$$$

 PASIUNEA TAINICĂ A LIDEI BAAROVÁ – FASCINAȚIA ÎNTUNECATĂ A LUI JOSEPH GOEBBELS

Pe ea au venerat-o Richard Strauss și Paul Éluard. I-a plăcut lui Ernest Hemingway și lui Jean Gabin. Însă iubirea și totodată blestemul vieții sale a purtat numele unui demon – Joseph Goebbels… Cu mai bine de un veac în urmă, la Praga, s-a născut Lída Baarová – o actriță cehă de excepție a secolului XX, primadonă a cinematografiei germane din perioada interbelică, înzestrată cu un har scenic și cinematografic ieșit din comun.

Una dintre cele mai faimoase cehoaice din istorie și, totodată, una dintre cele mai frumoase femei ale secolului XX, a devenit prizonieră și piesă de sacrificiu în angrenajul cinic al jocurilor politice. Și totuși, destinul ar fi putut urma un alt curs. Baarová s-a afirmat ca o actriță de teatru remarcabilă...

Debutul ei scenic s-a petrecut pe scena prestigiosului Teatru Național din Praga, unde tânăra și neexperimentata Ludmila Babková (numele real al artistei) a fost luată sub aripa protectoare a celebrei Leopoldina Dostálová – legendă a teatrului ceh. Leopoldina a fost prima care a zărit, cu ochi de profesionist, strălucirea unui talent ce avea să cucerească ecranele Europei. Dar, cum se întâmplă adesea, soarta se lasă ghidată de capriciul întâmplării. La premiera piesei Salomeea, în care Baarová interpreta rolul principal, un producător german de la celebra companie UFA a fost fermecat de frumusețea ei exotică, lipsită de trăsături slave. Imediat după spectacol, i-a oferit un contract la Berlin. Lída a acceptat fără să bănuiască ce uriașă povară avea să aducă acea decizie…

Primul său film, Barcarola, lansat în 1934, a fost un succes răsunător. Publicul a fost cucerit de actrița cu alură de femme fatale, a cărei frumusețe misterioasă părea venită din alte lumi. Ofertele din Hollywood nu au întârziat, iar prietena sa apropiată, celebra Leni Riefenstahl, a sfătuit-o înțelept să accepte. Dar Lída, nevorbitoare de engleză, a refuzat – o decizie ce o va urmări toată viața. În acei ani ’30, filmele ei erau lansate pe bandă rulantă și îndrăgite de public.

Personajele întruchipate de Baarová aveau mereu o aură pozitivă; interpreta adesea femei cu destine tragice – fără să bănuiască, poate, că astfel de tragedii o așteptau și în propria viață. Adolf Hitler, autointitulat protector al artelor germane, o aprecia, însă actrița se temea de Führer, după cum mărturisește mai târziu în memoriile sale.

Într-o suburbie a Berlinului, vecinii Lidei erau chiar soții Goebbels. Ministrul propagandei naziste, Joseph Goebbels, s-a îndrăgostit obsesiv de Baarová. Îi trimitea buchete somptuoase, îi oferea daruri luxoase, o invita la recepții și dineuri, în timp ce soția sa, Magda, își creștea cei cinci copii acasă. Goebbels nu lipsea de la nicio premieră a actriței. Presa îi numea „Frumoasa și Bestia”. Deși nu avea frumusețea unui galant, Goebbels știa să fascineze. Iar Lída s-a îndrăgostit.

Pentru ea, Goebbels era dispus să divorțeze. Magda încerca disperat să-și salveze căsnicia. În cele din urmă, la rugămintea ei, Hitler a intervenit personal. Nașul copiilor Goebbels și un adept fervent al imaginii „familiei ariene perfecte”, Hitler i-a interzis categoric ministrului să continue relația. Goebbels i-a cerut Führerului demisia – voia să fugă cu Lída în străinătate. Dar i-a fost refuzată și, în octombrie 1938, a încercat să se sinucidă. A fost salvat doar prin întoarcerea neașteptată acasă a fiului său.

Lidei i s-a interzis să mai joace în filme. Presa a pornit o campanie de denigrare. Filmul O poveste de dragoste prusacă (1938) a fost interzis, reapărând abia în 1950 în Germania de Vest, sub titlul Legenda unei iubiri.

Invitată de Michelangelo Antonioni, Lída ajunge în 1941 în Italia pentru filmările la Frumoasa Lucia, proiect care nu s-a concretizat. În aprilie 1945, pe drumul de întoarcere spre Germania, a fost arestată de americani, încarcerată și apoi extrădată în Cehoslovacia, unde o aștepta o posibilă condamnare la moarte pentru colaborarea cu Germania nazistă. A fost arestată.

În timpul anchetei, mama ei a murit, răpusă de rușine. Sora ei mai mică, Zorka Janů – un talent promițător al cinematografiei cehe – s-a sinucis la doar 25 de ani. Tatăl lor a orbit de durere. În detenție, Lída a aflat despre moartea lui Goebbels și a Magdei, care și-au otrăvit copiii cu cianură înainte de a se sinucide împreună.

La proces, Lída a demonstrat că activitatea sa în Germania s-a încheiat înainte de izbucnirea războiului, fiind condamnată doar la închisoare. Dar era prea târziu pentru a-și mai îmbrățișa mama sau sora. A petrecut peste doi ani în detenție, fiind vizitată constant de prietenul din copilărie, Jan Kopecký. Cu ajutorul relațiilor sale din noul guvern cehoslovac, el a obținut eliberarea actriței.

Cei doi s-au căsătorit și au fugit în Austria. În anii ’50, Federico Fellini i-a oferit Lidei rolul principal în Băieții mamei. Filmul a confirmat că nici timpul, nici tragediile nu-i răpiseră harul sau frumusețea. Lída era o mare actriță.

Kopecký a emigrat în Argentina. Lída a refuzat să părăsească Europa și s-a stabilit la Salzburg. Nu a mai apărut prea des pe ecrane, însă a scris două volume de memorii – Evadarea și Dulcea amărăciune a vieții mele – devenite imediat bestselleruri.

Lída Baarová a trăit o viață grea, dar strălucitoare. În anii ’90, a revenit la Praga natală după aproape o jumătate de secol de exil. A apucat, din fericire, să audă cuvintele de iertare ale compatrioților săi. Și-a păstrat frumusețea până la sfârșit.

Lída Baarová s-a stins din viață pe 27 octombrie 2000, la vârsta de 86 de ani, în singurătate deplină, la Salzburg. A lăsat în urmă 38 de filme și, în urmă cu patru ani, studiourile Barandov din Praga i-au dedicat un film artistic – Lída Baarová. Succesul a fost imens. Fascinația față de personalitatea sa complexă nu s-a stins.

Timpul, în capriciile lui, poate rescrie totul. După decenii de tăcere, numele Lidei Baarová renaște. Cehii privesc azi cu mândrie spre această figură tragică și strălucitoare, care a cunoscut gloria, suferința, exilul, și o iubire imposibilă. Dar poate tocmai asta e forța iubirii: nu cere explicații, nu întreabă pe cine, când sau de ce... Ea doar se naște, arzătoare, în inimă.

Lída, ați fost minunată. Să vă fie amintirea lumină.

$$$

 Notiță despre râsul feminin

1. Dacă femeia nu râde la glumele tale, întreabă-te dacă ești cu adevărat capabil să o duci la extaz. Este de mult dovedit că, la ele, aceste două simțiri sunt profund legate.

2. Dacă femeia ta nu zâmbește la vorbele tale de spirit, dar râde în hohote la glumele prietenului tău, e foarte posibil ca în curând să rămâi și fără ea, și fără acel prieten.

3. Dacă, în ciuda gravității greșelii tale, încă reușești să o faci să râdă — nu totul este pierdut. Continuă-ți spectacolul și speră că bunăvoința ei față de clovnul din tine nu s-a stins.

4. Dacă femeia ta face glume mai reușite decât tine, fugi cât încă nu e prea târziu. Altfel, în curând vei ajunge să o disprețuiești, apoi să te disprețuiești pe tine însuți, din pricina neputinței tale comice.

5. Dacă nu știi cum să o faci să râdă, dar ea tot rămâne lângă tine, cel mai probabil ești doar o investiție sigură în contul ei de stabilitate socială. Nu te amăgi imitând glumele lui Petrosian.

6. Dacă ea râde sincer la glumele tale și le împinge spre absurd, felicitări — alungați împreună demonii rutinei și sunteți în pragul celei mai vii relații din viața ta.

7. Într-un grup de femei, cea care râde cel mai tare la glumele tale este, fără îndoială, cea care te place. Iar dacă îți spune „prostule” cu zâmbetul pe buze, ia-o ca pe un compliment suprem adus absurdului tău creativ.

8. Cu cât e mai greu să o faci să râdă, cu atât râsul ei neașteptat va fi mai prețios. Nu renunța — exersează pe pisici și șlefuiește-ți umorul cu vânzătoarele de la colț.

9 Volumul râsului ei îți poate spune multe despre pasiunea din sufletul ei. Dacă chicotește încetișor, precum un șoarece, nu te aștepta la furtuni în dormitor. Dar dacă, râzând, acoperă tot cartierul — ești norocos. Astfel de femei sunt ori strivite de intensitatea vieții, ori aruncate pe fereastră, dar niciodată părăsite.

10. Dacă ești sărac și nu prea atrăgător, antrenează-ți simțul umorului. Citește-l și absoarbe-l pe Jvanețki, Zoșcenko, Ilf și Petrov. Făcând o femeie să râdă, ești deja cu un pas mai aproape de a o cuceri.

Cum spunea un personaj dintr-o carte: pentru a cuceri o femeie ai nevoie de două lucruri — simțul umorului și încredere în tine. Banii nu figurează în această listă. Nu confunda cucerirea cu achiziția.

$$3

 Milioane de oameni din întreaga lume știau despre dragostea ei pentru soțul său. Nu era celebră în sensul convențional al cuvântului – nu era vedetă de cinema, nici cântăreață, nici lider politic. Nu era recunoscută pe stradă, iar numele ei rămânea adesea în umbră... și, într-un fel, era într-adevăr ciudat: mulți nu auziseră aproape nimic despre Kim, dar despre dragostea ei uriașă – auziseră.

Marilyn Judith Grove s-a născut în 1941, în Noua Zeelandă. Despre copilăria ei se știe puțin, dar acest lucru, de fapt, nu contează, căci adevărata poveste a început când a împlinit 19 ani. Atunci a părăsit țara natală și a pornit să călătorească. A ajuns în Australia, Europa, Statele Unite, iar aceasta din urmă i-a schimbat destinul.

În 1967, Marilyn s-a mutat la Los Angeles, unde l-a cunoscut pe Roberto Alfredo Vincenzo Casali, inginer în informatică. El frecventa același club de schi unde ea lua lecții. Nu după mult timp, s-au logodit.

Hotărâtă să se așeze la casa ei, Marilyn s-a angajat ca secretară într-o companie de design. Nu avea studii de artă și nici un talent deosebit, dar era fermecată de atmosfera creativă în care se afla. Un strop de imaginație, o urmă de romantism – și au început să apară amuzantele ilustrații pe care Marilyn le lăsa sub formă de bilețele pentru bărbatul iubit. Pe ea însăși se desena ca pe o fetiță cu pistrui, ochi mari și păr lung, blond; pe Roberto – ca pe un băiat brunet.

Marilyn nu lua desenele în serios, considerându-le simple mâzgălituri, iar acestea erau menite să exprime cele mai intime sentimente. Însă lui Roberto îi plăceau atât de mult încât le păstra ca amintire.

Se spune că tot el i-a arătat, într-o zi, colecția de desene unui jurnalist de la Los Angeles Times, care, intuind potențialul lor, le-a publicat în ziar. Prima serie, semnată cu pseudonimul „Kim Grove”, a apărut pe 5 ianuarie 1970.

Publicarea s-a suprapus peste valul de popularitate al romanului Love Story al lui Erich Segal, best-seller al anului 1970, după care s-a turnat imediat și filmul. Sloganul filmului spunea: „A iubi înseamnă să nu trebuiască să spui niciodată «îmi pare rău»”, exprimând ideea că cei care se iubesc se înțeleg și fără vorbe. Pe acest fundal, desenul lui Kim cu legenda – „Iubirea înseamnă... să poți spune că-ți pare rău” – a avut un succes răsunător.

Caricaturile au devenit extrem de căutate și curând au fost publicate nu doar în SUA, ci și peste hotare, aducând familiei Casali – între timp Kim și Roberto se căsătoriseră – venituri de 4-5 milioane de lire sterline pe an. Cei doi s-au mutat din State în Noua Zeelandă, unde și-au cumpărat o casă.

Afacerea „Love is...” a înflorit: desenele erau reproduse în tiraje uriașe, iar imaginile cu diverse texte erau imprimate pe felicitări, cărți, tricouri, bijuterii, calendare, postere și multe alte produse, ajungând în peste 60 de țări. În plan personal, Kim era fericită: familia Casali a fost binecuvântată cu doi băieți... Până în 1975, când totul s-a prăbușit: lui Roberto i s-a pus un diagnostic letal.

Kim nu a mai continuat să deseneze – poveștile luminoase nu mai ieșeau din sufletul ei. L-a angajat pe caricaturistul Bill Asprey să creeze noi desene despre cuplul îndrăgostit, iar ea s-a dedicat îngrijirii soțului, a cărui stare se înrăutățea rapid. În 1976, Roberto Casali s-a stins din viață, la doar 31 de ani.

La 16 luni după moartea lui, s-a născut al treilea fiu al său. Povestea a fost larg relatată în presă, fiind unul dintre puținele cazuri de fertilizare in vitro la acea vreme. Procedura era nouă, controversată și adesea condamnată ca imorală, dar Kim Casali a dorit să mai aibă încă o parte din bărbatul iubit.

După nașterea copilului, dorind să fugă de amintiri, Kim s-a mutat în Australia, unde și-a cumpărat un ranch. A crescut singură cei trei fii – Stefano, Dario și Milo Roberto – și s-a dedicat creșterii cailor. Nu s-a mai recăsătorit niciodată.

Kim Casali, femeia care a slăvit iubirea, a plecat dintre cei vii în 1997.

$$$

 Mozart avea o nevoie arzătoare de cineva care să-i spună: „Ascultă, Wolfgang, faci totul cum se cuvine. Eu, poate, n-aș fi ales această cale, dar eu nu sunt tu; iar tu ai voie. Nu te teme, Wolferl, vei reuși! Ești cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodată.”

Constanze nu era potrivită pentru un astfel de rol – era nevoie de o figură matură, impunătoare. Nici Leopold nu putea fi acela – nu-i iertase niciodată lui Wolfgang căsătoria. N-au fost de folos nici vizita la Viena, nici discuțiile, nici scrisorile, nici măcar nepotul nou-născut.

În schimb, rolul i s-a potrivit perfect lui Haydn – da, însuși Joseph Haydn, părintele clasicismului vienez, autorul a o sută patru simfonii și optimist din vocație. Joseph era mai vârstnic decât Wolfgang cu o viață întreagă – mai exact, cu douăzeci și patru de ani. Haydn slujise toată viața la curtea prinților Esterházy și îl privea pe Mozart cu o oarecare uimire, dar mai ales cu profundă admirație. El însuși n-ar fi cutezat niciodată să-și părăsească patronul, deși, uneori, murmura cu amărăciune.

Mai mult, Haydn nu avea copii și simțea o dorință fierbinte de a adopta, simbolic, un suflet tânăr. Mozart l-a fermecat – tânăr, strălucit, plin de viață; era o plăcere neașteptat de firească să-i fie alături. Aproape imediat au trecut la per tu, iar Mozart, ca mulți alții, a început să-l numească pe Haydn papá. Iar Joseph, cu toată inima sa bună, s-a atașat de Wolfgang și i-a oferit comoara sa personală – manualul de contrapunct Gradus ad Parnassum al maestrului Fux, după care învățase el însuși.

Iar când muzicienii devin prieteni adevărați, e inevitabil să nu cânte împreună. Cu atât mai mult cu cât Haydn tocmai scrisese niște cvartete proaspete. Se adunau patru – Haydn și Dittersdorf la viori, Vanhal la violoncel, iar Mozart la violă – și repetau. Mozart nu era un entuziast al cvartetelor de coarde – ultimul îl compusese cu zece ani în urmă. Dar cvartetele lui Haydn atingeau o culme de neatins, de parcă nici nu mai erau cvartete, ci o formă nouă, necunoscută. Mozart a început să mediteze.

Când Mozart medita, începea să vorbească și să râdă mai mult ca de obicei, să-și miște degetele mai repede și să bată cu piciorul mai nervos. Începea să se foiască, să se învârtă și devenea tot un zbucium.

– Hai, liniștește-te, – îi spuneau toți cei din jur, – ce tot tropăi? Nu poți sta locului?

Dar Mozart nu putea.

Așa a fost și atunci – a reflectat, a dansat cu trupul și și-a amintit de învățătura neuitatului său padre Martini: să înceapă cu vocea de sus, apoi cea de jos, apoi cele două intermediare, și la final să se așeze și să verifice totul cu migală. Să verifice de sus în jos, din stânga în dreapta, iar dacă e nevoie – și pe diagonală. Să lase doar acele greșeli pe care mâna nu se îndură să le corecteze – fiindcă ele creează o frumusețe aparte.

O, cât s-a străduit Mozart. A muncit cu sârg, a tăiat, a rescris, a nuanțat. Pentru cele șase cvartete i-au trebuit trei ani – adică, în medie, jumătate de an pentru fiecare. Pentru Mozart, care compunea o uvertură într-o dimineață, o arie într-o seară și un menuet într-un minut, ritmul acesta era neobișnuit. Dar Wolfgang își dorea cu ardoare să se apropie de măiestria lui Haydn, și mai ales – să-i ofere acestuia un dar. Și când a terminat cvartetele, a scris pe ele: „Scumpului meu prieten Haydn! Primește-le și fii-le tată, povățuitor și prieten!”... În trei ani, cvartetele îi deveniseră la fel de dragi ca niște copii.

La premieră, Mozart le-a interpretat împreună cu tatăl său, Leopold. Nu încăpeau într-o singură seară, așa că au fost prezentate în două seri succesive. Haydn le-a ascultat cu cea mai adâncă atenție, s-a apropiat de Leopold și i-a spus:

– Jur pe Dumnezeu, fiul dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodată.

– Cine-ar putea nega, – a răspuns acru Leopold, – e mare. Mai spuneți și că ultimul cvartet i-a reușit deosebit de bine. De ce tăceți, maestre Haydn? Nu v-a plăcut?

Dar Haydn, care și el rămăsese cu o impresie ambiguă despre ultimul cvartet, a rostit hotărât:

– Dacă Wolfgang a scris așa – înseamnă că așa trebuia.

$$$

 Fisura Silfra din Islanda este singurul loc din lume unde poți atinge două continente în același timp. Apa dintre plăcile tectonice nord-americană și europeană este atât de pură încât vizibilitatea depășește 100 de metri. Plăcile se îndepărtează cu 2 centimetri pe an.

Ascunsă între stâncile dramatice ale Parcului Național Þingvellir din Islanda, Fisura Silfra este un loc unic pe planetă — singurul în care poți atinge, în același timp, două continente: America de Nord și Eurasia.

Aici, pământul este literalmente în mișcare. Fisura s-a format din cauza desprinderii continue a plăcilor tectonice nord-americană și euroasiatică, care se depărtează lent, dar constant, cu aproximativ 2 centimetri pe an.

Dar ceea ce face din Silfra o adevărată minune naturală nu este doar geologia — ci și apa incredibil de pură și rece, care umple această deschidere tectonică.

Provenită din topirea ghețarului Langjökull, apa este filtrată timp de zeci de ani prin straturi de lavă vulcanică, până când ajunge în fisură, atât de limpede încât vizibilitatea subacvatică atinge peste 100 de metri — un record absolut la nivel mondial.

Imersiunea în Silfra este ca o coborâre într-un vis lichid: pereții de bazalt negru par să plutească, iar reflexiile luminii creează o atmosferă ireală.

Temperatura constantă, de aproximativ 2°C, păstrează apele stabile tot timpul anului, reci ca gheața dar atât de clare, încât ai impresia că plutești prin cristal.

Pentru scafandri și snorkeleri din întreaga lume, Silfra este un loc sacru — nu doar pentru peisajul spectaculos, ci pentru senzația de a înota între continente, de a fi martor, la scară umană, la forțele tăcute dar uriașe care modelează planeta.

Este un memento al fragilității Pământului și, în același timp, al rezistenței sale — o fisură între lumi, dar o punte între oameni și natură.

Un loc în care tăcerea are ecou. 🌍💧

$$$

 

Pantalonii sărăciei 

Trăiam atât de sărac, încât nu eram în stare să-mi cumpăr o pereche de pantaloni. Încă de la mănăstire îmi confecționasem una, din două vechi; unui pantalon de culoare cenușie, pe care îl aveam de la fratele meu, și care era bun numai de la genunchi în sus, i-am retezat burlanele și i-am înădit două de la un pantalon negru, care era bun doar de la genunchi în jos. Se părea deci că am pantaloni negri la dulama neagră, iar de dulamă nu mă dezbrăcam decât când eram singur, în cameră.

Doi ani am umblat cu acei pantaloni. Intrasem în anul doi la Medicină și aproape îl isprăvisem cu aceeași pereche de pantaloni, în două culori înădite, pe care o avusesem la Sibiu. Trebuia să mă prezint la examenele de la Academia Teologică și am solicitat o audiență la episcopul Nicolae Colan (episcop al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului), cu o cerere pentru scutirea de taxe.

Episcopul era un cărturar de seamă, membru al Academiei Române, mă știa de la șezătorile literare, mă felicitase pentru poeziile mele, aveam toate motivele să cred că-mi va aproba cererea. E adevărat, nu mă întrebase niciodată ce fac, cum o duc, dacă am ce mânca sau unde dormi, dar, oricum, îl credeam sensibil la nevoile altora. Nʼa fost așa. Episcopul mi-a spus că nu se poate, că Academia are o mulțime de lipsuri materiale, că Episcopia cu greu o poate susține, și așa mai departe. Nu-mi venea să cred. I-am vorbit și eu de sărăcia mea, de strâmtorile de tot felul, i-am înfățișat dovezi, am insistat, l-am rugam, am cerșit.

Episcopul se arăta inflexibil, nu părea convins de nici un argument, îmi împinsese hârtia, ușor, la marginea biroului. Atunci, disperat, am făcut cel mai mare gest de umilință din viața mea: mi-am dat în lături pulpanele de la rasă și dulamă și i-am arătat episcopului ce fel de pantaloni purtam cu mine. El a ridicat din umeri, a neputință, și n-a zis nimic. Am plecat rușinat, umilit de moarte, și am ajuns acasă plângând. Pantalonii aceia blestemați îmi ardeau trupul.

O bună parte în casa în care ședeam era magazie de echipament sportiv, fel de fel de mingi, discuri și tot felul de haine. Sportivi veneau, își luau ce trebuia pentru exercițiile lor și le aduceau înapoi, fără să le fi luat în primire și fără să le predea cuiva anume. În ziua aceea, cu inima rănită și dinții strânși, m-am strecurat în una dintre magazii și am furat o pereche de pantaloni, iar pe cei vechi i-am ars în sobă. Umilința fusese atât de mare, încât noii mei pantaloni, deși de furat, nu mă ardeau.

Valeriu Anania, Memorii.

În fotografie: Mitropolitul Bartolomeu Anania, unul dintre cei mai importanți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dar și un scriitor înzestrat cu talent și sensibilitate.

$$3

 – Nu ai cumva, moșule, niște lucruri vechi prin casă? Le-am cumpăra cu plăcere.

– Uite acolo, niște pantaloni ponosiți și niște cizme roase zac sub pat. Vi le dau așa, pe degeaba, luați-le dacă vă trebuie.

– Nu ne trebuie pantalonii tăi și nici cizmele, moșule, dar am zărit un tablou pe perete... putem să-l privim mai de aproape?

– De ce nu? Poftiți. E vechi de când lumea. L-a bătut în cui bunicul meu. Iar lui i-a fost lăsat de tatăl său. Când boierul a fugit peste hotare, a lăsat în casă, în grabă, două tablouri pe perete. Străbunicul meu le-a luat – era vizitiul boierului, – zise moșul oftând, ridicându-se și apropiindu-se de patul de fier, deasupra căruia atârna tabloul. – Ăsta-mi place cel mai mult. Uite, râul, satul pe mal, o bisericuță... și curcubeul după ploaie.

Îți încălzește sufletul doar privind-o. Parcă ar fi peisajul nostru din Malinovka. Deși, zice-se, un chinez a pictat-o. Hu Yin Zhi, așa scrie acolo-n colț.

Băiatul cel mic, rupându-se cu greu de tablou, își șterse fruntea transpirată și îi șopti celui cu ochelari:

– E Kuindji! Ce noroc pe capul nostru!

– Moșule, dar celălalt tablou? – întrebă cel cu ochelari, ale cărui lentile sclipeau avar. – Ai spus că boierul a lăsat două.

– E prin cufăr, pe undeva. Vreți să-l vedeți?

– Să-l vedem, să-l vedem! – răspunseră în cor cei doi vizitatori.

– Bine, până răscolesc prin cufăr, ieșiți în curte și spargeți niște lemne. Tăietorul e lângă buturugi. Apoi aduceți câte un braț în casă.

După o jumătate de oră, când cei doi se întoarseră cu brațele pline de lemne, un alt tablou stătea sprijinit de perete, pe pat. Văzându-l, chelul scăpă lemnele din mâini, iar cel cu ochelari se duse direct spre pat.

– Unde te duci, măi nătărăule, cu cizmele tale murdare?! Du-le la sobă! – îl admonestă moșul.

Oaspeții adunară lemnele căzute și le așezară cu grijă lângă sobă. Moșul, suspinând, se așeză pe un scaun:

– Acum puteți privi. Deși mie nu-mi place cine știe ce. A pictat-o un polonez, Gugen, sau cum s-o chema. Scrie acolo, în colț, cu litere englezești.

– Doamne sfinte! – șopti din nou chelul, cu gâtul uscat. – E Gauguin!

– Taci, mă! Văd și eu... – îl întrerupse cel cu ochelari, lentilele lui licărind și mai intens.

– Ce tot șușotiți acolo? – întrebă bătrânul.

– Eh, ziceam și eu că nu e mare lucru tabloul. Un bărbat și o femeie pe o bancă sub un copac... și pictat așa, de mântuială – răspunse chelul.

– Ei, pe ăsta vi-l dau mai ieftin. Spuneți, cât dați pe amândouă?

– Uite cum stă treaba, moșule. Pe cel cu polonezul îți dăm o mie, iar pe chinez – două mii, – zise chelul, băgând mâna în buzunar după bani.

– A fost ieri un altul de la oraș pe aici. S-a tocmit. Pe toate mi-a oferit cincizeci de mii. Atât avea la el. N-am vrut. Nici noi de la țară nu suntem chiar naivi. Ascultăm radio. Știm cât valorează tablourile astea vechi – milioane!

– Da’ alea sunt de autori celebri, moșule! – obiectă chelul. – Tu ce ai aici? Un Gugen polonez și un Hu Yin Zhi chinez. Fedea, ai auzit tu de ăștia?

Cel cu ochelari clătină din cap.

– Nu vreți, nu-i bai. O sută de mii și gata! Mâine vine ăla de ieri și le ia. Eu nu mă grăbesc nicăieri.

– Bine, moșule, ieșim noi cu Fedea, discutăm.

– Vorbiți, vorbiți.

Chelul și cel cu ochelari ieșiră din casă și se urcară în mașină.

După vreo zece minute, se întoarseră. Chelul scoase din buzunar o grămadă de bani:

– Moșule, aici sunt nouăzeci și șapte de mii. Atât avem. Pe bune. Și ți-am spart și lemnele!

Moșul luă banii, îi numără cu încetineală:

– Fie, luați-le.

Chelul luă tabloul de pe pat, iar celălalt îl desprinse cu grijă pe cel de pe perete.

– Noroc, moșule! – zise vesel chelul de la ușă.

– Noroc, noroc.

Moșul puse ceainicul afumat pe sobă, turnă niște apă dintr-o cană și scoase din dulap o cutie de cafea.

După ce bău câteva cești, își puse picioarele pe masă și aprinse o țigară.

– Eh, păcat că se termină vacanța... mai pictam ceva în stilul lui Aivazovski! – zise, desprinzându-și barba și scoțând de după sobă un șevalet.

Îl așeză în mijlocul odăii, scoase culorile și începu să picteze în stil postmodernist.

Peste o zi, suspinând, dădu jos tabloul de pe perete, îl curăță cu mătura de praf și pânză de păianjen și-l vându unui alt drumeț. Apoi, încuie ușa cu lacăt, dădu cheia babei Mașa, vecina de la care închiriase casa pe o lună, și plecă într-o direcție necunoscută.

©️ Serghei Savcenkov