***

 Femeia - Adrian Păunescu

Noi între noi nu ne vom pierde

cât suferim şi ne iubim

cât fosta noastră foaie

verde e lemnul patului intim.

De unde-atâta foaie verde

în toată viaţa noastră gri,

când se usucă şi se pierde

iubirea nopţii, peste zi.

Femeie, tragica mea ţintă,

Femeie, singurul meu dor,

apari, în noaptea suferindă,

dispari, în ziua tuturor.

Asupra ta le-arunc pe toate

când nu mai pot să le suport,

între curaj şi laşitate

ajung la tine ca-ntr-un port.

Şi-ţi dau ce-i rău în ziua mare

ca să înveţi să-ţi ieşi din minţi,

să uiţi de noaptea fară zare

când te-am luat de la părinţi.

în ticăloasele oferte

din toată viaţa de bărbat,

eu cum să-ncep cu foaie verde

când tot copacul s-a uscat?

Ca pe o marfa oarecare

te manevrez şi plâng, apoi,

și, uite, singura salvare

e că murim încet, în doi.

Îmi eşti obsesia şi tema

și soarta care mi s-a dat,

dar, vai, eternă e problema

dintre femeie şi bărbat.

Tu eşti trufia mea umilă

când noaptea vin spre-a te iubi,

dar te omoară, fară milă,

iubirea mea de peste zi.

Şi un blestem străvechi te leagă

de mine, să nu poţi scăpa

și, vai, fiinţa ta întreagă

se află în puterea mea.

Te chem când stelele sunt coapte

și parcă se vor desfrunzi,

Femeia mea de peste noapte,

Femeia mea de peste zi.

$$$

 ROMÂNIA, ULTIMUL BAL

-----✍️꧁Adrian Pãunescu꧂

În loc să fim o țară numai frați,

Simțim, în noua epocă barbară,

C-am fost, în viața noastră, blestemați

S-ajungem chiriași la noi în țară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,

Ne macină străine interese,

Făina noastră n-are spor nici pic,

Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim același tragic simțământ,

Sub politicieni și sub contabili,

Că noi, ca neam, avem destinul frânt

Și suntem de prisos și nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toți,

Că nu ne-au chinuit destul în viață,

Și ne conduc niște fanarioți,

Ce pe cei mici trădarea îi învață.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,

De zici că ești din neam ce nu se lasă,

Când am ajuns în țara noastră slugi

Și suntem cerșetori la noi acasă?

Și vii, și morți, amestecați, acum,

Dispuși să emigreze se arată,

Mormintele se pregătesc de drum,

În România deromânizată.

Sus-pușii nu mai au nimica sfânt,

Ca pe cravate, jurământu-și schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,

Vorbim și limba noastră-n altă limbă.

Și-acum se-aude clopotul fatal,

Vin vremuri de urgie și de grindeni

Și este seara ultimului bal,

Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Și toți în pribegie vom porni-o,

Drum bun, popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă patrie, adio!

$$$

 Spune-mi ceva - Adrian Păunescu

Dacă-am să te chem

Dă-mi măcar un semn

Fie şi-un blestem

Din partea ta.

Totuşi nu ştiu cum

Pentru-atâta drum

Ce-a-nceput acum

Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi

Copacii cad pe drum din doi în doi,

În ochi mă bate viscolul câinesc

Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad

Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad

Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis

Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor

Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,

Că tineri am intrat şi cu ce rost

Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,

E numai despărţire peste tot

Şi se aude că va fi mai greu

Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău

Am dat cu bulgări mari în geamul tău,

Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,

Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi

Dezastrul împărţirilor la doi,

Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt

Şi cum e să fii singur pe pământ.

$$$

 Elegia ultimei iubiri

  Adrian Păunescu 

Aceste nopți de insomnie,

aceste pauze-n destin,

ți le dedic, pe toate, ţie,

cu toată moartea ce-o conțin.

Când se va face socoteala,

scăzând tot timpul nedormit,

vei ști să-ți înțelegi greșala

și cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe

pe-o navă care-ar lua,

în toată starea mea de veghe,

oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu ești acum numai ideea,

fără miros, fără păcat,

feminitatea, nu femeia,

plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aș cădea departe,

cu tot acest prăpăd al meu,

eu m-aș ruga și peste moarte,

de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea știu cum ți-este bine,

să fie zgomot sau deșert,

să-mi amintesc sau nu de tine,

să mă mai ierți, să te mai iert.

Nu pot să văd un film de-a rândul,

nu pot privi femei pe străzi,

că tot la tine-mi este gândul,

parcă ești una dintre prăzi.

În insomnia mea de noapte,

în rătăcirea mea de zi,

ți-aud, și mers, ţi-aud și șoapte,

de parcă ne-am și întâlni.

O, tu ești boala minții mele

și sufăr suferința ta,

nu poate viața să mă spele

de tot ce se va întâmpla.

Și-n tot ce-n fața mea revine,

în toate crimele din drum,

mereu e vorba despre tine,

dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,

ce trec prin actualități,

îmi amintesc egal de tine,

în umilință sau răsfăț.

Nu știu ce cale vei alege,

la mânăstire sau bordel,

dar voi intra în altă lege

ca să te pot iubi la fel.

Diverși vorbesc pe-aici într-una

despre femei, în mod vulgar,

mă simt vizat întotdeauna,

mi-acopăr fața și dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,

nici chiar cu amintirea mea,

dar să-mi vorbească fitecine

de ce mai faci, n-aș suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,

în ochii căruia mă uit,

să-mi dea un drog de vindecare,

să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,

în zări de minus sau de plus,

nu mi se poate spune mie,

atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată

la care am visat în doi,

ninsoarea chiar e-un fel de pată,

iar floarea de cireș noroi.

Ca pe o rodnică greșală

te port în fiecare gând,

spre insomnia mea finală

pe care ți-o dedic plângând.

Și-mi pare o complicitate

și-mi pare vină și păcat,

obișnuitul fapt că poate

în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,

mă doare ziua fără vești,

nimic posibil nu mai este,

dar tu, iubito, unde ești?

Și, ca să scap măcar de plânsu-mi,

ca să mă pot elibera,

va trebui să cred eu însumi

într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată

dintr-un roman mai nou al meu,

cu personaje de-altădată,

cu El și Ea și Dumnezeu.

Și dându-ți libertatea ție,

am să afirm cu mult curaj,

că, de atâta insomnie,

te-am omorât ca personaj.

( din volumul "Meserie mizerabilă sufletul" - 2000)

$$$

 Elegia ultimei iubiri

  Adrian Păunescu 

Aceste nopți de insomnie,

aceste pauze-n destin,

ți le dedic, pe toate, ţie,

cu toată moartea ce-o conțin.

Când se va face socoteala,

scăzând tot timpul nedormit,

vei ști să-ți înțelegi greșala

și cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe

pe-o navă care-ar lua,

în toată starea mea de veghe,

oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu ești acum numai ideea,

fără miros, fără păcat,

feminitatea, nu femeia,

plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aș cădea departe,

cu tot acest prăpăd al meu,

eu m-aș ruga și peste moarte,

de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea știu cum ți-este bine,

să fie zgomot sau deșert,

să-mi amintesc sau nu de tine,

să mă mai ierți, să te mai iert.

Nu pot să văd un film de-a rândul,

nu pot privi femei pe străzi,

că tot la tine-mi este gândul,

parcă ești una dintre prăzi.

În insomnia mea de noapte,

în rătăcirea mea de zi,

ți-aud, și mers, ţi-aud și șoapte,

de parcă ne-am și întâlni.

O, tu ești boala minții mele

și sufăr suferința ta,

nu poate viața să mă spele

de tot ce se va întâmpla.

Și-n tot ce-n fața mea revine,

în toate crimele din drum,

mereu e vorba despre tine,

dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,

ce trec prin actualități,

îmi amintesc egal de tine,

în umilință sau răsfăț.

Nu știu ce cale vei alege,

la mânăstire sau bordel,

dar voi intra în altă lege

ca să te pot iubi la fel.

Diverși vorbesc pe-aici într-una

despre femei, în mod vulgar,

mă simt vizat întotdeauna,

mi-acopăr fața și dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,

nici chiar cu amintirea mea,

dar să-mi vorbească fitecine

de ce mai faci, n-aș suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,

în ochii căruia mă uit,

să-mi dea un drog de vindecare,

să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,

în zări de minus sau de plus,

nu mi se poate spune mie,

atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată

la care am visat în doi,

ninsoarea chiar e-un fel de pată,

iar floarea de cireș noroi.

Ca pe o rodnică greșală

te port în fiecare gând,

spre insomnia mea finală

pe care ți-o dedic plângând.

Și-mi pare o complicitate

și-mi pare vină și păcat,

obișnuitul fapt că poate

în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,

mă doare ziua fără vești,

nimic posibil nu mai este,

dar tu, iubito, unde ești?

Și, ca să scap măcar de plânsu-mi,

ca să mă pot elibera,

va trebui să cred eu însumi

într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată

dintr-un roman mai nou al meu,

cu personaje de-altădată,

cu El și Ea și Dumnezeu.

Și dându-ți libertatea ție,

am să afirm cu mult curaj,

că, de atâta insomnie,

te-am omorât ca personaj.

( din volumul "Meserie mizerabilă sufletul" - 2000)

$$$

 POPORUL MEU, MINŢIT CU BUNĂ ŞTIINŢĂ!

    Adrian Păunescu

Mi-e milă, mi-e ruşine şi mi-e greu,

să te privesc în ochi, poporul meu,

poporul meu, de trudă şi credinţă,

poporul meu, minţit cu bună ştiinţă!

Că te-a găsit acest sfârşit de veac,

şi păcălit, şi singur, şi sărac,

victimizat de notele de plată,

eşti, şi orfan, şi văduv, totodată.

Mi-e silă de tiranii tăi pitici,

că te-au legat să nu te mai ridici,

că te-au îndatorat la lumea-ntreagă,

din tine numai praful să se-aleagă.

Borfaşii ţi-au zidit în curte bâlci,

ca să te-mbolnăveşti, râzând, de gâlci

şi când îţi e distracţia mai mare

să-ţi umble liniştit în buzunare.

Şi a venit o şleahtă de golani

ca să îţi fure cei din urmă bani,

ca să te simţi din ce în ce mai bine,

când ăştia iau şi pielea de pe tine.

Ca la incendiu, toţi pornesc spre prag

şi nici copiii nu se mai retrag

şi rândurile-n uşă se îngroaşă,

în toată panica sinucigaşă.

Eşti parcă blestemat, poporul meu,

probabil, te-a uitat şi Dumnezeu,

aleşii tăi te mint, te vând, te fură,

silabe moarte ţi-au pătruns în gură.

Ţi-au pus impozit şi pe umbra ta,

ţi-au dat pământ, să nu îl poţi lucra,

cu droguri mincinoase te prepară,

să-ţi pierzi, şi cap, şi buzunar, şi ţară.

Iar legile, cu care te alegi,

sunt cele mai de râs fărădelegi,

şi fiecare dintre ele spune

că tot ce faci e o infracţiune.

Mi-e milă, mi-e ruşine şi mi-e greu,

de tot calvarul tău, poporul meu,

de toate înscenările enorme

de toate ticăloasele reforme.

Cu umilinta, zilnic te însori,

la semafoare numai cerşetori,

şi, peste toate, cu o hârcă-n mână,

minciuna peste ţară, e stăpână.

Sudoarea ta, ce-i ieftină , oricum,

ţi-o fac neomenoşii lideri scrum,

în false bănci şi fonduri păcălite,

te calcă derbedeii în copite.

 ( din volumul "Meserie mizerabilă, sufletul" - publicat in anul 2000)

$¢$

 -Pacient la final de veac.

           -----✍️꧁Adrian Pãunescu꧂

,,Şi află, doctore, c-aici mă doare,

Acolo unde geme-un colţ de ţară,

Acolo unde plînge fiecare

Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,

Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,

Începătura bolii este grijă,....

Farmacopeea stă să se răstoarne

Asupra mea cu toate ale sale,

Dar eu port rana veacului în carne

Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul

Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,

Apoi să-mi iscăliţi certificatul

Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii

Mi-e capul greu de fiecare veste

Şi nici un minister al sănătăţii

De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie ...............

Deci, doctore, acestea se întîmplă,

Acestea să le afle telegraful

Mă trage mîlul veacului de tîmplă

Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,

Mai am în mine dorul de-a vă spune: ...............

Eu sînt bolnav de soarta Europei

Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,

Dureri de şale, şoc de şapte arte,

Artrită la picior şi la aripă

Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte,, NEVĂZUTĂ