$$$

 

Mama lui Reiner Istvan era cel mai probabil de etnie română, se numea Livia. Din familie creștină. 

Deși a încercat să se sacrifice pentru a-și salva copilul, acesta a fost in final ucis de germani în lagărul de exterminare Auschwitz. 

Livia s-a căsătorit cu Reiner Bela (evreu maghiar ) în 1938, iar după 2 ani, in 1940 s-a născut copilul, în Miskolc (Ungaria).  

 - În Ungaria exista in acea vreme o tendință politică de convertire la ritul protestant creștin si maghiarizare pentru etniile ne-maghiare. Având în vedere climatul politic, Bela Reiner (fiind evreu) s-a convertit la creștinismul de rit protestant, iar copilul Istvan nu a fost niciodată circumcis (cum ar fi fost după ritul evreiesc). 

 - După ocuparea germană a orașului Miskolc, un ofițer austriac din armata germană a rămas în casa lor. După ce a plecat si nu mai avea nevoie de ei si de casa lor, ofițerul austriac si autoritățile germano-maghiare  locale au anunțat familia să se mute într-un ghetou si să cedeze casa, deși familia era creștină, cu mamă româncă creștină si tată evreu maghiar convertit la creștinism. Tatăl copilului a încercat să adăpostească pe copil in Budapesta la persoane cunoscute care au refuzat să riște să adăpostească un copil considerat „evreu”.  Familia a fost forțată să cedeze casa, apoi două săptămâni au muncit într-o fermă, iar după aceea au fost ridicați cu forța de militarii germani însosiți de  autoritățile maghiare locale, si au fost trimiși ca si evreii de religie mozaică în ghetoul final din orașul maghiar Miskolc. Deși familia nu era de religie mozaică. 

Acest ghetou era situat pe locul unei fabrici de cărămidă, lângă o linie de cale ferată, și era păzit de gărzi maghiare cu mitraliere. 

   -Fratele (vitreg) al lui Reiner Istvan, se numea Janos (John) si avea 11 ani- la această vârstă fragedă a fost trimis într-un lagăr de muncă, unde erau brutalizați de gărzi ce purtau șepci militare maghiare.

Janos (John) nu știa la acea vreme ce s-a întâmplat cu mama și fratele său vitreg care avea doar 4 ani. Mama si fratele mai mic au fost deportați la Auschwitz. Mama, Livia a fost pedepsită de autoritățile maghiare pentru faptul că s-a căsătorit cu un evreu (deși ea nu era evreică, ci era din familie creștină, cu origini românești, dar autoritățile maghiare in acea perioadă au discriminat si pe români si pe evrei in Ardealul de Nord ocupat in urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, cât si pe evreii si românii căsătoriți cu evrei din Ungaria). 

 - La sosirea in lagărul Auschwirz, alți prizonieri i-au spus Liviei să-l dea pe copilul Istvan bunicii sale și să treacă singură prin selecție, pentru a-și salva copilul. Ea chiar așa a făcut, a mers la selecția germană nazistă crezând că dacă lasă copilul bunicii, copilul va supraviețui. Livia le-a spus germanilor din temutul „SS” că era cu patru ani mai tânără decât era în realitate și că fusese selectată pentru muncă forțată. Dar germanii îi ascunseseră faptul că cei care nu sunt trimiși la muncă forțată vor fi uciși. Iar copilul ei, Istvan, în vârstă de doar patru ani, a fost ucis împreună cu bunica sa de către gardienii germani. În schimb, la munca forțată, mama Livia a supraviețuit, fiindcă avea putere de muncă iar germanii aveau nevoie de forță de muncă, în lagărul de muncă Allendorf, mutată un timp in lagărul Bergen-Belsen, fie în lagărul Mannheim și ulterior a fost trimisă într-un marș forțat. Când Germania a pierdut războiul iar aliații anglo-americani si ruși avansau si cucereau fostele lagăre germane, mama Livia a fost eliberată din lagărul german.  

 Fiul mai mare, Janos, și el intr-un lagăr de muncă. În septembrie 1944, maghiarii au ordonat tuturor prizonierilor să se pregătească să părăsească lagărul de muncă Jolsva întrucât trupele germane naziste si maghiare pierdeau războiul, in fața rușilor in est si americanilor in vest (care presau Germania nazistă). A doua zi, s-au îmbarcat într-un tren de marfă. Când trenul se afla la câțiva kilometri de Budapesta, tatăl său (vitreg) Bela Reiner i-a spus copilului Janos să sară din tren și să scape. Janos și-a scos banderola și șapca ce trădau că e prizonier și a sărit din tren deși era periculos. Un gardian maghiar l-a văzut și l-a escortat la Budapesta pentru a se reîntoarce într-un tren de deținuți. Când au ajuns, gardianul a căutat trenul iar Janos a avut o nouă oportunitate de a evada. El a supraviețuit holocaustului. Cu toate acestea, mulți alți bărbați care fuseseră deținuți la Jolsva au fost uciși de „Arrow Cross”(„Partidul Crucile cu Săgeți, o facțiune  maghiară pro-germană nazistă) în octombrie 1944 în localitatea maghiară Pusztavám.

Astfel, supraviețuitorul copil Janos a povestit faptele (confirmate de documente si de istorici), si tot el a găsit si donat fotografia cu fratele său ucis. Janos era fiul Liviei cu primul ei soț, Geza Kohn Kovacs.

 OBSERVAȚIE - Despre organizația (partidul) „Crucilor cu Săgeți”, fiindcă e mai puțin cunoscut(ă),  trebuie să explic ce a fost. În octombrie 1944, regentul maghiar, Miklos Horthy, a fost înlăturat și înlocuit de Ferenc Szalasi din Partidul „Crucilor cu Săgeți” , și a fost numit "Liderul Națiunii" („Nemzetvezető” in traducere) .  Instaurarea regimului Partidului Crucile cu Săgeţi condus de Ferenc Szalasi a însemnat declanşarea unui imens val de persecuţii  în Transilvania de Nord ocupată de Ungaria, in special asupra evreilor transilvăneni.  În plus, in întreaga Ungarie s-a dezlănțuit un regim de teroare împotriva evreilor  (mai ales in Budapesta unde rau mai mulți evrei).  O bandă de naziști maghiari care vânau evrei a intrat în clădirea lor și l-a arestat pe Geza ( tatăl lui Janos), care avea atunci 60 de ani și fusese ofițer maghiar în timpul Primului Război Mondial. L-au ținut câteva zile și apoi l-au trimis acasă probabil fiindcă nu au găsit dovezi clare că ar fi evreu (a fost suspectat). Dar într-o zi, aproximativ trei duzini de naziști maghiari au intrat în școală unde se aflau Janos si tatăl său biologic Geza, și le-au ordonat tuturor să intre în curtea școlii cu intenția de a-i împușca. Janos nu și-a putut găsi tatăl și, fiind singur, era convins că acesta era sfârșitul. În acel timp, armatele aliate ruse si anglo-americane tocmai obținuseră succese contra naziștilor, iar după aflarea veștii, brusc, naziștii maghiari s-au retras rapid, fără a mai împușca pe copiii si părinții evrei din școală, iar ulterior Janos și-a găsit tatăl în curtea aglomerată. Au fost eliberați de ruși în ianuarie 1945. După război, Janos s-a reunit cu mama sa Livia.  Livia a fost și in lagărul de concentrare Feldafing din Germania. Acolo s-a căsătorit cu Oskar Russ în 1945. Oskar Russ, polonez care a supraviețuit încarcerării în lagărul german de concentrare Dachau. Livia, Oscar și Janos au imigrat în Statele Unite în 1947. In America, Janos a devenit cunoscut sub numele John (Janos) Lovacs.  Geza Kovacs a rămas în Ungaria, deși autoritățile din această țară l-au hăituit in anii holocaustului, si a fost la un pas de moarte, dar a rămas si a lucrat in Ungaria in timpul reconstrucției după război, până la moartea sa.

 EPILOG - 

 - Politicianul maghiar Ferenc Szálasi (numit "Liderul Națiunii" „Nemzetvezető”) a fost judecat iar sentința a arătat că a fost responsabil pentru crime de război și crime împotriva umanității, inclusiv uciderea a mii de evrei în timpul guvernării sale. Cu toate acestea, în prezent, există in Ungaria o localitate care îi poartă numele (Ferenc Szálasi, lângă Szeged).  Partidul Crucile cu Săgeți, condus de Ferenc Szálasi, a colaborat cu Germania Nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Articol de prof. Laurentziu Rosu – BIBLIOGRAFIE – (Traducere) din Versiunea in engleză a Memorialului Holocaustului din United States.

$$$

 Pe 2 august 1921, la ora 9 dimineața, tenorul italian Enrico Caruso se stingea din viață la doar 48 de ani.

Moartea i-a fost cauzată de o lovitură în zona rinichilor suferită în urmă cu câteva luni.

La înmormântarea sa, însuși Regele Vittorio Emanuele al III-lea al Italiei a deschis ușile bisericii San Francesco di Paola din Napoli, pentru ca sicriului tenorului să fie depus înăuntru. 

S-a născut pe 25 februarie 1873, în Napoli, într-o familie săracă, fiind al treilea din cei șapte copii ai lui Marcellino si Anna Caruso. Tatăl său, mecanic auto de profesio, a dorit că tânărul Enrico să urmeze aceeași carieră, astfel că, la vârsta de 11 ani, copilul era deja ucenic în atelierul de mecanică.

Enrico nu și-a dorit acest lucru, dorința lui fiind aceea de a cânta. Vocea sa era deja admirată în corul bisericii, ulterior fiind solicitat să cânte inclusiv serenade pentru oamenii înstăriți care plăteau pentru un recital privat. 

Ușor, dar cu pași siguri, încurajat de prieteni, educat de profesori de canto și susținut de familie, Enrico Caruso și-a început cariera de tenor profesionist, înconjurând globul pentru a cânta pe marile scene ale lumii, fiind prezent de nu mai puțin de 863 de ori pe scena vestitei Metropolitan Opera din New York.

Datorită vocii sale unice, tenorul ajunsese la onorariul uriaș de 10.000 $ pe seară (aproximativ 150.000$ la valoarea de astăzi) - sumă plătită pentru a concerta o seară în Cuba.

În momentul în care Italia a intrat în război, Caruso a susținut concerte caritabile și a donat sume impresionante pentru susținerea armatei.

Celebritatea sa i-a adus, pe lângă aprecieri, faimă, bani și premii, inclusiv un deserviciu. 

Mano Nera, o grupare criminală din Statele Unite, care șantaja persoanele influente, cerând sume mari de bani în schimbul siguranței, i-a cerut lui Caruso suma de 2000$, dacă nu i-ar fi distrus vocea. 

Tenorul a plătit suma, dar, mai apoi, cu ajutorul detectivului Joseph Petrosino, care s-a deghizat în Caruso și s-a întâlnit cu cei din grupare pentru a efectua o nouă plată, a scăpat de amenințări. 

Antonio Misiano și Antonio Cincotto au fost arestați si acuzați de crimă, iar Enrico Caruso și-a recăpătat liniștea. 

🎶

___

Mircea V. Sima 

02/08/2025

$$$

 📜 Piatra care „șoptește” când o atingi – Enigma blocului sonor din județul Vâlcea

Pe un versant ascuns din Munții Căpățânii, într-o zonă neumblată din județul Vâlcea, există o piatră solitară, masivă, acoperită de licheni, care pare la prima vedere doar o altă relicvă naturală. Dar cine o atinge cu palma – mai ales în zori sau la apus – aude ceva. Un murmur. O vibrație slabă. Ca o șoaptă venind din interiorul pietrei. Nu e ecou. Nu e vânt. Nu e niciun fenomen meteorologic cunoscut care să poată explica sunetul. Dar piatra… „răspunde”.

🪨 O formă naturală cu efecte imposibile

Are aproximativ 2 metri înălțime și o formă ovală, aproape antropomorfă. Când te apropii, simți un ușor curent de aer în jurul ei, deși zona este complet adăpostită. Dar ceea ce uimește nu este aspectul ei, ci reacția pe care o are la atingere: o undă sonoră slabă, care pare că se propagă direct prin oase, nu prin aer.

🔬 Testată de specialiști

Geofizicieni au testat roca și au confirmat că este compusă în principal din cuarț, dar nu au găsit nicio explicație pentru vibrațiile produse. Nu există cavități sau goluri în interior. Cu toate acestea, un cercetător a spus că, odată ce a atins piatra cu ambele mâini, a auzit în capul lui un sunet similar unei voci care repetă „ascultă... ascultă...”.

🌀 O moștenire uitată?

Bătrânii din satele de la poale spun că piatra ar fi fost cândva loc de rugăciune pentru călugării rătăcitori, care urcau acolo să „primească răspunsuri”. Unii cred că înăuntrul pietrei se află o comoară. Alții spun că acolo este îngropată o inimă – nu una biologică, ci o „inimă de lumină”, o relicvă sacră pierdută în timp.

👂 O experiență imposibil de înregistrat

Microfoanele nu captează sunetul. Doar cei care ating piatra aud. Iar fiecare persoană descrie altceva: unii aud șoapte, alții un sunet de clopot, unii simt doar o pulsație. Dar toți spun același lucru: că nu e un sunet venit din afară, ci din tine, ca și cum piatra nu vorbește, ci scoate la suprafață ceva ce ai uitat că știi.

📍 Într-un colț tăcut din Vâlcea, o piatră stă nemișcată de mii de ani. Nu luminează. Nu se mișcă. Nu se arată. Doar așteaptă să fie atinsă. Și, uneori, răspunde. Cu o șoaptă. Cu o amintire. Cu un ecou pe care doar sufletul îl înțelege.

#românia #mistere #valcea #pietrevii #suneteinvizibile

$$$

 🚁MISTERELE OPERATIUNII BLUE SKY 2010 ⛰️

Bun găsit! 

 Iată ca s-au împlinit 15 ani de când un elicopter cu evrei si-au luat-o rău de tot de la Strajerii Bucegiului , in data de 26.07.2010

 Poate unii știți povestea , și v-ar face plăcere să recititi din culisele acestei întâmplări ,iar pt ceilalți sper că va fi o sursa de noi informații de-a dreptul senzaționale,chiar daca par greu de crezut.           

Din surse pe filiera directa țin să vă precizez că în ciuda faptului că poveste are puternice accente de SF, așa cum le-ar cataloga unii, lucrurile sunt cat se poate de reale fiind confirmate din cadrul serviciilor secrete.

Acestea fiind zise ca o introducere ,va las să re/citiți povestea senzațională din zona Colții Țapului-Bucegi , spusa de un general DGIA sub anonimat .

⛰🚁⛰🚁⛰🚁⛰🚁⛰🚁⛰🚁⛰🚁

"Doi ani de zile m-am rugat de o gramada de oameni, ma refer la ofiteri superiori din cadrul serviciilor noastre secrete, sa imi spuna ce s-a intamplat in realitate in anul 2010: elicopterul israelian prabusit in muntii Bucegi. Nimeni nu vroia sa scoata niciun sunet si era un subiect tabu, intr-un final, in vara anului 2013, aflat tot in zona Bucegi, am stabilit o intalnire cu unul dintre generalii din cadrul DGIA-ului. Intalnirea a durat cam trei ore si amandoi am urcat foarte sus pe munte, fara telefoane mobile la noi de teama sa nu ne intercepteze cineva, si efectiv „ne-am ascuns” intr-o coliba de lemne folosita in anumite scopuri.

In fata bunului Dumnezeu ma leg cu juramant ca nu am adaugat nimic de la mine, nu am modificat niciun cuvant, si va spun ce mi s-a povestit timp de aproape trei ore. 

„Noi am fost anuntati de misiunea lor in tara noastra in urma cu trei saptamani de zile si-n prima instanta au spus ca exercitile militare se vor desfasura in zona Eforie pentru ca litoralul nostru seamana foarte multe cu al lor si zona de unde ataca Fasia Gaza si Libanul. Cu trei zile inainte de misiune am fost anuntati ca s-a anulat misiunea «Albastra» si vor merge catre o zona muntoasa din Romania, pentru a simula un atac de pe inaltimile Golanului.

„In dimineata zilei respective am fost la birou la ora 04:00 pentru a pune la punct tot planul de bataie si sa stabilim ce urmeaza de facut in ziua respectiva. Cateva ore mai tarziu am fost anuntati ca se pregatesc sa aterizeze in Romania si in corpore ne-am prezentat la aeroport. A sosit primul avion militar si de la bun inceput ne-am dat seama ca ceva nu este in regula: se deschide trapa si imediat ofiterii lor au inceput sa gesticuleze la modul «descarcam noi si nu se apropie nimeni». Soldatii romani au asigurat perimetrul, grupul nostru de ofiteri a ramas in sala de asteptare, in timp ce ei descarcau niste cutii imense de lemn invelite cu doua randuri de prelata militara de culoare verde.

Soseste unul dintre generalii lor si ne transmite ca in cutii se afla un anumit gen de aparatura ultraperformanta pe care doar ei stiu sa o foloseasca. Ne-a rugat ca imediat sa formam un culoar rutier pe zona Bucuresti -Ploiesti – Azuga – Predeal – Sinaia si sa avem grija sa nu existe complicatii pe drum. Imediat am dat dispozitii in acest sens si am stabilit, fara sa stie ei, doua puncte de control in zonele…

Au incarcat totul foarte rapid si convoiul a plecat cu masina a Politiei Militare pe post de deschidere. Am stabilit ca, camioanele care transporta tehnologie si armamentul adus din Israel sa mearga in mijlocul coloanei pentru o protectie mai buna. Avand in vedere ca era misiune de risc zero am ordonat soldatilor sa aiba incarcatorul plin si atentie maxima pe drum. Noi am plecat inaintea lor si cum am ajuns acolo m-am deplasat la punctul de control…pentru a stabili cum urmeaza sa impartim echipele. La aproximativ 30 de minute dupa ce am ajuns in locatia respectiva am primit un telefon pe canal inchis din partea SRI-ului si urmatorul mesaj: «Atentie la ce vor sa faca pentru ca este sinucidere curata». Misiunea era exclusiv a Armatei Romane si iti spun sincer ca si eu aveam emotii din cauza accidentului precedent petrecut in Bucegi.

Ajunge coloana in zona unde trebuiau sa descarce armamentul, eu deja trimisesem echipele pe zona de monitorizare, si-n timp ce discutam cu ofiterii lor mi s-a transmis ca executa misiunea pe zona Padina – Bolbosi – Valea Gaura. Din momentul respectiv am stiu ca in ziua respectiva urmeaza sa se petreasca ceva extraordinar de urat. Cam la doua ore dupa ce am inceput pregatirile efective pentru exercitii am primit un mesaj de la echipa operativa…si mi s-a transmis ca pe platoul de langa Sfinx sunt sase indivizi cu statii de emisie receptie in mana si vorbesc in limba ebraica. Am dat ordin ca sa fie tinuti sub monitorizare atenta si din pacate ofiterii nostri nu aveau la ei aparatura pentru captarea sunetului in mediul ambiental si din cauza aceasta nu am putut intercepta ce vorbesc.

Eu am ramas la punctul de control… pentru a coordona echipele operative trimise pe teren, in timp ce ei au plecat sa incarce elicopterele cu aparatura adusa din Israel.

Soldatii si ofiterii, unii dintre ei fiind cu mintea aproape pierduta, mi-au relatat identic urmatoarele lucruri: „Am ajuns acolo si singuri au incarcat elicopterele in timp ce noi monitorizam zona cu atentie. Cand s-au ridicat in aer pamantul a inceput sa se cutremure usor si nu am dat importanta foarte mare acestui lucru, am spus ca totul tine de vibratiile de la elice. Cinci secunde, zece secunde, oricum un interval de timp foarte scurt si dintr-o data pamantul a inceput sa se cutremure la modul cel mai serios cu putina si ne-am speriat…am spus ca este un cutremur foarte puternic. Vantul a inceput sa bata cu putere si habar nu am avut cand s-a transformat intr-un adevarat taifun si majoritatea dintre ei noi am fost aruncati la pamant. Locotenentul … are capul spart in patru locuri din cauza ca s-a lovit de niste radacini in cadere. Deasupra copacilor au aparut cateva sfere de culoare alba ce pareau incarcate electric si imediat au inceput sa se mareasca cu repeziciune si sa capete forme unor batrani imbracati in haine albe. S-a auzit ca un tunet, muget, vuiet, ceva foarte puternic a urlat ca un suierat de vant intr-o romana perfecta: «Ce cautati in pamantul strabun?». Unii dintre noi spun ca au vazut destul de clar o mana imensa, ceva fantomatic ca un abur, cum a apucat elicopterul si efectiv a dat cu el de pamant. Habar nu avem cat a durat totul, minute sau secunde nu putem sa ne dam seama, dar am vazut elicopterul la pamant si din el se scurgea ceva ca un metal in stare lichefiata si trupurile erau carbonizate, unele dintre ele facute cenusa. In haosul creat ofiterii superiori au inceput sa urle si sa ameninte ca cine se ridica de jos este impuscat fara somatie. Unii dintre noi au lesinat, altii au inceput sa vomeze foarte puternic, o atmosfera generala de haos si panica. Ne-am apropiat cu atentie de elicopter si tot ce fusese inauntru se transformase intr-o masa lichida de metal…”.

„Cand am primit stirea despre prabusirea primului elicopter am pus mana pe telefonul cu linie inchisa si imediat am contactat echipa operativa din zona Sfinxului: o jumatate de ora am incercat fara sa primesc niciun raspuns. Am format o echipa de trei oameni, eu, colonelul…si maiorul… si in cea mai mare graba am plecat dupa ei. Am cautat ore in sir, am dat ordin ca sa vina soldatii acolo, si nici pana in ziua de astazi eu nu pot sa imi dau seama cum au disparut zece oameni de pe suprafata pamantului. Ultimul mesaj primit de la ei, scos pe banda si pus intre probe, a fost: «Sunt foarte agitati si monitorizeaza zona prin binocluri. Ceva se intampla aici…».”

Noaptea, cam pe la ora 00:50, au sosit la fata locului doua masini de negre de tip Jeep cu opt oameni care s-au recomandat ca Divizie Speciala din cadrul SRI. Am pus mana pe telefon si l-am sunat pe generalul…din cadrului SRI-ului si el mi-a confirmat ca sunt oamenii lor. Unul dintre ei, un colonel cam pe la…, foarte surescitat si speriat mi-a spus: „De ce mama dracului i-ati lasat acolo? Stiati bine ce intampla si ca nimeni nu se poate apropia…”.

Pana la 06:00 am pus la punct rapoartele despre misiune, separat de israelieni, si o comsie speciala a colectat tot ce inseamna raport scris, probe audio si inregistrari din noaptea respectiva, dupa care ni s-a spus ca totul se incadreaza la ultrasecret de stat! Am semnat declaratiile respective si cam asta a fost…

Ulterior am aflat ca soldatii au fost pusi sa mute ramasitele elicopterului la o distanta de zece kilometri pentru a nu coincide cu zona unde se prabusisera alte elicoptere cu mai multi ani in urma!

Sunt om in varsta, am zeci de ani in Armata Romana, am participat la sute de misiuni internationale, dar ai cuvantul meu de om ca din ziua respectiva eu mi-am schimbat efectiv perceptia asupra lumii si nici in ziua de astazi creierul meu nu poate procesa ca asa ceva s-a intamplat in realitate. Am mers la zeci de manastiri, preoti si duhovmici, sihastri si pustnici, dar nici unul dintre ei nu a stiut sa imi explice ce se intampla acolo.

In luna octombrie a anului 1987, cabinetul NR.1, Nicolae Plesita ii spune lui Nicolae Ceausescu: „Sa-i fereasca dracu’ pe rusnaci si americani sa scoatem din pamant ce trebuie”. Plesita a fost primul comandant al Diviziei Speciale „Umbre peste Carpati”, pusa la punct in anul 1978 dupa tradarea lui Mihai Pacepa. In luna decembrie a anului 1989, ziua 19, ora 13:00, am fost la un pas sa declansam apocalipsa pe intreg globul si sa trimitem omenirea la nivel de epoca de piatra. Fiul lui Plesita, colonel in cadrul SRI, a fost „sinucis” din cauza a cinci dosare si multi care lucreaza in ziua de astazi prin SRI nu inteleg sub nicio forma ca aumite lucruri trebuie sa ramana asa cum sunt."

Sursa NET.

Trăiască geto-daco-românii liberi! 🇷🇴❤️🐺✝️♾️✴️♦️⚜️⛰️🚁🔥

$¢$

 ‼️ Iulie 1937… Primul tren cu aer condiționat ajungea în gara Constanța. Clar… în comunism nu a existat tren cu aer condiționat în România🤨! Imaginează-ți un tren aerodinamic, alb, impecabil, care, cu aproape 90 de ani în urmă, în perioada Casei Regale, ajungea din București în doar 2 ore și 40 de minute. Nu, nu e science fiction. E istorie… e „Bălanul”, primul automotor aerodinamic românesc, fabricat în 1937 la Uzinele Malaxa din București după un patent Ganz și desăvârșit de un nume cu greutate: Horia Creangă, părintele arhitecturii moderniste românești.

Ca fapt divers… fratele lui, un model similar de automotor proiectat tot la finalul anilor ‘30 este și AZI în uz, cu succes, pe linia Constanta-Mangalia. Bine… fără aer condiționat. Dar mulțumim, dragi CFR-iști, pentru că, deși cu salarii mici și eforturi uriașe, reușiți să țineți dragonul pe șine. Vă respectăm lupta și dăruirea! 🚆🙏

Horia Creangă, a copilărit în Constanța, este fiul căpitanului Constantin Creangă care a deținut pe litoral mai multe mici afaceri, unele de succes, a avut în locație inclusiv Cazinoul vechi din Constanța. Horia este nepotul marelui scriitor Ion Creangă.

Horia Creangă este una dintre cele mai marcante figuri ale arhitecturii românești interbelice, nu a îmbunătățit doar un „tren frumos”. A dat o nouă formă, simbolică, a modernității românești: elegant, aerodinamic, funcțional, dar și expresiv. Liniile curbate, proporțiile echilibrate și simplitatea structurii au transformat automotorul într-un veritabil obiect de artă în mișcare. Trenul nu doar că se mișca repede… arăta viitorul. Era… propriul manifest de design românesc, un omagiu adus progresului.

Automotorul nu avea nevoie de locomotivă, își genera singur forța de tracțiune, prin două motoare diesel Ganz-Jendrassik, fiecare cu 220 CP. Trenul era un patent maghiar dar adaptat României interbelice. Cu o viteză maximă de 110 km/h, „Bălanul” rivaliza cu trenurile rapide din vestul Europei. În 1939, făcea București – Constanța în 2 ore și 40 de minute. Un timp similar cu trenurile moderne de azi.

Răcoare în mijlocul verii… DA! Trenul era dotat cu aer condiționat, un sistem nou importat din America. Era o raritate în epocă și o adevărată minune tehnologică pentru România. Din păcate, după război și în lipsa întreținerii corespunzătoare, sistemul a fost abandonat. Dar faptul că a existat, încă din 1937, spune multe despre ambiția cu care a fost pus în operă acest automotor.

Cu 136 de locuri Malaxa 1000 oferea un confort greu de imaginat azi: fotolii spațioase, servicii la scaun, personal îmbrăcat la patru ace. Trenul era nu doar un mijloc de transport, ci o experiență elegantă.

Durate de parcurs în 1939:

 • București – Ploiești: 41 de minute

 • București – Buzău: 1 oră și 28 de minute

 • București – Constanța: 2 ore și 40 de minute

 • București – Galați: 3 ore

Putem confirma că în toate perioada comunistă NU au existat trenuri cu AER CONDIȚIONAT!

Primul tren CFR cu aer condiționat modern avea să apară abia în 1996, cu ICE581 – la aproape șase decenii distanță de la debutul „Bălanului”.

O legendă care încă respiră. Câteva automotoare Malaxa din seria 700 sunt încă în uz, nu în vitrine de muzeu, ci în serviciu activ, pe linii secundare. Chiar dacă nu mai păstrează luxul de altădată, silueta lor încă poartă amprenta unui timp în care România îndrăznea să viseze și să construiască la nivelul celor mai buni.

Fotografiile prezentate în comentarii sunt realizate de celebrul fotograf german Willy Pragher, surprind, la finalul anilor ‘30, cu acuratețe și sensibilitate scene din interiorul unui automotor Malaxa. Prin compoziție atentă și lumină naturală, Pragher reușește să documenteze nu doar aspecte tehnice, ci și atmosfera vremii. Recunoscut pentru valoarea sa documentară, el rămâne un important martor vizual al epocii moderne din România.

#automotormalaxa

$$$

 👩🏻POVEȘTI CU ISTORIE…📜

Acum 108 ani (1917) începea Bătălia de la Mărăşeşti, armata română, condusă de generalul 👨🏻‍✈️Eremia Grigorescu, a oprit o puternică ofensivă germană condusă de mareşalul Anton Ludwig August von Mackensen, declanşată cu scopul scoaterii definitive a 🇷🇴României din război.

🇷🇴România intrase în război pe 27 august 1916, de partea Antantei, alături de Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus, împotriva Puterilor Centrale, reprezentate de Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria. Avea o armată de 500 de mii de militari organizată în 23 de divizii.

La doar o lună de la începutul războiului trupele române au fost înfrânte pe frontul din Dobrogea, la Turtucaia, şi după încă o lună urma şi eşecul încercării de spargere a frontului germano-bulgar, cu uriaşe consecinţe pentru tot restul campaniei.

Pe frontul din Transilvania, armata română a fost împiedicată să înainteze, fiind nevoită să se retragă în interiorul graniţelor naţionale. La sfârșitul lui 1916, Bucureştiul era fost ocupat şi curând mare parte a teritoriului 🇷🇴României s-a aflat sub ocupaţia trupelor germane conduse de generalii Falkenhayn şi Mackensen. Armata română pierduse 300 de mii de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri.

Luptele au continuat în 1917. Guvernul alături de o parte a populaţiei s-au retras în Moldova care rămăsese neocupată, de asemenea şi armata care o proteja împotriva atacurilor germane. Armata germană, comandată de generalul Mackensen, încerca să străpungă frontul româno-rus, printr-o puternică ofensivă şi să ocupe pământul dintre Siret şi Prut. Conform înţelegerii dintre germani şi austro-ungari, dacă armatele române erau învinse, întreg teritoriul românesc urma să fie anexat Austro-Ungariei, ducând la dizolvarea 🇷🇴României ca stat.

Bătălia de la Mărăşeşti s-a desfăşurat în trei etape, din 24 iulie până în 21 august 1917, pe o lungime a frontului de aproximativ 35 de kilometri. A fost cea mai importantă confruntare miliară de pe frontul român din vara anului 1917. Forţele care s-au opus în timpul luptelor au fost semnificative: pe de o parte, Armata IV rusă, compusă din 84 de batalioane, 32 de escadroane, 79 de baterii şi Armata I română, alcătuită din şase divizii, printre care una de cavalerie, trei brigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul II aeronautic, iar de partea Puterilor Centrale, Armata IX germană (general de infanterie Johannes von Eben), formată din 174 de batalioane, 16 de escadroane, 150 de baterii, trei escadrile, o companie de cicliști etc.

Confruntările au început în dimineaţa zilei de 24 iulie 1917. La ora 7.30, Corpul I german, condus de generalul Kurt von Morgen, a atacat Divizia 34 infanterie rusă, reuşind să rupă frontul pe o adâncime de 3 kilometri şi o lungime de 10 km. La cererea ruşilor, generalul Constantin Christescu, comandant al Armatei I, a ordonat intervenţia Diviziei 5 infanterie la vest de Siret, reușind să se blocheze avansul germanilor. În dimineaţa următoare, feldmareşalul August von Mackensen redirecţionează atacul spre nord, forţând trupele româno-ruse să se retragă 2 kilometri şi să abandoneze satul Doaga. Diviziile 71 infanterie rusă, 9 şi 14 infanterie române au intrat pe câmpul de luptă pentru a acoperi vidul lăsat de Divizia 34 rusă, decimată aproape în întregime de nemţi.

Următoarele două zile au fost marcate de atacuri violente ale germanilor şi de pierderi în rândul armatei româno-ruse. La 28 iulie a avut loc o contraofensivă a trupelor Antantei pentru recuperarea avansului realizat de inamic între comunicaţia Focşani-Mărăşeşti şi Siret, la care au participat Diviziile 5 şi 9 infanterie române şi 13 şi 71 infanterie ruse. Totuşi, confruntarea a fost violentă, iar trupele româno-ruse nu au putut recupera satul Doaga. Din cauza acestui eşec apar neînţelegeri între generalul Christescu şi omologul său, Aleksandr Ragoza, în ce privește desfăşurarea operaţiunilor din ziua următoare. Comandantul român, susţinător al opţiunii unei acţiuni ofensive, este înlocuit cu generalul 👨🏻‍✈️Eremia Grigorescu şi este creat un comandament unic româno-rus sub comanda generalului rus.

Cea de-a doua etapă a început la 31 iulie 1917 și a fost deschisă cu o ofensivă a germanilor în zona Panciu, ce a determinat retragerea trupelor ruse cu 6 kilometri. Generalul Ragoza a ordonat alinierea trupelor române la linia noului front, ceea ce însemna cedarea localităţii Mărăşeşti, măsură contestată de generalul 👨🏻‍✈️Eremia Grigorescu. Apare astfel o nouă criză la nivelul comandamentului, în urma căreia Ragoza este demis, iar conducerea este preluată de către generalul român.

Până la 1 august frontul a fost spart pe o lungime de 35 de kilometri, avansându-se circa 28 de kilometri, s-au eliberat 30 de localităţi şi un teritoriu de aproximativ 500 de km pătraţi. A fost cea mai de succes operaţiune militară aliată din 1917, victoria de la Mărăşti contribuind enorm la ridicarea moralului soldaţilor, dar, în cele 10 zile de lupte crâncene au pierit 1469 de soldaţi şi au fost răniţi încă 3052 de ostaşi ai Armatei a II-a Române, iar inamicul a suferit pierderi încă şi mai grele. În urma înfrângerii suferite la Mărăşti, generalul german Mackensen a decis un atac pe direcţia Mărăşeşti-Adjud, dat de Armata a 9-a Germană, în timp ce Armata 1 Austro-Ungară urma să atace înspre Oituz.

Operaţiunea complexă, de apărare şi menţinere a liniei frontului punctată de 61 de riposte ofensive din partea românilor, era desfăşurată în condiţiile în care armata rusă, în plină disoluţie revoluţionară, îşi părăsea poziţiile.

Germanii şi austro-ungarii plasaseră lângă Mărăşeşti 12 divizii cu peste 1100 tunuri şi în 6 august a început atacul prin focuri de artilerie germană asupra luncii Siretului, apărată de ruşii care începuseră să se retragă din faţă trupelor inamice. Pe poziţiile lor au intervenit însă soldaţii români din Divizia 5 şi 9 Infanterie, în timp ce alte două regimente au oprit ofensivele pe direcţia Moara Albă- Furceni. Rezistența ostaşilor românilor a fost neobișnuită, timp de 14 zile de lupte de la Mărăşeşti, continuate apoi şi la Varniţa şi Muncelu. Au pierit în lupte 480 de ofiţeri şi 21.000 de soldaţi români, dar eroicele lor fapte de arme au intrat în istorie.

La 1 august, von Mackensen a atacat violent trupele româno-ruse, înaintând câţiva kilometri în zona Chicera. Apare pericolul străpungerii aliniamentului de apărare. Totuşi, contraatacul trupelor române, aflate în spatele celor ruse, a ajutat la evitarea unei situaţii periculoase. În acelaşi timp, generalul von Morgen conduce un grup de soldaţi germani care atacă poziţiile române ce asigurau protecţia podului de la Cosmeşti, silindu-le să se retragă şi să dinamiteze podul. După o perioadă de calm relativ, la 6 august 1917 a avut loc atacul general al trupelor Puterilor Centrale, marcând apogeul luptelor de la Mărăşeşti. Grupul de atac german condus de gen. von Morgen (format din 5 divizii de infanterie) a lovitul frontul dintre Panciu şi Mărăşeşti apărat de români. Cea mai intensă bătălie s-a dus în arealul pădurii Răzoare pentru cota 100, care domina zona şi asigura controlul ultimei terase spre Siret. Aici s-a remarcat compania de mitraliere condusă de Grigore Ignat, care, rezistând cu stoicism până la ultimul om, a întârziat avansarea inamicului, în vreme ce unităţile mari române au reuşit să reziste tuturor atacurilor.

În timpul celei de-a treia etape, 7– 21 august, s-a înregistrat o slăbire a intensităţii confruntărilor, germanii făcând un utim efort de atac pentru îmbunătăţirea poziţiilor, în zona Varniţa-Muncelu.

„Pe aici nu se trece!”, deviza născută pe câmpul de luptă al Mărăşeştilor a intrat in istorie prin jertfa a peste 27.000 de români care au ținut piept atacurilor armatei germane în trei mari bătălii ale Primului Război Mondial, în iulie şi august 1917. 

„Întru slava eroilor neamului” a fost ridicat un mare 🏛️Mausoleu la Mărăşesti, cel mai impunator din ţară, şi altele la Mărăşti şi Soveja, iar poveștirile despre marile lor fapte de arme au rămas pentru totdeauna în conştiinţa românilor…😊

👩🏻Data viitoare vă voi povesti mai multe despre viața generalului 👨🏻‍✈️Eremia Grigorescu…😊

$$$

 Zborul Helsinki-Toronto a fost încărcat cu 400 de pasageri și doar 200 de prânzuri. Compania aeriană a făcut o greșeală, iar echipajul se afla într-o situație dificilă. Cu toate acestea, o însoțitoare de zbor inteligentă a venit cu o idee. La aproximativ 30 de minute după decolare, ea a anunțat:

„Doamnelor și domnilor, nu știu cum s-a întâmplat asta, dar avem 400 de pasageri la bord și doar 200 de prânzuri! „Oricine este amabil să renunțe la mâncare pentru altcineva va primi gratuit o cantitate de vin nelimitată pe tot parcursul zborului."

Următorul ei anunț a fost făcut 6 ore mai târziu: „Doamnelor și domnilor, dacă cineva vrea să se răzgândească, mai avem 200 de prânzuri disponibile!"

Morala poveștii: băutorii de vin au suflet foarte mare și bun!