$$$

 TESTAMENTUL LUI ALFRED NOBEL

Testamentul lui Alfred Nobel a fost scris la 27 noiembrie 1895 la Paris, cu un an şi o lună înaintea morţii. Textul testamentului lui Nobel, ce conţine ultima lui dorinţă referitoare la patrimoniul său:

"Întreaga mea avuţie bună de realizat se va distribui în felul următor. Tot capitalul meu trebuie pus spre păstrare de către persoanele mele de încredere, într-un loc sigur, având garanţia că el va crea un fond special; menirea lui - decernarea premiilor băneşti acelor personalităţi, care, în timpul anului precedent, s-au învrednicit de a aduce un folos maxim întregii umanităţi.

Testamentul lui Alfred Nobel

Cele menţionate mai sus se referă la fondul de premii, care trebuie să fie partajat în 5 (cinci) părţi egale, decernate în felul următor: prima parte - persoanei care va efectua cea mai esenţială descoperire sau invenţie în domeniul fizicii; a doua parte - persoanei care va realiza cea mai ilustră perfecţionare tehnologică sau va efectua o descoperire esenţială în domeniul chimiei; partea a treia - persoanei care va efectua cea mai esenţială descoperire în domeniul fiziologiei sau medicinii; a patra parte - persoanei care va crea în domeniul literaturii cea mai bună operă idealistă, şi, în fine, partea a cincea - persoanei care-şi va da obolul său considerabil la crearea marii opere de consolidare a comunităţii naţiunilor, la lichidarea sau diminuarea încordării şi confruntării forţelor militare, precum şi la organizarea sau contribuirea la convocarea congreselor mondiale a forţelor iubitoare de pace.

Decernarea premiilor în domeniul fizicii şi chimiei trebuie să se facă de către Academia Regală de Ştiinţe a Suediei; decernarea premiilor în domeniul fiziologiei şi medicinii trebuie să se facă de către Institutul de Medicină din Stockholm; decernarea premiilor în domeniul literaturii se face de asemenea de către Academia Regală de Ştiinţe a Suediei; în fine, premiul pentru pace se decernează de către un comitet special din 5 (cinci) membri, aleşi de Parlamentul Norvegiei.

Aceasta este ultima mea dorinţă: decernarea premiilor nu trebuie să depindă de apartenenţa laureatului la cutare sau cutare naţiune, la fel şi mărimea bănească a premiului nu trebuie să fie determinată în dependenţă de cetăţenia laureaţilor".

Cum se întâmplă adeseori cu iniţiativele bune, dezbaterile în jurul testamentului lui Nobel au durat 4 ani.

Nici o organizaţie din cele indicate în testament nu dorea să-şi asume răspunderea - să folosească toată avuţia lui Nobel în scopuri umanitare, adică de a-i premia pe cei mai buni savanţi, scriitori şi oameni politici pentru un aport de excepţie la progresul întregii umanităţi. Mulţi funcţionari ai Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei şi ai Institutului de Medicină spuneau că testamentul lui Nobel e nebulos şi, în genere, e foarte dificil de realizat practic ultima dorinţă a Omului lumii - Alfred Nobel.

Ca întotdeauna, a venit în ajutor statul. O mică intervenţie a regelui Suediei şi a Guvernului Suediei s-a soldat cu crearea, în anul 1900, a Fondului Nobel, al cărui statut a fost elaborat de un comitet special, în conformitate cu disponibilitatea avuţiei şi dorinţei lui Nobel. S-a decis că premiile vor purta numele lui Nobel. Iar toate instituţiile, care vor examina candidaturile pentru decernarea premiului Nobel, să fie nonguvernamentale.

$$$

 AURELIU BARANGA

Pe numele său adevărat Aurel Leibovici, Aurel Baranga s-a născut la 20 iunie 1913 la București și a murit în 10 iunie 1979, tot la București. Va urma cursuri de medicină, pe care le va finaliza în 1938. A profesat medicina doar câțiva ani, dedicându-se după 1944 carierei literare. Va începe ca poet avangardist, debutând în 1929, ca mulți alții, în „Bilete de papagal”, micuța dar ospitaliera revistă a lui Arghezi, după care va colabora cu revistele de avangardă „Alge” și „Unu”, alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Sesto Pals și Sașa Pană. Abandonează poezia în favoarea teatrului, devenind un prolific autor de comedii propagandiste. Din 1948 și până la moarte va conduce revista de umor „Urzica”, pe care a și înființat-o. A lucrat și la diverse reviste literare, iar la un moment dat a ajuns director artistic al Teatrului Național. În perioada proletcultistă a scris cu sârg piese ce preamăreau realizările clasei muncitoare și satirizau obiceiurile moșierilor și ale altor exponenți ai regimului burghezo-moșieresc. A debutat în teatru cu piesa „Bal în Făgădău”, urmată de „Iarbă rea”, din 1948, în care o fiică de boier încearcă să submineze eforturile inginerilor și muncitorilor harnici și inimoși de a construi societatea socialistă. Evident, clasa muncitoare va triumfa împotriva sabotoarei. Piesele lui următoare nu se îndepărtează prea mult de acest tipar: personaje bombastice, care preamăresc eroica luptă a comuniștilor împotriva naziștilor și pentru îndeplinirea revoluției socialiste. În cele din urmă, odată cu „Mielul turbat”, începe să-și valorifice umorul și textele sale devin acceptabile. Multe dintre piesele sale ironizează birocrația din instituțiile de stat, care este învinsă în final de câte un angajat onest și inimos. O altă temă de predilecție a dramaturgului este nefericirea conjugală, ca în „Fii cuminte, Cristofor!”, în care compozitorul Cristofor Bellea, sătul de monotonia menajului său cu soția Ema, încearcă să aibă o aventură cu nevasta unui amic. Evident, nu reușește să-și finalizeze intențiile, ba mai mult, se trezește în fața perspectivei de a rămâne singur, deoarece Ema îl anunță printr-o scrisoare că vrea să-l părăsească. Treptat, comediile lui încep să aibă tot mai mult succes, fiind montate peste tot, cu largul sprijin al autorităților comuniste. „Siciliana”, „Opinia publică”, „Sfântul Mitică Blajinul” au succes la public, fiind jucate peste tot, spectacolul „Siciliana” de la dispărutul Teatru „Ion Vasilescu”, cu Dem Rădulescu pe afiș, stabilind recorduri de longevitate și încasări la vremea respectivă. Indiscutabil, Aurel Baranga n-a avut sclipirea lui Tudor Mușatescu, nici profunzimea lui Teodor Mazilu, dar a fost un bun meseriaș. Probabil că astăzi greu și-ar mai găsi locul în repertoriile teatrelor, dar tinerii dramaturgi ar trebui să-l citească, cel puțin pentru a învăța câteva dintre trucurile unui umorist de modă veche.

Aurel Baranga (1913 – 1979) (în timpul colaborării la "Alge" se semna Aureliu Baranga) Redactor la “Lumea românească” (1937-1939), la “România liberă” (1944 -1948), redactor şef la “Urzica”, secretar literar la Teatrul Naţional (1949-1952), director artistic al Teatrului Naţional (1958 -1962). Opera: “Bal la Făgădău” (1946); “Bulevardul împăcării” (1950); “Mielul turbat” (1952); “Pamflete” (1955); “Siciliana” (1961); “Adam şi Eva” (1961); “Fii cuminte, Cristofor!” (1963); “Sfântul Mitică Blajinul” (1965); “Opinia publică” (1967); “Interesul general” (1971); “Simfonia patetică” (1973); “Teatru” (1973); “Poezii” (1973). Traduceri din: V. Kataev, J.-P. Sartre, Lope de Vega, Moliere.

Femur sintetic

Ce oranjadă pe cadranele veline

Când orhidee, meridianele firave

Deschid induxului de aniline

Hangarele Prinţesei Scandinave.

Dar pendularea submarinului de tuș

Pe aleile sculptate'n esofag

Și ce coktail amprentele de plus

Pe toga ultimului mag.

Femur sintetic, cicatrice în auz

Cu cerul distilat în ebrubeta-navă

Cu hidrargirul din havuz

Striga târziu Prinţesa Scandinavă.

(“Alge” – octombrie 1930)

Reîntoarcere în trup

Dar ochii principesei n'au mai jucat ping-pong,

Când şi-a simţit în carne sculptată o vertebră.

Îi răsunau în creieri halucinări de gong

Și sala de spectacol se turmenta în febră.

Foyerul era vid închis şi pneumatic,

Compresele, afişe, se condensau în trup,

Arhipelagul cărnii se răsturna prizmatic,

Se dilatau sub pleoape pupile ce se rup.

Dar ochii principesei din nou jucau ping-pong,

Când glasul şi sondajul scurmau în claviatură,

Afişe de spectacol de mare anvergură

Și sânii principesei, cum piese de Mah-jong.

(“Alge” – noiembrie 1930)

Sondaj interior

Dar latifundiile închid un parc ca un ierbar,

O terra-novă'n linoleum, eşarfe'n curcubee,

O junglă care'nchide peronul unghiular

Și ce panteră albastră se sbate pe alee!

Staţiune transalpină cu bulevarde'n plus

Și cu gingii de gumă, fardate şi hilare,

Un transatlantic abordează surâsul ca un duş,

Pe arenele ştiute, adânci şi circulare.

Cum intersecă şi succed metrourile albastre,

Islanda răsturnată de golf-stream-ii afoni,

Același gang reflectă un insectar de aster

Și se tărîsc spre dânsul călugări teutoni.

(“Alge” – noiembrie 1930)

$$$

 TEOFIL BUGNARIU

Teofil Bugnariu (n. Mica, Cluj, 1905 - d. 1992, Cluj Napoca): Poet, traducător, istoric literar și etnograf. A debutat absolut în 1923 în revista Cosînzeana. Poeziile sale au fost incluse în antologiile Noua lirică ardeleană (1935), Poeți tineri ardeleni (1940), Transilvania în poezia românească (1943). Coautor la volumele: George Coșbuc, bibliografie (1965); Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc (vol. I, 1800 - 1891, 1968); Slavici, biobliografie (în colaborare, 1973).

Înviere

Nu răscoliţi în taina mea ca nişte furi

Şi nu-mi zîmbiţi viclean şi muşcător

Din mii de ochi aprinşi,

Din mii de guri...

Plec înapoi de-acum;

- Nu mă'ntrebaţi ce mi-a întors cărările de-odată. —

Plec înapoi, spre apa frământată

A râului vieţii...

înapoi

Spre clocotul nebiruit şi larg,

În care tu, nestăvilită undă,

Alergi când înspre cer, când prin noroi

În ritmul bucuriei de viaţă...

Plec înapoi, plec înapoi !..

... Şuviţă răsvrătită, m'am desprins

Din râul larg — acelaşi ori şi când —

Şi'n loc să cad, am năzuit să urc

Spre soarele ce mă chema aprins

Pe înălţimi de gând. —

Dar azi

— Când desnădejdea-mi flutură’n obraz —

înfrânt în însuşi miezul sfânt al vieţii,

Cobor în fugă albele cărări

Ce m'au purtat spre culmile pleşuve

Cu tremur lucitor, din zări în zări...

Când mă întorc setos spre vechiul drum,

Tot blestemul ce mi-a'nflorit pe buze

În bici de foc aş vrea să-l împletesc,

Şi'n chiot prăvălatic şi nebun

Cu şerpuiri de fulger să-l arunc

De-asupra mincinoaselor înalturi, —

Să piară toate'n flacără şi'n scrum!

(... Hei, cine râde'n mine-aşa amar

Ca'n ziua răstignirii, pe Golgotha

Batjocura ne'ncrezătorului tâlhar?!)

 *

Nu răscoliţi în taina mea ca nişte furi

Şi nu-mi zâmbiţi viclean şi muşcător

Din mii de ochi aprinşi,

Din mii de guri.

Joc păgânesc îmi curge azi în vine,

Şi simt întreagă bucuria humii

Cum tremură şi cum musteşte'n mine;

Să cânte toate clopotele lumii!..

În vifore de glasuri curgătoare

Vestească în văsduhuri şi'n prăpăstii,

Că sfărâmând ispita ucigaşe,

Omul,

S'a reîntors în viaţă din ruini,

Alăturea de bucurii să-şi poarte

Şi crucea

Şi cununa grea de spini..,

Să cânte toate clopotele lumii

Vestind în larguri bucuria vieţii

Și omenescul înviat din moarte!

Să cânte toate clopotele lumii

Şi sufletul — tămâie, — să mi-l poarte

împrăştiat pe bucuria humii...

...Să cânte toate glasurile vieţii,

Să cânte toate clopotele lumii!...

Sfârșit simplu...

În patul de spital dărăpănat

A mai murit azi noapte un soldat ...

Şi nimeni nici o cruce nu i-a'ntins

Nici lumânări de mort nu i-a aprins ...

Nici nu l-au plâns şi nici nu l-au strigat,

Şi nici un sgomot nu la tulburat.

Când dimineaţa a venit apoi

Pe drumurile pline de noroi,

Şi-a săgetat c'o suliţă de soare

Prin geamurile'nguste şi murdare,

A mai găsit un palid mort,

Culcat

În patul de spital dărăpănat ...

Şi cum stătea aşa

întins pe spate,

Cu braţele pe piept încrucişate,

I-a risipit pe frunte-o mână plină

De bani mărunţi şi galbeni, de lumină.

L-au dus apoi pe o targă învelită

Într-o baracă proaspăt văruită,

Şi patru braţe tari

De camarad,

L-au aşezat într-un cosciug de brad.

Spre sară.

A venit posomorit

Un popă alb, cu patrafiru'n gât,

Şi peste fruntea palidă şi lată

A murmurat o rugăciune'nceată,

Pe când afară'n rânduri înşiraţi

ÎI aşteptau gorniştii'ngenunchiaţi.

Şi a pornit convoiul,

Liniştit,

Cu mortul în cosciug înghesuit,

Și nimeni nu plângea în urma lui

Şi nu-l striga chemarea nimănui

Când goarnele sunau prelung

Şi stâns. —

Şi nici un glas de clopot nu l-a plâns ...

Şi l-au lăsat acolo'n cimitir

Cu crucile fărtaţilor în şir,

Şi l-au lăsat subt glie,

Apăsat,

Şi-au coborît cu pasul trăgănat ...

... Şi nici un glas de clopot nu l-a plâns

Când goarnele sunau prelung

Şi stâns. —

Şi nici un glas de clopot n'a avut,

Şi nici un prieten nu l-a petrecut ...

(poezii publicate în revista Cosînzeana - nr. din 4 aprilie și 23 mai 1926)

Drum mărunt

Prietene,

îţi mai aduci aminte?

În ochi ne-ardea lumină ne'ncepută

şi limba nu ne încăpea'n cuvinte.

Când trup de cremene purtam subt paşi

şi ochii scânteiau oţel în soare,

ce zid de gând mai stăruia vrăjmaş

subt vrerea noastră-atotcotropitoare?

Văpaia din priviri ce s'a făcut?

Avântul de săgeată, cine,

cine

ni l-a îndoit pe drum îngust de lut?

Ce ochi semeţ, ce braţ ne'nduplecat

a risipit pe câmpuri şi pe drumuri

zulufii celor optsprezece ani,

şi trupul drept, şi gândul, sbor rotat

spre cerul numai prieteni şi duşmani?

Năluca iar a râs prin vremi, amar.

Prietene.

îţi mai aduci aminte?

Pe-atunci purtam aripi şi beam nectar

şi limba nu ne încăpea'n cuvinte...

...Azi,

acelaşi drum mărunt, al tuturor,

acelaşi crug de soare şi de stele,

iar gândul - vultur săgetat în sbor.

şi-a ostoit svâcnirile rebele.

Lăuntric ochiul zarea şi-a răsfrânt,

și gândul nu mai stăruie catarg.

Acelaşi drum, mărunt, lângă pământ,

cuvântu-i gol, ca un sicriu prea larg.

Curgând mărunt,

comun,

ca orişicare,

doar inima se mistuie subt jar.

Tăios, - a hulă sau a remuşcare? -

Năluca iar a râs prin vremi, amar.

Tristia

Azi nu vreau nimic, nimic...

Versurile mele vor fi simple şi triste:

fără nici o podoabă de ritm,

fără nici o scânteie de gând,

fără nici o fărâmă de sens.

Călugăriţe negre şi mici,

cuvintele,

să curgă doar în adormitoare tăcere înceată:

turmă ascultătoare de furnici nevăzute

peste golaşe imaşuri de suflet.

Azi nu vreau nimic, nimic...

Nici lacrimă,

nici gând,

nici râs,

nici jar de avânt,

nici fard de paiaţă nebună şi tristă -

nimic...

Dincolo de mine şi voi,

în culcuşuri de stânci trăsnite pe culmi,

- greu ca furtuna ce fierbe'n văzduh -

sub arcuşuri aspre de făgăduiri

cântă sfâşietor viorile durerilor.

(poezii publicate în revista Gând Românesc – nr. 7-9 septembrie 1939)

$$$

 TELEPATIA

Telepatia, unul dintre cele mai fascinante și enigmatice fenomene, deşi este contestată încă de o mare parte a lumii ştiinţifice, pentru că nu a putut fi explicată şi demonstrată deocamdată în mod convingător, suscită totuşi tot mai mult interesul cercetătorilor şi este o realitate că experienţe de telepatie se fac în multe laboratoare ale lumii.

Definită ca un transfer direct al gândurilor de la distanţă, de la o persoană (emițătorul) la o altă persoană (receptorul), fără a trece prin canalele senzoriale obișnuite (văzul, auzul) – o formă de percepţie extrasenzorială – telepatia, spunea un celebru astronom din secolul al XIX-lea, Camille Flammarion, “trebuie să fie considerată de către știință o realitate incontestabilă, deoarece forțele psihice există cu adevărat, doar natura lor nu ne este cunoscută”.

Aproape un secol mai târziu, un laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 2020, Roger Penrose, matematician și fizician, cu remarcabile contribuţii în domeniul fizicii matematice, relativității generale și cosmologiei, a postulat existența unei biofizici cuantice a minții, deschizând calea către înțelegerea telepatiei din punct de vedere științific.

Roger Penrose, împreună cu Stuart Hameroff, medic anestezist de la Universitatea din Arizona, au fundamentat, practic, un nou domeniu de cercetare, contrariind pe reprezentanţii ştiinţei convenţionale, pentru care gândirea este doar un proces biochimic şi, prin urmare, nu se manifestă dacă nu este perceput niciun stimul material. Or, telepatia se caracterizează tocmai prin absența acestui stimul material.

Un alt laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, Brian David Josephson, pasionat şi de fenomenele paranormale, a susținut în repetate rânduri existența telepatiei. Interesat de fizica cuantică, el a propus o nouă înțelegere a legilor universului, susţinând că realitatea “obiectivă”, așa cum o numim, provine din adâncurile memoriei umanității, în timp ce “anomaliile”, precum sincronicitatea lui Jung sau transmisiile hipnotice ar fi “manifestări ale voinței individuale”.

Telepatia – fapte comune şi exemple celebre

Telepatia pare să se manifeste frecvent între persoanele cu conexiuni emoționale puternice, care creează un “canal” pentru transmiterea gândurilor. Diverse situaţii de viaţă sau experimente ştiinţifice au arătat că există, indubitabil, o comunicare subtilă intre mamă şi copil, intre gemeni identici care recunosc adesea senzații sau gânduri similare, chiar dacă se află la distanțe mari unul de celălalt, intre membri ai familiei (mai ales în cazul unor emoţii intense), între oameni şi animalele lor de companie etc.

Cercetările în neuroștiințe au evidenţiat că, în astfel de situaţii, se produce o sincronizare a undelor cerebrale, care, chiar dacă nu este o dovadă clară a telepatiei, pune în evidenţă o formă de comunicare subtilă.

Muzicienii și oamenii extrem de sensibili din punct de vedere emoțional par a avea o înclinație naturală către telepatie, întreţinută de ani de practică în armonizarea propriilor expresii cu cele ale altora, făcându-i astfel deosebit de receptivi la stările emoţionale comune.

George Bizet şi mezzo-soprana Célestine Galli-Marie

Un exemplu intrigant, citat adesea în discuțiile despre telepatie, este al unei cunoscute mezzo-soprane de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Célestine Galli-Marie, faimoasă pentru interpretarea rolului principal din opera “Carmen”, de Georges Bizet.

La data de 2 iunie 1875, în timp ce era pe scenă, Galli-Marie a încetat brusc să cânte, simțind un fel de neliniște inexplicabilă. Revenind în culise, ea și-a exprimat convingerea că lui Bizet i s-a întâmplat un eveniment nefericit. Într-adevăr, Bizet suferise un infarct grav și murise două ore mai târziu.

Exerciţii de comunicare telepatică în timpul misiunii Apollo 14

În timpul misiunii Apollo 14, din 1971, care a dus oameni pe Lună, Edgar Mitchell, un astronaut fascinat de parapsihologie, a profitat de “timpul liber” pentru a conduce un experiment de telepatie fără precedent. Din spațiu, pe orbita Pământului, el a căutat să trimită mesaje telepatice către doi prieteni de pe Pământ.

Edgar Mitchell a făcut 150 de încercări separate de a-și transmite gândurile din capsula spațială unei persoane de pe Pământ şi se pare că acest experiment a produs rezultate semnificative statistic.

“Am efectuat experimentul în timpul liber cu prietenii mei – mărturisea astronautul. A fost cu adevărat o experiență foarte personală și nu am avut de gând să o facem publică. Experimentul nu schimbă nimic, dar a arătat că ceea ce a funcționat în laborator a funcționat și în spațiu, cu aceleași rezultate foarte pozitive. Profesioniștii din domeniu au considerat acest lucru semnificativ. În telepatie, spațiul nu contează”.

Telepatia – comunicarea intuitivă între oameni sau între oameni şi animale

Comunicarea intuitivă cu animalele, ca o formă de comunicare telepatică, este un domeniu care fascinează și intrigă mulți oameni, de multă vreme, de la proprietarii de animale de companie, până la cercetătorii comportamentului animal.

Deschizător de drum în cercetarea acestui fenomen este britanicul Rupert Sheldrake, redutabil specialist în biochimie şi în fiziologie. Nenumărate experimente l-au condus la concluzia că “telepatia este profund înrădăcinată în natura noastră și foarte extinsă în regnul animal”.

El este convins de altfel că, la un moment dat, în evoluția lor, oamenii au avut și ei un al șaselea sau al şaptelea simţ, dar și-au pierdut această abilitate când nu a mai fost nevoie de aceasta sau nu a mai fost folosită.

Multe dintre cărţile sale – “Seven Experiments that could change the world” (“Șapte experimente care ar putea schimba lumea”, 1994), “Dogs That Know When Their Owners Are Coming Home” (“Câini care știu când stăpânii lor se întorc acasă”), “The Sense of Being Stared At” (“Sentimentul de a fi privit”, 2003) s.a.m.d – au bulversat lumea ştiinţifică, Rupert Sheldrake fiind criticat de unii că ar fi abandonat rigoarea ştiinţei clasice, în favoarea parapsihologiei şi a gândirii magice, alţii recunoscând originalitatea abordării şi acceptând că ceea ce nu înţelegem nu ar trebui respins din principiu.

Telepatia, în viziunea lui Rupert Sheldrake, ar explica, de exemplu, coincidenţele, intuiţiile noastre, comunicarea subtilă intre mamă şi copil sau faptul că animalele de companie (câini, pisici etc.) ştiu cu mult înainte când stăpânii lor se întorc acasă. Astfel de situaţii s-ar explica, spune cercetătorul, pe baza “câmpurilor morfice”, care ar conţine energie sau informaţie şi ar avea un rol decisiv în comportamentul fiinţelor vii.

Telepatia din perspectiva cercetărilor actuale

În prezent, se poate constata că, deşi cea mai mare parte a lumii ştiinţifice continuă să respingă posibilitatea comunicării telepatice, în sens tradiţional, se fac totuşi experimente pentru găsirea unor tehnologii (interfeţe creier – computer) care să permită oamenilor să comunice direct, prin gânduri, şi se pare că mai este foarte puţin până la a se ajunge la o astfel de performanţă, care va schimba fundamental multe aspecte ale vieţii noastre.

De asemenea, comunicarea “brain to brain” (comunicare între creiere), fără apelul la mijloacele tradiționale de comunicare, cum ar fi limbajul vorbit, limbajul scris, semnalele vizuale etc., asociată cu telepatia, ar putea deveni realitate, prin conectarea creierelor mai multor indivizi prin intermediul unei interfețe neuronale computerizate, numită BCI (“brain computer interface”). Acest instrument înregistrează, codifică și decodifică impulsurile electrice, care pot fi transmise apoi prin radio, Wi-Fi, internet etc.

O experienţă reuşită de telepatie s-a produs în 2014, când o echipă de cercetători de la Harvard Medical School și de la Universitatea din Barcelona au experimentat transmiterea unui mesaj “brain to brain” (un salut, “Hola!”) între un cercetător aflat în Strasbourg, Franţa, şi altul în India, la 7 700 kilometri distanţă. Persoana din India a transmis mesajul, purtând o cască cu electrozi, iar cea din Franta a putut să “vadă” în creier nişte fulgere de lumină şi să decodeze mesajul.

Pornind de la acest experiment, cercetătorii din Silicon Valley, unde se află cele mai mari corporații de înaltă tehnologie din lume, au mers mai departe şi au reuşit să pună la punct un dispozitiv în infraroşu capabil să anticipeze cuvintele participanţilor la experiment (fără ca acestea să fie rostite) şi care permite vizualizarea imaginilor mentale pe un computer. Următorul pas va fi conceperea unor implanturi neurale capabile să codifice undele noastre cerebrale în informații.

Telepatia – o “nouă frontieră a puterii”?

Paradoxal este faptul că telepatia, ca fenomen (natural) ale cărui mecanisme omul nu le-a putut descifra încă, pe de o parte, este negată şi, în virtutea unor stereotipii de gândire, este dusă în zona paranormalului, teorii precum cele ale lui Roger Penrose sau Rupert Sheldrake, care mizează pe recuperarea unor abilităţi pierdute ale omului sau pe înţelegerea energiilor subtile care ne guvernează, sunt respinse sau discreditate, iar, pe de alta, se caută tehnologii performante, care să fie capabile să “citească” mintea şi gândurile.

Într-un viitor apropiat, ni se spune, prin simpla conectare la un computer vom putea să intervenim, prin gând, asupra realităţii – ne vom îndrepta gândul spre ecranul televizorului și programul selectat se va deschide, ne vom îndrepta gândul spre aparatul de cafea și cafeaua se va pregăti etc. Încântaţi de astfel de performanţe, într-o altă etapă creierul se va conecta direct la alt creier. Ce se va întâmpla atunci?

Inadvertenţele din lumea ştiinţifică referitoare la telepatie ridică, desigur, semne de întrebare în legătură cu intenţiile celor care nu par a căuta recuperarea unei calităţi pierdute a fiinţei umane, ci “simularea” acesteia cu ajutorul tehnologiei – telepatia asistată de computer.

Să fie această preocupare doar în scopuri medicale? Sau vizează, poate, şi altceva, după cum afirma Shoshana Zuboff, profesor la Harvard, psiholog, filozof și savant – “altceva” insemnând manipularea mentală (implicit suprimarea vieţii private), controlul a milioane de oameni, o “nouă frontieră a puterii”, într-un aşa-numit “capitalism de supraveghere”?

$$$

 SOLON

Solon ( c. 630 – c. 560 î.Hr.) a fost un om de stat, legiuitor, filozof politic și poet arhaic atenian. El este unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei și a fost creditat pentru a fi pus bazele democrației ateniene. Eforturile lui Solon de a legifera împotriva declinului politic, economic și moral au avut ca rezultat reforma constituțională, care a răsturnat majoritatea legilor lui Dracon.

Reformele lui Solon au inclus scutirea datoriilor, cunoscută și celebrată mai târziu printre atenieni ca „seisachtheia” (scuturarea de poveri). El este descris de Aristotel în „Constituția Atenei” drept „primul campion al poporului”. Demostene a creditat reformele lui Solon cu începutul unei epoci de aur.

Cunoștințele moderne despre Solon sunt limitate de faptul că lucrările sale supraviețuiesc doar fragmentare și par să prezinte interpolări ale unor autori mai târzii. Este și mai limitată de lipsa generală a dovezilor documentare și arheologice care acoperă Atena la începutul secolului al VI-lea î.Hr.

Autorii antici precum Philon din Alexandria, Herodot și Plutarh sunt principalele surse, dar au scris despre Solon mult după moartea sa. Oratorii din secolul al IV-lea î.Hr., precum Aeschines, au avut tendința să-i atribuie lui Solon toate legile proprii, din timpuri mult mai târzii.

Solon s-a născut la Atena în jurul anului 630 î.Hr. Familia sa s-a remarcat în Attica deoarece aparținea unui clan nobil sau eupatrid. Tatăl lui Solon era probabil Execestide. Dacă da, descendența sa ar putea fi urmărită până la Codrus, ultimul rege al Atenei. Potrivit lui Diogenes Laërtius, el avea un frate pe nume Dropides, care a fost un strămoș (șase generații îndepărtate) al lui Platon. Potrivit lui Plutarh, Solon era rudă cu tiranul Pisistratus, deoarece mamele lor erau verișoare. Solon a fost în cele din urmă atras în căutarea nearistocratică a comerțului.

Când Atena și vecinul și rivalul ei din Golful Saronic, Megara, își contestau stăpânirea Salaminei, Solon a fost numit conducătorul forțelor ateniene. După dezastre repetate, Solon a reușit să îmbunătățească moralul trupelor printr-o poezie naționalistă pe care a scris-o despre insulă. Sprijinit de Pisistratus, el i-a învins pe Megarieni fie printr-un truc viclean, fie mai direct printr-o luptă eroică în jurul anului 595 î.Hr. Megarienii au refuzat însă să renunțe la revendicarea lor. Disputa a fost înaintată spartanilor, care în cele din urmă au acordat Atenei posesia insulei pe baza cazului pe care Solon l-a propus. Plutarh mărturisește admirația pentru elegia lui Solon. Același poem a fost spus de către Diogenes Laërtius că i-a stârnit pe atenieni mai mult decât orice alte versuri scrise de Solon:

Să mergem la Salamina să luptăm pentru insulă

Dorim să alungăm rușinea noastră amară!

Un fragment descrie pâini și prăjituri: 

Ei beau și unii ciugulesc prăjituri cu miere și susan (itria), alții pâinea lor, alți „gouroi” amestecați cu linte. În acel loc, nici o prăjitură nu a fost indisponibilă dintre toate cele pe care pământul negru le poartă ființelor umane și toate au fost prezente fără încetare.

Potrivit lui Diogenes Laertius, în 594 î.Hr., Solon a fost ales arhon, sau magistrat-șef. Solon a abrogat toate legile lui Dracon, cu excepția celor referitoare la omucidere.

În timpul lui Solon, multe orașe-stat grecești au văzut apariția tiranilor, nobili oportuniști care preluaseră puterea în numele intereselor secționale. Solon a fost descris de Plutarh ca fiindu-i acordat temporar puteri autocratice de către cetățenii atenieni pe motiv că avea înțelepciunea de a rezolva diferențele lor într-un mod pașnic și echitabil pentru ei. Unii savanți moderni cred că aceste puteri au fost de fapt acordate la câțiva ani după ce Solon a fost arhonte, când ar fi fost membru al Areopagului și probabil un om de stat mai respectat de semenii săi.

În calitate de arhont, Solon a discutat cu câțiva prieteni despre reformele intenționate. Știind că era pe cale să anuleze toate datoriile, acești prieteni au luat împrumuturi și au cumpărat prompt niște terenuri. Bănuit de complicitate, Solon și-a respectat propria lege și și-a eliberat propriii debitori, în valoare de cinci talanți (sau 15 după unele surse). Prietenii săi nu și-au plătit niciodată datoriile.

După ce și-a încheiat lucrarea de reformă, Solon a renunțat la extraordinara sa autoritate și a călătorit în străinătate timp de zece ani, astfel încât atenienii nu l-au putut determina să abroge vreuna dintre legile sale.

În patru ani de la plecarea lui Solon, vechile rupturi sociale au reapărut, dar cu unele complicații noi. Au existat nereguli în noile proceduri guvernamentale, aleșii au refuzat uneori să demisioneze din funcțiile lor și, uneori, posturi importante au fost lăsate vacante. S-a spus chiar că unii oameni l-au învinuit pe Solon pentru necazurile lor. În cele din urmă, una dintre rudele lui Solon, Pisistratus, a pus capăt facționalismului prin forță, instituind astfel o tiranie câștigată neconstituțional. În relatarea lui Plutarh, Solon i-a acuzat pe atenieni de prostie și lașitate pentru că a permis ca acest lucru să se întâmple.

Prima oprire a lui Solon în călătoriile sale a fost Egiptul. Acolo, potrivit lui Herodot, l-a vizitat pe faraonul Egiptului, Amasis al II-lea. Potrivit lui Plutarh, el a petrecut ceva timp și a discutat despre filozofie cu doi preoți egipteni, Psenophis din Heliopolis și Sonchis din Sais. Un personaj din două dintre dialogurile lui Platon, Timeu și Critias, susține că Solon a vizitat templul lui Neith din Sais și a primit de la preoții de acolo o relatare despre istoria Atlantidei. Apoi, Solon a navigat în Cipru, unde a supravegheat construirea unei noi capitale pentru un rege local, în semn de recunoștință pentru care regele a numit-o Soloi.

Călătoriile lui Solon l-au adus în cele din urmă la Sardes, capitala Lidiei. Potrivit lui Herodot și Plutarh, s-a întâlnit cu Cresus și i-a dat sfaturi regelui lidian, pe care Cresus nu a reușit să le aprecieze până când a fost prea târziu. Cresus se considerase a fi cel mai fericit om în viață și Solon îl sfătuise: „Nu considera pe om fericit până nu va fi mort”. Raționamentul a fost că, în orice moment, averea s-ar putea întoarce chiar și pe cel mai fericit om și-i poate face viața mizerabilă. Abia după ce și-a pierdut regatul în fața regelui persan Cyrus, în timp ce aștepta execuția, Cresus a recunoscut înțelepciunea sfatului lui Solon.

După întoarcerea sa la Atena, Solon a devenit un adversar ferm al lui Pisistratus. În semn de protest și ca exemplu pentru alții, Solon stătea în fața propriei sale case în armură completă, îndemnând pe toți cei care treceau să reziste mașinațiunilor potențialului tiran. Eforturile lui au fost zadarnice. Solon a murit la scurt timp după ce Pisistratus a uzurpat cu forța puterea autocratică pe care Atena i-a acordat-o cândva în mod liber. Solon a murit în Cipru în jurul vârstei de 70 de ani și, conform voinței sale, cenușa sa a fost împrăștiată în jurul Salaminei, insula unde s-a născut.

Pausanias l-a enumerat pe Solon printre cei șapte înțelepți, ale căror aforisme împodobeau templul lui Apollo din Delphi. Stobaeus în „Florilegium” relatează o poveste despre un simpozion în care tânărul nepot al lui Solon cânta o poezie a lui Safo: Solon, auzind cântecul, l-a rugat pe băiat să-l învețe să-l cânte. Când cineva a întrebat: „De ce ar trebui să-ți pierzi timpul cu asta?”, Solon a răspuns: „ἵνα μαθὼν αὐτὸ ἀποθάνω”, (Ca să-l învăț înainte de a muri) Totuși, Ammianus Marcellinus a povestit o poveste similară despre Socrate și poetul care îl identifică pe Stesichorus aproape identic în termeni: „ut aliquid sciens amplius e vita discedam”, (pentru a părăsi viața știind puțin mai mult).

$$$

 SHIRLEY TEMPLE 

Majoritatea americanilor o cunosc pe Shirley Temple drept copilul actor adorabil cu părul creț care a umplut cinematografele din 1935 până în 1938. După ce s-a bucurat de o carieră de succes ca animatoare, Temple s-a dedicat serviciului public, lucrând ca politician și ambasador.

Shirley Temple s-a născut pe 23 aprilie 1928 în Santa Monica, California. Mama ei era casnică, iar tatăl ei lucra la o bancă. În copilărie, Temple a arătat interes pentru arte. Îi plăcea să danseze și să cânte. În 1931, mama ei a decis să o înscrie la școala de dans. După ce un director de casting a observat-o în clasă, i s-a oferit un contract pentru a apărea în scurtmetraje. În cel mai scurt timp, Temple a atras atenția unui mare studio de film.

Cariera de actorie a lui Temple a început cu stângul. A fost vedeta în mai multe scurtmetraje nereușite. În 1933, un agent de talente a recunoscut-o dansând în holul unui hotel și a luat-o-o imediat la Fox Film Corporation. În următorii câțiva ani, Temple a avut succese la box office. Ea a fost chiar onorată cu un Oscar în miniatură pentru actoria ei. Cu părul ei creț și gropițele din obraji, ea a captat inimile americanilor în timpul uneia dintre cele mai grave recesiuni economice din țară, „Marea Depresiune”. Filmele ei s-au centrat adesea pe teme joviale care le-au oferit americanilor o scăpare în timpul greutăților.

Deși Temple a fost una dintre cele mai populare actrițe, ea a rămas prost plătită. De când era mică, finanțele ei erau gestionate de părinții ei. Familia ei s-a luptat pentru ca ea să primească o compensație justă în calitate de copil actor. De-a lungul carierei sale, marca Temple a fost folosită în produse populare. Fanii dețineau haine Temple, partituri și săpun. În 1958, Temple a găzduit un serial de televiziune numit „Shirley Temple's Storybook”. Spectacolul a fost anulat, dar rolul ei a generat o altă linie de mărfuri de succes, care includea păpuși, genți de mână și cărți de colorat. La apogeul carierei sale, Temple a susținut mai multe companii importante, cum ar fi General Electric și Quaker.

Pe măsură ce Temple îmbătrânea, atractivitatea ei de copil vedetă a scăzut. A jucat în câteva filme în adolescență și chiar a trecut la radio pentru o perioadă scurtă de timp. În cele din urmă, Temple a decis să-și îndrepte atenția în altă parte. În 1967, ea a început să se uite spre politică. S-a alăturat Partidului Republican și a candidat pentru un loc în Congres. Deși nu a câștigat, campania ei a marcat începutul unei lungi cariere în politică. În 1974, a fost numită ambasadorul SUA în Ghana. Ea a lucrat și ca ambasador în Cehoslovacia sub președintele George HW Bush. În poziția ei, Temple a jucat un rol crucial în negocieri și relații diplomatice internaționale. Pentru serviciul ei, a fost numită ofițer onorific al serviciului extern.

Temple a primit diverse premii de-a lungul vieții. A fost recunoscută de „Screen Actors Guild” de Centrul American pentru Filme pentru Copii. Ea a fost, de asemenea, onorată de Centrul Kennedy. În 2014, Temple a murit la vârsta de 85 de ani, lăsând în urmă o carieră de succes în serviciul public și divertisment.

$$$

 SCRISOAREA REGINEI MARIA CĂTRE FIUL SĂU

Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să spună o mamă fiului său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară?

Aveai totul: o țară care avea nevoie de tine, o muncă măreatță înaintea ta, un viitor mare, un cămin fermecător, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți cari te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți cari merg spre bătrânețe, cari și-au dat viața pentru o misiune pe care tu trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le svârli deoparte ca pe lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți recunosc străduințele.

Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și dacă n’ai avut încă destul este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și lipitori în locul celor cari dorindu-ți binele, s’au ridicat în fața primejdiei ca să strige: Ia seamă!, pentru că te iubeau mult, pentru că aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.

Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai scumpe dorințe?

A iubi adânc nu însemnează a merge orbește după ceeace omul poate să dorească într’un moment de înebunire. A iubi însemnează să încerci să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l ajuți să trăiască, cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor, să încerci să-l încurajezi ca să accepte partea sa de durere ca și partea de muncă și de plăcere.

Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceeace nu pot înțelege la tine este concepția ta de viață.

Care este concepția ta asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate.

Nu este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei, nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care plutesc în jurul tău?

Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație, atunci, într’adevăr ești nedemn să porți făclia.

Erai aici folositor pentru totul și la toți: erai născut pentru o moștenire glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și pentru cine?

Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul țării „cel dintâi născut român”, primul lor copil.

Erai nădejdea noastră, comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai.

Către soția ta, către mama ta nu spui nici un cuvânt.

Pentru el nu trimeți o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și odată cu el pe dulcea ta tovarășe pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice pe care i le-ai dat laș în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai imputări: că n’ai fost înțeles și acuzări că n’ai fost ținut în seamă.

Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să poți să nu-ți dai nici odată seama cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceeace ai făcut.

Lumea este mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te duci printre ei, întoarce-ți privirea spre cine și cu cine? Nici eu, mama ta, nu o știu.

Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată, chiar dacă pe noi ne părăsești? Chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii.

Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost încă fiul meu.

Atunci m’am ridicat ca o tigroaică, apărându-și puiul îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine, Carol, pentrucă mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință.

Dacă socotești că viața îți datorește totul și că tu nu-i datorești nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu.

Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și chiar sfâșiată în bucăți, zdrențuită într’atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei găsi încă bătând pentru tine până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie de ea adu-ți aminte de aceasta, Carol, și pentru băiatul cu șuvițele de aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară pe frunte, Carol, ultimul sărut de mamă.

Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă, eu Regina, trebuie să te svârl din mine, inima mea te va aștepta, totuși, la capătul fiecăruia din aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.

MARIA