$$$

 Cum i-a bătut Ilarion Ciobanu pe recepţionerii unui hotel din Berlin

______________________

A fost singurul actor român care a avut destinul, dar şi talentul şi măreţia lui Charles Bronson, uriaşul actor de peste ocean.

Înainte de a ajunge vedetă de film a fost ca şi acesta hamal în port, ţăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, marinar, pescar, brigadier la Bumbeşti-Livezeni etc.

La 12 ani, se angaja „băiat de prăvălie” şi începea lupta cu viaţa, „mama ei de viaţă”, vorba lui Noica!

Despre acei ani ai tinereţii zbuciumate a actorului, scriitorul şi scenaristul Titus Popovici povesteşte în cartea sa „Un far ieşit la pensie” : 

„O copilărie amară, cea a copilului orfan de tată (un „nomad” mereu în căutare de slujbe, mort, după cum se spune, încercând să oprească cu pieptul un tren), a copilului care s-a dus la şcoală încălţat cu pantofii mari şi scâlciaţi ai mamei, şi ai cărui pumni au tăiat radical pofta de râs inconştient şi de batjocură a celorlalţi.

A hamalului de port la o vârstă când junii high-life-ului epocii dansau conga sau boogie-woodie, a brigadierului voluntar pe şantierele romantice de la Bumbeşti-Livezeni, a şoferului de camion al şantierului de dureroasă amintire a primului Canal, a rugbistului de performanţă poposit sau naufragiat (cine poate şti?) la Institutul de Teatru, de unde a fost exmatriculat, ca să poată ajunge cel mai complex actor de film contemporan”.

Ba, chiar Ilarion însuşi povesteşte cum, în copilărie, a fost arestat pentru că a furat un...porc.

„Prima dată am fost arestat în timpul războiului. Aveam 12 ani pe atunci, când, împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile Oborului din Constanţa. Şi tot trecând dintr-una în alta prin răsufătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu ştie cum, era plină de torpile nemţeşti. Ne-au găsit, ne-au arestat, am fost duşi la chestură şi bătuţi. Ne-au ţinut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii...

Altădată, prin 46, cu încă doi „şobolani”, aşa ni se spunea în port la ăstia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc din curtea unui vameş. Un porc, în 46, era o valoare! Nu mai ţin minte, dacă l-am furat ca să-l vindem, sau să-l mâncăm noi.

Cert e că era un porc, şi un porc e de mâncare! După război, vremurile erau tulburi, dublate de o năpastă naturală: seceta aia care a adus foamea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum poate!

Pe urmă, un om crescut în port, crescut la malul mării, are un fel de a fi mai direct, mai brutal. Condiţiile vitrege, sărăcia mea şi a mamei, mediul, prietenii, într-un cuvânt aş găsi justificări pentru ceea ce am făcut atunci. Le-am făcut şi am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte...!”

După ce a trecut prin câteva zeci de „meserii” ocazionale, după ce s-a întors de pe şantierul de la Bumbeşti-Livezeni, a lucrat o vreme ca şofer pe o basculantă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, s-a angajat apoi ca redactor la o gazetă de şantier şi, având un dosar „sănătos”, a fost trimis la Bucureşti, la „Facultatea Muncitorească”, pe care o absolvă în 1953.

La sfatul unui prieten, în 1958, dă la IATC şi ia examenul. Nu termină, însă, facultatea...

„N-am absolvit pentru că am avut de ales între a face filmul „Setea” şi a urma IATC-ul. Adevărul e că mă plictiseam în facultatea aia...Aşa m-am angajat electrician la Teatrul Municipal”, povesta actorul. După atâtea aventuri în tinereţe, la 30 de ani, Ilarion Ciobanu începea aventura cinematografică.

Joacă în peste 50 de filme, în cele mai multe dintre ele în rolul principal.

Nu se poate să nu vă amintiţi de „Răscoala”, „Columna” (căpetenia dacă Gerula), „Nemuritorii”, „Cu mâinile curate” şi „Ultimul cartuş”, „Traian Brad în seria cu „Ardelenii”, „Pentru patrie”, „Ecaterina Teodoroiu”, serialul „Toate pânzele sus” şi câte şi mai câte.

Cum a fost hamal în pot şi veritabil „lup de mare”, nu e de mirare că a făcut un rol uriaş în „Toate pânzele sus”.

Dar când „o lua pe ulei” era jale mare. Vechile obiceiuri, absolut inerente unuia care a fost hamal în port, mai ieşeau din când în când la iveală.

Astfel, greu de stăpânit, răzvrătit cum îl ştim, a avut o altercaţie cu Sergiu Nicolaescu, la o filmare în Berlin, povestită de Nicolaescu (pe când trăia), într-o emisiune la Tv.

„Ilarion este un actor de mare talent, fără să aibă o pregătire profesională specială. Eram prieteni, am jucat împreună rugby. Am plecat împreună la Berlin, cu filmul „Capcana mercenarilor”. Avea un rol important, împreună cu Amza Pellea.

În prima seară s-a îmbătat şi-a bătut recepţionerii hotelului. A doua zi l-am scos din rol. Numai că el era trecut pe un paşaport colectiv. Ca atare, n-a putut să plece imediat, a stat acolo două săptămâni, cât am filmat noi.

Când a ajuns în ţară, a făcut ce-a făcut şi culmea, i s-a plătit rolul. Cert e că eu îl apreciez enorm, am colaborat foarte bine, dar când ajungem la alcool şi la gesturi de genul ăsta, cu mine nu merge”.

Din păcate şi unul şi altul s-au despărţit definitiv de toate: de alcool, de filme şi de trecătoarea viaţă, lăsând un gol imens, greu de umplut, în urma lor.

În data de 7 septembrie 2008, într-o dimineaţă blândă de toamnă, Gherasim ridica pentru ultima oară „Toate pânzele sus”, Gerula flutura muribund spada, iar Comisarul Roman trăgea „Ultimul cartuş”.

Se stingea, răpus de cancer faringian. El, care avea voce de tunet şi glas de vijelie, abia mai putea vorbi şi scânci, asemenea unui prunc. Dar atât a vrut Cel de Sus să-l ţină în viaţă!

Potrivit propriei dorinţe, corpul său a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzeşti, iar cenuşa a fost aruncată în Marea Neagră. Adică acolo de unde a început totul...

De atunci, Ilarion Ciobanu e pe mare! Pe mările liniştite, fără furtuni, ale Raiului alături de foştii colegi Ion Besoiu, Jean Constantin şi Sebastian Papaiani.

Cruce de bărbat, Ilarion a rămas fără cruce şi fără mormânt, unde să-i aprindă cineva o lumânare.

Cenuşa lui va îmbrăţişa însă veşnic fiecare val, fiecare tresăriere de undă a apei, în fapt, tot albastrul Mării Negre pe care a iubit-o atât de mult.

$$$

 Ida şi Isidor Strauss, povestea reală de dragoste care a inspirat filmul «Titanic»

____________

În 1997, emoțiile pământenilor erau răvășite de poveste de iubire infățișată ochilor, minții și inimilor lor de James Cameron în filmul Titanic.

Tineri, frumoși, într-o chimie perfectă, Leonardo DiCaprio şi Kate Winslet au readus la viaţă o adevărată poveste de iubire, curmată de scufundarea vasului de croazieră RMS Titanic, acum 110 ani, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912.

Ida şi Isidor Strauss este numele îndrăgostiților eterni, a căror poveste a stat la baza scenariului filmului Titanic.

Ida şi Isidor Strauss s-au căsătorit în 1849. Ea avea 22 de ani, iar el 26. Isidor cunoscuse deja succesul în afaceri, ca mai apoi să-și găsească și împlinirea sufletească. Din dragostea lor s-au născut şapte copii, unul murind la naştere.

Cei 40 de ani de căsnicie i-au făcut admirați, tocmai pentru dragostea pe care şi-au purtat-o. Cei doi au devenit apreciaţi în lumea mondenă a New York-ului tocmai pentru dragostea pe care şi-o purtau. Călătoreau de fiecare dată împreună, iar în rarele cazuri în care nu se însoţeau, îşi scriau o mulţime de scrisori.

La începutul anul 1912 aveau să impresioneze prin declaraţia supremă de dragoste pe care și-au făcut-o unul celuilalt în clipele dramatice ale scufundării Titanicului.

Își petrecuseră vacanța de iarnă în sudul Franței și au hotărât să se întoarcă acasă cu vasul de croazieră despre care vorbea toată lumea, o culme a tehnologiei și a luxului la vremea respectivă.

După ce nava a lovit icebergul, și naufragiul era evident, s-a luat decizia ca femeile şi copiii să fie salvați primii. Totuşi, pentru că Isidor Stauss era o persoană respectat, din elita societății, i s-a oferit un loc lângă soţia lui, pe Barca de Salvare Numărul 8.

”Nu o să merg eu înaintea altui bărbat”, i-ar fi spus Isidor colonelului Gracie.

Ida i-a oferit haina de blană servitoarei ei şi a decis să rămână alături de Isidor: ”Cum am trăit împreună, aşa o să şi murim împreună.”

Ida şi Isidor au fost ultima oară văzuţi pe puntea vasului Titanic, ţinându-se de mână. Prietenii lor au descris scena ca fiind o dovadă remarcabilă de iubire şi devotament.

Trupul neînsufleţit al lui Isidor a fost găsit în Scoţia şi readus în New York.

Pe Mausoleul Strauss, aflat în cimitirul Woodlawn din Bronx, este scris un vers din Cântecul lui Solomon: «Nicio apă nu poate stinge focul iubirii adevărate, niciun potop nu o poate îneca».

$$$

 Margorie McCall, femeia care a trăit o singură dată, dar a fost îngropată de două ori

________________________________

Aparent neverosimilă, de mai bine de trei secole, povestea lui Margorie McCall, relatată de istorici, continuă să uimească, scrie BBC News...

Printre pietrele de mormânt uitate de vremuri ale cimitirului Shankill din orașul irlandez Lurgan, se află și cea sub care se odihnește Margorie McCall.

Se spune că în 1695, Margorie s-a îmbolnăvit brusc. Cuprinsă de o febră incontrolabilă, starea ei de sănătate s-a deteriorat rapid și în scurt timp și-a dat obștescul sfârșit.

Temându-se de o eventuală boală contagioasă, soțul ei, John McCall, a hotărât să fie înmormântată în aceeași zi, în cimitirul Shankill. 

După cum se va vedea, norocul a făcut ca, din cauza bolii, degetele lui Margorie să se umfle, iar inelul extrem de valoros pe care-l purta să nu mai poată fi scos.

În cunoștință de cauză, chiar în noaptea ce-a urmat, niște jefuitori de morminte au venit să recupereze inelul prețios. Nereușind să scoată inelul, unul dintre hoți a scos un cuțit, intenționând să taie degetul.

Numai că, imediat ce hoțul a înfipt lama cuțitului în deget, Margorie s-a ridicat, a deschis ochii și din gură i-a ieșit un țipăt sfâșietor. Hoții au luat-o la goană, cuprinși de panică...

Slăbită și amețitâ, Margorie a ieșit din propriul mormânt și s-a îndreptat spre casă. 

Soțul și copiii ei erau înăuntru, jelind pierderea ei, când au auzit o bătaie în ușă. John, încercând să facă o glumă, a spus: „Dacă mama voastră ar mai fi în viață, aș jura că e ea.” 

Dar când a deschis ușa și a văzut-o pe Margorie—acoperită de pământ și plinâ de sânge, în hainele cu care fusese îngropată —șocul a fost atât de mare încât a leșinat iar părul i-a albit peste noapte. 

Margorie a continuat să trăiască mulți ani după această întâmplare și chiar a mai dat naștere unui copil. 

Iar după ce a murit, de această dată cu adevărat, Margorie a fost înmormântată din nou în cimitirul Shankill, pe piatra ei funerară putând fi citită și astăzi o inscripție simplă, dar de neuitat: „Margorie McCall - A trăit o dată, înmormântată de două ori.”

$$$

 Povestea tragică a actorului Constantin Codrescu: propria mamă i-a otrăvit soţia

_________________

Constantin Codrescu a fost unul dintre actorii remarcabili ai secolului trecut, timbrul vocii sale, înfățișarea, interpretarea, îl oferă un loc unic în istoria teatrului şi filmului românesc.

Pe marele ecran a debutat cu rolul din „Nepoţii gornistului” (1953) şi a continuat cu „Răsare soarele” (1954), apoi cu rolul Ghiţă din „La Moara cu noroc”, filmul regizat de Victor Iliu, selecţionat la Festivalul de la Cannes în 1957. Puţini cunosc însă dramele prin care a trecut, de-a lungul vieţii…

”N-a fost uşor. Erau destui împotriva noastră. Dar am avut un înger care ne-a vegheat. Ca să ajung la el trebuie să vă povestesc ceva mai întâi. Era o noapte întunecoasă, sfârşit de septembrie. Unul dintre băieţii lui Zelea Codreanu, cunoştinţă a tatei din tinereţe, de la Huşi, i-a oferit acestuia găzduire pentru ceva vreme.

Tata dormea într-o cămăruţă din mansarda unui vechi imobil situat în zona Piaţa Romană. Un ţânţar l-a înţepat şi s-a trezit din somn. Un zgomot ciudat venea din curtea casei şi a privit pe fereastră. În mijlocul curţii trona un tei bătrân, iar printre crengile lui tata a zărit o maşină în dreptul porţii. Câteva siluete s-au furişat în curte, destul ca tata să înţeleagă că ceva nu e în ordine.

Speriat, a urcat repede în pod, unde soţia gazdei, pictor fiind, depozitase un mare număr de tablouri, unele de mari dimensiuni. În spatele acestora s-a ascuns tata. Icneli, tropăieli, înjurături, vorbe neînţelese, apoi paşi care plecau şi într-un final portiere trântite cu furie.

Tăcerea care a urmat l-a îndemnat pe tata să se gândească cine l-a ajutat. Dacă acel ţânţar nu l-ar fi înţepat, tata ar fi fost ridicat. Răspunsul lui când l-am întrebat cine l-a salvat a fost: un înger.

Tot un înger a venit şi în altă noapte şi a atenţionat-o pe mătuşa mea, Pena, soţia fratelui mamei, sub chipul tatălui plecat spre stele al soţiei mele de atunci, Valeria. Acesta îi striga mătuşii: ”Salvaţi pe fiica mea! A fost otrăvită cu mătrăgună, boz şi sticlă pisată!”

În iarna anului 1951 mama era convinsă că, prin căsătoria mea, a pierdut susţinerea morală şi materială într-o perioadă de restrişte a familiei noastre. Teroarea exercitată de organele de represiune au declanşat un dezechilibru grav în mintea şi sufletul mamei.

A devenit o fiinţă labilă, nesigură, care a început să caute în afara familiei soluţii salvatoare, inspirate de spirite vrăjmaşe. A intrat în legătură cu o ţigancă vrăjitoare, iar răul inconştient a căzut ca un trăsnet asupra sufletului şi trupului firav al soţiei mele, Valeria. Mintea bolnavă a mamei o socotea unica vinovată a îndepărtării mele de familie.

În dimineaţa următoare visului mătuşii, aceasta a venit disperată în camera noastră şi ne-a relatat visul. Când i-am arătat fotografia tatălui Valeriei a rămas interzisă. L-a recunoscut. Aşa am înţeles de unde dureri în zona stomacului, pierderi de cunoştinţă însoţite de leşinuri.

Analizele nu explicau vreo cauză a degradării organismului soţiei mele. După vis, medicii abia atunci au înţeles adevărata cauză a bolii care părea imposibil de diagnosticat. Tot după vis am aflat că mama, când eu lipseam de acasă îi oferea Valeriei mâncare şi lichide peste care presăra nişte prafuri ciudate.

În inconştienţa ei credea că acestea vor duce la o despărţire între mine şi soţia mea. Furia, revolta, disperarea, m-au adus în situaţia de a comite un act de mare gravitate împotriva mamei mele, pe care nu-l pot uita şi nu o să mi-l pot ierta vreodată. Intervenţia fratelui meu m-a oprit.

A doua zi, ca şi cum a ieşit de sub vrajă mama şi-a cerut iertare. Valeria a fost salvată, dar a apărut o singurătate în doi care a dus la despărţire”, a povestit Constantin Codrescu.

$$$

 Londra, 1910. Ca-ntr-un roman scris de Dickens, într-o dimineață de iarnă friguroasă, în Whitechapel, o fetiță de opt ani pe nume Eleanor Graves stătea, ca aproape în fiecare zi, în fața vitrinei unei brutării. 

Codițele ei erau încâlcite, degetele-i roșii și crăpate de frig, iar rochia peticită îi atârna largă pe un trup firav. La piept ținea o pungă de pânză goală — o speranță învelită în tăcere. Dincolo de geam, pâini aurii, chifle calde și tarte cu gem străluceau în lumina dimineții. 

Eleanor nu avea niciun bănuț. Nici mâncare. Nici viitor. Tatăl ei, un muncitor irlandez, își pierduse viața într-un accident petrecut pe un șantier. Mama ei muncea ore în șir la o spălătorie. Și totuși, cea mai profundă durere a lui Eleanor nu era în stomac — ci în faptul că realizase deja că unii copii se nasc având totul, iar alții cu nimic altceva decât foame.

Eleanor și-a făcut o promisiune. Avea să învețe să citească. Avea să găsească o cale de ieșire — nu doar pentru ea, ci pentru fiecare copil ca ea. 

Cu ziare adunate din șanțuri și alei, a învățat singură să citească. Norocul ei a fost un preot, care remarcase fetița curioasă cu privirea aprigă și i-a găsit un loc la școala bisericii locale. Acolo, Eleanor a descoperit medicina și s-a îndrăgostit de ideea de a vindeca. 

Nu visa la bogății sau confort, ci la alinare — la a vindeca durerea, boala. 

În 1923, cu ajutorul unei burse și însuflețită de încăpățânarea celor uitați de soartă, a intrat la universitate. Ca fată săracă într-o lume a bărbaților, a fost batjocorită, ignorată, respinsă. Dar a rezistat. În 1930, a devenit medic pediatru, dedicându-și viața combaterii malnutriției infantile.

Ani mai târziu, cunoscută simplu ca Dr. Graves, conducea o clinică modestă în Mayfair ziua și se întorcea în East London noaptea, cu geanta plină de medicamente, pâine și haine. Nu s-a căsătorit niciodată, nu a mers niciodată în vacanță, nu a economisit nimic. 

„Nu pot schimba lumea, dar pot schimba viața unui copil”, a mărturisit ea odată, Organizația ei caritabilă, "The Bread of Dreams" - "Pâinea Viselor", oferea mese gratuite și îngrijire medicală pentru mii de copii. 

Când a murit, în 1980 — singură, într-o cameră închiriată, decorată cu desene și scrisori de la copii — ziarele vremii nu i-au consacrat articole laudative, nu există nici statui, nici străzi care să-i poarte numele. Și totuși, undeva în Londra, un copil mănâncă în seara asta fără teamă, iar spiritul lui Eleanor Graves trăiește în liniște în acea căldură plină de umanitate.

$$$

 Românul care munceşte pe şantiere din Anglia ca să-i trimită pe copiii necăjiţi în vacanţe: „Dumnezeu mi-a dat o lecţie ca să învăţ şi am învăţat“

_________________________________

Vasile Bolohan a avut o copilărie chinuită. A văzut cu ochii lui cum tatăl său i-a înjunghiat mama. Agresorul a fost arestat şi a făcut puşcărie. Vasile a ajuns pe drumuri şi s-a apucat de furat. Într-o vară, i-a spart casa vedetei Pro TV Cătălin Radu Tănase şi a fost arestat. În timp ce se afla după gratii, a promis că, după ce va fi eliberat, va face fapte bune şi s-a ţinut de cuvânt.

Vasile Cristian Bolohan este un sucevean în vârstă de 42 de ani care de mic a fost nevoit să lupte ca să supravieţuiască. Aşa cum ne-a spus chiar el, culoarea măslinie a tenului nu l-a ajutat, ba dimpotrivă, l-a făcut să se izbească de prejudecăţile aspre ale celor din jurul său ca de un zid.

Când era mic, mama sa lucra în comerţ, iar tatăl său era maistru sticlar, făcea flori sculptate. Bărbatul era consumator de băuturi alcoolice şi, din această cauză, scandalurile în casa părintească se ţineau lanţ. Într-una din zile, soţul a pus mâna pe un cuţit, şi, într-un moment de furie extremă, şi-a înjunghiat soţia în faţa lui Vasile.

„Tata a intrat în puşcărie şi mama, după un timp, cunoaşte dragostea altui bărbat care o păcăleşte şi îi vinde apartamentul în care locuiam. Eu decid să rămân în oraş pentru a-mi termina şcoala, mama mutându-se într-un sat în Botoşani. Eram în clasa a IX-a şi, timp de un an, am dormit prin boxe, uscătoare, pe iaz la Icar, oriunde puteam. Am reuşit să obţin diploma de Complementară“, povestește Vasile.

Tatăl său a ieşit din închisoare în anul 1988, a încercat să-şi refacă viaţa, dar nu a reuşit. A cerşit pe străzi, era cel mai necăjit om pe care l-a cunoscut Vasile. Fiul şi-a ajutat tatăl după puteri. I-a dat mâncare, bani, haine, dar nu a putut să-i ofere şi cazare. În 2005, l-a găsit îngheţat pe o stradă din cartierul George Enescu. Pe atunci, Vasile lucra la o firmă de distribuţie. Colegii l-au ajutat să-şi înmormânteze părintele, i-au dat haine, pantofi şi bani.

Vasile a fost ajutat de colegi

Vasile avea doar 14 ani când a ajuns pe străzi. Ne-a spus că o vreme l-au ajutat colegii de şcoală. I-au dat de mâncare şi l-au lăsat să facă baie la ei acasă. Din păcate, şi el a căzut în patima alcoolului, pentru că-şi pierduse speranţa. Îi era frig, foame, se simţea obosit şi nu reuşea să iasă din stările apăsătoare care-l încercau din cauza lipsurilor cotidiene. Ca să supravieţuiască, s-a apucat de furat. 

„Furam din buzunare sau mici ciupeli pe unde se putea. Am mai şi lucrat la o achiziţie de maculatură o perioadă mare şi tot acolo şi dormeam, într-un vagon, lângă Şcoala Generală 4, până într-o seară când cineva i-a dat foc. Norocul meu că nu eram acolo. 

După 25 de ani de atunci, un bărbat, cunoştinţă din Suceava, mi-a cerut ajutor să vină aici (n.r. – în Anglia), la mine. L-am ajutat să vină, i-am oferit un loc de muncă şi casă, dar deoarece fuma marijuana şi nu făcea baie, l-am exclus. Atunci el mi-a spus că a dat foc vagonului“, relatează Vasile.

A ajuns la închisoare după ce a spart o casă

Bărbatul recunoaşte cu sinceritate că a făcut multe prostii din cauza sărăciei şi a foamei. În luna iunie a anului 2000, se afla la Costineşti şi, îmbrăcat într-un costum de Moş Crăciun, a spart casa de vacanţă a jurnalistului Cătălin Radu Tănăse. 

„Veneam de la discotecă, la ora 4.00 dimineaţa, şi am intrat într-o casuţă de vacanţă care avea geamul şi lumina deschise pentru a vedea de «o brichetă». Eram cu un «bun» prieten care a rămas să stea de şase. Am avut «norocul» să fiu prins chiar de proprietar, care era domnul Cătălin Radu Tănase, reporterul ProTv. Atunci am avut o perioadă când îl uram că m-a prins, dar acum i-aş mulţumi, deoarece el a fost omul datorită căruia a început schimbarea mea“, crede suceveanul.

După gratii a citit Biblia şi s-a gândit la ce va face când va ieşi. S-a considerat norocos pentru că nu a stat prea mult închis, mai ales că pe lângă el treceau zilnic bărbaţi cu condamnări pe viaţă. Şi-a promis atunci că va face fapte bune când va ieşi din închisoare şi s-a ţinut de cuvânt.

Soţia l-a ajutat să se schimbe

Când a fost eliberat, s-a întors la Suceava, unde a cunoscut-o pe actuala lui soţie, o tânără din Republica Moldova, harnică şi înţelegătoare. 

„Dumnezeu mi-a dat o lecţie ca să învăţ şi cred că am învăţat. Pe nevasta mea am cunoscut-o în Suceava. Făcea facultatea acolo şi în timpul liber lucra ca barman-ospătar la barul unui prieten de-al meu, unde mai tot timpul mergeam să îmi beau cafeaua pe datorie. Am plecat împreună în Italia şi după un an ne-am căsătorit“, povesteşte Vasile.

Soţii nu au reuşit să strângă bani în peninsulă şi au plecat în Anglia, unde Vasile şi-a găsit un job bun în construcţii, iar viaţa lui a început să se schimbe în bine. Nu i-a fost uşor, pentru că în primii trei ani a fost singurul susţinător al familiei, soţia sa născuse şi stătea acasă cu copilul. 

Suceveanul nu ratează niciun moment să o laude pe femeia care i-a fost alături în momente dificile. Spune despre ea că l-a făcut omul care este astăzi pentru că l-a încurajat şi l-a susţinut.

„Împart cui trebuie“

Imediat după ce s-a îmbunătăţit situaţia financiară a familiei, Vasile a început campaniile de ajutorare a copiilor şi familiilor vulnerabile din Suceava. A strâns bani pentru a construi o casă pentru o familie nevoiaşă şi a adunat fonduri pentru a-i trimite pe copiii instituţionalizaţi în vacanţe. 

„Am trimis copiii în excursie, am donat 4.500 de lei unui copil de 13 ani, pentru care se făcea campanie, deoarece rămăsese fără ambele mâini. Am mai dat 1.000 de lei unei fete deoarece rămăsese paralizată în urma unui accident. Anul trecut, la Sărbători, în urma unei chete pentru copii, la patinoar, am strâns un camion de haine şi 23.500 de lei. 

Am distribuit fiecare bănuţ cu atenţie. Am fost cu un autocar de copii la munte în Gura Humorului, am donat personal la spitalul de copii bolnavi de cancer 4.000 de lei. Am făcut rost de o listă de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului cu cazuri de copii foarte necăjiţi şi am mers de i-am dat fiecăruia câte 1.000 de lei. Împart cui trebuie şi asta voi face în continuare“, spune sus şi tare Vasile. 

El a ţinut să le mulţumescă celor care i-au sprijinit şi continuă să-i sprijine campaniile umanitare.

Directorul executiv al Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava, Nadia Creţuleac, ne-a declarat că instituţia colaborează cu Vasile Bolohan din 2016. Creţuleac a mai spus că bărbatul îi vizitează periodic pe copiii din Casele de tip familial de la Mihoveni şi Şcheia, cărora le aduce cadouri şi a confirmat că i-a trimis pe o parte dintre ei în excursii pe cheltuiala lui.

$$$

 Irina Margareta Nistor, mărturisire: ”Am iubit același bărbat de la 28 de ani, deși era căsătorit și avea copil”

_______________

În general rezervată în ceea ce privește detaliile despre viața personală, Irina Margareta Nistor a dezvăluit faptul că a fost amanta unui bărbat însurat, care avea și un copil.

Invitată în emisiunea Cristinei Șișcanu de la MetropolaTV, Irina Margareta Nistor a trecut de bariera care o oprea să vorbească despre viața ei dincolo de carieră.

”Nu i-am cerut niciodată să divorțeze, nici prin cap nu mi-a trecut. În primul rând, m-aș fi simțit îngrozitor.

Îmi aduc aminte că era un preot la care eu am ținut foarte tare, care m-a și botezat și m-a și cununat la un moment dat, și știu că am avut o discuție la un moment dat și mi-a spus că atâta timp cât familia lui nu are de suferit e ok. Deci dacă am avut de aici acceptul prin intermediar de la Dumnezeu…

El nu mi-a spus niciodată că vrea să divorțeze și să fim împreună. E ieșit din comun, categoric, dar niciunuia dintre noi nu i-a dat prin cap chestia asta. Era povestea noastră, ne întâlneam noi și cu asta basta.

Era greu, tocmai ăsta era farmecul, asta a făcut să fie mai altfel. Era și într-o perioadă dificilă, înainte de Revoluție. Trebuie să ai ingeniozitatea necesară să știi să te descurci”, a mărturisit Irina Margareta Nistor.

Un alt element inedit este faptul că în timpul relației sale cu bărbatul însurat, căruia nu i-a dezvăluit identitatea, Irina Margareta Nistor s-a și căsătorit.

”Când iubești pe cineva atât de mult nu-ți pui probleme. Eram cu el când m-am măritat și, totuși, nu mi-a zis să nu mă mărit.

Știa că îmi doresc să fiu mireasă și că cu el nu puteam să fiu mireasă. Nu e vorba că n-a vrut să divorțeze pentru mine, dar nu s-a pus problema. Asta înseamnă să iubești”, a mai declarat Irina Margareta Nistor.

„Între timp, am înțeles că e foarte complicat să te înțelegi cu cineva și, decât să-ți mănânci zilele alături de el, mai bine să fii singur. Dar, deși nu am pe cineva, nu mă simt singură, am cinematograful, am prietenii, am lumea mea interioară”.

Marele regret al Irinei Margareta Nistor

Criticul de film recunoaște că și-ar fi dorit mult să aibă un copil. Însă la vârsta la care putea deveni mamă, ea era foarte preocupată de muncă.

”Multă vreme îmi doream un copil. Cu generațiile astea noi, funcționez tot mai greu cu ele. Mi-ar fi fost foarte greu. (…) Cel mai nostim a fost când mă plângeam că nu am copii, pe vremea aceea încă mai regretam, mă rog, dacă vezi ”Singur acasă” îți trece, decât să ai un copil ca acolo mai bine nu, iar Bordea mi-a spus că, de fapt, eu am foarte mulți copii pentru că mulți dintre ei au fost concepuți în timp ce eu traduceam filmele.

Deci, părinții care aveau deja un copil puneau un film foarte tare ca să nu se audă co-producția. Mulți au născut datorită mie, deci sunt o mamă eroină la pensie, vă rog să nu uitați. (…) Am foarte mulți prieteni care au copii, deci deja sunt pregătită să am nepoți și sunt fericită să îi am. Am și finuțe, adică m-am scos”, a mai declarat criticul de film.