$$$

 "Omul care nu ştie, dar nu ştie că nu ştie, este periculos - să te fereşti de el;  

Omul care nu ştie, dar ştie că nu ştie, este neputincios - ajuta-l, învaţă-l să ştie;  

Omul care ştie, dar nu ştie că ştie, este adormit - trezeşte-l;  

Omul care ştie şi ştie că ştie, este înţelept - urmează-l."

              ~ proverb ~

$$$

 13. OBICEIURI BIZARE JAPONEZE

Acestea sunt 13 dintre cele mai bizare, cotidiene și absolut reale obiceiuri japoneze, care pentru localnici sunt la fel de firești ca spălatul pe mâini înainte de masă, iar pentru noi par desprinse dintr-o altă galaxie. 

1. Încălțămintea, papucii și… papucii pentru papuci

În Japonia, încălțămintea este un ritual. Fiecare spațiu are propriul “cod vestimentar” pentru picioare.

La intrare te întâmpină genkan-ul — o zonă coborâtă special pentru a te descalța. Apoi încalți papuci de interior.

Dar dacă intri în toaletă, trebuie să schimbi papucii. Există papuci doar pentru baie. La ieșire — te întorci la cei de casă.

Ai uitat? Ai greșit? Felicitări, ai “profanat” casa.

Iar dacă ești oaspete, nimeni nu-ți va spune nimic. Vor zâmbi politicos… și apoi vor dezinfecta tot cu clor.

2. Clătirea gâtului — un ritual sacru

Ajuns acasă? Nu te dezbraci, nu mănânci, nu vorbești.

Mai întâi, la baie. Nu pentru duș. Ci pentru clătirea gâtului.

De obicei de trei ori. Se crede că astfel elimini virușii, bacteriile și energiile străzii.

Japonezii nu așteaptă să se îmbolnăvească. Ei previn. Din copilărie.

3. Mic dejun ca o cină fără lumânări

Imaginează-ți ora 6 dimineața. Ochii încă lipiți. Pe masă — orez, pește prăjit, supă miso, legume murate, alge și, desigur, ceai verde.

Un mic dejun obișnuit în Japonia e un adevărat prânz.

Este tradiție, nu răsfăț. Din epoca samurailor, energia se acumulează dimineața, nu seara.

Cornurile și cerealele? Mâncare de hotel pentru occidentali leneși.

4. Liniște? Rău semn. Lătrați-vă supa!

În Japonia, cu cât sorbi mai zgomotos tăițeii, cu atât ești mai politicos.

Sorbitul zgomotos este o formă de apreciere, un semn de respect pentru bucătar.

Dacă mănânci în tăcere, pari nemulțumit. Sau lipsit de rafinament.

Chiar și în restaurantele de lux, clientul sorbește cu aplomb. Fără rușine.

5. Periuța de dinți — parte din uniformă

După fiecare masă, toată lumea se spală pe dinți. Fără excepție.

Copiii în școli se aliniează și periază în cor. La birou — același ritual. Oglinzi, chiuvete, pastă, totul la îndemână.

Halena? O rușine publică.

6. Toaleta cu IQ superior

Ușile Raiului? Nu. E un vas de toaletă japonez.

Încălzește, parfumează, cântă, salută, curăță și te recunoaște. Modelele de top costă cât o vacanță în Alpi.

Comenzile sunt ca într-o navă spațială. Și după o singură folosire, o toaletă obișnuită pare medievală.

7. Aruncatul gunoiului — test de doctorat

Să arunci gunoiul în Japonia e o operă de artă.

Hârtie, sticlă, plastic, deșeuri arse, nearse, baterii, becuri, obiecte voluminoase — fiecare are ziua și sacul său.

Pungile sunt speciale, inscripționate cu districtul și data.

Greșești? Risc să-ți găsești gunoiul înapoi la ușă. Cu un bilet politicos. Dar ucigător.

8. Futonul — la plimbare

Salteaua japoneză nu stă degeaba. Dimineața, se strânge și se pune la păstrare.

Iar într-o zi senină, se scoate pe balcon. Să se aerisească. Să-și „piardă visele”.

Un balcon japonez e plin de futonuri albe, fluturând ca steaguri de curățenie absolută.

9. Iarna se trăiește sub masă

Fără încălzire centrală? Nicio problemă. Japonezii au kotatsu.

O masă joasă, cu pătură și încălzire dedesubt. Te bagi sub ea și nu mai vrei să ieși.

Iarna, familia se mută acolo. Se mănâncă, se râde, se ceartă. Totul — sub masă.

Ieșitul de sub kotatsu e un act de curaj.

10. Baia — sanctuar, nu spălătorie

În baia japoneză, întâi te speli stând jos. Din cap până-n picioare.

Apoi intri în cadă. Dar nu pentru spălat, ci pentru relaxare.

Toată familia folosește aceeași apă. Pentru că te-ai curățat deja.

E ritual, economie și respect pentru apă.

11. Masca — refugiu emoțional

În Japonia, masca se poartă nu doar contra bolilor.

Ci și ca scut social. Nu vrei să vorbești? Ai un coș? Nu ai chef de interacțiune?

Pui masca. Și ești invizibil. Ca-ntr-o cochilie.

12. Scuze — limbajul universal

Te-a călcat cineva? Japonezul își cere scuze.

L-ai călcat tu? El tot își cere scuze.

Cutremur? Posibil cineva să zică „Ne cerem iertare pentru disconfort”.

A te scuza e semn de respect. Nu recunoaștere a vinei.

Treizeci de scuze pe zi? Perfect normal.

13. Poză pentru mormânt — ca pentru pașaport

Mulți japonezi își pregătesc din timp înmormântarea.

Aleg fotografia, ținuta, muzica, meniul. Nu din pesimism. Ci din ordine.

Fotografia pentru piatra funerară se face în salon profesional. Cu machiaj, lumini, regie.

Apoi — pe un stick. Într-un seif. Pentru „când va fi cazul”.

Final. Ca o înclinare tăcută în metrou

E uimitor cum o zi obișnuită poate fi atât de diferită.

Nu e spectacol. Nu e ciudățenie gratuită. E Japonia — unde banalul devine artă.

Sursa internet

$$$

 6 lecții de viață

Lecția 1

Soțul intră în duș în timp ce soția tocmai a terminat de făcut baie. Se aude soneria. Soția se înfășoară rapid într-un prosop și merge să deschidă. La ușă — vecinul Bob. De îndată ce o vede, Bob spune: „Îți dau 800 de dolari dacă îți dai jos prosopul.” După câteva clipe de ezitare, femeia o face și rămâne goală în fața lui Bob. El îi dă banii și pleacă. Soția își pune prosopul la loc și se întoarce în baie. „Cine era?” întreabă soțul. „Bob,” răspunde ea. „Minunat, a zis ceva de cei 800 de dolari pe care mi-i datorează?”

Morală: Împărtășiți acționarilor informațiile despre creditele acordate, altfel s-ar putea să aveți surprize neplăcute.

Lecția 2

Un preot se oferă să conducă o călugăriță. În timp ce stă în mașină, aceasta își încrucișează picioarele, lăsând să i se vadă coapsa. Preotul, tulburat, abia evită un accident. După ce redresează mașina, îi pune mâna pe picior. Călugărița îi spune: „Părinte, vă amintiți Psalmul 129?” Preotul își retrage mâna. După ce schimbă viteza, o pune din nou. Ea repetă: „Părinte, Psalmul 129.” Ajunși la destinație, călugărița coboară oftând. Ajuns la biserică, preotul deschide Biblia și citește Psalmul 129: „Mergi mai departe și caută, mai sus vei găsi fericirea.”

Morală: Dacă nu-ți cunoști meseria, multe oportunități îți vor trece pe sub nas.

Lecția 3

Un reprezentant de vânzări, o secretară și un manager merg la prânz și găsesc o lampă veche. O freacă și apare un duh: „Fiecare are dreptul la o dorință.” Secretara zice prima: „Vreau să fiu acum pe Bahamas, pe un iaht, fără griji.” Puf! Dispare. Reprezentantul spune: „Vreau să fiu în Hawaii, pe plajă, cu un masaj, limonadă la discreție și dragostea vieții mele.” Puf! Dispare. Duhul se uită la manager: „Rândul tău.” Managerul zice: „Vreau ca cei doi să fie înapoi în birou după pauza de prânz.”

Morală: Lasă-ți întotdeauna șeful să vorbească primul.

Lecția 4

Un vultur stătea pe o ramură, relaxat, fără să facă nimic. Un iepuraș l-a văzut și a întrebat: „Pot și eu să stau și să nu fac nimic?” „Desigur”, i-a răspuns vulturul. Iepurașul s-a așezat sub copac și a început să lenevească. Imediat a apărut o vulpe, l-a prins și l-a mâncat.

Morală: Ca să stai degeaba, trebuie să fii foarte, foarte sus.

Lecția 5

Un curcan vorbea cu un taur. „Aș vrea să ajung în vârful copacului, dar nu am energie.” Taurul zice: „Mănâncă din bălegarul meu, e plin de nutrienți.” Curcanul gustă, și chiar are forță să urce pe prima ramură. A doua zi, mai mănâncă și ajunge și mai sus. În a patra zi, e deja în vârf, mândru. Fermierul îl vede și îl împușcă.

Morală: Manipularea cu „rahat” te poate duce sus, dar nu te va menține acolo.

Lecția 6

O mică pasăre zbura spre sud pentru iarnă. Era atât de frig încât a înghețat și a căzut într-un câmp. O vacă a trecut și a făcut fix peste pasăre. În mod miraculos, căldura bălegarului a dezghețat pasărea. Bucuroasă, a început să cânte. O pisică, auzind-o, a venit, a scos pasărea din bălegar și a mâncat-o.

Morală:

1. Nu oricine te îngroapă în rahat îți este dușman.

2. Nu oricine te scoate din rahat îți este prieten.

3. Când îți este bine și cald, mai bine taci din gură.

$$$

 Irevocabil

Adrian Păunescu 

Atâţia ani în calendar s-au scurs,

Că, după toate zilele acestea,

Nu mai există cale de recurs,

S-a terminat definitiv povestea.

Degeaba te prefaci a nu dori

Să recunoşti trecutul ce ne leagă,

Că ne-am iubit în fiecare zi

Şi-n mintea mea, eu te păstrez întreagă.

Poţi vinde tot ce ne-a legat cândva

Şi poţi batjocori iubirea noastră,

Nici dracul nu te poate dezlega

De fosta ta ieşire la fereastră.

Eşti condamnată veşnic să-mi rămâi

Iubirea cea mai mare şi mai tristă,

Nenorocirea mea de căpătâi,

Cea care, şi neexistând, există.

Te locuieşte, astăzi, duhul rău,

Eşti ca sub drog, revanşa te îmbată

Şi culmea e, în tot dezastrul tău,

Că tu acum te crezi adevărată.

Nici nu mai ştiu cu cine pot vorbi,

Nici nu mai vreau să ne-ntâlnim, de-a pururi,

Te-am revăzut, infectă, într-o zi,

Comună în reacţii şi-n contururi.

Şi-ntr-adevăr e un păcat mizer

Să pui ce nu-ţi convine-n paranteze,

Voind s-ajungi cu suflet pur la cer

Printr-un şantaj menit s-asasineze.

Şi, după existenţe şi greşeli,

Salvate de iubirea noastră mare

Pe tine tu te minţi şi te înşeli,

Cedându-mi ce-ai greşit cu fiecare.

Tu vei muri de gestul tău stupid,

Le vei plăti cu înjosiri, pe toate,

Vei plânge mâine la acelaşi zid

Pe care-acum îl scuipi, cu demnitate.

Şi te vei tot păta în lungul drum,

Dintre ambiţie şi resemnare,

Vai, ce vitează crezi că eşti acum

Şi cum te vei târî prin lumea mare.

Şi tot ce astăzi nu-mi mai recunoşti,

Protecţie, tandreţe şi iubire,

Vei regreta între pigmei şi proşti

Şi va păli obrazul tău subţire.

Eu nu-ţi doresc nimic, din tot ce ştiu

Că ţi se va-ntâmpla în viaţa-ntreagă,

încredinţat că, fie şi târziu,

Vei desluşi blestemul ce te leagă.

Ai ascultat de mincinoşi profeţi,

De falşi predicatori şi vrăjitoare,

în ura pentru mine te răsfeţi

Şi ce naivă eşti cu fiecare.

Eu nu puteam să ies din tot ce-a fost,

Ca dintr-o murdărie, prin spălare,

A ţine doliu a avut un rost,

Cum ţine după moarte fiecare.

Eu, sculptorul, ce-n tine-a investit,

Şi viaţa lui, şi braţele, şi vrerea

Eu nu am cum să-mi cer, acum, jignit

Harnaşamentul meu, de nicăierea.

Ar trebui pe tine să te scot,

Din tine însăţi, să te iau întreagă,

Cu minte şi cu inimă, cu tot,

Cu gura păcătoasă ce mă neagă.

Şi nu mă poate mulţumi deloc

Să aflu că aşa ar fi femeia,

Când văd ce ticălos e tristul joc:

Pygmalion ucis de Galateea.

Dar vreau să ştii că ştiu şi-aduc aici

Făgăduinţa înspăimântătoare

Că nu voi mai umbla în cicatrici

Şi te condamn la milă şi uitare.

Şi nu doresc, din tot ce-a fost, să neg

Că te-am iubit şi-ai fost cea mai frumoasă,

Balanţă, în prăpădul meu întreg,

Şi-aş fi zidit, pe umbra ta, o casă.

Mai mult de-atât ce pot promite eu,

Decât să recunosc, ca să se ştie,

În faţa ta şi a lui Dumnezeu,

Iubirea pentru tine, pe vecie?

Te voi iubi, precum te şi regret,

Te voi păstra mereu, mai sus ca toate,

Dar nu pe tine cea cu chip concret,

Nu jocul dublu din realitate.

Atâta doar că şansele s-au scurs

Şi-n mod real sunt moarte toate-acestea,

Nu mai există cale de recurs,

S-a terminat definitiv povestea.

⚜️

$$$

 Creatorul limbii noastre

    Adrian Păunescu 

Ideea noastră despre el e mică,

dar el, din ea, mai mare se ridică,

şi nu-i adevărat că el nu este,

ci doar atât: a devenit poveste.

La rădăcina lumii trecătoare,

eternitatea uneori apare,

să pună-n ordine ce se mai poate

în haosul ce le-a născut pe toate.

Noi, pentru el, depunem mărturie,

dar el, prea bine, tot ce este ştie,

şi rădăcina lumii îl cunoaşte

că e nemuritor de când se naşte.

Şi de aceea nu găseşte cale

să-i mai pretindă fapte uzuale,

ci să-şi păstreze-n toate nenorocul,

facând pământul, apele şi focul.

Şi să-şi cultive numai caracterul,

făcând furtuna, focul, lumea, cerul,

ca el să se numească Eminescu

făcând nemuritor ce-i românescul.

Ideea noastră despre el se pierde

în primul descântat de foaie verde,

noi credem că-i al nostru, el, Poetul,

dar noi am devenit ai lui cu-ncetul.

Ca personaje, totuşi, secundare,

într-o cosmogonie de iertare,

oricât l-am proslăvi, sunt doar cuvinte,

în el e-un foc de-a pururi mai fierbinte.

Poet mai important ca poezia,

precum l-a-nfăşurat melancolia

şi cum să-l celebrezi cu vorbe proaste

pe însuşi Creatorul limbii noastre?

Prin el comunicăm cu Universul;

un neam întreg i-adevereşte versul

şi dor ne e de Doina lui cea sfântă

în care suferința noastră cântă.

Atât de mare e şi-atât de rege,

că el pe sine nu s-ar întelege,

la înalţimea lui cuprinzătoare

de-ar fi din nou un om ca fiecare.

Dar el din sine însuşi coborât-a

şi nu-l putem vedea numai atâta,

un simplu om ce poartă manuscrise

şi duhul unor râuri, pare-mi-se.

În formă de idee mi-l inchipui

şi numai Poezia lui e chipu-i,

copiii când învaţă să vorbească

prin el pătrund în limba românească.

Şi ţara însăşi s-a topit în dânsul,

cum el i-a dus la rang de forţă plânsul,

poet mai important ca poezia

şi-o lacrimă cât toată România.

13 iunie 1989

$$$

 Jurământ în limba română 

     Adrian Păunescu

Ce binecuvântare şi blestem

Cea mai frumoasă veşnic să rămână,

Chiar şi-n situaţia când o tăcem,

Ea, limba română.

Tuşesc şi plâng străini destui în ea,

Frânturi din alte graiuri o îngână,

Dar, fiecare se va vindeca,

Prin limba română.

Când singur eşti la margine de timp

Şi moartea-ţi iese-n drum, ca o bătrână,

Nu dispera, că te salvezi în schimb

În limba română.

Între maternitate şi muzeu

Un ambitus din cer până-n ţărână,

Vorbeşte uneori şi Dumnezeu

În limba română.

Nu-i pentru delincvenţi şi detergenti,

S-a construit în temple şi la stână,

Se tem şi-n somn eurocraţi recenti

De limba română.

Ca vinul vechi de mii si mii de ani,

Când îşi ridică vocea din ţărână,

Oximoron de daci şi de romani

E limba română.

N-o pot răni aşa cum n-o traduc

Toti ce-i pun otravă la tâtână,

În răsărit, ca într-un cuib de cuc,

Stă limba română.

Acum, într-un tablou sacerdotal,

Trei tragice surori se ţin de mână,

Muntenie, Moldovă si Ardeal,

In limba romană.

Biserica ne dă acest pridvor

În plin vacarm de epocă păgână,

Spre Invierea noastră-a tuturor,

În limba română.

În zi de mântuire şi eroi,

Hristos al nostru pleacă să rămână,

Se-naltă adâncindu-se în noi,

În limba română.

Ne naştem şi murim şi înviem,

Şi truda noastră nu sfârşeşte, până

Nu vom învinge tot acest blestem,

Ca să atingem binele suprem,

În limba română.

( din volumul "Nemuritor la zidul morţii" )

$¢$

 REMUȘCAREA EMINESCU 

Adrian PĂUNESCU 

Peste nebunia verii, urcă nebunia lumii,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile mumii,

E-o confuzie totală, şi în fapte, şi-n criterii,

Peste nebunia lumii, urcă nebunia verii.

Sunt amestecate toate şi nimic nu se discerne,

Ca ocnaş, poetul sapă-n sarea lacrimii materne,

În zadar el scrie carte la neştiutori de carte,

Moare iarăşi Eminescu într-o ţară numai moarte

În zadar el dovedeşte că Românul plânsu-i-s-a,

Când Românu-ncet dispare, de la Nistru, pân-la Tisa,

Clopotele se-mpreună, într-un cântec trist cu toaca,

E vândută Ţara noastră, nu se ştie cui, săraca.

Teorii înşelătoare ţin bărbaţii ei de frunte,

Creşte Doina, ca o boală, de la Mare, pân-la Munte

Şi, în ornicele toate, vine iar aceeaşi eră,

Moare iarăşi Eminescu, într-o clinică mizeră.

Mor valorile întruna, pe când mama le tot naşte,

Paradoxul Învierii mai proclamă Zi de Paşte,

Geniul neamului se stinge, în risipa criminală,

Cămătari de pretutindeni şi localnici ne înşală.

S-au deschis mai multe cârciumi ca lăcaşuri de cultură,

Curg otrăvuri, protejate în gândire şi-n natură,

Moare iarăşi Eminescu şi bezmeticii îl latră,

Capul lui, cu geniu-ntr-însul, e izbit din nou de-o piatră.

Este piatra blestemată ce loveşte-n tot şi-n toate,

Zuruind pe scara ţării, gong al treptelor vânate,

Şi, din clipa când poetul a căzut sub forţa pietrei,

Au plâns pietrele cu jale, pe atâţia kilometri.

Şi, mereu, această mamă, genială şi sărmană,

Are de-mpăcat o lume şi de vindecat o rană.

Câte unul dintre fiii, care geniul ei îl poartă,

Are-un accident de viaţă, are un prăpăd de soartă.

Tot ce-a fost nisip şi stâncă, grohotişuri şi statuie,

A simţit un gol într-însul, care-n nici o piatră nu e,

De aceea, monumentul, ce pe el îl poartă-n ere,

Are-n sine slăbiciune, remuşcare şi durere.

De la piatra imbecilă, care l-a lovit în frunte,

Se simt astăzi vinovate toate pietrele din munte

Şi vitraliile sfinte şi ferestrele de case

Se resimt de vina pietrei şi a crimei ticăloase.

O-ntrebare ne-asupreşte, hai s-o spunem, cu încetul:

Ce făcea această ţară, când murea în ea Poetul?

Ce invidii ordinare l-au lăsat uşoară pradă

La nebunii din ospiciu, incapabili şi să-l vadă?

Cine a trimis un geniu în noroaiele vulgare?

Unde-a fost conştiinta noastră, când a fost lovit cel mare?

Ce mai poate să repare, la nivel de neam, regretul,

Când acelaşi neam îşi lasă de izbelişte Poetul?

Şi-ntr-o curte de ospiciu, care-i ultima lui vatră,

Un nebun, spre Eminescu, a şi azvârlit o piatră,

Nici nu ştie el ce face, nu gândeşte să-l înfrunte,

Căci inconştienţa noastră dă cu piatra-n sfânta frunte.

Noi ne omorâm Poetul, zi de zi, prin nepăsare

Şi, de-un pic din acea piatră, vinovat e fiecare

Şi, când moartea copleşeşte rana eminesciană,

Condamnată-i poezia la acelaşi fel de rană.

Ştirea senzaţională risipeşte-n ţară groază:

"Vai, dar cum a fost posibil?" - ţara reacţionează.

Indignări apar, ca iarba, prin regretele postume,

Ieri, complet indiferentă, plânge, azi, întreaga lume.

Pe o stradă oarecare, dintr-o ţară oarecare,

Părăsit, uitat şi singur, Eminescu iarăşi moare,

Doina lui colindă ţara, de la Nistru pân-la Tisa,

Doina lui înlăcrimată, urmărita, interzisa.

Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost vreo rudă,

Chiar dacă fiind în viaţă, n-a vrut nimeni să-l audă,

Eminescu redevine, dintr-o mie de motive,

Numele sonor şi tragic al regretelor tardive.

Căci, acesta-i obiceiul, prin acestă ţară moartă,

Ei, cu geniile ţării, tot mereu aşa se poartă,

Le omoară fără preget, cu plăcere le omoară

Şi se pun pe plâns pe urmă, şi e jale mare-n ţară.

Autentici şi-n regrete, autentici şi în crime,

Omorându-şi, prin uitare, pe cei gata să-i exprime,

Naturali în gelozie, naturali în remuşcare,

Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare.

Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul,

De e jale şi e moarte şi e plânset, în tot locul.

Eminescu ne arată toată tragicomedia:

Cum se moare-n România, când eşti, însuţi, România!

E-un blestem, ce nu sfârşeşte să lucreze niciodată,

Remuşcarea Eminescu, în acelaşi fel, se-arată,

Cu valorile-n derivă, însăşi ţara e-n derivă,

Ce cu moarte, toată viaţa, geniile îşi cultivă.

N-a fost unul să găsească înţelegere acasă,

A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă,

Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă

Şi a fost torent de pietre, în invidia grozavă.

Către capetele ţării, în isterica risipă,

Caracuda vetişană nu s-a potolit o clipă,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile verii,

Iarăşi, piatra e la modă, iarăşi, au căzut criterii.

Iarăşi pleacă trist Poetul, dintre oameni printre astre,

În ospiciul plin de pietre al indiferenţei noastre,

Iarăşi spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate,

Iarăşi, moare Eminescu, părăsit de toţi şi toate.

Iarăşi, moartea celui mare, morţii ţării s-a adaos,

Iarăşi, totul e posibil, într-un imposibil haos.

Şi, în rest, frumos e totul. Şi ce muzică deşteaptă:

Pietrele în aşteptare zuruie, din treaptă-n treaptă.

E-o serbare populară şi, ca neam, ne reprezintă,

Toti românii-nvaţă astăzi cum se dă cu piatra-n ţintă.

Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau şoapte.

Eminescu, geniul nostru, e sărbătorit prin fapte.