&&&

 

Grigore Gheba s-a născut pe 15 august 1912 la Poienița, județul Râmnicu-Sărat.

A fost general de armată și profesor de matematică.

A scris peste 30 de culegeri de probleme de matematică, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Prima culegere sub semnătura sa a apărut în 1948; a fost o culegere de nivel elementar și mediu, în special de algebră și geometrie.

„Interesantă este povestea cu micul Grigore care până la 12 ani a rezolvat toate problemele de matematică din manuale împrumutate, iar atunci mama sa l-a luat de mână şi l-a dus la un cunoscut liceu din Râmnicu Sărat, unde după cum era îmbrăcat a stârnit hohote de râs printre elevii de aici. Când directorul unităţii l-a întrebat cum se scrie trei milionimi şi a văzut cum micul ţăran a scrijelit la tablă fără ezitare 0,000.003, a rămas impresionat, iar toţi elevii care se umflau de râs până atunci au rămas fără grai, uimiţi de talentul zdrenţărosului”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.

Mai târziu, acesta urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău, devenind sublocotenent, din această calitate înrolându-se pe front, ca militar al Armatei Române. Grigore Gheba a participat la luptele de la cotul Donului, cea mai tragică operaţiune militară din istoria Armatei Române, unde au murit peste 150.000 de soldaţi. El a scăpat cu viaţă, dar a fost capturat de ruşi şi ţinut prizonier un an.

Cu siguranţă, nu există român din generaţia după anul 1950 să nu fi auzit de ilustrul matematician Grigore Gheba, omul despre care se spune că a scos la tablă toţi elevii din ţară, datorită excepţionalei sale culegeri de matematică pentru învăţământul gimnazial.

Au fost vremuri când toţi profesorii de matematică din România îşi desfăşurau orele prin intermediul culegerii, elevii ajungând să viseze şi noaptea problemele din culegerea de „Gheba”.

„Am vrut ca elevii să înţeleagă matematică. Să o înţeleagă că pe un exerciţiu al minţii. Şi creierul are nevoie de gimnastică. Altfel, nu asimilezi nimic. Asta am învăţat-o de la savantul Moisil, care mi-a fost sfătuitor”, mărturisea Grigore Gheba.

Grigore Gheba a fost profesor la Şcoala Generală Nr. 146 din Bucureşti şi, începând din 2001, este înfiinţat concursul care-i poarta numele, pentru elevii claselor a IV-IX-a. Pentru întreaga sa activitate depusă în slujba învăţământului, marele creator de culegeri de matematica, Grigore Gheba, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.

Grigore Gheba a plecat ... în anul 2004 pe 6 septembrie, la vârsta de 92 de ani, în urma unui atac de cord, pe biroul său de lucru rămânând neterminată o altă culegere.

$$$

 Cum a aflat 

CIOARA secretul FERICIRII

"Nu degeaba se spune ca cioara este cea mai inteligenta pasare de pe planeta… Ea a aflat secretul fericirii.

O poveste interesanta si plina de morala care ne invata cel mai simplu secret al fericirii: sa fim multumiti cu ceea ce avem.

In loc sa ravnim la viata si la fericirea altora, sa ne bucuram de propria viata si fericirea va veni de la sine.

O cioara traia in padure si era absolut multumita de viata sa.

Insa intr-o zi a vazut o lebada…

“Aceasta lebada este atat de alba”, s-a gandit cioara. “

Si eu sunt atat de neagra. Aceasta lebada trebuie sa fie cea mai fericita pasare din lume.” Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gandea.

“De fapt”, i-a raspuns lebada. “Simteam ca sunt cea mai fericita pasare din imprejurimi pana cand am vazut un papagal care avea doua culori. Acum cred ca papagalul este cea mai fericita pasare care a fost creata”.

Apoi cioara l-a abordat pe papagal. Papagalul i-a explicat: 

“Am trait o viata foarte fericita pana cand am vazut un paun. 

Eu am doar doua culori, insa paunul are o multitudine de culori.”

Mai tarziu, cioara a vizitat un paun de la gradina zoologica si a vazut ca sute de oameni s-au adunat ca sa il vada. 

Dupa ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de paun. 

“Draga paun”, a spus cioara. “Esti atat de frumos, in fiecare zi mii de oameni vin sa te vada. Cand oamenii ma vad pe mine, imediat ma gonesc. Cred ca esti cea mai fericita pasare de pe planeta.”

Paunul a raspuns: “Am crezut dintotdeauna ca sunt cea mai frumoasa si fericita pasare de pe planeta. Insa din cauza frumusetii mele, sunt inchis in aceasta gradina zoologica .

Am cercetat cu atentie gradina zoologica si am realizat ca cioara este singura pasare care nu este inchisa intr-o cusca. Asa ca zilele trecute m-am gandit ca daca as fi o cioara, as putea sa hoinaresc fericit pretutindeni.”

Morala:

Aceasta este si problema noastra. Ne comparam in mod zadarnic cu altii si ne intristam. Nu pretuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat ceea ce duce la ciclul vicios al nefericirii!.

Invata sa fii fericit cu ceea ce ai in loc sa te agati de ceea ce nu ai!!

Intotdeauna va exista cineva care va avea mai mult sau mai putin decat ai tu!

Persoana care este multumita cu ceea ce are este cea mai fericita persoana din lume!"

Text preluat net

$__$$__

 „Cum a scris Nicolae Labiș poezia „Moartea Căprioarei”? 

Care a fost adevărata poveste a „frumoasei jertfe”?

"Nicolae Labiș, poetul sucevean care și-a pierdut viața la numai 21 de ani, a fost, conform criticilor, unul dintre cei mai talentați poeți români. Una dintre capodoperele sale este poezia „Moartea căprioarei” publicată pentru prima dată în iunie 1954, cu doi ani înainte de moartea scriitorului.

Puțini sunt cei care știu că poezia este inspirată dintr-un fapt real, iar copilul Nicolae Labiș a fost cel care și-a însoțit tatăl la vânătoare.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia Labiș a fost nevoită să se mute din Moldova lângă Câmpulung Muscel. La întoarcerea în satul Mălini, județul Suceava, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă și au reușit să-și încropească gospodăria cu ajutorul oamenilor din sat. Aceștia trăiau clipe grele, iar hrana era o adevărată problemă, cu atât mai mult cu cât familia Labiș a fost nevoită să facă față secetei din anul 1946.

„Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia”, avea să rememoreze peste ani Marga (Margareta), sora lui Nicolae Labiș.

Aceasta și-a amintit clar episodul la care fratele ei a fost martor: moartea celei mai celebre căprioare din literatura română: „Tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: ‘Avem carne’ (…)

N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară”. Într-adevăr, moartea căprioarei a fost scrisă acasă, la Mălini.

Se pare că fabuloasa poezie a fost scrisă la Mălini, într-una dintre desele vizite pe care Nicolae Labiș le făcea familiei sale. Scriitorul voia să publice manuscrisul pe timp de vară, când cenzura comunistă era mai puţin vigilentă. Doar că, în graba plecării, tânărul Nicolae a uitat poezia acasă. Poetul a realizat că nu are poezia pe drum, a încercat s-o rescrie, dar n-a reuşit. În cele din urmă, poezia i-a fost trimisă de către Margareta, prin poştă la Bucureşti şi Labiș a reuşit s-o publice în octombrie 1954.”

MOARTEA CAPRIOAREI NICOLAE LABIȘ

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

și brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

planetă, imensă, străină şi grea

așteptăm într-un loc unde încă mai sună,

din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

aici vor veni în şirag să se-adape

una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

la ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

și stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri

privind în jur c-un fel de teamă,

și nările-i subţiri înfiorară apa

cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

știam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit.

Cu fața prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

își ridicase capul, îl clătină spre stele,

îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

și viaţa căprioarei spre zările târzii

zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

și-am tresărit tăcut şi alb când tata

mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

la ceas oprit de lege şi de datini...

dar legea ni-i deşartă şi străină

când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

iar datina şi mila sunt deşarte,

când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

un clopoţel cu clinchet argintiu...

de pe frigare tata scoate-n unghii

inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Sursa: Claudiu Petrișor

$_$

 POVESTE CU TÂLC

"O pildă înțeleaptă despre cum să răspundem la invidia și mânia celorlalți.

Un samurai bătrân locuia într-unul dintre satele japoneze. În Japonia, samuraii erau considerați cei mai curajoși, mai drepți și mai înțelepți oameni. A fost o adevărată onoare să port acest titlu.

Odată, un tânăr luptător care auzise de acest bătrân samurai a venit la el. Tânărul era considerat cel mai rău și mai crud din mediul său. Îi plăcea să folosească acțiuni provocatoare și îi înfuria mereu pe cei din jurul său.

După ce a auzit de bătrânul samurai, s-a gândit că ar trebui să-l provoace și să-i arate cât de puternic este. S-a apropiat de bătrân și a început să arunce cu pietre în el, dar bătrânul și-a văzut de învățăturile lui și nu s-a mișcat. Furios, tânărul a început să i se adreseze cu cuvinte oribile, bătrânul nici nu l-a ascultat.

Dacă vedea că tot nu-l poate face pe bătrân să reacționeze, a plecat. Elevii bătrânlui samurai au fost surprinși că mentorul lor nu a reacționat. S-au dus la el și l-au întrebat:

- De ce nu ai reactionat? Ți-a fost frică să pierzi?

Bătrânul și-a ridicat capul din cărți și a răspuns zâmbind:

- Dacă cineva vine la tine cu un cadou și tu nu îl accepți, cine va deține acel dar?

- Darul se va întoarce celui care l-a trimis, au răspuns câțiva ucenici.

- La fel pentru invidie, ură și blesteme. Până nu le accepți, ele aparțin celui care le-a adus.

Acest lucru este valabil și pentru insulte și furie. Până nu le accepți, ele nu îți aparțin. Ele aparțin oricui le spune, așa că nu vă pot afecta viața, sănătatea, emoțiile și gândurile.

MORALA:

Lasă oamenii răi să spună ce vor, să nu spună nimic despre tine, ci despre propriul său caracter. Pacea ta este mult mai importantă decât răutățile unor oameni." 

Preluare net

$$$

 MEMORIE CULTURALA VOLTAIRE 

"Se împlinesc azi 247 de ani de la moartea lui Voltaire, simbolul iluminismului francez, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris – d. 30 mai 1778 la Paris), a fost poet, filosof, dramaturg și istoric, polemist în sprijinul drepturilor civile.

Ideile sale îndrăznețe și spiritul critic la adresa religiei, libertăților omului și eticii, i-au cauzat deseori probleme de-a lungul vieții dar, în același timp, au atras de partea lui și foarte mulți admiratori.

10. Originea pseudonimului lui (Voltaire) este neclară

Având o relație tensionată cu tatăl său care nu l-a încurajat niciodată în direcția literară ba chiar aproape l-a forțat să îmbrățișeze o carieră în domeniul juridic, scriitorul s-a dezis de numele familiei adoptând acest pseudonim – Voltaire cu care a semnat prima sa operă în 1718. Pentru că nu a explicat vreodată de ce a ales acest nume, teoriile pe tema aceasta sunt doar speculative.

“E bine să te înduioșezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii în ajutor.”

9. A stat închis în Bastilia, cea mai cunoscută închisoare franceză, aproape un an. Felul său sarcastic i-a cauzat problem, astfel că în mai 1716, a fost trimis pentru un an de zile după zidurile Bastiliei drept pedeapsă pentru poeziile pe care le scrisese și în rândurile cărora ironiza familia regentului francez, sugerând că acesta ar fi avut o relație incestuoasă cu fiica lui. Dar nu a fost singura dată când autoritățile l-au trimis după gratii. În aprilie 1726, Voltaire a ajuns din nou într-o celulă a Bastiliei după ce s-a aflat că plănuiește un duel cu un aristocrat care-l bătuse și-l insultase.

“Valoarea omului se măsoară după greutățile pe care el le învinge.”

8. A devenit extrem de bogat după ce a speculat o slăbiciune în sistemul loteriei franceze. În 1729, făcând echipă cu matematicianul Charles Marie de La Condamine (plus alte câteva persoane), Voltaire s-a folosit de niște scăpări în administrația Loteriei Naționale Franceze, arată History.

Guvernul lansase niște programe prin care se ofereau premii substanțiale de bani, în fiecare lună, însă în urma unei erori de calcu trecută neobservată, premiile erau mult mai mari decât valoarea tuturor biletelor puse în circulație.

Astfel, folosindu-se de această eroare, Voltaire, La Condamine și sindicat celorlalți jucători la loto au făcut în așa fel încât au reușit să obțină venituri masive, în urma cărora, Voltaire, de exemplu, și-a cumpărat o casă în valoare de aproximativ 500 de mii de franci. Averea dobândită l-a ajutat, de asemenea, în viitoarele sale proiecte literare.

“M-am hotărât să fiu fericit, pentru că îmi face bine sănătăţii.”

7. A fost un scriitor prolific

Voltaire a scris peste 50 de piese de teatru, zeci de tratate științifice, politice și filosofice, plus câteva cărți de istorie cuprinzând toate temele universale, de la informații despre Imperiul Rus până la dezvăluiri legate de Parlamentul Francez. De-a lungul vremii, a scris, de asemenea, extreme de multe poezii și a adunat o corespondență generoasă de scrisori realizate între el și prieteni ai lui sau membri ai familiei.

Corespondența a numărat aproximativ 20.000 de scrisori. Pentru a face față acestui volum imens de muncă scriitoricească, se spune că Voltaire consuma până la 40 de cești de cafea pe zi și petrecea în jur de 18 ore scriind sau dictându-le asistentelor lui ceea ce avea nevoie să scrie.

“Vrei să plictiseşti pe cineva? Spune-i tot ce ştii.”

6. Multe dintre cele mai faimoase opere ale sale au fost cenzurate

Având în vedere faptul că prin scrierile sale Voltaire denigra orice formă de organizare, de la religie la sistemul juridic, a fost deseori cenzurat de guvernul francez, autoritățile ordonând ca multe dintre cărțile lui să fie arse. Astfel că pentru a combate cenzura care-I îngenunchea lucrările literare, Voltaire a fost nevoit să-și tipărească și publice în străinătate o bună parte dintre cărțile lui și, de asemenea, să le semneze cu un pseudonim.

Celebra nuvelă “Candide” a fost publicată sub numele de “Dr. Ralph”. Și chiar dacă nu-și semna operele cu propriul nume, Voltaire trăia într-un continuu stres psihic din cauza fricii de a nu fi arestat. După publicarea “Letters Concerning the English Nation” (“Scrisori privind națiunea engleză”), în 1734, acesta s-a retras undeva la țară, după care, mare parte din ultimii săi ani de viață și-a petrecut-o în exil, în Elveția.

“Daţi-ne legi clare şi precise, de neschimbat; a interpreta legile este aproape acelaşi lucru cu a le corupe.”

5. A ajutat în popularizarea celebrului mit al lui Isaac Newton și a mărului acestuia. Deși cei doi nu s-au cunoscut niciodată personal, Voltaire era un mare admirator al remarcabilului fizician și matematician englez, Sir Isaac Newton. Se spune că după ce a primit o copie a lucrării „Principia Mathematica” a lui Newton, Voltaire ar fi făcut o reverență în fața ei. Și pentru că aprecia mult ideile lui Newton, a făcut tot posibilul pentru a le promova, inclusiv scriind despre ele. În „Eseu despre poezia epică” (1727), Voltaire a menționat că „Newton s-a gândit la teoria gravitației în momentul în care a văzut un măr căzând din copac”.

„Scrisori scurte şi prietenie lungă, aceasta este lozinca mea.”

4. A lucrat pentru scurt timp ca spion pentru guvernul francez

La finalul anilor 1730, Voltaire a fost implicat într-o corespondență cu monahul prusac Frederic cel Mare (și chiar l-a întâlnit personal de câteva ori), prin această legătură încercând reabilitarea reputației sale la curtea franceză. Voltaire furniza guvernului francez informații legate de politica externă dusă de Frederic și despre situația lui financiară, dar la scurt timp a trezit suspiciunile monahului astfel că rolul lui de spion s-a încheiat odată cu deconspirarea planurilor de către Frederic.

Cu toate astea, cei doi au rămas prieteni, bănuindu-se chiar că ar fi fost amanți (mai ales după ce Voltaire s-a mutat în Prusia, ocupând o funcție importantă la curtea lui Frederic). Însă această prietenie a luat sfârșit în 1753, odată cu plecarea lui Voltaire de la Curtea lui Frederic, cauzată de niște scrieri satirice și atacuri la adresa Academiei de Științe a Prusiei.

“Este mai uşor să înjuri decât să judeci.”

3. Nu s-a căsătorit niciodată și nici nu a avut copii

Voltaire a murit burlac, viața sa personală a fost un șir nesfârșit de relații amoroase și de aventuri mai mult sau mai puțin trecătoare, printre care s-a numărat și relația de 16 ani cu matematiciana și fiziciana franceză Émilie du Châtelet (de altfel, femeie căsătorită), relație care a durat până la moartea lui Voltaire.

„Viaţa este prea scurtă, timpul prea preţios ca să spui lucruri nefolositoare.”

2. S-a ocupat de o afacere de succes cu ceasuri

În timpul existenței sale în Elveția (în anii 1770), Voltaire s-a alăturat unui grup de ceasornicari elvețieni demarând împreună o afacere cu ceasuri.

În cadrul business-ului, deținea funcția de director financiar, compania ajungând în scurt timp a fi una de mare succes, printre client numărându-se Catherina cea Mare a Rusiei și regele Ludovic al XV-lea al Franței.

“Noi nu trăim niciodată, ci aşteptăm să trăim.”

1. Personalitate controversată chiar și după moarte

Voltaire s-a stins din viață la Paris, în anul 1778, la câteva luni după revenirea sa în capitala franceză, după o absență de 28 de ani. În ultimele zile înaintea morții sale, oficialii Bisericii Catolice l-au vizitat de mai multe ori în ideea de a-l convinge să-și schimbe părerile despre biserică (pe care o criticase deseori în timpul vieții) și să-și exprime părerea de rău pe patul de moarte.

Dar scriitorul a fost de neclintit, și-a menținut poziția critică spunându-le preoților: “lăsați-mă să mor în pace”. Inflexibilitatea lui a fost egală cu refuzul bisericii catolice de a-l îngropa. Cu toate astea, prieteni buni ai săi, alături de câțiva membri ai familiei lui Voltaire, au reușit să organizeze o înhumare secretă în regiunea franceză Champagne.

“Suntem vinovaţi de binele pe care nu-l facem.”

Sursa: https://www.descopera.ro/cultura/20283808-10-lucruri-de-stiut-despre-voltaire-nu-esti-bun-pentru-nimic-daca-esti-bun-doar-pentru-tine/amp

Preluare net

$$_

 Micul cerșetor

El e „Radu cel frumos”, poreclit așa cu drag,

un orfan bun și sfios, n-are casă, n-are prag!

Stă în pragul altor porți cerând milă orișicui,

ajutând pe unde poate, după puterile lui!

Mama i-a murit demult, tată... nu știe ce-nseamnă,

spune c-are zece ani, și-i născut așa... prin toamnă!

Suflet bântuit de temeri, trup de zdrențe-acoperit,

uneori plângând în noapte se întreabă ce-a greșit...

De ce-a fost ales de soartă să n-aibă pace nici tihnă,

să n-aibă căsuța lui cât de mică... cu grădină...

Să nu-l trezească măicuța spunând „leneșule scoală,

soarele-i deja pe cer, hai că-ntârziem la școală!”

Uneori lacrimi fierbinți răcoresc ai lui obraji,

ar fi mers desculț la școală, ar fi știut scrie azi!

De-ar fi fost cât de sărac, mamă doar de-ar fi avut,

fericirea lumii toată-n pieptul lui ar fi-ncăput!

Se visează uneori stând în bancă... lângă ea...

Fata cea cu plete negre, cu ochi dulci de catifea!

Cea care-i zâmbește zilnic în rochița-i albăstrie,

i-a promis să îl învețe, să citească și să scrie!

El e „Radu cel frumos”, poreclit așa cu drag,

un orfan bun și sfios... n-are casă, n-are prag!

- Zenovia -

$$$

 Aruncarea în valuri

Adrian Păunescu

Iubita mea, să ne-aruncăm în mare 

împleticiţi în sare şi guvizi 

Să fie marea templul nunţii noastre 

Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi. 

Iubita mea, te-ai îmbrăcat în alge 

Şi te sărut cu univers cu tot 

Pe zarea sfâşiată de păcate 

Plutim râzând şi ne iubim înot. 

Iubita mea, să ne-aruncăm în mare 

Şi să trăim în mare neînfrânt 

Să ne luăm dacă voieşti la vară 

Trei săptămâni concediu pe pământ. 

Ţi-am spus demult că pe pământ sunt rele, 

Ti-am spus că marea-i căpătâiul meu, 

Ţi-am pregătit o flotă scufundată 

Şi-o nuntă pe-un vapor de minereu. 

Iubita mea, să devenim acvatici, 

Pământul care suntem ni-i destul, 

Sătulă eşti de cele pământene, 

De cele pământene sunt sătul. 

Ne vor privi prin sute de binocluri, 

Se vor uita ca la un alt prăpăd 

Mirându-se că doi fusesem parcă 

Şi ei pe mare numai unul văd. 

Dar nu-i nimic, le vom plăti aceasta, 

Vom reveni în anul 2000 

Cu plete-ncărunţite mult de sare 

Şi-n braţe cu o mare de copii.