vineri, 1 august 2025

$$$

 Cele mai fine băuturi alcoolice au fost create de călugări, în special în mănăstirile medievale din Europa. Mănăstirile au jucat un rol esențial în dezvoltarea și rafinarea băuturilor fine, în special în regiuni precum Franța, Italia, Germania și Belgia. 


Călugării, având cunoștințe avansate de agricultură, chimie și tehnici tradiționale de producție, au fost printre primii care au înțeles complexitatea proceselor de fermentație și distilare.


• Vinuri Monahale

Mănăstirile au fost printre cele mai vechi centre de producție a vinului. Călugării benedictini și cistercieni din Franța, Germania și Italia au cultivat viță de vie și au perfectionat tehnicile de vinificație. Regiunile viticole celebre, cum ar fi Bordeaux, Burgundy și Chianti, își au originile în mănăstirile medievale, iar vinurile produse aici au fost considerate un simbol al rafinamentului și al calității.


• Berea Trappistă

Călugării trapiști din Belgia sunt renumiți pentru producția unor beri fine. Berea trappistă, care urmează rețete vechi de secole, este apreciată pentru gustul său complex și echilibrat. Călugării nu doar că produceau berea pentru consumul propriu, dar și pentru vânzare, folosind profiturile pentru întreținerea mănăstirilor. Astăzi, berea trappistă este una dintre cele mai respectate din lume.


• Lichioruri și Alte Spirtoase

Călugării au fost, de asemenea, pionieri în producția de lichioruri și băuturi spirtoase. Un exemplu renumit este Chartreuse, un lichior creat de călugării cartuzieni din Franța, care conține o rețetă secretă cu 130 de plante. Acest lichior verde este apreciat pentru complexitatea sa și istoria îndelungată. Alte lichioruri celebre, cum ar fi Cointreau și Grand Marnier, își au originile în tradițiile monahale.

$$$

 🦉 În Japonia există cafenele unde poți bea cafea în compania unor animale neobișnuite precum bufnițe, arici sau capre pitice. Aceste „animal cafés” sunt atât de populare încât e nevoie uneori de rezervare. Vizitatorii pot interacționa cu animalele sub supraveghere, în zone special amenajate.


În Japonia, iubirea pentru animale se manifestă în moduri dintre cele mai creative și neașteptate, iar una dintre cele mai curioase expresii ale acestei culturi este apariția așa-numitelor „animal cafés” – cafenele tematice în care clienții nu sunt întâmpinați doar de ospătari zâmbitori și băuturi aromate, ci și de creaturi blânde și adorabile precum bufnițe, arici, capre pitice, pisici exotice sau chiar păuni și șopârle. Aceste spații, apărute inițial ca o curiozitate urbană în Tokyo, s-au răspândit rapid în marile orașe din Japonia, devenind un fenomen cultural cu un public loial și divers, de la tineri curioși la turiști în căutare de experiențe inedite.


Conceptul acestor cafenele este simplu, dar profund relaxant: vizitatorii intră într-un spațiu special amenajat, în care pot savura o cafea sau un ceai matcha, în timp ce interacționează cu animalele. Totul se desfășoară într-un cadru liniștit, cu reguli clare, unde bunăstarea animalelor este prioritară. Bufnițele, spre exemplu, sunt lăsate să se odihnească în colțuri umbrite, iar clienții pot doar să le mângâie ușor, sub stricta supraveghere a personalului. În alte spații, caprele pitice se plimbă liber printre mese, iar aricii pot fi ținuți în palme cu mănuși speciale, pentru a proteja atât animalul, cât și clientul.


Popularitatea acestor „animal cafés” este atât de mare, încât multe dintre ele impun rezervări cu câteva zile sau chiar săptămâni înainte, mai ales în weekenduri sau în perioadele turistice. Ele oferă o soluție alternativă pentru persoanele care iubesc animalele, dar care nu le pot ține acasă din cauza spațiului, timpului sau regulilor stricte ale clădirilor rezidențiale din Japonia. Astfel, pentru mulți japonezi, o oră petrecută într-o astfel de cafenea poate fi un mod eficient de relaxare emoțională, de conectare cu natura și de combatere a singurătății – o problemă reală în societatea modernă japoneză.


Fiecare cafenea este diferită și are propria atmosferă: unele sunt decorate ca niște păduri miniaturale, cu crengi și lumini calde, pentru a recrea mediul natural al bufnițelor, în timp ce altele sunt minimaliste, punând accent pe contactul discret cu animalele. Există și cafenele tematice dedicate unei singure specii, cum ar fi cele exclusiv cu pisici, câini, sau chiar reptile, unde pasionații pot învăța mai multe despre comportamentul și îngrijirea acestor animale. Personalul este de regulă bine instruit, format din îngrijitori pasionați care pot răspunde la întrebările vizitatorilor și care se asigură că animalele nu sunt stresate sau suprasolicitate.


Aceste spații nu sunt doar un moft trecător, ci reflectă o trăsătură profundă a culturii japoneze: respectul pentru viață, pentru ordine și pentru echilibrul dintre om și natură. Deși pot părea la prima vedere ciudate sau extravagante, animal cafés oferă o experiență autentică, emoțională și educativă. Ele încurajează empatia, observarea atentă și prezența în moment, într-o lume care devine tot mai rapidă și digitală. Iar într-un colț liniștit din Tokyo, cineva bea un cappuccino în timp ce o bufniță stă liniștită pe umărul său – un simbol poetic al felului în care Japonia reușește să transforme cotidianul în artă.

$$$

 🐎 Lipițanul este o rasă nobilă de cal care se naște cu blana închisă la culoare și devine alb odată cu maturizarea. România găzduiește una dintre cele mai cunoscute herghelii de Lipițani la Sâmbăta de Jos, unde acești cai sunt antrenați în dresaj clasic, uneori timp de 6–8 ani.


Lipițanul este una dintre cele mai distinse și impresionante rase de cai din lume, simbol al eleganței, forței și rafinamentului ecvestru. Originea sa datează din secolul al XVI-lea, când a fost creată la Herghelia Imperială de la Lipica (în Slovenia de astăzi), aflată atunci sub dominație austriacă. Scopul era obținerea unui cal perfect pentru nevoile Curții Imperiale de la Viena: puternic, dar grațios, disciplinat, dar capabil de mișcări spectaculoase, ideal pentru paradă și dresajul academic de înaltă clasă, cunoscut ca „haute école” – echivalentul baletului clasic în lumea cailor. Astfel s-a născut Lipițanul, o rasă obținută prin încrucișări atente între cai spanioli, italieni și arabi, toate rase cu sânge nobil și temperament echilibrat.


Un aspect fascinant al acestei rase este transformarea culorii blănii. Lipițanii se nasc cu o nuanță închisă – mânjii pot fi negri, maro închis sau chiar gri – însă, pe măsură ce cresc, blana li se deschide treptat, până ajung la acel alb impresionanr care i-a făcut celebri. Această metamorfoză nu este doar spectaculoasă, ci și simbolică: albul nu este o culoare de început, ci un semn al maturității, al disciplinei dobândite prin ani de muncă și antrenament. Doar un mic procent dintre ei își păstrează culoarea închisă și sunt considerați deosebit de rari și valoroși. În mod tradițional, un singur cal negru era păstrat în cadrul hergheliilor imperiale, ca simbol de noroc.


România are o legătură specială cu această rasă nobilă, iar una dintre cele mai renumite herghelii de Lipițani se află la Sâmbăta de Jos, în județul Brașov, la poalele Munților Făgăraș. Fondată în 1874, această herghelie are un rol esențial în conservarea și dezvoltarea rasei în Europa de Est. Aici sunt crescuți, îngrijiți și antrenați sute de Lipițani, într-un cadru natural spectaculos și într-un climat care favorizează dezvoltarea armonioasă a cailor. Herghelia Sâmbăta de Jos este nu doar un centru de reproducție, ci și o școală de excelență pentru dresajul academic, unde caii sunt antrenați pentru cele mai rafinate mișcări de dresaj clasic.


Procesul de dresaj al unui Lipițan este unul lung, meticulos și extrem de riguros. De obicei, antrenamentul începe în jurul vârstei de 4 ani și poate dura între 6 și 8 ani, uneori chiar mai mult. Caii învață pas cu pas elemente de dresaj de bază, după care trec la mișcări complexe precum piaffe, passage, piruete și chiar celebrele sărituri „airs above the ground”, care necesită o forță și o disciplină remarcabile. Dresorii lucrează zilnic cu animalele, bazându-se pe încredere reciprocă, răbdare și respect. Fiecare Lipițan are propria personalitate și ritm de învățare, iar acest proces transformă atât calul, cât și omul.


Lipițanul nu este doar un cal de spectacol sau un exemplar de frumusețe rară, ci un ambasador viu al unei tradiții culturale vechi de secole. Aparițiile sale în reprezentații ecvestre sau parade sunt întâmpinate cu admirație și respect în toată lumea. Școlile Spaniole de Echitație din Viena și Budapesta, dar și din România, continuă să păstreze vie această artă a dresajului nobil. La Sâmbăta de Jos, turiștii pot vizita herghelia, pot asista la demonstrații și pot înțelege mai profund legătura dintre om și cal, născută din muncă, dedicare și dragoste. Astfel, Lipițanul rămâne nu doar un cal, ci o poveste vie – una care începe în întunericul blănii sale de mânz și se împlinește în lumina albă a maturității.

$$$

 În Elveția ești obligat să îți respecți vecinii prin liniște. 

Nu ai voie să dai cu aspiratorul, să bați covoare sau să faci duș după ora 22:00 în multe clădiri rezidențiale.

Unele regulamente interzic chiar și trasul apei la toaletă noaptea, pentru a nu deranja somnul vecinilor.

Respectul pentru liniștea celorlalți nu e doar bun simț – în Elveția, e aproape o regulă de viață.


În Elveția, respectul pentru liniștea celor din jur nu este doar o formă de politețe sau o dovadă de bună creștere, ci o regulă de conviețuire aproape sfântă. În societatea elvețiană, ideea de a-ți respecta vecinii prin comportamente discrete și liniștite este atât de bine înrădăcinată încât face parte din cultura națională. Această atenție pentru liniște se reflectă nu doar în mentalitatea colectivă, ci și în regulamentele stricte care guvernează viața în clădirile rezidențiale și în comunitățile urbane.


În multe apartamente și locuințe colective, există așa-numitele “ore de liniște”, care încep de obicei la ora 22:00 și se întind până la ora 6:00 sau 7:00 dimineața. În acest interval, este strict interzis să folosești aspiratorul, să bați covoare, să speli rufe sau chiar să faci un duș, mai ales dacă instalațiile sunt zgomotoase și pereții subțiri. Chiar și mersul prin casă cu tocuri sau mutatul pieselor de mobilier poate fi considerat deranjant. Orice sunet care ar putea perturba odihna sau confortul vecinilor este văzut ca un semn de lipsă de considerație.


Mai mult decât atât, unele regulamente interne ale blocurilor impun restricții greu de imaginat în alte țări. De exemplu, trasul apei la toaletă în timpul nopții este descurajat sau chiar interzis, pentru că zgomotul poate trece prin conducte și pereți, tulburând somnul celor din jur. Chiar și spălatul vaselor sau lăsarea ferestrelor deschise dacă asculți muzică sunt gesturi care pot atrage reclamații, avertismente scrise și, în cazuri extreme, chiar amenințarea cu evacuarea din locuință.


Aceste reguli nu sunt aplicate aleatoriu sau în funcție de capriciile vecinilor. În Elveția, ele sunt clar menționate în contractele de închiriere și în regulamentele de ordine interioară, fiind susținute atât de administrațiile imobilelor, cât și de autorități locale. Orice locatar care nu le respectă poate fi avertizat în scris, iar dacă abaterile se repetă, se pot lua măsuri legale. De aceea, cetățenii și rezidenții învață rapid că menținerea liniștii este nu doar o datorie, ci un semn de civilizație.


Această cultură a liniștii nu se limitează doar la interiorul apartamentelor. În curțile blocurilor, pe străzile rezidențiale sau în parcuri, gălăgia este rar întâlnită. Copiii sunt educați de mici să nu țipe în spații închise, iar animalele de companie sunt dresate pentru a nu deranja. Petrecerile nu sunt interzise, dar trebuie anunțate din timp vecinilor, iar volumul muzicii trebuie să rămână la un nivel moderat, cel târziu până la ora 22:00. Dacă totuși se depășește această oră, este aproape o obligație morală și socială să îți ceri scuze în ziua următoare.


Pentru unii străini, aceste norme pot părea rigide sau chiar exagerate. Dar pentru elvețieni, ele sunt cheia unei vieți armonioase într-o societate dens populată, în care ordinea, respectul și discreția sunt valori fundamentale. Liniștea nu este doar o chestiune de confort, ci o formă de respect profund pentru intimitatea celuilalt. Iar într-o lume tot mai zgomotoasă și agitată, Elveția reușește să păstreze un model de conviețuire bazat pe echilibru, empatie și bun-simț – o lecție prețioasă despre ce înseamnă, cu adevărat, respectul în viața de zi cu zi.

$$$

 CIVILIZAȚIA SUMERIANĂ


Cine erau sumerienii?


Sumerienii au fost o civilizație antică care a locuit în Mesopotamia asiatică între anii 3500 și 1750 î.Hr. De-a lungul istoriei lor, sumerienii au fondat sute de orașe-stat de-a lungul râurilor Tigru și Eufrat, controlate de preoți și lideri militari care au căutat să-și impună dominația în regiune.


Prin intermediul unităților politice centralizate, au organizat producția agricolă și comerțul, au ordonat construirea de mari lucrări , au stabilit sisteme de legi și au format armate mari.


Printre alte trăsături culturale, sumerienii sunt recunoscuți pentru inventarea unuia dintre primele sisteme de scriere și pentru compunerea Epopeii lui Ghilgameș , prima versiune a mitului potopului universal.


Caracteristicile civilizației sumeriene


Principalele caracteristici ale sumerienilor erau:


Au locuit în Mesopotamia asiatică între 3500 și 1750 î.Hr. și au fondat zeci de orașe în jurul râurilor Tigru și Eufrat.


Acestea erau organizate în orașe-stat independente, controlate de o castă de preoți și lideri războinici care concentrau puterea politică, economică și socială.


Istoria sa a fost marcată de războaie constante între orașe și de încercări de cucerire și hegemonie politică.


Orașele lor au fost cucerite de popoare străine și și-au recăpătat independența în diferite ocazii.


Au inventat scrierea cuneiformă, pe care au folosit-o pentru a consemna administrarea bunurilor și serviciilor orașului.


Au dezvoltat mai multe texte literare, epice și religioase care au influențat culturile contemporane și ulterioare din întreaga regiune.


Locația geografică a sumerienilor


Sumerienii s-au stabilit în Mesopotamia asiatică, o regiune situată în zonele nedeșertice ale Irakului de astăzi și la granița de nord-vest a Siriei. Era o zonă fertilă pe râurile Tigru și Eufrat , înconjurată de Deșertul Arabic, Munții Taurus, Munții Zagros și Golful Persic.


Regiunea a fost împărțită în:


Mesopotamia Superioară . 

Aceasta era regiunea nordică, unde se află izvoarele râurilor . Se practica agricultura prin irigații naturale.


Mesopotamia Inferioară . 

Aceasta era zona sudică, cu pantele și gurile de vărsare ale râurilor. Clima uscată și caldă a făcut necesară construirea de canale pentru a controla secetele și inundațiile râurilor.


Originea și istoria sumerienilor


Sumerienii erau un popor de origine asiatică. Nu se știe exact când au migrat în regiunea mesopotamiana, deși există vestigii arheologice datând dinainte de 3500 î.Hr. care pot fi legate de orașele sumeriene ulterioare. Specialiștii împart istoria sumeriană în următoarele perioade:


Perioada Uruk (cca. 3500–2900 î.Hr.) 


Sumerienii s-au stabilit în Mesopotamia inferioară și au fondat peste 30 de orașe. Printre acestea se numără Ur, Uruk, Lagash, Kish și Umma. În această perioadă, elitele politice ale orașelor-stat erau legate de preoți, iar templele funcționau ca centre religioase, politice și administrative. Orașul Uruk a întruchipat hegemonia politică și culturală a regiunii.


Perioada dinastică timpurie (2900–2334 î.Hr.)


Creșterea populației și disputele dintre orașe privind resursele ( apă , terenuri și materii prime ) au înclinat balanța puterii politice în favoarea liderilor militari, care au devenit regi. Centrul puterii în orașe s-a mutat de la temple la palatele regale. În ciuda războaielor constante, populația a continuat să crească datorită îmbunătățirilor producției agricole, iar noi orașe au fost fondate.


Regatul Akkad (2334–2218 î.Hr.). 


Din 2400 î.Hr., poporul semitic akkadian s-a stabilit treptat în centrul Mesopotamiei și a fondat orașul Mari. În 2334 î.Hr., sub conducerea lui Sargon, akkadienii au cucerit orașul Kish și au început o serie de campanii militare pentru a domina regiunea. Sargon s-a impus ca Rege al celor Patru Zone ale Universului și a stabilit un regat cu capitala în Akkad, ceea ce a obligat popoarele supuse să plătească tribut.


Perioada Gutiană (2218–2047 î.Hr.). 


Orașele sumeriene au început o serie de rebeliuni care au subminat puterea politică a Akkadului. La rândul lor, gutienii, un popor din regiunea muntoasă a Iranului de astăzi, au invadat orașele mesopotamiene și au distrus capitala Akkadului. Gutienii au adoptat obiceiurile și limba akkadienilor, s-au impus orașelor sumeriene și au început să colecteze tribut de la aceștia.

Renașterea sumeriană (2047–1800 î.Hr.). După o serie de rebeliuni menite să se elibereze de sub stăpânirea guțiană, orașele sumeriene au reușit să-i expulzeze pe guțieni din

 

Mesopotamia. 


Orașul Ur a inițiat un proces de unificare și alianță între orașe. În această perioadă, orașele Ur și Lagash s-au remarcat, fiind caracteristice clădirilor lor în formă de zigurat (piramide cu terase, temple și scări lungi). Independența orașelor sumeriene a continuat până la invazia amoriților din Mesopotamia Inferioară în jurul anului 2000 î.Hr., când aceștia au distrus clădirile și au confiscat proprietăți și orașe.


Imperiul Babilonian (1792–1750 î.Hr.) . 


Hammurabi, regele Babilonului, a cucerit popoarele asiriene și a supus orașele sumeriene. Imperiul Babilonian a căutat să centralizeze puterea și să unifice teritoriile aflate sub comanda sa: a creat un sistem de legi comune și a impus cultura akkadiană în toate orașele. Odată cu moartea lui Hammurabi, rebeliunile și raidurile popoarelor vecine au doborât imperiul.


Organizarea socială a sumerienilor


Societatea sumeriană era ierarhică, iar grupurile de cetățeni erau împărțite în funcție de rolul sau ocupația lor . Încă de la început, preoții au fost grupul care controla administrația și organizarea orașelor-stat sumeriene. Aceștia erau considerați intermediari între popor și zei. În schimbul serviciilor religioase, dețineau pământuri și colectau tributuri.


Pe măsură ce conflictele dintre orașe s-au intensificat, războinicii au căpătat o importanță politică mai mare și, alături de grupul preoțesc, s-au impus ca elite în societățile sumeriene: aceștia controlau administrația guvernamentală și distribuția bunurilor obținute din taxe.


În plus, existau unele grupuri sociale care îndeplineau sarcini speciale și primeau hrană și alte bunuri de la stat : scribi, războinici, funcționari, negustori și artizani specializați.


Majoritatea populației era formată din țărani care trăiau în sate și lucrau în producția de alimente și în agricultură. De asemenea, aceștia trebuiau să îndeplinească obligații publice, cum ar fi lucrul la proiecte mari de construcții, cultivarea pământurilor regale sau efectuarea serviciului militar.


În cele din urmă, în societatea sumeriană existau sclavi , care erau prizonieri de război.


Organizarea politică a sumerienilor


De-a lungul istoriei lor, organizarea politică a sumerienilor s-a schimbat în funcție de context . În perioada lor de independență, orașele-stat sumeriene au avut un guvern teocratic.


Inițial, orașele erau guvernate de patesi , preoți care administrau cultul și afacerile juridice, economice și sociale. Templele erau centrul activității politice, pe lângă ceremoniile și ofrandele religioase.


Odată cu creșterea urbană și intensificarea constantă a războaielor, puterea politică a regilor războinici s-a consolidat . Preoții s-au dedicat exclusiv funcțiilor religioase, iar guvernele au fost lăsate în mâinile lugalilor , prinți militari care își centralizau conducerea în palatele urbane. Domniile erau dinastice (moștenite prin generații de familii regale) și rămâneau legate de credințele religioase, deoarece lugalul era considerat un reprezentant al zeilor pe pământ.


Organizarea economică a sumerienilor


Economia orașelor-stat sumeriene se baza pe agricultură, comerț și organizarea tributului Orașele controlau teritoriul înconjurător, din care se aprovizionau pentru subzistența populației lor .


În Mesopotamia inferioară, agricultura irigată era practicată la scară largă . Canalele și lucrările hidraulice erau necesare pentru a controla creșterea și scăderea debitului râurilor Acest lucru a prevenit inundațiile și a permis irigarea artificială în perioadele de secetă.


O parte din bunurile agricole produse de țărani erau oferite ca tribut guvernării orașului. Templele și palatele depozitau aceste bunuri și le gestionau pentru creșterea orașului: făceau schimb de mărfuri cu alte orașe, construiau lucrări publice , întrețineau grupuri sociale (scribi, războinici și alți funcționari) și oferiau asistență în situații de criză (secetă sau război).


Religia sumeriană


Sumerienii erau politeiști, adică credeau în existența mai multor zei . În viziunea lor asupra lumii, zeii trăiseră odată în orașe și creaseră omenirea, căreia îi atribuiseră sarcini pe care nu doreau să le îndeplinească.


Fiecare oraș sumerian avea un zeu principal:


Enki (zeul pământului și al apei ) era zeul protector al insulei Eridu

Enlil (zeul vântului și al furtunilor) era venerat în Nippur

Nannar ( zeitatea Lunii ) era venerată în Ur

Utu ( zeul Soarelui ) era zeul principal al orașului Lagash

Anu (zeul cerului) era zeitatea conducătoare a orașului Uruk


În plus, ei credeau că toate cunoștințele culturale și realizările tehnice erau daruri oferite de zei. Victoriile și înfrângerile militare erau, de asemenea, decizii divine . Prin urmare, era esențial să fie mulțumiți zeitățile prin ceremonii și ofrande continue, conduse de preoți. În acest sens, templele au constituit clădirile publice centrale ale civilizației de-a lungul istoriei sumeriene.


Cultura sumeriană


Principalele caracteristici culturale ale sumerienilor erau:


Arhitectură 


Sumerienii se caracterizau prin construirea de clădiri folosind cărămidă coaptă fără ciment. Prin urmare, trebuiau să își îmbunătățească periodic structurile, ceea ce ridica nivelul orașelor deasupra câmpiilor înconjurătoare. O construcție caracteristică arhitecturii sumeriene era ziguratul , clădiri în formă de piramidă realizate din cărămizi uscate la soare. În vârf, se afla un sanctuar dedicat zeului protector al templului și al orașului. Clădirea a fost proiectată cu o scară pentru ca zeitatea să coboare în oraș și să îl protejeze.


Scrierea 


Sumerienii au creat un sistem de scriere pentru a înregistra bunurile primite în temple și palate. Această sarcină era îndeplinită de scribi, care erau special instruiți în acest scop. De-a lungul istoriei sale, scrierea sumeriană a trecut prin diferite etape:

scriere pictografică (desenele reprezentau obiecte)

scriere ideografică (ideogramele reprezentau concepte)

scrierea fonografică (semnele reprezentau sunete și erau combinate pentru a genera cuvinte diferite)

scrierea cuneiformă (sistemul a devenit mai complex, iar semnele au fost stilizate pentru o scriere mai fluidă).


Literatură . Arheologii au descoperit numeroase povești sumeriene scrise pe tăblițe de lut. Aceste texte oferă povești, legende și mituri care oferă o perspectivă asupra viziunii asupra lumii a vechilor sumerieni. Deosebit de renumită este Epopeea lui Ghilgameș , care relatează prima versiune a mitului Potopului, adoptat ulterior de alte religii.


Legislație. Sumerienii își bazau legislația pe dreptul cutumiar; adică pe tradiția dictată de obicei. În jurul anului 1790 î.Hr., regele Babilonului și-a consemnat legile într-un text cunoscut acum sub numele de Codul lui Hammurabi . Această compilație consta din 282 de legi care tratau o gamă largă de subiecte, cum ar fi furtul, omuciderea, problemele comerciale, căsătoria și sclavia. Legile prevedeau pedepse foarte severe și se bazau pe principiul Legii lui Talion: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Conform acestui principiu, oricine comitea o crimă trebuia pedepsit cu un rău egal cu cel pe care îl provocase.

$$$

 CRIMINAL ÎN SERIE ÎN ROMA ANTICĂ


Otrava era o armă folosită frecvent în intrigile Romei antice, era o modalitate mai discretă și mai dificilă de a detecta eficient criminalul decât crimele cu arme de luptă corp la corp. Împărații o foloseau pentru a-și elimina adversarii sau pretendenții la putere, iar oamenii care se cunoșteau și aveau abilitățile adecvate pentru a le folosi erau deosebit de apreciați și angajați de aceștia. La fel s-a întâmplat și cu o femeie care a călătorit din pădurile sălbatice ale Galiei până la palatele de marmură ale Romei și este considerată pe scară largă o otrăvitoare profesionistă și primul criminal în serie din Roma antică.


Femeia pe nume Lucusta provenea din Galia, nu se știe cum a ajuns la Roma, probabil fiind capturată în jurul anului 54 d.Hr. Avea cunoștințe vaste despre diverse plante și proprietățile lor, iar aceste abilități au fost observate foarte repede la ea. Obținea un profit uriaș vânzându-și produsele către cei mai bogați locuitori ai orașului etern și, în același timp, distribuindu-și produsele către clienți care nu aveau bani, poate dorea să-i ajute să-și schimbe soarta? Era foarte experimentată în profesia sa, era capabilă să prepare poțiuni cu diverse proprietăți și durate de acțiune, provocând, de exemplu, otrăvirea corpului pentru o perioadă foarte lungă (chiar mulți ani), o senzație de durere enormă, sufocarea victimei, deformarea feței, orbirea sau extracte care derutau mintea victimei, care își pierdea conștientizarea gândirii și se putea preface a fi un câine , de exemplu. Era o profesionistă, testa mai întâi specificul preparatelor pe animale pentru a le verifica puterea, apoi analiza și nota ce funcționează și ce trebuie îmbunătățit și își îmbunătăția otrăvurile. De-a lungul timpului, a câștigat din ce în ce mai multă faimă și influență politică, stabilind contacte cu curtea romană. Valeria Messalina , prima soție a împăratului Claudius, a cumpărat otravă de la ea pentru fostul ei iubit enervant. Lucusta a fost închisă de două ori pentru acțiunile sale, dar de fiecare dată, probabil datorită cunoștințelor sale politice, a reușit să fie eliberată.


Curând, a fost contactată de Agrippina cea Tânără , nepoata și viitoarea soție a împăratului Claudius . Deși Claudius avea un fiu – Briton – succesorul său dintr-o relație anterioară nefericită cu Messalina, el s-a apropiat de sora sa. Agrippina avea ambiția ca fiul ei, Nero, să devină împărat, iar Claudius și fiul său, Britannic, i-au stat în cale. Agrippina i-a mituit pe degustătorii imperiali și a folosit serviciile Lucistei pentru a otrăvi ciupercile care i-au fost servite lui Claudius la cină de către propriul său degustător, Halotus. Cu toate acestea, otrava nu a fost suficient de puternică pentru a-l ucide pe împărat imediat. Se pare că pentru a-l salva pe împărat, medicul său, Gaius Stertinius Xenophon, care era, de asemenea, aliat cu Agrippina, l-a păcălit să-i ofere un stilou pentru a-i provoca voma, dorind să-l ajute pe Claudius. Cu toate acestea, stiloul a fost, de asemenea, acoperit cu otravă, ceea ce de data aceasta nu i-a dat nicio șansă victimei conspirației, iar împăratul a murit în agonie. Nero a devenit împărat.


Agrippina, pentru a acoperi toate urmele, a acuzat-o pe Lucusta de otrăvirea împăratului și a închis-o pentru crimă. În timp ce aștepta execuția, a fost grațiată pe neașteptate și reangajată de Nero . Noul împărat avea nevoie de serviciile ei, deoarece se temea că tânărul britanic ar putea reprezenta o amenințare la adresa domniei sale în viitor și ar prelua puterea. Lucusta a fost însărcinată cu pregătirea unei otrăvi care să ucidă Britania cât mai repede posibil. Când a venit prima ocazie, otrava a eșuat, aparent s-a folosit prea puțin pentru a fi eficientă, Lucusta dorea ca moartea să pară mai naturală și mai puțin suspectă. Furiosul Nero a pedepsit-o personal cu o pedeapsă cu biciuirea pentru eșecul planului. Nero nu se mai preocupa de prudență și se aștepta ca următoarea încercare să nu eșueze. Pentru a crește eficacitatea otrăvii, împăratul a ordonat testarea acesteia pe copii pentru a selecta doza adecvată.


Următoarea ocazie a venit la cină, unde băiatului i s-a servit vin prea cald. Britanicul le-a răcit, acest lucru s-a făcut cu apă în care se adăugase otravă, iar degustătorii nu au verificat-o. Victima a căzut la podea cu spumă în gură și convulsii. Nero i-a spus să nu-l atingă deoarece băiatul are un atac de epilepsie. Nero, încântat de rezultat, a răsplătit-o pe Lucusta cu o avere și servicii uriașe. Mai mult, i-a permis să conducă o creșă și să primească studenți care ar fi vrut să-i învețe în meșteșugul ei cum să facă și să folosească droguri letale. Unele surse spun că i-a permis, de asemenea, să experimenteze cu produsele sale pe sclavi, animale și criminali condamnați care erau adesea trimiși la ea. Otrăvitorul era la dispoziția împăratului.


Dar nimic nu durează pentru totdeauna. Când Nero s-a sinucis în anul 68 d.Hr., Lucusta și-a pierdut protecția imperială și s-a aflat în mare pericol. Când noul împărat Servius Sulpicius Galba a venit la putere, a ordonat ca toți asociații lui Nero să fie capturați. Ea a fost capturată, târâtă pe străzile Romei și apoi executată. Așa s-a încheiat povestea Lucistei - o femeie cunoscută pentru profesionalismul, calculul rece și inteligența sa.

$$$

 MOARTEA „REGINEI SUFLETULUI PSIHEDELIC”, JANIS JOPLIN


„Când sunt pe scenă fac dragoste cu 25.000 de oameni, apoi plec acasă singură.”


Duminică, 4 Octombrie 1970. Sunset Sound Recorders , Los Angeles.

Producătorul Paul Rothchild devine din ce în ce mai agitat. Sesiunea de înregistrări a albumului „Pearl” e pe ultima sută de metri, iar Janis Joplin întârzie. Rothchild, care lucrase și cu The Doors şi era obişnuit cu capriciile unor staruri ca Jim Morrison, este îngrijorat pentru că știe că Janis Joplin era mereu foarte punctuală. John Cooke, impresarul trupei Full Tilt Boogie Band este trimis la Hotelul Landmark Motor, unde Janis este cazată, pentru a vedea care este motivul acestei întârzieri. In parcarea hotelului, Cooke remarcă celebrul Porsche 356C Cabriolet ce-i aparține lui Janis, pictat în culori psihedelice. Coboară din maşină şi se îndreaptă spre camera 105, având un vag sentiment de nelinişte. Aici o găseşte pe Janis Joplin căzută lângă pat, fără semne vitale. Artista murise la 27 de ani.


Ciudata care îndrăznea să fie diferită


jj youngJanis Joplin s-a născut pe 19 ianuarie 1943 în Port Arthur, Texas, şi a demonstrat încă de mică nevoia de a i se acorda mai multă atenţie decât ar fi fost firesc. De asemenea, a fost pasionată de muzică de la o vârstă fragedă, astfel încât, la vârsta adolescenţei, a cântat în corul bisericii şi a început să îşi lărgească lista de interpreţi de blues favoriți, începând să asculte piesele lui Billie Holiday, Big Mama Thornton sau Bessie Smith.


În perioada în care Janis Joplin se afla în liceu, a început să cânte folk şi blues cu prietenii, fiind pasionată şi de pictură. În anul 1960 a absolvit liceul, iar pe perioada verii a frecventat Lamar State College of Technology din Beaumont, Texas, pentru ca mai târziu să se înscrie la Universitatea din Texas, însă nu şi-a finalizat studiile. Din nefericire, când se afla la liceu a avut serioase probleme cu aspectul fizic, luând foarte mult în greutate, astfel că pielea a avut mult de suferit, iar pe corp i-au apărut cicatrici extrem de vizibile. Pentru a scăpa de semnele aflate pe piele, era necesară o intervenţie dermatologică. Din cauza acestor probleme, colegii săi de liceu nu au ezitat să fie răutăcioşi şi să o numească „ciudată” sau „înfricoşătoare”.


Dintotdeauna, Janis Joplin a fost demnă de apreciat pentru personalitatea sa foarte diferită față de a celor din jurul său, astfel încât în ziarul facultăţii i s-a realizat o caracterizare, conform căreia ea “îndrăznea să fie diferită”. Spre deosebire de alţi colegi, care respectau regulile impuse de instituţia de învăţământ pe care o frecventau, ea îndrăznea să îmbrace Levi’s pentru a se simţi mai confortabil, sau să meargă desculţă, cât şi să poarte cu ea o autoharpă, pentru a cânta, atunci când simţea nevoia. Extrem de nonconformistă şi fără să ţină cont de rigorile societăţii în care se afla, ea va deveni o legendă a generaţiei sale și una dintre personalităţile remarcabile ale anilor `60.


În căutarea celebrității


În anul 1963, Janis Joplin se hotărăşte să plece din Texas, pentru a locui în San Francisco şi continuă să fie interesată de muzica blues, astfel încât înregistrează, în anul următor mai multe piese alături de chitaristul Jorma Kaukonen (Jefferson Airplane). Dar lumea muzicii e plină de tentații. Este perioada în care dependența sa de droguri se agravează, tânăra texană fiind din ce în ce mai cunoscută pentru drogurile psihoactive pe care le utiliza, cât şi pentru consumul foarte mare de alcool. Sprijinită de prieteni, se întoarce acasă în anul 1965, unde încearcă să-și schimbe stilul de viaţă. Tot acum se logodeşte cu electronistul Peter de Blanc şi se mută pentru o scurtă perioadă în New York. Relaţia ia sfârșit după câteva luni, iar Janis este nevoită să revină în San Francisco.


Joplin iubea libertatea creativă de pe scena muzicală din San Francisco. A cântat cu grupuri ca: The Grateful Dead, Jefferson Airplane, Quicksilver Messenger Service şi The Charlatans în faimoasele Săli de dans Avalon Ballroom, Fillmore East şi Fillmore West, sau la festivalurile în aer liber de la Golden Gate Park şi Haight-Ashbury.


În anul 1966 se alătură grupului Big Brother and the Holding Company şi participă la Festivalul de la Monterey din anul 1967, unde publicul este impresionat de evoluţia sa. Din acest punct, Janis Joplin devine un nume în industria muzicală americană.


În anul 1968 semnează un contract cu Albert Grossman, care a fost şi managerul lui Bob Dylan, iar la New York înregistrează albumul “Cheap Thrills”. Cu acest disc intră atât în clasamentele din Statele Unite ale Americii, cât şi în cele din Regatul Unit. Tot în 1968 îşi face apariţia alături de Big Brother la un canal de televiziune naţional, contribuind la recunoaşterea de care se va bucura.


După perioada de glorie pe care Janis o trăiește cu Big Brother and the Holding Company, pe 1 decembrie 1968 artista își anunță retragerea din trupă, într-un ultim concert. Anul următor se alătură grupului Kozmic Blues Band, însă îi este tot mai greu să înregistreze din cauza problemelor cu drogurile, dar și lipsei de experiență a membrilor trupei. Totuși, alături de Kozmic Blues Band, Janis are câteva prezențe în spectacole și emisiuni de televiziune, cântăreața fiind foarte apreciată pentru calităţile sale vocale.


Cap de afiș la Woodstock


În noaptea zilei de 16 august a anului 1969, în jurul orei 2 A.M., Janis Joplin concertează la Woodstock, New York, fiind una dintre atracţiile principale ale festivalului ce a făcut istorie. Cu toate că a urcat pe scenă drogată, a reuşit să susţină un recital excepţional, spre încântarea mulţimii imense de oameni care o ascultau. Apariţia pe scena de la Woodstock a fost o experienţă unică pentru ea, care a bucurat-o foarte mult, astfel că după concert s-a întors acasă în Texas, unde a împărtăşit familiei emoția trăită.


După vacanța petrecută în Brazilia, la începutul lunii februarie a anului 1970, în care a reușit să stea cel puțin o scurtă perioadă departe de alcool și narcotice, Janis Joplin se întoarce în Statele Unite cu forțe proaspete. Prima schimbare o face înființând o nouă trupă „după chipul și asemănarea sa”, numită Full Tilt Boogie Band. Se simte în sfârșit împlinită, noul band primind un feedback pozitiv atât din partea fanilor cât și a criticilor. Full Tilt Boogie BandDupă o serie de concerte începută în luna mai, Janis Joplin e pregătită pentru înregistrarea albumului la care visa și care o va consacra. Deşi spunea oamenilor că a terminat-o cu drogurile, dependenţa de alcool se agravează din în ce în ce mai tare, crescând îngrijorarea celor apropiaţi. Între 28 iunie şi 4 iulie 1970, Janis Joplin participă alături de Full Tilt Boogie la turneul Festivalului Express, cântând alături de artişti precum Buddy Guy sau Ten Years After.


Pe 8 august 1970, Janis Joplin concertează împreună cu trupa sa la Capitol Theatre din Port Chester, New York. Este prima, dar și ultima oară când artista cântă live melodia „Mercedes Benz”, piesă compusă chiar în acea zi într-un bar din apropiere.


Ultimul concert alături de Full Tilt Boogie Band are loc la data de 12 august 1970 la Harvard Stadium în fața a 40.000 de fani. Trupa se retrage apoi în studio pentru înregistrarea albumului “Pearl”.


ULTIMELE ZILE DIN VIAȚA LUI JANIS JOPLIN


Inregistrările încep la sfârşitul lunii august 1970, avându-l la pupitrul tehnic pe Paul A. Rothchild. Janis Joplin este cazată în apropierea studiourilor Sunset Sound Recorders din Los Angeles, la Hotelul Landmark Motor de pe strada Franklin, no.7047 (în ziua de azi hotelul poartă numele Highland Gardens). In această perioadă, Janis este într-o relaţie cu tânărul student de 21 de ani, Seth Morgan, care e scriitor, dar trăiește din traficul de droguri. Cei doi se logodiseră şi programaseră nunta în septembrie. Deşi afon în ceea ce priveşte muzica, Morgan o vizitează pe Janis de câteva ori la Sunset Sound Recorders, însă se simte marginalizat, aşa că preferă să stea mai mult în locuinţa logodnicei sale din Larkspur, San Francisco, în timp ce Janis îşi petrece nopţile singură în Landmark Motor Hotel.


Septembrie, 1970. Janis Joplin se concentrează pe înregistrările pentru „Pearl” petrecându-și majoritatea timpului în Sunset Sound Recorders, alături de colegii de la Full Tilt Boogie Band. Prietenii o văd plină de energie, mai ales că artista nu se mai drogase de șase luni. Când nu este în studio, lui Janis îi place să se plimbe prin L.A., la volanul superbului său Porsche 356C Cabriolet decapotabil, adesea depășind viteza legală pe Sunset Boulevard. Ziua se încheie cu prietenii la un biliard și o sticlă cu whiskey în cochetul club Barney’s Beanery, după care artista se retrage în camera sa din Hotelul Landmark Motors odihnindu-se pentru a doua zi.


Pe 26 septembrie 1970, Joplin înregistrează părțile vocale pentru „Half Moon” și „Cry Baby”. La final, Janis Joplin, ajutată de Ken Pearson la orgă și Clark Pierson la tobe înregistrează o variantă proprie a cântecului „Happy Birthday to You” ca dedicație pentru John Lennon, a cărui zi de naștere urma să fie sărbătorită pe 9 octombrie. Janis fusese contactată în prealabil de Yoko Ono, care o rugase să-i ofere soțului său un cadou muzical, la împlinirea vârstei de 30 de ani. Inregistrarea va ajunge la destinație la timp, însă Lennon nu va mai avea cui să-i mulțumească.


Ultima piesă înregistrată de Janis Joplin în Sunset Sound Recorders este „Mercedes Benz”, pe 1 octombrie 1970. Sâmbătă, 3 octombrie, Joplin revine la studio pentru a asculta partea instrumentală a piesei „Buried Alive in the Blues”, compusă de Nick Gravenites. Se decide cu Paul Rothchild să înregistreze vocea a doua zi, duminică, 4 octombrie. Week-end-ul nu începe bine. Un telefon o anunță că logodnicul ei, Seth Morgan a fost văzut în compania unei femei la restaurantul Marin County din San Francisco. Janis se înfurie destul de tare, dar apoi încearcă să se liniștească focalizându-se asupra înregistrărilor. Părăsește studioul împreună cu Ken Pearson și se îndreaptă spre Barney’s Beanery de pe Santa Monica Boulevard pentru a-și îneca amarul, nu înainte de a-și suna dealerul.


Ultima doză, drumul către stele


După miezul nopții, Janis Joplin ajunge singură la Hotelul Landmark Motor și, după o lungă abstinență, își pregătește o doză de heroină. Precaută, se injectează în piele pentru ca efectul drogului să fie mai lent. O injecție direct în venă ar transmite substanța spre creier în câteva secunde, însă administrarea ei sub piele încetinește cu mult efectul psihoactiv, chiar până la 90 de minute. După ce-și ia doza, Janis Joplin bea un shot, după care coboară la recepție pentru a cumpăra un pachet de țigări. Janis fuma Marlboro.


De serviciu este George Sandoz care o servește pe Janis și-i urează noapte bună. De obicei artistei îi plăcea să pălăvrăgească cu personalul hotelului, mai ales că în general aceștia nu știau cine este, însă în această noapte Janis se întoarce tăcută în cameră. După spusele martorilor, de-a lungul zilei Janis consumase mai mult de un litru de tequilla pe care o combinase cu valium. O dată cu doza de heroină, putem spune că Janis era, în termeni urbani, trotilată 100%.


Mai departe, există doar speculații în privința a ce s-a întâmplat în camera 105 a hotelului Landmark Motor. Conform investigațiilor, Janis s-ar fi dezbrăcat și ar fi așteptat asa-numitul „rush”, valul de senzatii placute. Efectul pare că a luat-o pe neașteptate. Janis Joplin a fost cuprinsă imediat de o stare de toropeală și somnolență. In aceste condiții, funcțiile mentale încetinesc și bătaia cardiacă și respirația se accelerează. Din senin, Janis Joplin își pierde cunoștința și se prăbușește pe podea, lovindu-se cu capul de noptieră. Moartea survine aproape instantaneu, Janis rămânând pentru următoarele 18 ore prinsă între pat și noptieră, cu sângele cheag la gură și $4.50 în mână, restul de la țigări.


***


Medicul legist Thomas Naguchi avea să stabilească a doua zi cauza și ora decesului: întoxicație cu heroină/morfină în urma unei supradoze, ora 1:30 A.M. Ancheta a mai relevat faptul că în seara fatală Janis Joplin a consumat heroină pură de concentrație foarte puternică, între 60 și 80%. Poliția a raportat faptul că în acel week-end, încă șapte persoane au murit în acea zonă în urma consumului de heroină. Se pare că victimele apelaseră la același dealer.


Raport Medico-Legal

data: 05 octombrie 1970, ora 09:35


Subiect: Janis Joplin

Vârsta: 27 de ani


In urma efectuării autopsiei am stabilit cauza decesului: întoxicație acută cu heroină / morfină.

Mod de administrare: doza a fost injectată.


Sumar:

La examinarea externă cadavrul prezintă un tatuaj sub formă de brățară în jurul încheieturii mâinii stângi. Un alt tatuaj având forma unei flori este prezent la nivelul maleolei călcâiului drept. Mai există un tatuaj foarte mic sub formă de inimă pe sânul stâng. Ambele brațe prezintă numeroase urme de înțepături de ac. La secționarea brațului stâng am constatat prezența a cel puțin două hematoame apărute în urma unor hemoragii. Fosa antecubitală prezintă și ea urmele unor înțepături mai vechi, dar și mai noi. O veche cicatrice chirurgicală este prezentă în cadranul inferior al abdomenului. In cavitatea bucală s-a descoperit o mică cantitate de sânge, iar la o analiză mai atentă s-a constatat și un amestec de mucoasă. Cadavrul nu prezintă urme de violență, victima nu a suferit nicio traumă majoră. Părul este de lungime medie și are o culoare ce variază de la blond spre brunet. Ochii sunt albaștri și prezintă o ușoară dilatare a pupilelor. Organele genitale externe sunt de sex feminin. Există un dezechilibru în ceea ce privește presiunea corporală, ceea ce denotă că, în momentul decesului, organismul era întins pe partea stângă.

Biroul de medicină legală, Los Angeles, California.


Băutură la toată lumea din partea lui Pearl


Moartea tinerei cântărețe Janis Joplin a cutremurat lumea muzicii și a provocat o mare durere în sufletele fanilor, mai ales că in urmă cu 16 zile, o altă stea a generației flower power, Jimi Hendrix, se stinsese din viață la aceiași vârstă, 27 de ani și în aceleași împrejurări. Rolul pe care Janis Joplin l-a jucat în muzică este unul foarte important, fiind o deschizătoare de drumuri pentru cântărețele care vor alege această cale. Moartea sa a fost o pierdere uriașă.


La data de 10 octombrie 1970, trupul artistei a fost incinerat la Pierce Brother Westwood Village Mortuary, iar cenușa sa a fost împrăștiată în Oceanul Pacific, în zona plajei Stinson de pe coasta californiană.


A fost doar una dintre dorințele sale lăsate în testament. Pe 26 octombrie 1970, la restaurantul Lion’s Share din San Anselmo, California a fost organizată o petrecere de adio la care au participat peste 200 de persoane, printre care sora sa, Laura, logodnicul Seth Morgan, Lyle Tuttle, Bob Gordon, Jack Penty, managerul Cooke ș.a. Câțiva artiști au susținut mici recitaluri, printre care și The Grateful Dead. Pentru acest ultim festin, Janis Joplin a lăsat $2.500, iar pe invitație scria: „băutura e din partea lui Pearl.” In ultima perioadă, prietenii o alintau cu acest apelativ.


Colegii de la Full Tilt Boogie Band au continuat înregistrările și în luna ianuarie a anului 1971 au scos pe piață albumul „Pearl”, care a urcat imediat pe locul 1 în Billboard Top 200 și s-a menținut acolo timp de nouă săptămâni. Cântecul „Buried Alive in the Blues” a rămas în versiunea instrumentală. „Pearl” este considerat și în ziua de azi unul dintre cele mai importante și semnificative albume de muzică rock blues din toate timpurile. Cu siguranță este moștenirea pe care Janis Joplin, fetița timidă din Port Arthur care nu a reușit să țină pas vieții, a lăsat-o întregii omeniri.


Janis Joplin a fost inclusă în Rock and Roll Hall of Fame în anul 1995, iar 10 ani mai târziu, în cadrul premiilor Grammy 2005, artista a fost răsplătită postmortem cu Premiul Grammy pentru întreaga carieră.


Pe 4 noiembrie 2013 a fost montată a 2.510-a stea pe Hollywood Walk of Fame în memoria celei care a fost Janis Joplin.


DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 19 ianuarie 1943, Port Arthur, Texas, U.S.A. (certificat de nastere)

DATA ŞI LOCUL MORȚII: 4 octombrie 1970 / 27 de ani, Los Angeles, California, U.S.A. (certificat de deces)

CAUZA DECESULUI: supradoză de heroină

A FOST: cantautoare

$$$

 S-a născut pe 19 decembrie 1915, la Paris, sub numele Édith Giovanna Gassion. Mama ei, cântăreață de stradă, a abandonat-o, iar tatăl, acro...