$$$

 Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (n. 3 mai 1469, Florența - d. 21 iunie 1527, Florența) a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor italian.

A fost un exponent de prestigiu al Renașterii italiene. Opera sa capitală ("Principele") este considerată primul tratat modern de politică.

Născut în micul sat San Casciano in Val di Pesa, la aproximativ cincisprezece kilometri de Florența, era fiul lui Bernardo Machiavelli (avocat aparținând unei ramuri sărăcite a unei influente familii florentine) și al Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de familii culte și de origini nobiliare, dar cu puține resurse din cauza unor datorii ale tatălui.

Intrat în serviciul guvernului între 1494 și 1512 în calitate de contabil, Niccolò Machiavelli a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al „Consiliului celor Zece” (i Dieci della liberta e della pace), consiliu care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504, 1510-1511), la Sfântul Scaun (1506), și la împăratul german (1507-1508). În timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut mulți dintre principii italieni și a putut să le studieze strategiile politice, în special cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Deși, în această perioadă, armatele de mercenari erau folosite în mod curent, a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente și patriotice a bunurilor publice. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. După eliberarea sa, a fost exilat și detașat în San Casciano, unde și-a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului anterior. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici. A murit la Florența, pe 21 iunie 1527, și este îngropat în bazilica Santa Croce.

$$$

 Top 7 replici pe care le aud dascălii acasă

1. Ce e cu tonul ăsta de profesor?

2. Vorbește mai încet, că te aud!

3. Am înțeles din prima, nu e nevoie să repeți!

4. Să știi că înțeleg și fără să dai din mâini!

5. Nu faci lecții cu mine!

6. Eu nu sunt elevul tău!

7. Aici nu suntem la școală!

$$$

 SIR ARTHUR CONAN DOYLE

Scriitorul și medicul Sir Arthur Conan Doyle este cel mai cunoscut pentru cărțile sale despre detectivul fictiv Sherlock Holmes…

„Elementar, dragul meu Watson.”

O replică celebră extrasă din adaptarea cinematografică a uneia dintre romanele dintr-o serie despre detectivul fictiv Sherlock Holmes și asistentul său, Dr. Watson. Aceste cărți aveau să-i aducă lui Sir Arthur Conan Doyle aprecierea criticilor și aveau un impact permanent asupra genului de ficțiune polițistă.

Sir Arthur Conan Doyle a fost un scriitor prolific care a produs o operă uriașă în timpul vieții sale, acoperind o varietate de genuri, de la romane polițiste, istorie, science fiction și chiar poezie.

Deși priceperea sa literară i-a adus o mare admirație și popularitate, inițial a început o carieră de medic calificat și s-a dovedit capabil într-o varietate de domenii diferite.

Viața lui a început înEdinburgh, născut în mai 1859 într-o familie irlandeză-catolică înstărită, unul dintre cei opt copii. Mama sa avea să devină o influență importantă în viața sa, în timp ce tatăl său se lupta din păcate cu probleme psihologice și alcoolism, care au dus la moartea sa prematură.

Între timp, tânărul Arthur avea să fie trimis pentru educație la o școală pregătitoare iezuită numită Stonyhurst College din Lancashire. Avea să studieze apoi timp de un an la o altă școală iezuită din Austria pentru a-și dezvolta abilitățile de limba germană.

În 1876, Arthur a continuat studiile și a intrat la Universitatea din Edinburgh pentru a studia medicina. Pregătirea sa de medic nu i-a împiedicat să-și dezvolte și alte pasiuni, în special scrisul, pe care a continuat să-l mențină pe parcursul studiilor și chiar a produs o serie de povestiri scurte.

Prima sa publicație acceptată a fost o povestire publicată într-un jurnal din Edinburgh, intitulată „Misterul din Valea Sasassa”. Între timp, revenind în domeniul medicinei, prima sa lucrare academică a fost publicată și de British Medical Journal.

După ce și-a terminat licența în medicină și masteratul în chirurgie în 1881, Doyle a lucrat la bordul navei SS Mayumba ca chirurg de navă. Călătoria avea să-l ducă până pe coasta Africii de Vest.

După ce a terminat această călătorie, Doyle s-a întors în Anglia și și-a înființat primul cabinet medical, care, din păcate, nu s-a dovedit a fi atât de reușit pe cât sperase. Acest eșec i-a permis însă lui Doyle mai mult timp pentru scris, în timp ce aștepta ca cariera sa medicală să decoleze.

În 1885, Arthur și-a extins calificările obținând un doctorat în medicină, iar câțiva ani mai târziu a pornit într-o călătorie la Viena pentru a-și lărgi cunoștințele de oftalmologie.

Cam în această perioadă s-a căsătorit și cu Louisa Hawkins și a avut doi copii, pe nume Mary și Kingsley.

După ce a petrecut timp cu soția sa în Austria și ulterior a vizitat Veneția, Milano și Parisul, s-a întors la Londra și și-a deschis un cabinet pe strada Wimpole. Din păcate pentru Doyle, eforturile sale de a deveni oftalmolog au eșuat, însă pregătirea sa medicală avea să se dovedească curând neprețuită, deoarece s-a îndreptat către scrierea de ficțiune și a creat un personaj a cărui capacitate exactă de a identifica cele mai mici detalii prin raționament și deducție avea să devină un succes instantaneu.

Una dintre primele apariții ale îndrăgitului personaj Sherlock Holmes a fost în „Un studiu în stacojiu”, despre care se crede că a fost scris în doar trei săptămâni. După ce inițial s-a chinuit să găsească o editură, lucrarea sa a fost tipărită și ulterior a primit recenzii favorabile din partea presei. În noiembrie 1886, a fost acceptată de editura Ward Lock and Co, apărând ulterior în anul următor în Beeton's Christmas Annual din 1887.

Se spune că crearea lui Sherlock Holmes și perspicacitatea sa pentru observare și deducție au fost inspirate de profesorul universitar al lui Doyle, Joseph Bell, a cărui abordare exactă a medicinei era bine cunoscută.

Odată cu popularitatea primei publicații, o continuare a fost în curând în lucru și a apărut în februarie 1890 în revista Lippincott's Magazine. „Semnul celor patru” a fost tipărită și avea să fie urmată de mai multe povestiri scurte publicate de revista Strand.

Deși Sherlock Holmes a devenit un succes instantaneu, Doyle nu era atât de sigur de protagonist și, într-o corespondență adresată mamei sale în 1891, a vorbit despre „uciderea lui Holmes”, la care ea a răspuns: „Nu poți!”. Dorind să scrie despre alte personaje, Doyle a început să ceară mai mulți bani pentru poveștile cu Holmes, în încercarea de a descuraja editorii. Totuși, acest plan nu a avut efectul dorit, deoarece publicațiile erau dispuse să plătească sume mai mari.

Întrucât cerințele sale fiscale erau satisfăcute de editori, cererea pentru Sherlock Holmes avea să-l facă în curând pe Conan Doyle unul dintre cei mai bogați autori ai timpului său.

Cu toate acestea, până în decembrie 1893, el avea să ia decizia de a-i elimina pe Holmes și pe profesorul Moriarty din poveștile în timp ce aceștia se cufundau în moarte în „Problema finală”, pentru a se concentra pe celelalte proiecte literare ale sale.

Această decizie nu a fost însă pe placul publicului larg și, în cele din urmă, Conan Doyle a fost forțat să-l reînvie pe Sherlock Holmes în romanul din 1901 „Câinele din Baskerville”.

Povestea avea să se dovedească extrem de populară și una dintre cele mai durabile creații ale sale, deoarece continuă să fie aleasă pentru televiziune și film decenii mai târziu.

Conan Doyle nu mai scrisese despre Sherlock Holmes de la dispariția personajului său, cu opt ani în urmă. Ulterior, romanul a fost publicat în format serial pentru revista Strand și avea să deschidă calea pentru continuări ale lui Sherlock Holmes, care acum câștigase atât de mulți fani încât Conan Doyle nu a putut retrage personajul de teama unor noi reacții negative din partea publicului.

A început povestea la scurt timp după ce s-a întors din Africa de Sud, unde lucrase ca medic în Bloemfontein în timpulAl doilea război boer.

În timpul petrecut în Africa de Sud, a scris articole non-ficțiune despre perioada petrecută ca medic, o carte fiind intitulată „Marele Război Boer” și o altă lucrare mai scurtă care argumenta în favoarea a ceea ce considera el a fi justificarea războiului. Aceasta nu a fost singura lucrare non-ficțiune scrisă de Conan Doyle, deoarece acesta s-a interesat de o varietate de subiecte și a rămas activ politic în timpul vieții sale, candidând chiar de două ori în Parlament în 1900 și din nou în 1906 ca unionist liberal.

În 1902, a fost înnobilat deRegele Eduard al VII-leaca recunoaștere a eforturilor sale în Africa de Sud.

Înapoi în lumea sa literară, în anul următor a fost publicată nuvela „Aventura casei goale”, care explica presupusa moarte a lui Sherlock Holmes și a lui Moriarty. Aceasta avea să devină una dintre cele cincizeci și șase de nuvele dedicate personajului Holmes, ultima dintre ele fiind publicată în 1927.

În timp ce Doyle a rămas preocupat de cel mai popular protagonist al său, propriile sale interese pentru non-ficțiune aveau să fie explorate într-o varietate de texte. După ce a relatat despre evenimentele din Africa de Sud, a scris în favoarea campaniei de reformare a Statului Liber Congo, care a subliniat atrocitățile belgiene comise în timpul domniei lui Leopold al II-lea. Cartea sa pe această temă a fost publicată în 1909, intitulată „Crima din Congo”.

Mai mult, interesele lui Conan Doyle s-au extins și la sistemul judiciar, ceea ce a dus la implicarea sa în două cazuri penale, unul referitor la un avocat pe jumătate indian pe nume George Edalji și altul la un evreu german pe nume Oscar Slater. Implicarea sa în ambele cazuri avea să ducă la exonerarea ambilor bărbați pentru infracțiunile acuzate.

Între timp, Arthur Conan Doyle avea să sufere o tragedie mai aproape de casă, când soția sa, Louisa, a murit de tuberculoză. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Jean Leckie, pe care o cunoștea de ceva vreme, și au avut împreună trei copii.

Conan Doyle a continuat să producă o bogăție de literatură de-a lungul vieții sale, acoperind o gamă largă de genuri. A acumulat un volum de opere non-ficțiune, de la romane semi-autobiografice precum „Firma din Girldestone” până la ficțiunea istorică „Compania Albă”, care prezintă cavalerismul medieval.

Deși Doyle a ajuns să fie identificat cu cel mai faimos personaj al său, Sherlock Holmes, propriile sale pasiuni și convingeri ample aveau să se regăsească în opera sa și să contribuie la înțelegerea noastră asupra acestui polimat complex.

Un astfel de subiect cu care a devenit foarte strâns asociat a fost supranaturalul. Oarecum contradictoriu cu calculele logice ale lui Holmes, interesele sale paranormale aveau să-l însoțească o mare parte din viață, în timp ce dobândea alinare și înțelegere din sistemele de credințe spirituale. Într-atât încât, în ultimii ani ai vieții sale, s-a angajat în muncă misionară spirituală care l-a dus până în Australia și Noua Zeelandă. Până în 1926, contribuise la fondarea Templului Spiritist din Camden, Londra.

După ce a găsit alinare și sens în munca sa spiritualistă și a finalizat un portofoliu de literatură care a rezistat testului timpului, Sir Arthur Conan Doyle a decedat în iulie 1930 în urma unui atac de cord.

În timpul vieții sale, a produs un catalog extins de literatură, demonstrându-se expert în multe genuri, în timp ce „detectivul său consultant”, Sherlock Holmes, i-a adus aprecierea criticilor și recunoașterea la nivel mondial.

Sherlock Holmes a devenit unul dintre personajele definitorii ale romanelor polițiste și este la fel de popular acum ca atunci când a apărut pentru prima dată.

Arthur Conan Doyle s-a dovedit capabil nu doar ca doctor, figură publică, jurnalist și autor, ci și ca observator al psihicului uman, capabil să creeze personaje care să intrige cititorii și să continue să fie prețuite în anii următori.

$$$

 SIR ARTHUR CONAN DOYLE

Scriitorul și medicul Sir Arthur Conan Doyle este cel mai cunoscut pentru cărțile sale despre detectivul fictiv Sherlock Holmes…

„Elementar, dragul meu Watson.”

O replică celebră extrasă din adaptarea cinematografică a uneia dintre romanele dintr-o serie despre detectivul fictiv Sherlock Holmes și asistentul său, Dr. Watson. Aceste cărți aveau să-i aducă lui Sir Arthur Conan Doyle aprecierea criticilor și aveau un impact permanent asupra genului de ficțiune polițistă.

Sir Arthur Conan Doyle a fost un scriitor prolific care a produs o operă uriașă în timpul vieții sale, acoperind o varietate de genuri, de la romane polițiste, istorie, science fiction și chiar poezie.

Deși priceperea sa literară i-a adus o mare admirație și popularitate, inițial a început o carieră de medic calificat și s-a dovedit capabil într-o varietate de domenii diferite.

Viața lui a început înEdinburgh, născut în mai 1859 într-o familie irlandeză-catolică înstărită, unul dintre cei opt copii. Mama sa avea să devină o influență importantă în viața sa, în timp ce tatăl său se lupta din păcate cu probleme psihologice și alcoolism, care au dus la moartea sa prematură.

Între timp, tânărul Arthur avea să fie trimis pentru educație la o școală pregătitoare iezuită numită Stonyhurst College din Lancashire. Avea să studieze apoi timp de un an la o altă școală iezuită din Austria pentru a-și dezvolta abilitățile de limba germană.

În 1876, Arthur a continuat studiile și a intrat la Universitatea din Edinburgh pentru a studia medicina. Pregătirea sa de medic nu i-a împiedicat să-și dezvolte și alte pasiuni, în special scrisul, pe care a continuat să-l mențină pe parcursul studiilor și chiar a produs o serie de povestiri scurte.

Prima sa publicație acceptată a fost o povestire publicată într-un jurnal din Edinburgh, intitulată „Misterul din Valea Sasassa”. Între timp, revenind în domeniul medicinei, prima sa lucrare academică a fost publicată și de British Medical Journal.

După ce și-a terminat licența în medicină și masteratul în chirurgie în 1881, Doyle a lucrat la bordul navei SS Mayumba ca chirurg de navă. Călătoria avea să-l ducă până pe coasta Africii de Vest.

După ce a terminat această călătorie, Doyle s-a întors în Anglia și și-a înființat primul cabinet medical, care, din păcate, nu s-a dovedit a fi atât de reușit pe cât sperase. Acest eșec i-a permis însă lui Doyle mai mult timp pentru scris, în timp ce aștepta ca cariera sa medicală să decoleze.

În 1885, Arthur și-a extins calificările obținând un doctorat în medicină, iar câțiva ani mai târziu a pornit într-o călătorie la Viena pentru a-și lărgi cunoștințele de oftalmologie.

Cam în această perioadă s-a căsătorit și cu Louisa Hawkins și a avut doi copii, pe nume Mary și Kingsley.

După ce a petrecut timp cu soția sa în Austria și ulterior a vizitat Veneția, Milano și Parisul, s-a întors la Londra și și-a deschis un cabinet pe strada Wimpole. Din păcate pentru Doyle, eforturile sale de a deveni oftalmolog au eșuat, însă pregătirea sa medicală avea să se dovedească curând neprețuită, deoarece s-a îndreptat către scrierea de ficțiune și a creat un personaj a cărui capacitate exactă de a identifica cele mai mici detalii prin raționament și deducție avea să devină un succes instantaneu.

Una dintre primele apariții ale îndrăgitului personaj Sherlock Holmes a fost în „Un studiu în stacojiu”, despre care se crede că a fost scris în doar trei săptămâni. După ce inițial s-a chinuit să găsească o editură, lucrarea sa a fost tipărită și ulterior a primit recenzii favorabile din partea presei. În noiembrie 1886, a fost acceptată de editura Ward Lock and Co, apărând ulterior în anul următor în Beeton's Christmas Annual din 1887.

Se spune că crearea lui Sherlock Holmes și perspicacitatea sa pentru observare și deducție au fost inspirate de profesorul universitar al lui Doyle, Joseph Bell, a cărui abordare exactă a medicinei era bine cunoscută.

Odată cu popularitatea primei publicații, o continuare a fost în curând în lucru și a apărut în februarie 1890 în revista Lippincott's Magazine. „Semnul celor patru” a fost tipărită și avea să fie urmată de mai multe povestiri scurte publicate de revista Strand.

Deși Sherlock Holmes a devenit un succes instantaneu, Doyle nu era atât de sigur de protagonist și, într-o corespondență adresată mamei sale în 1891, a vorbit despre „uciderea lui Holmes”, la care ea a răspuns: „Nu poți!”. Dorind să scrie despre alte personaje, Doyle a început să ceară mai mulți bani pentru poveștile cu Holmes, în încercarea de a descuraja editorii. Totuși, acest plan nu a avut efectul dorit, deoarece publicațiile erau dispuse să plătească sume mai mari.

Întrucât cerințele sale fiscale erau satisfăcute de editori, cererea pentru Sherlock Holmes avea să-l facă în curând pe Conan Doyle unul dintre cei mai bogați autori ai timpului său.

Cu toate acestea, până în decembrie 1893, el avea să ia decizia de a-i elimina pe Holmes și pe profesorul Moriarty din poveștile în timp ce aceștia se cufundau în moarte în „Problema finală”, pentru a se concentra pe celelalte proiecte literare ale sale.

Această decizie nu a fost însă pe placul publicului larg și, în cele din urmă, Conan Doyle a fost forțat să-l reînvie pe Sherlock Holmes în romanul din 1901 „Câinele din Baskerville”.

Povestea avea să se dovedească extrem de populară și una dintre cele mai durabile creații ale sale, deoarece continuă să fie aleasă pentru televiziune și film decenii mai târziu.

Conan Doyle nu mai scrisese despre Sherlock Holmes de la dispariția personajului său, cu opt ani în urmă. Ulterior, romanul a fost publicat în format serial pentru revista Strand și avea să deschidă calea pentru continuări ale lui Sherlock Holmes, care acum câștigase atât de mulți fani încât Conan Doyle nu a putut retrage personajul de teama unor noi reacții negative din partea publicului.

A început povestea la scurt timp după ce s-a întors din Africa de Sud, unde lucrase ca medic în Bloemfontein în timpulAl doilea război boer.

În timpul petrecut în Africa de Sud, a scris articole non-ficțiune despre perioada petrecută ca medic, o carte fiind intitulată „Marele Război Boer” și o altă lucrare mai scurtă care argumenta în favoarea a ceea ce considera el a fi justificarea războiului. Aceasta nu a fost singura lucrare non-ficțiune scrisă de Conan Doyle, deoarece acesta s-a interesat de o varietate de subiecte și a rămas activ politic în timpul vieții sale, candidând chiar de două ori în Parlament în 1900 și din nou în 1906 ca unionist liberal.

În 1902, a fost înnobilat deRegele Eduard al VII-leaca recunoaștere a eforturilor sale în Africa de Sud.

Înapoi în lumea sa literară, în anul următor a fost publicată nuvela „Aventura casei goale”, care explica presupusa moarte a lui Sherlock Holmes și a lui Moriarty. Aceasta avea să devină una dintre cele cincizeci și șase de nuvele dedicate personajului Holmes, ultima dintre ele fiind publicată în 1927.

În timp ce Doyle a rămas preocupat de cel mai popular protagonist al său, propriile sale interese pentru non-ficțiune aveau să fie explorate într-o varietate de texte. După ce a relatat despre evenimentele din Africa de Sud, a scris în favoarea campaniei de reformare a Statului Liber Congo, care a subliniat atrocitățile belgiene comise în timpul domniei lui Leopold al II-lea. Cartea sa pe această temă a fost publicată în 1909, intitulată „Crima din Congo”.

Mai mult, interesele lui Conan Doyle s-au extins și la sistemul judiciar, ceea ce a dus la implicarea sa în două cazuri penale, unul referitor la un avocat pe jumătate indian pe nume George Edalji și altul la un evreu german pe nume Oscar Slater. Implicarea sa în ambele cazuri avea să ducă la exonerarea ambilor bărbați pentru infracțiunile acuzate.

Între timp, Arthur Conan Doyle avea să sufere o tragedie mai aproape de casă, când soția sa, Louisa, a murit de tuberculoză. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Jean Leckie, pe care o cunoștea de ceva vreme, și au avut împreună trei copii.

Conan Doyle a continuat să producă o bogăție de literatură de-a lungul vieții sale, acoperind o gamă largă de genuri. A acumulat un volum de opere non-ficțiune, de la romane semi-autobiografice precum „Firma din Girldestone” până la ficțiunea istorică „Compania Albă”, care prezintă cavalerismul medieval.

Deși Doyle a ajuns să fie identificat cu cel mai faimos personaj al său, Sherlock Holmes, propriile sale pasiuni și convingeri ample aveau să se regăsească în opera sa și să contribuie la înțelegerea noastră asupra acestui polimat complex.

Un astfel de subiect cu care a devenit foarte strâns asociat a fost supranaturalul. Oarecum contradictoriu cu calculele logice ale lui Holmes, interesele sale paranormale aveau să-l însoțească o mare parte din viață, în timp ce dobândea alinare și înțelegere din sistemele de credințe spirituale. Într-atât încât, în ultimii ani ai vieții sale, s-a angajat în muncă misionară spirituală care l-a dus până în Australia și Noua Zeelandă. Până în 1926, contribuise la fondarea Templului Spiritist din Camden, Londra.

După ce a găsit alinare și sens în munca sa spiritualistă și a finalizat un portofoliu de literatură care a rezistat testului timpului, Sir Arthur Conan Doyle a decedat în iulie 1930 în urma unui atac de cord.

În timpul vieții sale, a produs un catalog extins de literatură, demonstrându-se expert în multe genuri, în timp ce „detectivul său consultant”, Sherlock Holmes, i-a adus aprecierea criticilor și recunoașterea la nivel mondial.

Sherlock Holmes a devenit unul dintre personajele definitorii ale romanelor polițiste și este la fel de popular acum ca atunci când a apărut pentru prima dată.

Arthur Conan Doyle s-a dovedit capabil nu doar ca doctor, figură publică, jurnalist și autor, ci și ca observator al psihicului uman, capabil să creeze personaje care să intrige cititorii și să continue să fie prețuite în anii următori.

$$$

 AVESTA

Cărțile sacre ale parșilor, sau zoroastrienilor, și principala sursă a cunoștințelor noastre privind viața religioasă și spirituală a perșilor antici . Această colecție de scrieri ocupă același loc în literatura Iranului ( Persia antică ) pe care Vedele îl ocupă în India . Denumirea Zend-Avesta, care este adesea folosită pentru a desemna codul sacru, nu este strict corectă. Își datorează originea unei inversiuni greșite a denumirii pahlavi Avistak u Zand , un termen care probabil înseamnă „Text și comentariu”; căci cuvântul Zand (în Avesta însăși, Zainti ) semnifică „explicație” și chiar și în Avesta este aplicat materiei exegetice din text. Este folosit în mod similar de către preoții parși pentru a desemna versiunea și comentariul pahlavi, dar nu și scripturile originale. Nu este absolut sigur dacă termenul Avistak , care este forma pahlavi a cuvântului Avesta , are sensul de „text”, „lege”. Unii cercetători îl interpretează ca „înțelepciune”, „cunoaștere”.

Se știau puține lucruri despre religia și obiceiurile Persiei antice înainte ca Avesta să fie adusă în Europa în secolul al XVIII-lea. Din aluziile scriitorilor greci și romani, precum Herodot, Plutarh, Pliniu și alții, se presupunea de mult timp că exista un astfel de corp de scripturi. Aluzii împrăștiate la scriitorii arabi și siriaci au întărit această convingere. Dar informațiile care puteau fi extrase din aceste referințe erau vagi și puține. Primul savant care a făcut cunoscute Europei limba și conținutul cărților sacre ale parșilor a fost un tânăr francez , Anquetil du Perron, care în 1754 a mers în India chiar în acest scop. Entuziasmul și perseverența sa au depășit numeroasele obstacole pe care le-a întâlnit în călătoria sa spre Hindustan și dificultățile pe care le-a întâmpinat în timpul șederii sale în Surat. Succesul i- a încununat în cele din urmă eforturile, iar la întoarcerea sa în 1771 a reușit să ofere lumii prima traducere a Avestei. Din momentul publicării sale a apărut o controversă aprinsă cu privire la autenticitatea lucrării. Unii cercetători, precum Sir William Jones, au declarat că era o falsificare stângace a preoților parsi moderni , iar chestiunea a fost disputată timp de o jumătate de secol, până când progresul realizat în studiul sanscritei și al filologiei comparate a decis problema și a justificat autenticitatea scripturilor și valoarea operei lui Anquetil, deși traducerea sa, ca primă încercare, a fost în mod inevitabil imperfectă în multe privințe.

Conținut și diviziuni

Inițial, scripturile sacre ale parșilor aveau o întindere mult mai mare decât ar părea din Avesta în forma în care o deținem acum. De fapt, doar o porțiune relativ mică din original a fost păstrată, și aceasta este culesă din mai multe manuscrise , deoarece niciun codex nu conține toate textele cunoscute acum. Prin urmare, în forma sa actuală, Avesta este o compilație din diverse surse, iar diferitele sale părți datează din perioade diferite și variază foarte mult ca și caracter. Tradiția ne spune că scripturile zoroastriene constau inițial din douăzeci și una de nasks (cărți), dar doar una dintre acestea, Vendidad , a fost complet păstrată. Pierderea cărților sacre este atribuită de adepții lui Zoroastru invaziei lui Alexandru „blestematul Iskandar”, așa cum îl numesc ei, care a ars biblioteca palatului de la Persepolis, distrugând astfel o copie arhetip a textului și a aruncat-o pe cealaltă în râul de lângă Samarkand, conform afirmației din înregistrările pahlavi (Dinkard, cartea a III-a, Vest, „Cărțile sacre ale Orientului”, XXXVII, pp. xxx, xxxi și Shatroiha-i Airan , 2-5). Timp de aproape cinci sute de ani după invazia macedoneană, scripturile parse au rămas într-o stare dispersată, o mare parte fiind păstrată doar prin memorie, până la marele zoroastrian sub dinastia sassaniană (226-651 d.Hr.), când textele au fost din nou colectate, codificate, traduse în pahlavi și interpretate. Un început în această direcție fusese deja făcut sub ultimul dintre regii parți, dar marea redactare finală a avut loc în epoca sassaniană, sub Shahpuhar al II-lea (309-379). Avesta noastră actuală este în esență opera acestei redactări, deși secțiuni importante ale textului s-au pierdut de atunci, mai ales după ce arabii au cucerit Persia . Această cucerire (637-651) a fost fatală religiei iraniene și a cauzat înlocuirea zoroastrismului de către musulmanism și a Avestei de către Coran . După cum am menționat deja, mari porțiuni din scripturi au dispărut complet de atunci; din cele douăzeci și unu de nask-uri originale, doar al nouăsprezecelea (Verdidad) a supraviețuit. Porțiuni din alte nask-uri sunt păstrate, intercalate ici și colo printre Yasna și Vispered , sau au ajuns la noi ca fragmente flatate în operele pahlavi, sau au fost traduse în pahlavi, cum ar fi Bundahishn (Cartea Creației) și Shayast-la-Shayast (Tratat despre legitim și ilegal). În acest fel, putem compensa unele dintre pierderile noastre din vechile scripturi - s-a spus însă suficient pentru a explica lipsa de coerență observabilă în anumite părți ale codului avestan.

Avesta, așa cum o cunoaștem astăzi, este de obicei împărțită în cinci secțiuni, referitoare la ritual, imnuri de laudă, liturghie și lege . Aceste secțiuni:

-Yasna , inclusiv Gathas , sau imnurile ;

-Visperat ;

-Iașți ;

-texte minore, cum ar fi Nyaishes ( rugăciuni preferate folosite zilnic de parsei) și

-Vânzare .

Pe lângă acestea, există câteva fragmente independente păstrate în cărțile Pahlavi ( Hadhokt Nask etc.). Diviziunile principale, luate împreună, se împart din nou în două grupuri, una liturgică cuprinzând Vendidad, Vispered și Yasna, sau Avesta propriu-zisă, cealaltă generală, numită Khorda Avesta (Avesta prescurtată) și cuprinzând textele minore și Yashts. În continuare va fi oferită o scurtă caracterizare a celor cinci diviziuni.

(1) Yasna (skt. yajna ), „sacrificiu”, „închinare”, principalele porțiuni liturgice ale canonului sacru. Aceasta constă în principal din rugăciuni și imnuri folosite în ritual și este împărțită în șaptezeci și două de ha sau haiti (capitole), simbolizate de cele șaptezeci și două de fire ale kushti , sau brâului sacru cu care tânărul zoroastrian este învestit la primirea sa în Biserică . Treimea din mijloc a Yasnei (Ys., 28-53), însă, nu este direct legată de ritual, ci conține Gathas, psalmii sfinți, cântece care au păstrat spusele metrice ale lui Zoroastru însuși, așa cum sunt folosite în predicile sale . Aceasta este cea mai veche porțiune a Avestei și descinde direct de la profet și de la discipolii săi. Aceste cântece au o structură metrică și sunt compuse în așa-numitul dialect Gatha, o formă de limbaj mai arhaică decât cea folosită în restul Avestei. Există șaptesprezece imnuri , grupate în cinci diviziuni, fiecare grup luându-și numele de la cuvintele de deschidere; astfel, Ahunavaiti , Ushtavaiti etc. Inserată în mijlocul Gathas este Yasna Haptanghaiti (Yasna cu șapte capitole), constând din rugăciuni și imnuri în onoarea Zeității Supreme , Ahura Mazda , Îngerilor , Focului, Apei și Pământului. Această selecție prezintă, de asemenea, un tip de limbaj mai arhaic și se află alături de Gathas ca vechime. Structura sa, deși transmisă în proză, este posibil să fi fost odată metrică.

(2) Vispered ( vispe ratavo , „toți domnii”) este de fapt o liturghie scurtă, foarte asemănătoare ca stil și formă cu Yasna, pe care o completează într-o formă mai scurtă. Își datorează numele faptului că conține invocații către „toți domnii”.

(3) Yasht-urile ( yeshti , „venerare prin laudă”), care sunt douăzeci și unu, sunt imnuri în onoarea diferitelor divinități. Aceste imnuri au în cea mai mare parte o structură metrică și prezintă un merit poetic considerabil în anumite cazuri, ceea ce nu este comun în Avesta. Ele prezintă un interes istoric deosebit datorită privirilor pe care ni le oferă asupra marelui material mitologic și legendar din folclorul Iranului antic, folosit atât de eficient de Firdausi în marea sa epopee a regilor persani, „Shah Namah”. Printre divinitățile cărora le sunt dedicate yasht-uri speciale le găsim pe Ardvi Sura, zeița apelor; Tishtrya, steaua Sirius; Mithra , divinitatea luminii și a adevărului ; Fravashis, sau sufletele dispărute ale celor drepți, Verethragna, geniul Victoriei și Kavaya Hvarenah, „gloria regală”, lumina divină care iluminează vechii regi ai Iranului .

(4) A patra diviziune (texte minore) cuprinde rugăciuni scurte , precum cele cinci Nyaishe (către Soare, Lună, Mithra , Apă și Foc), Gahs , Siruzas și Afringans (binecuvântări). Aceste selecții formează un manual de devoțiune zilnică.

(5) A cincea diviziune, Vendidad (din vi daeva data , „lege împotriva demonilor ”), este codul de legi religioase al zoroastrismului și cuprinde douăzeci și două de fargard-uri (capitole). Începe cu o relatare a Creației în care Ormuzd , zeul, este zădărnicit de Ahriman , diavolul ; apoi descrie apariția unei ierni distructive, un fel de potop iranian. Restul cărții este dedicat în mare parte unor prescripții elaborate cu privire la purificarea ceremonială, în special curățarea de pângărirea survenită prin contactul cu morții, și unei liste de penitențe speciale impuse ca mijloc de ispășire pentru impuritate. Vendidad este un cod ecleziastic , nu un manual liturgic . Diferitele sale părți variază foarte mult ca și caracter și vechime. Unele părți pot avea origini relativ recente, deși cea mai mare parte este foarte veche.

Avesta nu reprezintă întreaga scriptură sacră a parșilor. Este completată de o vastă literatură pahlavi, constând parțial din traduceri din canonul sacru și parțial din materiale originale. Cele mai notabile lucrări pahlavi care aparțin aici sunt Dinkard (Faptele Religiei), datând din secolul al IX-lea al erei creștine ; Bundahishn , „Creația Originală”, terminată în secolul al XI-lea sau al XII-lea al erei creștine , dar care conține materiale la fel de vechi ca Avesta însăși, fiind parțial o versiune a unuia dintre nask-urile originale; Mainog-i-Khirad (Spiritul Înțelepciunii), o conferință religioasă pe teme de credință , și Arda Viraf Namak , un fel de „Divina Commedia” zoroastriană, care este deosebit de importantă datorită relatării ideilor persane referitoare la viața viitoare. Există, de asemenea, o literatură zoroastriană ulterioară în persana modernă, cuprinzând lucrări precum Zartushtnamah (Cartea lui Zoroastru), Sad-dar (Sute de Uși sau Capitole), Rivayats (tratate tradiționale).

Limbă

Limba Avestei este cel mai bine desemnată pur și simplu ca Avestan, nu ca Zend, din motivele expuse la începutul acestui articol. Nici termenul „bactriană veche” nu este potrivit, deoarece nu este în niciun caz dovedit că limba Avestei era vorbită în Bactria antică. Limba avestă este o limbă indo-germanică și aparține mai precis grupului iranian, ceilalți membri fiind persana veche din inscripțiile cuneiforme, Pahlavi și Pazend (sau iraniană medie), și dialectele ulterioare, persana nouă, kurda, afgana etc. Limba avestă este foarte strâns legată de sanscrită; de fapt, putem transpune orice cuvânt dintr-o limbă în alta prin aplicarea unor legi fonetice speciale . Scrierea folosită în textele aveste, așa cum cinci dintre ele au, nu este la fel de veche ca limba în sine, ci datează din perioada sassaniană. Se citește de la dreapta la stânga și poate fi urmărită în cele din urmă până la o sursă semitică . Nu se știe în ce scriere a fost înregistrată Avesta originală.

Zoroastru

Nu se mai poate pune la îndoială faptul că Zoroastru a fost un personaj istoric real. Încercările unor cercetători de a-l reprezenta ca o ființă mitică au eșuat, chiar dacă multe dintre lucrurile relatate despre viața sa sunt legendare, cum ar fi în cazul lui Buddha . Bărbatul Zoroastru apare în textele originale ca Zarathushtra , de unde Zoroastru , forma noastră actuală a numelui profetului , derivă prin greacă și latină. Avesta scrie întotdeauna Zarathushtra ; Pahlavi are Zartusht ; persana modernă, Zardusht . Care este semnificația numelui nu poate fi afirmată cu certitudine. Tot ce știm este că numele este un compus și că al doilea element, ushtra, înseamnă „cămilă”, prima parte a fost redată în moduri diverse ca „bătrân”, „vioi”, „auriu”, „arat” etc. Au existat multe discuții cu privire la data la care a trăit profetul . Data tradițională din cărțile Pahlavi plasează epoca sa între prima jumătate a secolului al VII-lea și secolul al VI-lea î.Hr. sau, mai precis, 660-583 î.Hr.; Însă mulți cercetători îl atribuie unui secol, sau chiar a câtorva secole, mai devreme. Există multă incertitudine cu privire la locul său de naștere și la detaliile vieții sale. Fără îndoială, s-a născut în Iranul de Vest. Din Iranul de Vest, mai precis din Azerbaidjan (antica Atropatene), se pare că s-a mutat în Ragha (Rai) în Media, și chiar misiunea sa nu a avut succes în acea regiune; s-a îndreptat spre est, în Bactria. Acolo, un anumit rege pe nume Vishtaspa s-a convertit la crezul său, iar patronajul generos al acestui puternic apărător al credinței a făcut ca noua religie să prindă curând o bază solidă. Probabil că credința a fost dusă din Bactria în Media, de unde s-a răspândit în Persia și a fost acceptată, după toate probabilitățile, de marii regi ahemeni. În cazul lui Cirus, există unele îndoieli dacă acesta era adept al legii zoroastriene, dar Darius era un venerator pronunțat al lui Mazda și, prin urmare, probabil, un adevărat zoroastrian, deoarece știm că ultimii regi ai dinastiei ahemeniene au fost adepți autentici ai religiei. Dacă tradiția poate fi crezută, Zoroastru și-a început slujirea la vârsta de treizeci de ani, l-a convertit pe regele Vishtaspa la vârsta de patruzeci și doi de ani și a fost ucis la vârsta de șaptezeci și șapte de ani, când turanienii au luat cu asalt Balkh. Această relatare a morții profetului este dată, cel puțin, de Firdausi.

Sub regii liniei ahemenide, religia fondată de Zoroastru a devenit una dintre marile religii ale Orientului antic. Dar a împărtășit soarta monarhiei persane, a fost spulberată, deși nu răsturnată, de cucerirea lui Alexandru și, în consecință, a căzut în neglijență sub dinastiile seleucide și parțe. Odată cu urcarea pe tron a dinastiei sassanice, a cunoscut o mare renaștere. Regii casei lui Sassan erau credincioși zeloși și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a răspândi credința ca un crez național, astfel încât prosperitatea sa a ajuns din nou la apogeu. Mișcările sectare, desigur, nu au lipsit. Erezia lui Mazdak a pus în pericol pentru o clipă uniunea Bisericii și Statului Zoroastrian , iar maniheismul , acea amenințare a ortodoxiei creștine timpurii , a amenințat și ascensiunea credinței naționale iraniene , care era de fapt părintele său. Aceste pericole, însă, au fost doar temporare și de o importanță minoră în comparație cu cucerirea arabă , care a urmat în secolul al VII-lea (651) și a dat lovitura fatală de la care zoroastrismul nu și-a mai revenit niciodată. Victorioșii adepți ai lui Mahomed și-au continuat campania de prozelitism cu o vigoare neobosită. Puținii zoroastrieni care au rămas cu tărie în credința lor au fost asupriți și persecutați . Unii au rămas și au fost împrăștiați în țara lor natală; dar majoritatea s-au refugiat în India , unde descendenții lor, parseii, se găsesc chiar și în zilele noastre. Aproximativ 10.000 sunt răspândiți ici și colo în Persia , în principal la Yazd și Kirman, dar majoritatea zoroastrienilor, peste 90.000 de suflete , constituie o comunitate prosperă în India , în principal la Bombay .

$$$

 ALEXANDRU CANDIANO-POPESCU

Secolul al XIX-lea, cunoscut în Europa drept „secolul naţionalităţilor”, a reprezentat şi pentru poporul român o perioadă de efervescenţă socială, politică, economică şi culturală. Prima jumătate a secolului o putem caracteriza ca fiind una plină de realizări în care elitele poporului român au depus eforturi mari pentru emanciparea ţăranilor, pentru scoaterea ţărilor române de sub jugul imperiilor ţarist, austriac şi turc, pentru reafirmarea identităţii naţionale şi nu în ultimul rând pentru întregirea neamului, dorinţă ce se putea citi pe buzele tuturor dar şi în programele revoluţionare de la 1848.

România la jumătatea secolului al XIX-lea

Din fericire, spre deosebire de alte momente hotărâtoare din istoria neamului nostru, bărbaţii politici de pe scena politică românească din a doua jumatate a secolului au încercat să ducă mai departe lupta începută de Tudor Vladimirescu, Avram Iancu şi alţii. După realizarea unirii Principatelor prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5-24 ianuarie 1859 şi aducerea prinţului străin Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, două dintre cele mai importante desiderate naţionale, în Principatele Române se creaza un climat de stabilitate ce se dovedeşşte a fi benefic dezvoltării. Cu toate acestea cele două principate unite se aflau la început de drum si lunga era calea până la atingerea scopului propus:crearea unui stat puternic şi prosper în sud-estul Europei.

În timpul domniei lui Carol I apare ceea ce numim astăzi clasă politică. Apar partide politice, apar ideologii, se dezvoltă noţiunile de putere si opoziţie, au loc alegeri electorale, se largeşte votul cenzitar şi întreaga societate devine activă din punct de vedere politic. Grupări politice existau deja în spaţiul românesc dar primul partid înfiinţat, cel liberal, va apare abia în 1875, în 1881 reuşind şi conservatorii, principalii adversari ai liberalilor, să se uneasca sub umbrela unui sigur partid, numit Partidul Conservator. Cu toate acestea lipsurile sunt multe, politicienii lipsiţi de experientă şi dornici să fie mereu la guvernare, se află tot timpul întru-un conflict ce face ca activitatea guvernului să fie deseori concentrata doar pe lupta politică şi nu pe administrarea ţării, numeroşi oameni politici lipsiţi de scrupule fac naveta dintr-un partid în altul, dornici de a se afla mereu în tabăra mai puternică, luptele în spatele cortinei se duc cu nemiluita, trădarile apar la tot pasul şi mica ţară aparută în sud-estul Europei dădea semne că se va afla mereu sub umbra uneltirilor şi a aranjamentelor de tot felul.

Pentru a întelege mai bine atmosfera ce domnea în Principatele Române până la Războiul de Independenţă, vă propun să cunoaştem un personaj care reprezintă întruchiparea perfectă a tinerei, entuziastei dar şi bulversatei clase noastre politice aflate tot timpul într-o profundă transformare.

Cel care a ţinut întotdeauna pasul cu schimbările survenite, cu înclinarea balanţei de putere şi cu avântul ce îl luase ţara noastră a fost, fără doar şi poate, Alexandru Candiano-Popescu, figură legendară a acelei epoci, omul care întotdeauna era pregătit să se agaţe de putere şi să sară în barca potrivită pentru a merge mai departe împreuna cu valul ce aducea printre aletele şi apariţia României moderne. Capabil de sforţări remarcabile dar şi de eşecuri lamentabile, obişnuit cu schimbările radicale, el reprezintă întruchiparea perfectă a clasei politice românesti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe scurt, acesta poate fi caracterizat ca fiind inteligent, şiret, aventurier, ambiţios, oportunist, urmăritor al ţelurilor înalte, lipsit de scrupule în atingerea acestora şi demagog.

Viaţa tumultoasă, activitatea militară şi implicaţiile politice ale lui Cadiano-Popescu

Alexandru Candiano-Popescu se naste la 27 ianuarie 1841 în Bucureşti, fiind fiul lui Dumitru Popescu, care avea să moară încă de când Candiano era mic şi al Zincuţei Urziceanu, nepoată a domnitorului Alexandru Ghica. Primii ani din şcoala îi face la Ploieşti, remarcându-se atât prin inteligenţă, cât şi prin zburdălnicii. În anul 1854, pe când armata austriacă se mai afla în Principate datorită Razboiului Crimeii (1853-1855), prin ajutorul căpitanului Alexandru Solomon a fost admis la Şcoala Militară cu a doua medie dintre cei înscrişi, astfel la numai 18 ani şi jumatate i se acorda gradul de sublocotenent. Studiile şi le va continua mai târziu în Italia la Neapole unde va obtine diploma de doctor în drept în anul 1874.

Prima acţiune importantă la care ia parte este răsturnarea domnitorului unirii, de a cărui simpatie se bucura de altfel, în noaptea de 11/12 februarie 1866, pe când avea numai 25 de ani. Simţind că zilele lui Alexandru Ioan Cuza sunt numărate şi sperând la o funcţie importantă drept răspalată pentru trădarea făcută, după spusele lui, în numele patriotismului “am intrat în conspiraţie împins de cea mai desăvarşită dezinteresare şi împlinind cea mai grozavă jertfă pe care un om poate să o împlinească…Câte nopţi nu am dormit! Ce chin, ce luptă înverşunată s-a petrecut în mine. Trebuia să hotărăsc. Am ales ţara”.În felul acesta dovedeşte câtă dorinţă avea să urce în ierarhia profesională fiind lipsit de orice scrupule, tradând pe cel care, nu cu mult timp în urma, îl considera principalul actor al emancipării Principatelor.

Din mobiluri patriotice, dar şi din dorinţa de a ieşi în evidenţă, prin intermediul ziarului său Perseverenţaîncepe să propage în opinia publică ideea unirii României cu Transilvania. Pentru aceasta elaborează un plan. Şi, cum deja ne-a obisnuit acest personaj, dacă ideea este demnă de toate laudele, planul este cel putin hilar, el dorind să cucerească Transilvania cu 50 de pusti pe care le avea ascunse într-un depozit din Sinaia. În acest scop el întreprinde o călătorie peste munţi, se întâlneşte cu revoluţionarii paşoptişti Simion Barnuţiu, Simion Balint şi Avram Iancu. El va fi arestat la Arad ca agitator daco-român.

În 1869 va fi din nou arestat, de această dată în ţară, pentru delicte de presă.     

Cea mai importantă acţiune politică la care ia parte este încercarea de rasturnare a dinsatiei, ce a avut loc la 8 august 1870. Liberalii radicali, desi au susţinut şi au avut un rol important în aducerea dinastiei de Hohenzollern la conducerea ţării, nemulţumiti de faptul că nu li se acorda conducerea guvernului de către principe au hotărât în secret răsturnarea acestuia şi abdicarea lui. Cei mai importanţi actori ai acestui scenariu erau de altfel liderii liberlilor Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada. Simţind puterea liberalilor, momentul oportun să iasă din nou în evidenţă şi să câştige simpatie în rândul celor care, probabil vor cârmui ţara, Alexandru Cadiano-Popescu decide din nou să ia parte la o acţiune importantă pentru soarta statului român. Factorii de decizie ai acestei mişcări hotărâse ca răscoala să înceapă concomitent în mai multe oraşe ale ţării Craiova, Focşani, Brăila, Ploieşti, Bucureşti dar şi în tabăra militară de la Furceni cu ai cărei militari se dorea cucerirea efectivă a puterii. Numai că, de aceasta dată, nu a mai mers totul la fel de bine ca în cazul lui Cuza din 1866, militarii nu au mai vrut să ia parte la lovitura de stat fiind nehotărâţi, în special din cauza succesului germanilor în războiul cu Franţa lui Napoleon al III-lea.

Pentru Alexandru Candiano-Popescu mai marii liberali, cunoscând ambiţia acestuia pentru reusită, au decis să-i acorde conducerea revoltei din oraşul Ploieşti, planul iniţial fiind să scoale populaţia împotriva domnitorului străin, să atragă garnizoana militară din oras de partea sa şi să plece într-un marş asupra capitalei. Datorită schimbării de poziţie a conspiratorilor din armată, în ultimul moment se decide anularea revoltei şi asteptarea unui moment mai bun pentru punerea planului în aplicare. Încrezator în forţele sale şi dornic să ia parte la evenimente însemnate, Candiano nu ascultă ordinul primit şi în noaptea de 7/8 august 1870 este singurul care pune planul în aplicare. Bineînteles că informaţiile ajung la Bucureşti, revolta este înfrantă de armată şi întregul plan este deconspirat, în faţa judecătorului ajungând în cele din urmă să fie acuzaţi un număr de 41 de persoane. Opinia publică favorabilă şi apărarea rasunătoare făcută de avocatul Nicolae Fleva face ca toţi să fie achitati, spre nemulţumirea lui Carol I, care în acele momente şi-a exprimat chiar dorinţa de a abdica. Conştienţi că acesta reprezinta singurul factor de echilibru în ţară, în cele din urmă, cele două grupări, liberală şi conservatore, acceptă tacit dominaţia politică a viitorului rege şi încearcă fiecare să îi intre în graţie pentru a obţine guvernarea. Mai târziu, chiar NEBUNUL de la Ploieşti, aşa cum va rămâne cunoscut în epocă, va declara că totul a fost o nebunie şi că efectele detronării principelui Carol I ar fi fost dezastruoase pentru fiinţa naţională.  

Altă acţiune importantă la care ia parte şi prin care reuşeşte să scrie istorie alături de fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Manolache Costache-Epureanu şi alţii este aşa-numita Coaliţie de la Mazar-Paşa prin care ia fiinţă oficial primul partid politic din Principatele Române, Partidul Liberal.

“NEBUNUL”de la Ploieşti se remarcă din nou, pe câmpul de luptă de această dată, participând Războiul de Independenţă în fruntea Batalionului 2 Vanători-Prahova, batalion ce se remarcă în luptele de la Griviţa.

Şi pentru ca actrivitatea sa politică să capete evoluţii nebănuite, în 1880, cel care întreaga viaţă fusese un virulent contestatar al dinastiei străine, acceptă să devină aghiotantul regelui Carol I al României, funcţie pe care o va ocupa vreme de 12 ani, urmând de asemenea şi alte înaintări în grad, anume cea de colonel în 1882, cea de general de brigadă în 1894, pentru ca la 1 aprilie să devină comandantul Corpului III Armată.

La 25 iunie 1901 avea să moară la Targovişte, cel a cărui viaţă a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, cel care s-a pliat perfect pe evoluţia politică şi socială a ţării noastre, cel care practic s-a mulat perfect pe spiritul clasei politice specifice acelui veac şi care mai dainuie şi în zilele noastre.  

Sursa:

General Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, vol. I, Editura Universul, Bucureşti, 1944.

General Candiano-Popescu, Cuvântări ostăşeşti, Bucureşti, 1901.

$$$

 BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

Marea Bibliotecă din Alexandria, numită astfel pentru a o distinge de biblioteca mai mică sau „fiică” din Serapeum, a fost o fondare a primilor Ptolemei în scopul de a ajuta la menținerea civilizației grecești în mijlocul egiptenilor conservatori. Dacă mutarea lui Demetrius Phalereus la Alexandria, în 296-295 î.Hr., a fost legată de organizarea bibliotecii , cel puțin planul pentru această instituție trebuie să fi fost elaborat sub Ptolemaios Soter (decedat în jurul anului 284 î.Hr.), dar finalizarea lucrării și legătura acesteia cu Muzeul au fost o realizare a succesorului său, Ptolemaios Philadelphos. Întrucât Strabon nu menționează biblioteca în descrierea clădirilor din port, este clar că aceasta nu se afla în acea parte a orașului, iar legătura sa cu Muzeul indică o locație în Brucheion, sau cartierul nord-vestic al orașului.

Despre mijloacele prin care au fost dobândite cărțile se povestesc multe anecdote. Navele care intrau în port erau obligate să renunțe la orice manuscris pe care îl aveau la bord și să ia în schimb copii. Copia oficială a operelor celor trei mari tragedieni aparținând Atenei era păstrată prin pierderea depozitului de 15 talanți care fusese gajat pentru returnarea acesteia. Rivalitatea dintre Alexandria și Pergamon era atât de acerbă încât, pentru a o paraliza pe aceasta din urmă, exportul de papirus a fost interzis. Necesitatea a dus la perfecționarea metodelor de pregătire a pieilor pentru a primi scris, materialul îmbunătățit fiind cunoscut sub numele de „charta pergamena”, din care derivă „pergamentul” nostru. Această rivalitate a fost, de asemenea, ocazia compunerii multor lucrări false, a unor procedee pentru a da manuscriselor o falsă aparență de antichitate și, de asemenea, a copierii pripite și neglijente.

Numărul de cărți astfel obținute este menționat în mod variat, discrepanța datorându-se parțial faptului că afirmațiile se referă la perioade diferite. Se spune că Demetrius Phalereus ar fi raportat că numărul de suluri de papirus era de 200.000, dar că spera să-l crească în curând la 500.000. Pe vremea lui Callimachos sunt menționate 490.000 de suluri; mai târziu, Aulus Gellius și Ammianus Marcellinus vorbesc de 700.000 de suluri. Orosius, pe de altă parte, vorbește doar de 400.000, în timp ce Seneca spune că 40.000 de suluri au fost arse (probabil o eroare pentru 400.000).

Primul bibliotecar a fost Zenodot (234 î.Hr.). Acesta a fost succedat pe rând de Eratostene (234-195 î.Hr.); Aristofan din Bizanț (195-181 î.Hr.); și Aristarh din Samotracia (181-171 î.Hr.), toți nume celebre în istoria științei. Includerea în această listă a lui Callimah și Apollonios Rhodios se bazează pe o autoritate superficială și pare imposibilă din punct de vedere cronologic. Munca acestor oameni a constat în clasificarea, catalogarea și editarea operelor literaturii grecești și a exercitat o influență profundă și permanentă nu numai asupra formei cărților, a subdiviziunilor și aranjamentului acestora, ci și asupra transmiterii textelor și a tuturor fazelor studiului istoriei literaturii.

După Aristarh, importanța bibliotecii a început să scadă. În 47 î.Hr., Caesar a fost obligat să dea foc flotei sale pentru a împiedica ca aceasta să cadă în mâinile egiptenilor. Incendiul s-a răspândit la docuri și la arsenalul naval și a distrus 400.000 de suluri. Este foarte probabil, din afirmația lui Orosius, că acestea nu se aflau în bibliotecă în sine, ci fuseseră scoase din ea pentru a fi pregătite pentru transportul la Roma , o opinie confirmată de afirmația autorului „Bellum Alexandrinum” conform căreia Alexandria a fost construită în așa fel încât să fie ferită de o mare conflagrație. Seneca și Gellius vorbesc, de asemenea, doar despre arderea manuscriselor , deși acesta din urmă prezintă distrugerea ca fiind completă. Mai puțin atent, Plutarh și Dio Cassius vorbesc despre arderea bibliotecii , dar dacă ar fi fost cazul, am fi găsit mențiuni despre aceasta la Cicero și Strabon.

Pierderea cărților a fost parțial reparată prin darul lui Antoniu către Cleopatra, în anul 41 î.Hr., a 200.000 de volume din biblioteca din Pergamon. Domițian a apelat la bibliotecă pentru transcrieri. Sub Aurelian , în anul 272 d.Hr., cea mai mare parte a Brucheionului a fost distrusă și este foarte probabil ca biblioteca să fi pierit în această perioadă. Se presupune că mica bibliotecă din Serapeum a pierit odată cu distrugerea templului lui Serapis de către Teofil, dar nu există nicio afirmație clară în acest sens. Până în vremea lui Gibbon, versiunea general acceptată a distrugerii bibliotecii era că, la capturarea orașului de către mahomedani în anul 642 d.Hr., Ioan Filopon, după ce s-a împrietenit cu generalul lor Amrou, a cerut darul bibliotecii . Amrou a sesizat problema califului Omar și a primit răspunsul:

Dacă aceste scrieri ale grecilor sunt în acord cu cartea lui Dumnezeu , sunt inutile și nu trebuie păstrate; dacă sunt în dezacord, sunt dăunătoare și ar trebui distruse.

Prin urmare, sulurile erau folosite în băi drept combustibil și durau șase luni. Această poveste este acum în general discreditată, în principal pentru că se bazează doar pe autoritatea lui Abulpharagius, un scriitor șase secole mai târziu, în timp ce scriitorii anteriori, în special Eutychius și Elmacin, nu o menționează. În plus, actul este contrar obiceiului musulman ; Ioan Filopon a trăit cu aproximativ un secol înainte de capturarea orașului, iar afirmația timpului în care sulurile au durat drept combustibil este absurdă. În cele din urmă, există dovezile date mai sus pentru distrugerea anterioară a bibliotecii .