Astăzi am conservat niște tarhon pentru iarnă și, odată cu mirosul lui minunat, m-au năpădit amintirile. M-am întors, fără să vreau, în anii aceia în care eram adolescentă și mama mă ruga s-o ajut la treburile mărunte, dar migăloase, care cereau răbdare și atenție sporită: să alegem frunze, să curățăm legături întregi de verdețuri, să pregătim pentru pus la borcan.
Mă fofilam cum știam eu mai elegant, spunând că am teme, că trebuie să scriu, să învăț. 😊 Nu-mi plăcea deloc să pigulesc, mai ales că mama era foarte atentă la detalii, ordonată, pretențioasă, migăloasă din cale afară. Dar, cu toate acestea, nu insista niciodată. Nu spunea că e greu, nu se plângea că o dor mâinile sau că e obosită. Nu-mi reproșa că face totul singură, nici măcar nu-mi spunea că o deranjează... Mă chema cu o jumătate de glas și, dacă refuzam, spunea doar: "Nu-i nimic, fă-ți treburile, lasă că mă descurc eu."
Și totuși, o ajutam. Nu mă lăsa inima să o las să facă totul singură. Și, atunci când ne apucam amândouă, munca devenea distracție. Alegeam frunză cu frunză, și printre ele se strecurau povești, amintiri și râsete. De multe ori îmi părea rău când se termina treaba, atât de mult îmi plăcea compania mamei.
M-a cuprins nostalgia și, odată cu ea, mi-am amintit și de vremurile copilăriei, când gospodinele se întorceau pe jos de la piață, cu sacoșe grele în mâini, pline de legume proaspete și verdețuri. Apoi începea ritualul toamnei: se făcea zacuscă, se pregătea zarzavat pentru iarnă, se fierbeau borcane cu gem și dulcețuri aromate… Toate erau așezate cu grijă în cămări răcoroase și în pivnițe...
Dar cel mai frumos era că toată munca aceea, toată osteneala adunată în borcane, era oferită cu naturalețe și generozitate oricui le trecea pragul. Așa se trăia atunci… cu mâinile mereu ocupate, dar cu inimile larg deschise. Cu muncă, cu grijă, cu răbdare și cu bunătate adevărată...
Astăzi, aș da orice să-mi mai ceară mama să o ajut. Să-mi spună, cu vocea ei blândă, că are nevoie de mine "puțin", că doar trebuie "să alegem ceva repede"... Aș lăsa totul baltă și m-aș așeza lângă ea, fără să cârtesc, fără să mă scuz, doar ca să mai simt o dată că suntem amândouă în același timp...
Dar astăzi am făcut tarhonul singură. În liniște, într-o tăcere apăsătoare și totuși duioasă, în care gândul meu a stat, tot timpul, lângă ea. Și în toată această liniște, am fost recunoscătoare. Pentru amintiri, pentru lecțiile pe care mi le-a dat, pentru dragostea aceea tăcută, care se așează în lucruri mărunte, în frunze spălate cu grijă, în borcane așezate cuminți, și în tot ceea ce nu s-a spus niciodată cu voce tare, dar s-a simțit întotdeauna... ❤
Irina Binder
