$$$

 Ana Cumpănaș, femeia care l-a „vândut” pe John Dillinger. Un interviu inedit

Ana Cumpănaș s-a născut în anul 1889 la Comloșu Mare, un sat din Banat, s-a căsătorit cu un anume Michael Chiolak (Mihai Ciolac) în 1909 și a emigrat în Statele Unite fie în acel an, fie doi ani mai târziu. Cei doi s-au stabilit la East Chicago, Indiana și au avut un fiu, Steve Chiolak, născut pe 10 august 1910, dar căsătoria s-a terminat printr-un divorț.

Prin 1918, Ana Cumpănaș lucra ca prostituată, iar mai târziu a devenit patroana unei case de toleranță în East Chicago. În 1923, pentru că afacerea îi aducea un profit mulțumitor, a mai deschis un local cu același specific la Gary, în Indiana. Femeia s-a măritat apoi cu avocatul de origine română Alexandru Suciu, dar cei doi soți u fost înregistrați cu numele de familie Sage. În 1923 sau 1924, Ana Cumpănaș a călătorit în România, unde și-a vizitat mama, întorcându-se în Statele Unite la bordul transatlanticului RMS Majestic, după cum arată registrul de pasageri al vasului.

Pentru că mariajul nu funcționa, Ana l-a părăsit pe cel de-al doilea soț în 1932, iar după un an a deschis un nou bordel pe strada Halsted din Chicago. În 1934, după ce autoritățile au catalogat-o drept „o cetățeană străină cu un caracter moral scăzut”, femeia a fost amenințată cu deportarea în Romania.

În această perioadă l-a întâlnit pe celebrul John Herbert Dillinger Jr, cunoscut jefuitor de bănci în timpul Marii Crize din Statele Unite. Americanul fusese acuzat, dar niciodată condamnat, pentru uciderea unui polițist în East Chicago, singura omucidere de care a fost suspect. În plus, împreună cu banda sa, jefuise peste 20 de bănci și patru secții de poliție, la un moment dat a fost prins de FBI, dar a evadat din închisoare de două ori, deci era considerat un individ deosebit de periculos.

În timpul uneia dintre evadări Dillinger fusese rănit și o vreme s-a ascuns în casa tatălui său pentru a se recupera, apoi, în iunie-iulie 1934, se mutase la Chicago.

Dillinger a cunoscut-o pe românca Ana Cumpănaș datorită prieteniei acesteia cu Polly Hamilton, iubita banditului, dar, după ce a aflat identitatea lui reală și faptul că era căutat de poliție și FBI, s-a gândit să-l denunțe autorităților pentru a obține în schimb dreptul de ședere permanentă în Statele Unite.

Presa scrisese că Dillinger ar fi omorât doi polițiști, iar autoritățile promiseseră o sumă importantă de bani ca recompensă pentru oricine ar fi ajutat la capturarea lui. Ana a luat legătura cu agenții FBI prin intermediul poliției din Chicago și a făcut o înțelegere cu aceștia pentru a-i ajuta să-l identifice. Planul era să meargă la cinematograf pe banditul și cu iubita acestuia, iar convenția a fost să fie îmbrăcată în roșu, pentru ca polițiștii să îl poată extrage fără greș din mulțime.

Pe 22 iulie, ofițerii Direcției de Investigare a Crimei Organizate s-au apropiat de Dillinger în momentul ieșirii micului grup din cinematograful „Biograph Theater”. Agenții federali conduși de Melvin Purvis au încercat să-l aresteze, dar banditul a scos o armă și a deschis focul. În acel moment ofițerii l-au împușcat, iar bărbatul a murit pe loc.

Ca recompensă, FBI-ul a luat-o pe româncă sub protecția sa, a mutat-o mai întâi la Detroit și apoi în California și i-a oferit 5.000 de dolari, doar jumătate din suma care se pare că îi fusese promisă ca recompensă.

În 1935 femeia a convocat reporterii celor mai importante ziare din America și le-a povestit despre înțelegerea făcută cu FBI-ul, care includea promisiunea de a rămâne în SUA dacă îi ajută să-l captureze pe bandit. Între timp, însă, începuse procedura de expulzare, iar ofițerii FBI i-au comunicat că nu mai pot opri expulzarea.

Românca a contestat decizia primei instanțe care fusese deja emisă, a urmat apoi un proces la curtea de apel, cu o primă ședință desfășurată pe 16 octombrie 1935. După trei luni, în ianuarie 1936 instanța a decis să mențină decizia inițială, iar Ana Cumpănaș a fost expulzată la Timișoara în același an. Unicul ei fiu, Steve Chiolak, a rămas în Chicaho și a supraviețuit până în februarie 1982.

Ana Cumpănaș, cunoscută ca „Femeia în roșu” s-a aflat pe prima pagină a ziarelor americane în multe ediții din acei ani, versiunea preferată a gazetarilor fiind că gangsterul fusese trădat de propria-i slăbiciunea pentru femei, o idee vehiculată de toate gazetele care au scris despre rolul româncei în evenimentele din vara anului 1934.

Ajunsă în țară, „Femeia în roșu” a fost considerată o adevărată vedetă. Ilustrațiunea română i-a dedicat un articol pe care îl redăm integral:

De o săptămână țara noastra adăpostește un personaj senzațional, care, sub numele de “Femeia în roșu”, a preocupat la un moment dat pe toți amatorii de extraordinar din Statele Unite, cari slavă Domnului, nu sunt niciodată lipsiți de emoții puternice. “Femeia în rosu”, cum au numit-o ziarele americane, e compatrioata noastră, Ana Cumpanaș-Sage, care, după o viață puțin cam aventuroasă, s-a reîntors în țară, unde, cu banii agonisiți, își va face o fermă frumoasä la Comloș, satul ei natal.

N-a trecut prea multă vreme de la moartea celui mai celebru gangster pe care 1-a cunoscut America, John Dillinger, supranumit “Inamicul public No. 1”. La un moment dat, isprăvile gangsterului au ajuns atât de îndrăznețe încât bătălia de lungă durată între el și poliție era urmărită de toată America cu pasiun

Ana Sage a fost aceea care, bucurându-se de prietenia gangsterului Dilinger, 1-a denuntat poliției pentru premiul de 10.000 de dolari. Ieșind de la cinematograf, Dillinger a fost împușcat, Statele Unite fiind astfel scăpate de teroarea celebrului bandit, care nu se dădea înapoi de la nicio fărădelege. După moartea gangsterului, Ana Sage a părăsit Chicago. Era mai prudent să nu mai stea în orașul crimei, unde oricând amicii lui Dillinger ar fi putut să se răzbune. S-a retras în California până ce a primit dolarii și apoi a luat drumul spre țară. În adăpostul satului liniștit din Banat voia să uite viața prea încordată pe care a dus-o în Chicago.

Ana Sage e o femeie tânără frumoasă, îmbrăcată discret, cu o pălărioară modernă și o haină de bun gust, e tipul perfect al femeii americane moderne, asa cum ne-o arată ecranele cinematografelor. Am avut prilejul s-o vedem în gara Timișoara. Deși pare puțin plictisită de insistențele ziariștilor – tot timpul călătoriei a fost hărțuită de întrebările gazetarilor de toate neamurile si de magneziul fotografilor de toate rasele – răspunde totuși cu amabilitate întrebărilor noastre.

Curiozitatea profesională ne îndeamnă să-i punem o primă întrebare:

– De ce presa americană v-a supranumit “Femeia în roșu”?

Ana Sage se întristează la amintirea unor lucruri ce nu par a fi tocmai plăcute. Totuși, nu ezită să ne răspundă:

– În ziua când l-au ucis pe Dillinger, convenisem cu poliția să fiu îmbrăcată într-un “complet” roșu, pentru ca gangsterul să poată fi ușor recunascut în mulțimea care ieșea de la cinematograf. A fost un moment foarte greu. Poliția îmi promisese că-l va captura pe Jonnny viu. Deși știam că-1 așteaptă scaunul electric, totuși când 1-au împușcat în fața mea, am avut un moment de mare groază. Omul acesta murise din pricina mea. Cu toate acestea, scăpasem America de primul ei dușman.

– Complicii lui nu au încercat să se răzbune?

– Am fost lăsată în pace. Dar am avut totuși prudența să plec din Chicago și să mă stabilesc pentru o vreme în California. De altfel, și complicii lui Dillinger erau bucuroși că au scăpat de el. Omul acesta îl avea pe diavolul în el, niciun complice de-al său nu era, alături de el, sigur de soarta ce-l aștepta. Mulți dintre cei ce l-au ajutat au fost uciși fără milă de Dillinger. Pentru toată lumea, moartea lui a fost o adevărată ușurare.

– Cum l-aì cunoscut pe Dillinger?

– Printr-o prietenă a mea, Pally Hamilton, care trăia cu el. Dillinger tocmai își făcuse o operație la un doctor celebru, pe care l-a plătit cu 25.000 dolari, dar pe care a avut grijă să-1 împuște după ce acesta îi transformase complet trăsăturile feței. Își spunea Johnny și se dădea drept reprezentant al lui Fox-film la Chicago. E interesant că nu avea niciodată bani. Deși jafurile lui se cifrează la mai multe milioane de dolari, a rămas un mister pentru toată lumea ce a făcut cu sumele enorme pe care le-a furat. Știu că, de multe ori, îi dădeam ori eu, ori Pally bani pentru mașină sau pentru taxi. Deși era urmărit de toate polițiile din America și pe capul lui se pusese un premiu de 10.000 dolari, Dillinger era calm, se amuza ca un om inocent și niciodată nu i-a trecut prin minte că va putea fi prins de poliție.

– Ce proiectați să faceți în România?

– Sunt veselă că am ajuns aici, în țara noastră linștită, unde nu există nici gangsteri, nici metode de poliție americană. Voi face o fermă și voi vinde ouă, lapte “Ana Cumpănaș”. Nu vreau niciodată să mai aud de “Femeia în roșu”…

Cu trenul următor, Ana Sage a plecat spre Comloș.

$$$

 30 iunie 1606 - A murit domnitorul Moldovei Ieremia Movila.

Ieremia Movilă (Moghilă) a fost domnitor al Moldovei in perioada august 1595 – mai 1600 si septembrie 1600-30 iunie 1606. Mama sa, Maria, era fiica lui Petru Rares. A fost recunoscut ca domn de turci cărora le plătea tribut si a fost detronat de Mihai Viteazul , care a luat domnia Moldovei în mai 1600. Movila si-a recuperat tronul cu ajutorul polonezilor în septembrie 1600, când Mihai a fost învins în batalia de la Miraslau in Transilvania.

Polonezii au intrat și în Muntenia, l-au învins pe Mihai la Teleajen în 12 octombrie 1600, și l-au pus pe tronul Munteniei pe Simion, fratele lui Ieremia. În timpul domniei lui Ieremia Movila a fost ridicată Manastirea Sucevita, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi, din lemn. Ctitoria a devenit ulterior necropola familiei Movilă.

Cand s-a stins din viaţă l-a lăsat ca domn, aşa cum îi făgăduise şi Poarta, pe fiul său Constantin. Boierii însă le-au cerut otomanilor ca voievod pe Simion Movilă, sub pretextul că fiul răposatului domn era prea tânăr. O instrucţiune papală din 2 ianuarie 1596 îl caracteriza astfel pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă: “…de neam crăiesc, preţuit pentru vitejia şi vrednicia sa, şi pentru nobleţea sângelui său”.

$$$

 Confesiunile senzaționale ale Elenei Lupescu: “Duduia”, femeia care l-a sedus pentru totdeauna pe regele Carol al II-lea

“Când l-am întâlnit prima dată pe Prințul Carol, eram încă copii. L-am întâlnit în casa administratorului uneia din moșiile regelui. Este multă vreme de atunci, căci azi sunt femeie de 28 ani, iar Prințul are 34 de ani.

Sunt născută în România. Tatăl meu este român, iar mama mea, rusoaică. Nu sunt evreică, după cum se spune. Este foarte drept că am trăit mult printre evrei, unde am foarte mulți prieteni. Dacă aș fi evreică, nu m-aș rușina s-o spun. Aș fi mândră de aceasta.

Într-una din zile, tatăl meu, care era chimist și locuia într-un orășel aproape de conacul uneia din moșiile regale, fu invitat la un ceai de Regina Elisabeta, soția Regelui Carol, regina cunoscută sub numele de Carmen Sylva, regina poetă.

Tatăl meu, știind că Regina Elisabeta, adoră copiii, m-a luat și pe mine. Deși a trecut, de atunci și până acum, atâta amar de vreme, totuși, îmi aduc aminte ca și când s-ar fi petrecut ieri, cu câtă duioșie și dragoste s-a purtat Regina Elisabeta față de mine. A trimis să mi se aducă ciocolată și bomboane.

Pe vremea aceea, eu aveam 9 ani, iar Prințul Carol – 19 ani. Cum a intrat valetul cu bomboanele, Prințul Carol i-a luat cutia din mână și, întinzându-mi-o, mi-a zis: Ai un păr foarte frumos. Voiam mai de mult să te cunosc.

Brusca intervenție, ca și complimentul copilăresc, erau caracteristice Principelui. Are o inimă de aur, dar păcat că nu știe întotdeauna să se exprime. Complimentul său, însă, mi-a plăcut foarte mult, căci una dintre marile mele vanități a fost părul.

Părul meu mi-a provocat multă plăcere, dar și multă durere. Moda părului scurt mi-a adus bucurie. Acum port parul bubikopf, nu prea scurt și puțin mai lung la ceafă.

Tânărul Prinț, întinzându-mi cutia cu bomboane, mi-a zis: Mănâncă! Mi-a spus mănâncă în mod brusc și cu atâta energie, încât, fără să mai spun ceva, am luat o bomboană.

Nu am apucat însă să mănânc bomboana și Prințul Carol mi-a și oferit alta. De data aceasta am șovăit însă. Atunci, Prințul Carol apucă o bomboană cu degetele sale și mi-o puse în gură. Am mulțumit și l-am rugat să nu-mi mai dea alta.

A stăruit însă, cu încăpățânare, să iau și pe a treia, și, neavând încotro, am luat-o. Pe vremea aceea nu înțelegeam ce însemnează această stăruință. Ba, mi-aduc aminte că i-am aruncat chiar o privire cruntă.

Și astăzi râdem, ori de cate ori ne aducem aminte de acest episod al bomboanelor. Da, da, azi îl cunosc destul de bine pe Carol.”

Sursa: Memoriile doamnei Elena Lupescu: aventura de dragoste cu fostul principe moştenitor Carol: destăinuri senzaţionale, 1928

*** Cel mai probabil diferența de vârstă dintre cei doi era de 6 ani. Se știe cu certitudine că anul nașterii lui Carol este 1893. Despre anul nașterii Elenei Lupescu au existat mai multe variante: 1895, 1896, 1899 și chiar 1902, cel din urmă fiind înscris în cererea pe care ea a făcut-o pentru înregistrarea căsătoriei cu Carol, în 1947.

Elena Lupescu a murit pe 29 iunie 1977, la vârsta de 77 de ani, la Estoril, în Portugalia, unde a continuat să trăiască după moartea lui Carol al II-lea care decedase în 1953. Sicriul ei a fost depus la capela Regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona, alături de cel al regelui. În 2003 osemintele celor doi au fost aduse la mănăstirea Curtea de Argeș, dar au fost reînhumate separat, mormântul Elenei Lupescu aflându-se într-un mic cimitir aflat la aproximativ 500 de metri de necropola regală.

$¢$

 O iubire istorică – Luxița și Nicolae Bălcescu

Născut pe 29 iunie 1819 la București, într-o familie de boieri nu foarte înstăriți, Nicolae Bălcescu a urmat cursurile Academiei Sfântul Sava. După finalizarea școlii, tanarul s-a înrolat în armată, iar în 1840, pe când avea puțin peste 20 de ani, s-a implicat într-un complot revoluționar condus de prietenul său, Dimitrie (Mitică) Filipescu, și a fost arestat. Trei ani a petrecut la Mănăstirea de la Mărgineni, devenită loc de detenție pentru “uneltitorii contra intereselor statului”. Aici s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală ce avea să-l chinuie tot restul vieții.

La scurt timp după eliberarea din detenție, în 1843, Bălcescu a început să frecventeze casa boierilor Florești, acolo unde a cunoscut-o pe Luxița (Alexandrina Florescu).

Aceasta fusese căsătorită, pentru că așa decisese tatăl ei, la vârstă de 16 ani, cu Filip Krijanowski, unul dintre ofițerii ruși aflați sub comanda generalului Kiseleff la București. Tânăra familie primise un apartament separat în casa familiei Florescu, dar căsătoria s-a încheiat după doar trei luni, din cauza comportamentului brutal al lui Krijanowski față de tânăra lui soție. În 1836, Luxița a obținut divorțul, primind o rentă viageră de 1500 de ducați și 200 de lei.

Îndrăgostiți, Luxița Florescu și Nicolae Bălcescu și-au păstrat relația secretă pentru a nu da de bănuit familiei Florescu. Relația lor rezistă în timp, dar rămâne aproape clandestină. În 1847 au călătorit separat către Transilvania, de unde au început un periplu prin Europa. Cei doi au mers la Viena, unde s-au întâlnit cu alți tineri animați de idealurile revoluționare, printre care se afla și Costache Negri, apoi au plecat în Italia, unde au stat, pe rând, la Veneția, Florența, Pisa, Roma, Napoli și Palermo.

De-a lungul acestor călătorii, tatăl Luxiței, Iordache, i-a trimis fiicei sale bani și a ajutat-o să obțină vizele de călătorie. Nu după mult timp, drumurile celor doi s-au despărțit. Luxița Florescu ajunge la Paris, dar părăsește repede orașul pentru a pleca spre București. Este însărcinată, dar nu vrea ca Nicolae Bălcescu să afle că îi poartă copilul.

Ajunsă acasă în octombrie, participă la înmormântarea tatălui său, Iordache Florescu, apoi pleacă la Budapesta. Aici îi dă naștere lui Bonifaciu, în mai 1848. Copilul a fost botezat trei zile mai târziu, de sărbătoarea Sf. Bonifaciu. Luxița a declarat copilul ilegitim și s-a gândit să-l dea spre adopție. Era disperată din cauza lipsurilor financiare și nu dorea să afle nimeni de existența acestui copil provenit dintr-o relație nelegitimă. În cele din urmă, familia ei o sprijină să-și crească băiatul.

Luxița și Nicolae Bălcescu nu s-au mai văzut niciodată. După înfrângerea Revoluției de la București, toți conducătorii ei au fost exilați. Bălcescu a fost nevoit să treacă în Transilvania, dar este expulzat și de aici. Ajunge apoi la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare aflate în exil pentru întemeierea unei confederații europene, dar medicii îi recomandă să meargă în Italia, pentru că boala sa începuse să se agraveze, iar clima mai blânda i-ar fi putut ușura suferința.

În 1851, când Bălcescu a aflat că avea un fiu, se afla deja într-o stare fizică foarte proastă. Se afla la Palermo, singur și grav bolnav. În ultima scrisoare adresată Luxiței, Bălcescu îi cere iertare pentru toate suferințele pe care le-a îndurat din cauza vieții sale agitate. Nicolae Bălcescu a murit la doar 33 de ani, pe 29 noiembrie 1852, la Hotelul Alla Trinacria din Palermo.

Luxița Florescu își adoptă oficial propriul fiu când acesta împlinește 10 ani și se preocupă cu multă atenție de educația lui. Are grijă ca Bonifaciu să știe cine îi este tatăl și să îi cinstească memoria.

La finalul vieții, Luxița a ajuns directoarea unui institut catolic de caritate din București și a dus o viață modestă până în 1898, când a murit. Bonifaciu a absolvit Liceul Louis-le-Grand din Paris, apoi a urmat Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obținând, în 1872, licența.

S-a întors în țară în 1873 și a fost numit prin concurs profesor provizoriu la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iași, apoi a devenit profesor de istorie și de franceză la Liceul Sfântul Sava din București.

$¢$

 L’Oréal, imperiul vopselelor de păr, construit de un bărbat

Eugène Schueller, creatorul companiei L’Oréal, s-a născut pe 20 martie 1881 la Paris, fiind fiul unui patiser de origine alsaciană. Familia locuia în camera din spate a brutăriei, pe rue du Cherche-Midi, în arondismentul 6, unde copilul și-a petrecut primii ani de viață.

Eugène a urmat gimnaziul la Sainte-Croix de Neuilly, apoi Liceul Condorcet și s-a înscris la Institutul de Chimie Aplicată din Paris. În 1904, după finalizarea studiilor, a fost promovat asistent al profesorului Victor Auger de la Sorbona și apoi preparator șef la Farmacia Centrală din Franța.

În 1907, tânărul a dezvoltat primele vopsele de păr sintetice, făcând experimente în baia apartamentului său cu două camere de pe rue d’Alger. Schueller s-a căsătorit în 1909 cu Louise Madeleine Berthe Doncieux, iar fiica lor, Liliane, s-a născut pe 21 octombrie 1922. Soția sa a murit în octombrie 1927 și chimistul s-a recăsătorit cinci ani mai târziu, în mai 1932, cu Annie Grace Burrows.

În 1909 Eugène a fondat Societatea franceză de vopsele de păr, cea care a devenit mai târziu L’Oréal și a avut, în paralel, și un mic magazin de țesături, iar în 1912 a cumpărat revista “La coiffure” din Paris, pe care a început să o distribuie în saloanele de coafură.

În timpul Primului Război Mondial Schueller a fost mobilizat, fiind locotenent secund de artilerie, iar în această perioadă afacerea a fost condusă de soția sa. După război, în 1919, chimistul a inventat primul colorant rapid, apoi șamponul Dopal, a lansat mărcile Dop și Monsavon, iar în 1935 a dezvoltat Ambre Solaire, primul produs de protecție solară.

Prieten apropiat al liderului fascist Eugène Deloncle, omul de afaceri și-a pus la dispoziție resursele materiale pentru a sprijini înființarea Organizației secrete de acțiune revoluționară națională (OSARN), un grup subteran de extremă dreapta cunoscut și sub numele „La Cagoule”, iar în 1940 a contribuit la finanțarea partidului colaboraționist fondat de Deloncle, Mișcarea Socială Revoluționară.

După război, datorită mărturiilor lui Pierre de Bénouville, André Bettencourt, François Mitterrand, Max Brusset, conform cărora Schueller ar fi ajutat un număr mare de evrei în timpul ocupației naziste, omul de afaceri a scăpat de acuzația de colaborare cu regimul nazist și a primit chiar distincția de Cavaler al Legiunii de Onoare.

La sfârșitul anului 1945, omul de afaceri l-a angajat pe François Mitterrand în funcția de președinte și director executiv al Editions du Rond-Point și director al revistei “Votre beauté”, iar politicianul André Bettencourt s-a alăturat conducerii grupului L’Oréal.

Fiica sa, Liliane, s-a căsătorit pe 8 iunie 1950 cu André, care devenise director al grupului L’Oréal, și ambii s-au ocupat de managementul firmelor de cosmetice. Ea a fost o prezență discretă în spațiul public și a condus cu succes compania, iar în 1958, la un an după moartea tatălui său, a creat „Premiul Eugène Schueller” în beneficiul foștilor studenți ai Școlii naționale superioare de chimie de la Paris.

Pe 22 decembrie 1987, soții Bettencourt au creat fundația care le poartă numele și care finanțează lupta împotriva SIDA, iar pe 11 februarie 2010 Liliane a lăsat moștenire organizației suma de 552 milioane de euro, considerată cea mai mare donație privată din Franța.

Liliane Bettencourt a locuit toată viața în conacul său din Neuilly-sur-Seine și a murit în noaptea de 20 spre 21 septembrie 2017, la vârsta de 94 de ani. Înmormântarea a avut loc la biserica Saint-Pierre din Neuilly-sur-Seine în prezența familiei Bettencourt-Meyers, a fostului președinte Valéry Giscard d’Estaing și a fostului premier Édouard Balladur.

Unica ei fiică, Françoise, s-a căsătorit cu Jean-Pierre Meyers, nepotul unui rabin ucis la Auschwitz și cei doi au decis să-și crească copiii, Jean-Victor și Nicolas, în religia mozaică. Căsătoria ei a readus în atenția opiniei publice controversele legate de bunicul său, Eugène Schueller, în privința colaborării acestuia cu regimul nazist. Din octombrie 2019, Françoise este cea mai bogată femeie din lume, cu o avere estimată la 59,3 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg.

$¢$

 Marlon Brando, “băiatul rău” de la Hollywood

Marlon Brando s-a născut pe 3 aprilie 1924 în Nebraska, Statele Unite, și a fost fiul unui mic producător de pesticide și îngrășăminte, care se numea tot Marlon, și al lui Dorothy Julia Pennebaker, cunoscută ca Dodie, o femeie foarte emancipată pentru anii ’30, fostă actriță și manager al unui teatru, care fuma, purta pantaloni și conducea mașina, era lipsită de complexe și inhibiții, dar, din păcate, era alcoolică și se spune că soțul ei o aduna deseori din barurile din oraș.

În 1944, Marlon Brando a apărut pentru prima dată pe Broadway în piesa “I Remember Mama”, apoi în “Truckline Café” și “A Flag is Born”, iar în 1948 a fost distribuit de Elia Kazan în piesa de teatru “Un tramvai numit dorință”, a lui Tennessee Williams.

În 1951, a primit rolul lui Stanley Kowalski în adaptarea cinematografică “Un tramvai numit dorință”, în care a jucat alături de Vivien Leigh, iar succesul fenomenal pe care l-a avut i-a adus prima nominalizare la Premiile Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal.

Un an mai tâziu a fost nominalizat din nou la Oscar pentru filmul “Viva Zapata!”, producție regizată de Elia Kazan, în care a jucat alături de Anthony Quinn. Următoarele sale filme au fost “Iulius Cezar” și “The Wild One”, ambele realizate în 1953, iar Marlon Brando a deveni un adevărat superstar al cinematografiei americane. A urmat, în 1954, pelicula “Pe chei”, realizată tot de Elia Kazan, care îi va aduce primul său premiu Oscar pentru cel mai bun actor.

La începutul anilor ’70, Marlon Brando a intrat într-un con de umbră, dar rolul lui don Vito Corleone în “Nașul”, film în care a fost distribuit în 1972 și care a avut un succes uriaș, l-a readus în lumina refectoarelor și i-a oferit șansa de a obține cel de-al doilea Premiu Oscar pentru cel mai bun actor. Brando a refuzat însă trofeul, explicând că motivul este legat de felul în care sunt portretizați amerindienii în filmele de la Hollywood. În același an a jucat, alături de Maria Schneider și Catherine Breillat, în pelicula lui Bernardo Bertolucci, “Ultimul tango la Paris”, iar în 1976, în western-ul “Reglare de conturi”, cu Jack Nicholson și Randy Quaid.

Marlon Brando

În 1979, a fost distribuit de Frances Ford Coppola în “Apocalypse Now”, un film despre Războiul din Vietnam, apoi a jucat, în următorii ani, în “Formula”, “Un anotimp alb și uscat”, “Novicele”, “Cristofor Columb”, “Don Juan DeMarco”, “Insula doctorului Moreau” și “Prețul morții”.

Viața privată a actorului a atras atenția publicului și a presei la fel de mult ca activitatea sa pe platourile de filmare. Brando a avut o serie de aventuri și relații de lungă durată și a fost tatăl a 11 copii, dintre care trei au fost înfiați și, după cum a mărturisit el însuși, a avut și experiențe homosexuale.

În cartea autobiografică “Songs My Mother Taught Me”, actorul a povestit că a cunoscut-o pe Marilyn Monroe, anonimă la acel moment, la o petrecere unde aceasta cânta la pian, cei doi au avut o aventură, apoi au continuat o relație timp de mai mulți ani. În 1954, Brando s-a îndrăgostit de actrița puertoricană Rita Moreno cu care a început o relație de dragoste, dar în memoriile sale Rita a dezvăluit că el a forțat-o să facă avort după ce a aflat că e însărcinată și că după întreruperea de sarcină a încercat să se sinucidă luând o doză mare de somnifere.

Artistul s-a căsătorit în 1957 cu actrița britanică Anna Kashfi cu care a avut un fiu, Christian Brando, născut un an mai târziu, dar cei doi au divorțat în 1959. În 1960, s-a recăsătorit cu Movita Castaneda, o actriță născută în Mexic, care era cu opt ani mai mare decât el, care i-a dăruit doi copii, Miko și Rebecca, dar și această relație s-a terminat tot cu un divorț.

Tânăra actriță franceză Tarita Teriipaia, care jucase alături de Brando în “Revolta de pe Bounty”, a devenit cea de-a treia sa soție pe 10 august 1962. Cu 18 ani mai mică decât el, Tarita, care avea deja o fiică dintr-o relație anterioară, a adus pe lume doi copii: Simon Teihotu și Tarita Cheyenne. Marlon le-a adoptat și pe fiica și pe nepoata soției sale, Maimiti și Raiatua Brando, dar cei doi au divorțat în iulie 1972.

Actorul a avut, de asemenea, o lungă relație cu menajera sa, Maria Cristina Ruiz, cu care a avut trei copii: Ninna Priscilla, Myles Jonathan și Timothy Gahan și l-a adoptat pe Petra Brando-Corval, fiul asistentei lui, Caroline Barrett, și al scriitorului James Clavell.

Viața personală zbuciumată și stresul datorat lungilor perioade de muncă pe platourile de filmare i-au provocat, începând cu mijlocul anilor ’90, mari probleme de sănătate. În anul 2000, a fost diagnosticat de insuficiență respiratorie și era nevoit să folosească frecvent un concentrator de oxigen, iar în aprilie 2001 a fost spitalizat pentru o dublă pneumonie. A continuat să sufere din cauza problemelor respiratorii și, în ciuda faptului că a fost îngrijit de cei mai buni medici, boala s-a transformat în fibroză pulmonară și s-a agravat cu o insuficiență cardiacă.

Actorul a încetat din viață pe 1 iulie 2004, la vârsta de 80 de ani, la Centrul Medical UCLA, cauza decesului fiind, pe lângă problemele acute, diabetul și un cancer la ficat. Conform dorinței sale, a fost incinerat, iar cenușa a fost împrăștiată dintr-un avion în Tahiti, insulă de care era îndrăgostit.

Surse:

Site-ul oficial Marlon Brando

Vanity Fair, The King Who Would Be Man

$$$

 Aimée Iacobescu, nascuta pe 1 iulie 1946 - „Domnița Ralu” și prima Barbie a cinematografului românesc, o poveste tristă cu o femeie frumoasă care a suferit zadarnic după un fotbalist

În anii 70, cinematograful și teatrul românesc aveau multe frumuseți, actrițe cu un farmec aparte și un talent deosebit. Dar, între toate acestea, una părea, de departe, cea mai drăgălașă, un soi de Barbie autohtonă, o blondină cu zulufi, pe care mulți și-o reamintesc ca „Domnița Ralu” din filmele cu parfum de epocă.

Gabriela-Aimée Iacobescu (1 iulie 1946, Unguriu, Buzău – 27 martie 2018, București) a declarat într-un interviu din Jurnalul Național, că s-a născut de fapt în noaptea de 23 iunie, lucru cunoscut doar de familie și apropiați, dar a fost declarată abia o săptămână mai târziu de părinți. Are un frate geamăn, emigrat în Franța, actorul Dorel Iacobescu. Împreună cu acesta, a absolvit Secția de Actorie a Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (IATC), în 1968, la clasa profesoarei Beate Fredanov, asistenți fiind Octavian Cotescu și Laurențiu Azimioară. Aimée Iacobescu a fost considerată protejata scriitorului Eugen Barbu, a filmat cu regizorul Dinu Cocea și a devenit apoi preferata inginerului-regizor Sergiu Nicolaescu. A rămas în amintirea publicului cu rolul Domniței Ralu. Aimée Iacobescu suferea de cancer și mijloacele ei financiare modeste făceau cu greu față tratamentului costisitor. În dimineața zilei de 27 martie 2018 s-a stins din viață...

Aimée Iacobescu a decedat la 71 de ani, uitată de publicul care altădată se bătea pentru un bilet la filmele în care apărea pe afiș. A fost răpusă de un cancer la sân care a chinuit-o timp de patru ani. Actrița nu s-a căsătorit niciodată și a purtat toată viața în suflet regretul de a nu fi avut un copil. Iubirea nu a însă din viața ei, dar relația ei cea mai semnificativă a fost una profund nefericită.

Actrița a fost îndrăgostită lulea de Alexandru Boc, un fotbalist de-o vârstă cu ea, mare crai, care care a jucat între 1964 și 1976 pentru Petrolul, Dinamo, Rapid și Universitatea Craiova, dar și pentru echipa națională. Considerat unul dintre cei mai seducători bărbați ai generației sale, alături de Florin Piersic, Ion Dichiseanu sau Cristea Avram, Alexandru Boc a fost logodit cu nepoata şahului Iranului, a avut relaţii cu Corina Chiriac şi cu cântăreaţa Natalia Guberna şi a cucerit zeci de alte femei frumoase, de la actriţe la balerine şi sportive. Între acestea, balerina Elena Renea (fostă iubită a băiatului lui Gheorghe Maurer), handbalista Mihaela Apostol (a evoluat la Rapid, Oltchim şi în echipa naţională) ori voleibalista Elena Butnaru (declarată la un moment dat cea mai sexy din Italia). Cea mai mare cucerire a lui Alexandru Boc e fără îndoială Salomeea Djanhanghir, nimeni alta decât nepoata şahului Iranului, cel mai bogat om din lume în anii '60. S-au cunoscut în timpul unui turneu pe care el îl efectua cu Dinamo la Teheran. „România şi Iran erau înfrăţite, mi se punea la dispoziţie linia telefonică a Ministerului de Interne de la Săftica pentru a vorbi în Iran", a povestit Boc. Relaţia lor s-a sfârşit brusc după ce el a fost arestat.

Extrem de talentat ca sportiv, din păcate cariera sa sportivă a avut mult de suferit datorită faptului că a făcut închisoare după ce a bătut măr un colonel de Securitate într-un bar de noapte. În realitate, aceasta fusese o provocare, pentru că Boc o sedusese pe nevasta unui mare șef comunist, Vasile Patilineț, și acesta a vrut să se răzbune pe fotbalist, urmărindu-l apoi și în pușcărie și aranjând să-i fie blocat dosarul de grațiere.

„Eram într-o noapte la Athenee Palace. Stăteam la masă cu Cornel Patrichi, Vladimir Cohn și fostul fotbalist de la Craiova, Nicolae Ivan. La un moment dat, un individ de lângă masa noastră a aruncat cu un pachet gol de țigări în paharul lui Patrichi. Cornel s-a enervat și a început să se înjure cu respectivul, despre care aveam să aflu ulterior că era ofițer de securitate. Eu am vrut să ies afară și i-am spus securistului să înceteze, fiindcă se uită lumea la noi. El a vrut să-mi dea cu capul în gură, iar eu i-am dat un pumn. Atât! Un singur pumn. N-am mai apucat să-l lovesc pentru că au sărit pe el ospătarii, Vova Cohn și Cornel Patriciu, care l-au burdușit bine și i-au rupt piciorul. A doua zi m-am întâlnit cu Cornel Patrichi la Lido. Era speriat că-l dă afară statul din corpul de balet. I-am zis să stea liniștit că rezolv eu. Eram cel mai bun fotbalist român, jucam la Dinamo, eram aproape calificați cu Naționala la Mondiale. Nu-mi făceam griji. Am fost fraier, am crezut că Patrichi este de partea mea, dar când a început procesul s-a asociat cu securistul. Am aflat ulterior că îl cunoștea pe acesta. Cornel dansa la Athenee Palace. Am fost fraier și m-au lucrat până m-au băgat la pușcărie. Nu i-am purtat ranchiună lui Patrichi. Viața e scurtă. După ce am ieșit din pușcărie am fost la restaurantul Berlin cu Gheorghe Dinică și alți mari actori. Acolo m-am întâlnit cu Cornel Patrichi, iar toți se așteptau să-l strâng de gât. Nu i-am făcut nimic, am dat mâna cu el și mi-am văzut de treabă”.

În 1971, Boc s-a căsătorit cu Dalina Butculescu, o româncă de origine germană, frumoasă foc, cu care a făcut şi o fată, pe Alexandra, în 1977. Mariajul a durat până în anul 1980. Apoi, a avut o relaţie cu o tânără din Oradea, care avea aproape jumătate din vârsta lui.

Alexandru Boc a rememorat relația cu Aimée Iacobescu într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor. În urmă cu o jumătate de secol, Boc a primit propunerea de a juca într-un film. „Am filmat timp de o lună pentru pelicula Castele de nisip, a lui Iulian Mihu. Am fost coleg pe platourile de filmare cu Toma Caragiu, Gheorghe Dinica, Jean Constantin, Gina Patrichi si Aimée Iacobescu. Ultima dintre ele, Aimée, mă tot bătea la cap că vrea să se mărite cu mine", a declarat Alexandru Boc. Din păcate, povestea nu s-a terminat la altar, așa cum își dorea Aimée Iacobescu, iar actrița a rămas singură.

Într-un interviu mai vechi pentru revista Tango/Marea dragoste, Aimée Iacobescu a recunoscut că lucrurile nu s-au așezat niciodată atât de bine încât să facă un copil. „Când ești artist nu poți să te gândești că ai cumpărături de făcut sau că ai un bărbat acasă. Am sacrificat viața personală pentru scenă. Rolurile veneau unul după altul, o familie ar fi însemnat să renunț la turnee sau la filmări. Copil? N-a fost să fie. Un prieten medic, foarte bun, mi-a spus că naști un copil sănătos până la 25 de ani. După aceea, riști foarte mult. Oricum mi s-a părut ridicol să fac unul la 35-40 de ani. Și apoi, n-am întâlnit pe nimeni care să merite să fac un copil cu el. Pe atunci nici nu se punea problema să faci un copil necăsătorită. Părinții, societatea n-ar fi acceptat una ca asta“, a declarat actrița.

Invitată în iulie 2014 la o emisiune de televiziune, iată ce a răspuns actrița atunci când moderatoarea a întrebat-o de ce nu s-a căsătorit niciodată: „Nu m-am gândit niciodată la cununii legate, dezlegate. Nu m-am căsătorit pentru că aşa a fost să fie. Eu am iubit o singură dată cu adevărat un băiat şi n-a fost să fie, pentru că el a plecat în America. Aveam 26 de ani. Eu nu eram conştientă că eram adulată, nu eram conştientă de calităţile mele fizice. Eram conştientă de profesia mea. Mă gândeam cum spun replica pe scenă, ce rol joc… Nu am trăit nicio poveste de dragoste cu niciun actor. Toţi, pentru mine, erau colegi”. Surprinzător în acea emisiune a fost, însă, faptul că mama actriţei a intrat în direct pentru... a o contrazice, susţinând că, de fapt, fiica ei ar fi fost căsătorită o dată, dar că a fost alegerea ei să nu divulge mai multe lucruri marelui public. „Arată bine în rochie de mireasă. Am văzut-o mireasă când a fost cazul. A fost măritată, dar nu-i place să-şi spună viaţa”, a afirmat mama actriţei. „Eu nu am fost măritată cu adevărat niciodată. N-am iubit decât un singur băiat… N-am fost niciodată mireasă”, a replicat Aimée Iacobescu, care se referea la relația întrerupră brusc cu un medic. „Nu am voie să-i povestesc viaţa, dacă nu şi-o povesteşte ea…”, a punctat atunci mama actriţei, simţind că era momentul să se oprească din acele dezvăluiri...