă de răgaz pentru a asimila toate impresiile culese. Viaţa care pulsează în diferitele ţări pe unde am trecut mi s-a înfăţişat ca într-un caleidoscop. Am văzut siluetele vieţii şi nimic mai mult. Acum vreau să evoc toate impresiile, să le clasez şi să asimilez tot ce va fi util.

Nu ştiu dacă-mi vor ajunge doi ani, dar acesta e termenul pe care mi l-am fixat pentru o retragere voluntară din viaţa muzicală, întrerupând orice activitate muzicală publică. Doi ani care să-mi aparţină numai mie! Şaptesutetreizeci de zile în care nu voi face nimic altceva decât să privesc în oglinda vieţii mele”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Yehudi Menuhin s-a alăturat efortului de mobilizare a forțelor armate aliate, dând zeci de concerte în America și Europa. În 1944, muzicianul, care era căsătorit din 1938 cu o australiancă, Nola Nicholas, cu care avea doi copii, s-a îndrăgostit de balerina britanică Diana Gould. A divorțat de prima soție în 1947 și în același an s-a căsătorit cu frumoasa englezoaică alături de care a rămas pentru tot restul vieții.

Doi ani mai târziu cuplul a vizitat Bucureștiul, iar violonistul a oferit în România o serie de concerte simfonice și de cameră. În 1962 a fondat la Cobham, în Surrey, orchestra care îi poartă numele, a fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic, și tot în Surrey a înființat o școală internat pentru copiii talentați care erau recrutați din întreaga lume.

În 1981, Menuhin a fost numit dirijor al Orchestrei Filarmonice Regale din Londra, iar după 12 ani a avut privilegiul de a fi înnobilat de către Elisabeta a II-a, regina Angliei, care i-a oferit titlul Lord Menuhin of Stoke d’Abernon.

Muzicianul a fost pasionat de artă, politică, psihologie și filozofie, fiind implicat în apărarea cauzelor umanitare și în susținerea drepturilor omului. Timp de șase ani a fost președinte al Consiliului muzical internațional UNESCO, perioadă în care a lansat MUS-E19, un program european de educație în domeniul artelor.

În 1998 Sir Yehudi Menuhin a fost invitat de onoare al Festivalului George Enescu, primind, cu ocazia vizitei în România, titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj.

Marele violinist a încetat din viață pe 12 martie 1999, la vârsta de 89 de ani, la Berlin și a fost înmormântat în Surrey, Anglia.

Sursa:

Yehudi Menuhin, Unfinished Journey, 1976

Site-ul oficial Menuhin.org

$$$

 Un preot se despărțea de parohia sa după mulți ani de slujire. Pe lângă masa de adio, s-au gândit să-i facă și un cadou. Ca peste tot, a fost invitat și un politician să spună câteva cuvinte și să-i înmâneze cadoul. Dar ca toți politicienii, a întârziat, și atunci părintele s-a gândit să umple timpul cu un discurs.

- Prima mea impresie despre parohia aceasta mi-am făcut-o cu ocazia primei spovedanii. M-am gândit că am fost trimis într-un loc teribil deoarece primul care s-a spovedit mi-a mărturisit că furase un televizor, că le-a furat banii părinților, că a mai furat și la locul de muncă, pe lângă faptul că avea o aventură sexuală cu soția șefului. În unele ocazii făcea trafic de droguri. Și la urmă a zis că i-a transmis o boală venerică sorei sale. Am rămas înmărmurit... stupefiat... și foarte speriat! Dar după aceea am cunoscut lume care nu semăna deloc cu acest individ. Mai mult, pot să spun că a fost o parohie de oameni responsabili, cu valori morale, credincioși, și că am trăit aici ani minunați! 

În acest moment sosește politicianul, așa că l-au chemat repede să ia cuvântul. După ce s-a scuzat pentru întârziere a început astfel:

- Niciodată n-am să uit când a venit părintele în parohie... De fapt, am avut onoarea să fiu primul care s-a spovedit la el...

$$$

 Livius Andronicus, sclavul grec care a devenit primul scriitor roman

Livius Andronicus, considerat primul scriitor roman din istorie, s-a născut la Tarentum în jurul anului 284 î.e.n. și era grec. Tarentum era o colonie grecească din Magna Graecia (partea sudică a peninsulei italice), care a apelat la ajutorul regelui Pyrrhus din Epir pentru a lupta împotriva Romei.

Cu toate acestea, înfrângerea acestuia din urmă și sosirea târzie a flotei cartagineze care a venit în ajutorul orașului au dus la capitularea așezării în 272 î.e.n..

Printre cetățenii captivi făcuți sclavi de romani și trimiși la Roma se număra un băiat de aproximativ 14 ani pe nume Andronicus. Acesta a intrat în gospodăria unei familii din ginta Livia, unde a devenit învățător al copiilor stăpânului său, lucru care l-a ajutat să obțină libertatea.

În calitate de libert (așa se numea un sclav eliberat) a adoptat numele patronului și protectorului său, devenind cunoscut sub numele de Lucius Livius Andronicus. Nu numai că a fost primul profesor de greacă din Roma, dar avea să devină în cele din urmă primul scriitor roman și fondatorul poeziei epice romane.

A început să scrie făcând traduceri din opere grecești pentru a le folosi ca manuale în școala pe care o fondase, unde le preda latina și greaca tinerilor patricieni.

Apoi, după cum menționează Cicero, în jurul anului 240 î.e.n. a fost însărcinat de către curule „aediles” („edilii”, funcționarii însărcinați cu organizarea jocurilor și festivalurilor) să scrie o piesă care să fie jucată la „ludi scaenici” („festivaluri de teatru”) organizate cu ocazia victoriei în Primul Război Punic.

Este prima piesă cunoscută scrisă în limba latină. El însuși a jucat-o ca actor. De aceea, Varro, Cicero și Horațiu l-au considerat pe Livius Andronicus drept creatorul literaturii latine și primul poet roman al cărui nume este cunoscut.

Când Hasdrubal a sosit pentru a-l ajuta pe fratele său, Hannibal, în 207 î.e.n., în timpul celui de-Al Doilea Război Punic, Andronicus a fost însărcinat de pontifi și de Senatul roman să compună un imn către zeița Iunona care să le permită să oprească înaintarea cartaginezilor.

Imnul a fost cântat într-o procesiune solemnă a vestalelor și s-a dovedit a fi un mare succes. În plus, consulul Marcus Livius Salinator (în mod curios, patronul lui Andronicus) a obținut victoria în bătălia de pe râul Metauro, iar Senatul i-a acordat lui Andronicus mari onoruri, inclusiv dreptul de a locui în templul Minervei de pe dealul Aventin.

Din păcate, niciuna dintre lucrările sale nu s-a păstrat până în zilele noastre. Cunoaștem azi doar o sută de versuri și citate dispersate în lucrări ulterioare. Ceea ce se știe este că și-a dedicat ultimii ani din viață traducerii „Odiseei”, învățându-și studenții să o compare cu textul original grecesc.

S-au păstrat doar aproximativ 36 de fragmente, dar chiar și așa este prima mărturie literară a epopeii latine. Andronicus a intitulat-o „Odusia” și a trebuit să facă alegeri lexicale, sintactice și metrice importante pentru a adapta textul la cultura latină și la religia romană.

În traducere a folosit un limbaj compus, amestecând copii ale termenilor grecești (cum ar fi titlul „Odusia”) cu termeni latini din religia romană. De asemenea, a înlocuit toate numele zeităților grecești cu zeii romani, stabilind astfel baza corespondențelor dintre cele două panteonuri: Cronos a devenit Saturn, Hermes a devenit Mercur, iar Muzele au fost asimilate cu Nimfele, care locuiau în fântâni și izvoare.

Una dintre deciziile importante pe care a trebuit să le ia a avut de-a face cu problema numelui protagonistului, Odiseu. Odysseus provine din verbul grecesc „odýssomai” care înseamnă „a urî”. Odysseus înseamnă, deci, „cel care este urât” (de dușmanii săi), ceea ce în opera lui Homer este justificat de invidia pe care aceștia o au față de el din cauza minții sale prodigioase.

Andronicus a fost nevoit să traducă numele și, fătă a găsi un termen roman care să se apropie măcar de semnificația celui grecesc, a optat pentru Odysseus (Vlixes în traducerea latină originală a lui Andronicus), care înseamnă „rănit la un șold”.

Un epitet care se referă la o rană suferită de Odiseu în coapsă în timpul unei vânători de mistreți în pădurile din Castalia. De acolo, numele avea să devină popular, până la punctul în care Odysseus este cunoscut în toate limbile romanice derivate din latină.

Andronicus a introdus și câteva modificări pentru a adapta opera la gustul romanilor. A umflat patetismul și efectele dramatice, rămânând fidel structurii și conținutului textului lui Homer, și a rearanjat forma acestuia prin realizarea unei traduceri artistice.

Meritul său major este acela de a fi realizat o adevărată creație de la zero a traducerii ca operă literară (de fapt, este considerat inventatorul traducerii ca artă). Și asta, în ciuda faptului că nu a avut nicio tradiție epică romană pe care să se bazeze în traducerea sa.

Singura sa sursă de inspirație au fost analele păstrate de pontifi și cântările religioase arhaice.

Traducerea „Odiseei” a adus o mitologie complet nouă poporului roman, care nu cunoștea limba greacă și, prin urmare, nu-l putea citi pe Homer în limba sa originală. Acest lucru a dus la abandonarea progresivă a unei mari părți din mitologia romană autohtonă și a contribuit la procesul de identificare a panteonului roman cu cel grec.

$$$

 Livius Andronicus, sclavul grec care a devenit primul scriitor roman

Livius Andronicus, considerat primul scriitor roman din istorie, s-a născut la Tarentum în jurul anului 284 î.e.n. și era grec. Tarentum era o colonie grecească din Magna Graecia (partea sudică a peninsulei italice), care a apelat la ajutorul regelui Pyrrhus din Epir pentru a lupta împotriva Romei.

Cu toate acestea, înfrângerea acestuia din urmă și sosirea târzie a flotei cartagineze care a venit în ajutorul orașului au dus la capitularea așezării în 272 î.e.n..

Printre cetățenii captivi făcuți sclavi de romani și trimiși la Roma se număra un băiat de aproximativ 14 ani pe nume Andronicus. Acesta a intrat în gospodăria unei familii din ginta Livia, unde a devenit învățător al copiilor stăpânului său, lucru care l-a ajutat să obțină libertatea.

În calitate de libert (așa se numea un sclav eliberat) a adoptat numele patronului și protectorului său, devenind cunoscut sub numele de Lucius Livius Andronicus. Nu numai că a fost primul profesor de greacă din Roma, dar avea să devină în cele din urmă primul scriitor roman și fondatorul poeziei epice romane.

A început să scrie făcând traduceri din opere grecești pentru a le folosi ca manuale în școala pe care o fondase, unde le preda latina și greaca tinerilor patricieni.

Apoi, după cum menționează Cicero, în jurul anului 240 î.e.n. a fost însărcinat de către curule „aediles” („edilii”, funcționarii însărcinați cu organizarea jocurilor și festivalurilor) să scrie o piesă care să fie jucată la „ludi scaenici” („festivaluri de teatru”) organizate cu ocazia victoriei în Primul Război Punic.

Este prima piesă cunoscută scrisă în limba latină. El însuși a jucat-o ca actor. De aceea, Varro, Cicero și Horațiu l-au considerat pe Livius Andronicus drept creatorul literaturii latine și primul poet roman al cărui nume este cunoscut.

Când Hasdrubal a sosit pentru a-l ajuta pe fratele său, Hannibal, în 207 î.e.n., în timpul celui de-Al Doilea Război Punic, Andronicus a fost însărcinat de pontifi și de Senatul roman să compună un imn către zeița Iunona care să le permită să oprească înaintarea cartaginezilor.

Imnul a fost cântat într-o procesiune solemnă a vestalelor și s-a dovedit a fi un mare succes. În plus, consulul Marcus Livius Salinator (în mod curios, patronul lui Andronicus) a obținut victoria în bătălia de pe râul Metauro, iar Senatul i-a acordat lui Andronicus mari onoruri, inclusiv dreptul de a locui în templul Minervei de pe dealul Aventin.

Din păcate, niciuna dintre lucrările sale nu s-a păstrat până în zilele noastre. Cunoaștem azi doar o sută de versuri și citate dispersate în lucrări ulterioare. Ceea ce se știe este că și-a dedicat ultimii ani din viață traducerii „Odiseei”, învățându-și studenții să o compare cu textul original grecesc.

S-au păstrat doar aproximativ 36 de fragmente, dar chiar și așa este prima mărturie literară a epopeii latine. Andronicus a intitulat-o „Odusia” și a trebuit să facă alegeri lexicale, sintactice și metrice importante pentru a adapta textul la cultura latină și la religia romană.

În traducere a folosit un limbaj compus, amestecând copii ale termenilor grecești (cum ar fi titlul „Odusia”) cu termeni latini din religia romană. De asemenea, a înlocuit toate numele zeităților grecești cu zeii romani, stabilind astfel baza corespondențelor dintre cele două panteonuri: Cronos a devenit Saturn, Hermes a devenit Mercur, iar Muzele au fost asimilate cu Nimfele, care locuiau în fântâni și izvoare.

Una dintre deciziile importante pe care a trebuit să le ia a avut de-a face cu problema numelui protagonistului, Odiseu. Odysseus provine din verbul grecesc „odýssomai” care înseamnă „a urî”. Odysseus înseamnă, deci, „cel care este urât” (de dușmanii săi), ceea ce în opera lui Homer este justificat de invidia pe care aceștia o au față de el din cauza minții sale prodigioase.

Andronicus a fost nevoit să traducă numele și, fătă a găsi un termen roman care să se apropie măcar de semnificația celui grecesc, a optat pentru Odysseus (Vlixes în traducerea latină originală a lui Andronicus), care înseamnă „rănit la un șold”.

Un epitet care se referă la o rană suferită de Odiseu în coapsă în timpul unei vânători de mistreți în pădurile din Castalia. De acolo, numele avea să devină popular, până la punctul în care Odysseus este cunoscut în toate limbile romanice derivate din latină.

Andronicus a introdus și câteva modificări pentru a adapta opera la gustul romanilor. A umflat patetismul și efectele dramatice, rămânând fidel structurii și conținutului textului lui Homer, și a rearanjat forma acestuia prin realizarea unei traduceri artistice.

Meritul său major este acela de a fi realizat o adevărată creație de la zero a traducerii ca operă literară (de fapt, este considerat inventatorul traducerii ca artă). Și asta, în ciuda faptului că nu a avut nicio tradiție epică romană pe care să se bazeze în traducerea sa.

Singura sa sursă de inspirație au fost analele păstrate de pontifi și cântările religioase arhaice.

Traducerea „Odiseei” a adus o mitologie complet nouă poporului roman, care nu cunoștea limba greacă și, prin urmare, nu-l putea citi pe Homer în limba sa originală. Acest lucru a dus la abandonarea progresivă a unei mari părți din mitologia romană autohtonă și a contribuit la procesul de identificare a panteonului roman cu cel grec.