$$$

 Ion Negulici, pictorul revoluționar, a murit în exil și a fost înmormântat în cimitirul din Pera

Ion Negulici, fiu al preotului Dimitrie Negulici și al Pelaghiei, s-a născut în 1812 în Câmpulung Muscel și a început învăţămîntul primar la singura şcoală de băieţi din zonă, înfiinţată de Doamna Chiajna pe lângă Biserica Sf. Ilie. A trecut apoi la „Şcoala după Uliţa Văii” a preotului Gheorghe Badea, unde a primit cele dintâi noţiuni de „începuturi de zugrăvie”. Contele Scarlat Rosetti, fost primar al Capitalei, venea adesea la Câmpulung să inspecteze activitatea Epitropiei Flămânda, fondată de unchiul său la 1765. Într-una din aceste călătorii, „izbit de aptitudinele cu totul extraordinare” ale copilului lon Negulici, Rosetti l-a adus, pe la 1823, la București, “în vestitul atelier de cusături al mamei sale, Maria Rosetti, unde îndemânarea la desen a micului artist s-a limpezit în scurtă vreme”. În 1826, a început liceul la Pensionatul Buchholzer şi l-a continut la Colegiul Sf. Sava, dar s-a retras de la cursuri din motive de sănătate şi pentru că, după cum mărturisea, „profesorii cei buni şi adevăraţi şi-au dat demisia, văzând halul învăţăturilor de acum şi văzându-se popriţi a spune adevărul de la catedră”.

În 1830, tânărul a plecat la Iaşi pentru a lucra în atelierul pictorului italian Niccolò Livaditti, refugiat politic din grupul carbonarilor, ajuns la Iași cu o trupă de actori francezi și devenit un portretist foarte apreciat de boierii moldoveni. Negulici a rămas timp de trei ani în capitala Moldovei, apoi s-a îndreptat spre Paris, împreună cu Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Docan, așa cum arăta Alecsandri într-o scrisoare către Ioan Ghica, oprindu-se în atelierul lui Leon Cogniet, considerat de contemporani ca o mare speranţă a picturii franceze. Apreciat de noul maestru, Ion Negulici a învăţat şi a lucrat în Franța pentru următorii patru ani. În 1837 a revenit la Câmpulung cu “ucenicia” încheiată și și-a improvizat un atelier în casa părintească, din această perioadă datând câteva dintre primele sale portrete (inclusiv cele ale părinților).

Artistul nu a rămas mult timp în orașul natal și, după un scurt popas la Piteşti, la începutul anului 1838 a sosit la Bucureşti, intrând în anturajul curții domnitorului Ghica. Din această epocă datează portretul lui C. A. Rosetti în uniformă, al lui Cezar Boliac, portretele familiei Budişteanu, Nicolae

Bălcescu şi al bătrânului Mănescu. Anul următor Ion Negulici a făcut o călătorie la Atena, după cum scrie „Curierul de Ambe Sexe” (nr. 15 din 1840): “Dl I. D. Negulici, artist în zugrăvie, zăbovindu-se mai multă vreme în Franţa şi întorcându-se în patria sa unde e cunoscut de mai de mult, a pornit acum în urmă în părţile Orientului, unde, în călătoriile sale, trecând şi prin Grecia, cu mulţumire vedem gazetele greceşti vorbind de talentele artistului român”, iar în 1841 s-a îndreptat din nou spre Paris, intrând de data aceasta în atelierul lui Michel Drolling, elevul marelui David, ca bursier.

Eforia Școalelor scria în raportul către domnitor:

“Ca să se poată dar forma în viitor dintre fiii acestei ţări artişti destoinici de a lăţi şi între români acest gust, Eforia a chibzuit a da mijloace deocamdată măcar numai unuia dintre tinerii ce se vor găsi cu mai multă aplecare la asemenea învăţătură, spre a se desăvârşi în vreuna din Academiile Europei. În privinţa aceasta, luându-se prilegiu de a cunoaşte lucrările d-lui Ion Negulici şi văzându-se că acest tânăr are fireşti dispoziţii la arta picturii şi că numai din lipsa cheltuielilor trebuincioase precurmându-şi învăţătura ce începuse în Academia de la Paris, s-a întors aicea, Eforia chibzueşte a da d-lui Negulici din Casa Şcoalelor câte 200 galbeni pe an, ca să meargă la Roma sau la Paris, spre a-şi desăvârşi la Academia de acolo, în curgere de cinci ani, începuturile ce au dobândit în arta picturii şi după acest soroc, să fie dator a se întoarce iarăşi aicea în Ţara Românească, ca să slujească într-un curs de alţi ani între profesorii publici, cu leafa ce se va hotărî în sfatul Eforiei, potrivită cu importanţa acestei îndatoriri.”.

La întorcerea în ţară, în 1848, pictorul a fost numit profesor de desen la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În această perioadă s-a aflat, alături de Nicolae Bălcescu, în conducerea „Societăţii Literare”, care masca „Frăţia” revoluţionară, asociaţia politică ce pregătea revoluţia de la 1848.

Pictorul Constantin Rosenthal a venit în Ţara Românească chemat, se pare, de Negulici, care îl cunoscuse la Viena şi care l-a introdus în cercurile revoluţionarilor români. Negulici, numit „printre cei dintâi revoluţionari” de „Poporul Suveran”, ziarul lui Bălcescu, a devenit prefect al județului Prahova, iar după înfrângerea revoluției a fost nevoit să fugă la Braşov. A plecat după aceea în exil la Constantinopole, apoi la Brussa. După aproape trei ani de când fusese silit să ia drumul surghiunului, îi scria fostului său dascăl şi protector, Heliade Rădulescu: „…Nu guvernul a ţinut buna ordine, cum zici dumneata, ci poporul a ţinut-o. El (poporul) şi-a susţinut mişcarea timp de trei luni, iar nu guvernul. Această faptă măreaţă, această faptă demnă de a ilustra penelul pictorului și pana poetului, aceasta faptă, în fine, a cărei suvenire şi tradiţie în inima românului va fi fecundă în fapte mari, poporul au făcut-o”.

“Exilat la Brussa „ca o simplă măsură politică“, însă „musafir al Sultanului“, drept recunoştinţă pentru sentimentele turcofile arătate de revoluţionarii români, plictisit şi obosit de certurile care izbucniseră printre prietenii şi tovarăşii de până atunci, bolnav de piept, Negulici, care între timp primise vizita soţiei sale, a obţinut permisia de a merge la Istanbul, unde îl ajunge moartea, în 1851”, scrie Gheorghe Oprescu despre sfârșitul vieții pictorului pașoptist.

Ion Negulici a încetat din viață pe 5 aprilie 1851, la vârsta de 39 de ani, în capitala Imperiului Otoman, departe de țara pentru care a luptat, și a fost înmormântat într-o groapă comună care astăzi nu mai există, împreună cu pictorul Barbu Iscovescu şi cu predicatorul Atanasie Luzin, tovarăşii săi de exil, la cimitirul ortodox din Pera.

În viaţa artistului este consemnat un episod aproape de necrezut pentru acea vreme, care dovedeşte spiritul său independent. Solicitat de domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, să-i facă portretul, Negulici a refuzat să meargă la palat, sub motiv că lumina şi cadrul portretului nu sunt potrivite, şi i-a cerut domnitorului “să se ostenească până la atelierul său”.

“A lăsat, date fiind condiţiile zbuciumate ale vieţii sale, un număr relativ mare de portrete, începând cu ale sale şi ale membrilor familiei sale. Din nou, şi la acest artist, întâlnim dificultatea de a separa opera sa desenată de cea litografiată; ambele se confundă aproape. Interesant este că Negulici, aproape singur dintre contemporani, este atras şi de peisaj. El şi-a dat seama, la un anume moment, de interesul care se deşteptase la cei din Apus faţă de populaţiile din Răsăritul Europei şi faţă de aspectul ţarilor din acea regiune”.

*** G. Oprescu, Viața românească, 1940

$$$

 Tony Bulandra, actor, organizator, director de trupă, animator, director de scenă şi soţ al Luciei Sturdza, a trecut la cele vesnice pe 5 aprilie 1943 (n. 13 martie 1881). 

Tudor Arghezi, despre Tony Bulandra, în „Bilete de papagal“ – text reprodus de Lucia Sturdza Bulandra, în cartea ei, „Amintiri… Amintiri…“

„Îi sînt dator, cînd frunzele încep să se ivească, să las o foaie să-i cadă din caiet pe mormînt. Îi sînt dator pentru că l-am ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat, pentru că l-am văzut trăindu-se pe scenă cu încredinţare.

Cîteodată, identic întotdeauna, l-am acuzat de monotonie, atunci cînd el avea dreptul de personalitate la ea — şi m-am căit, îi sînt dator şi pentru această întristare dator.

Îi sînt dator pentru cavalerismul lui, pentru linia neîntreruptă a unei vieţi, realizată pe un concept. Se vedea în el un decalc — de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă. Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe moral.

Îi sînt dator pentru că ştia să umble, să salute şi să rîdă cu măsură, elegant şi distant; pentru că nu s-a căciulit şi n-a primit căciulire. Curat ca un fulg, gătit şi zvelt ca o tuberoză, seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă. Nu mi-a părut niciodată actor pe scenă: era personajul adevărat, întreg în sine însuşi, era concentrat pînă la metal.

Îi sînt dator că se purta ca un prinţ, că vorbea graiul pe care-l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mălură, între ţiganii accentului şi ai conduitei, ca Făt-Frumos. Semeţia lui delicată n-a spus niciodată că a suferit.

Îi sint dator, pentru că l-am găsit ori de cîte ori l-am căutat, invariabil, ca o carte înmînuşată în fin marochin, la locul ei, pe marginea bibliotecii, de-a curmezişul, exemplar ales, de rafinament.

Îi sînt dator pentru că ultima oară cînd l-am întîlnit, acum cîteva luni, nu i-am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate. I-aş fi lăsat în palmă o amintire, intuiţia slovelor acestora, pe care nu le-a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.

Pămîntule, fii îngăduitor cu acest Hamlet. După aplauzele sălilor strălucite, nu te aşterne, timpule, cu uitarea ta peste el. Lasă vîntul să-i cînte din ghitară în singurătatea lui de acum. Lasă primăvara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător. El şi-a luat şi a plecat cu ele, toate sufletele pe care le-a născocit. Lasă-ne să ne aducem aminte şi noi.

Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt, cu şoapta ei de hîrtie…“ – Tudor Arghezi.

$$$

 5 aprilie: Condamnarea la moarte a lui Ethel și Julius Rosenberg, spionii care au dezvăluit sovieticilor secretele privind fabricarea armei atomice

La data de 5 aprilie 1951, la New York a avut loc procesul prin care au fost condamnați la moarte soţii Ethel si Julius Rosenberg, cetățeni americani acuzați că au transmis Uniunii Sovietice secretele de fabricație a bombei atomice. Soții Rosenberg au fost executați pe scaunul electric la 19 iunie 1953 în celebra închisoare Sing-Sing din statul New York. În ceea ce privește procesul celor doi spioni, el fost unul dintre cele mai mediatizate şi controversate procese desfășurate în plin Război Rece. Soţii Rosenberg, care făceau parte dintr-o reţea de spionaj controlată de Moscova, au fost acuzați că au livrat sovieticilor mai multe dosare top-secret despre tehnologia de fabricare a bombei atomice, din cadrul „proiectului Manhattan'’. Ethel și Julius Rosenberg au fost arestaţi după ce o rudă de-a lor, David Greenglas, cumnat cu Iulius Rosenberg și frate cu Ethel Rosenberg, i-a denunţat la FBI că transmit sovieticilor informaţii din zona cercetărilor atomice. După arestare, soții Rosenberg au fost anchetaţi și găsiţi vinovaţi de spionaj, fiind condamnați la moarte într-un proces ce a avut loc în ziua de 5 aprilie 1951. După acest proces, opinia publică americană a fost cuprinsă de panică, sursa principală a acestei stări de spirit fiind faptul că Uniunea Sovietică realizase deja primele teste nucleare, iar monopolul atomic al Statelor Unite era astfel amenințat. Chiar dacă soţii Rosenberg nu şi-au recunoscut niciodată vinovăţia, ei au sfârşit pe scaunul electric, iar finalul acestui proces face parte dintre acele cauze celebre care nu contenesc să alimenteze chiar și astăzi controverse şi polemici. Și totuși, la acea vreme, caracterul mediatizării a reflectat intens îngrijorarea Statelor Unite pentru pierderea poziției de singura putere nucleară, îngrijorare amplificată și de faptul că după descifrarea codurilor secrete folosite de ambasada sovietică din Washington, s-a descoperit că Moscova înfiltrase o serie de agenţi şi în locurile unde cercetătorii americani lucrau la o altă armă cu distrugere in masa și anume bomba cu hidrogen. 

 Lectia de istorie

$$$

 

ODA PROȘTILOR....

 ION PRIBEAGU

        Cu prostul care n-are şcoală

Te lupţi puţin şi-ai câştigat.

Dar duci o luptă colosală

Cu prostul care are şcoală!

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,

Şi actualii, dar şi foştii,

Cei mai deştepţi de pe Pământ

Au fost întotdeauna... PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoare

Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,

Mai bine urlă-n gura mare :

“Iubite Doamne, fă-mă... PROST!”

De ce să tragi ca la galeră,

Să-nveţi atâtea fără rost,

De vrei să faci o carieră,

Ajunge numai să fii... PROST.

În lumea asta cu de toate,

Unde se-nvaţă contra cost,

Păcat că nici o facultate

Nu dă şi diploma de... PROST.

Avem impozite cu carul,

Dar înotăm în sărăcie

Si ce buget ar avea statul

Dintr-un impozit pe... PROSTIE...

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,

Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !

O, Doamne, de ne-ar creşte grâul

Cum cresc recoltele de... PROŞTI.

Si-n lumea asta răsturnată,

Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,

Savanţii noştri mor de foame

Si numai PROŞTII sunt deştepţi.

$$$

 Sidney Poitier a fost mai mult decât un actor legendar; a fost un icon cultural care a spart barierele rasiale la Hollywood. Născut în 1927 în Miami, dar crescut în Bahamas, Poitier s-a confruntat cu rasismul și oportunitățile limitate când a intrat pentru prima dată în industria cinematografică. Cu toate acestea, talentul său pur și prezența demnă pe ecran l-au diferențiat. În 1955, Blackboard Jungle l-a pus în lumina reflectoarelor, dar The Defiant Ones (1958) i-a cimentat reputația de actor formidabil, obținându-i o nominalizare la Premiul Oscar. Poitier a scris istorie în 1964 când a devenit primul actor negru care a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru Lilies of the Field, o piatră de hotar care a deschis uși pentru generațiile viitoare de interpreți negri.

De-a lungul anilor 1960, Poitier a jucat roluri care au sfidat stereotipurile și au contestat normele rasiale. Filme precum Guess Who vine la cină (1967) și In the Heat of the Night (1967) au abordat probleme de rasism și justiție socială, Poitier portretizând bărbați negri inteligenți, siguri pe sine, care au refuzat să fie marginalizați. Celebra sa replică: „Mi se spune Mister Tibbs! " din "În căldura nopții" a devenit un simbol al împuternicirii negrilor. Spre deosebire de mulți actori ai epocii sale, Poitier a fost profund selectiv în ceea ce privește rolurile sale, refuzând să accepte părți care perpetuau stereotipurile rasiale negative. Influența sa s-a extins dincolo de ecran, participând activ la Mișcarea pentru Drepturile Civile, mărșăluind alături de Dr. Martin Luther King Jr. și folosindu-și faima pentru a pleda pentru egalitate.

Moștenirea lui Poitier a continuat mult timp după ce acesta a renunțat la actorie. A devenit un regizor desăvârșit, cu filme precum Stir Crazy (1980), cu Richard Pryor și Gene Wilder, prezentându-și versatilitatea. În 2002, a primit un premiu onorific Oscar pentru contribuțiile sale la cinematografie, consolidându-și statutul de unul dintre cei mai mari pionieri ai Hollywood-ului. Impactul său nu a fost doar cinematografic, a fost societal. El a schimbat modul în care au fost percepuți actorii negri, deschizând calea pentru vedete precum Denzel Washington și Morgan Freeman. Când s-a stins din viață în 2022, lumea a pierdut nu doar un actor genial, ci și un campion la dreptate și reprezentare.

$$$

 -- O LACRIMĂ PIERDUTĂ --

CONSTANȚA CHIVULESCU

Te-am revăzut oraş al tinereții.

Cu dor în suflet, trăind în trecut.

Cu paşi mărunți am mers prin amintire

Şi-am depănat în minte, tot, de la-nceput!

La vârstă fragedă- am păşit spre tine,

Fără să ştiu, ce îmi rezervă soarta!

Plecasem doar pentru un timp anume

În urma mea oraşul, şi-a-nchis poarta,

Şi nu m-a mai lăsat să plec o vreme.

M-a adoptat, croindu-mi haine noi.

Mi-a scos în cale sufletul pereche

Şi ne-a unit pe viață pe-amândoi!

S-au depănat pe rând zile frumoase.

Un an, doi ani, trei ani, au fost de-ajuns,

Să îndrăgesc acest oraş din suflet,

În care drumul vieții l-am parcurs.

Dar timpul trece iute, anii au trecut

Şi poate-au mai rămas zile puține...

Ce mult aş vrea să mai ajung odată,

Să mă mai plimb oraşule prin tine!

Dar pân-atunci, privesc fotografia

Şi-o lacrimă din ochi, pe-obraz îmi curge.

Aducerile-aminte îmi sunt treze.

Oftez şi-mi spun...oare voi mai ajunge,

Să te mai văd oraşul meu de suflet?

Că inima mă-ndeamnă şi îmi cere,

Să plec, s-ajung, să simt în talpă strada,

Să-ți spun (oftând, ) Adio...sau, " La revedere"!

$$_

 Marea Aral. 

Marea Aral (în kazahă Арал теңізі Aral teñizi; în uzbecă Orol dengizi; în rusă Аральскοе мοре Aral'skoye morye; în tadjică Баҳри Арал Bahri Aral; în persană دریای خوارزم Daryâ-ye Khârazm) este un bazin endoreic ce conține părțile restante ale unui mare lac sărat din Asia Centrală, situat între Kazahstan și Uzbekistan (Karakalpakstan). Mai este cunoscut și sub numele de Lacul Aral sau Marea Albastră. 

În trecut era unul dintre cele mai mari lacuri din lume, cu o mărime de circa 68.000 km2, Marea Aral a scăzut continuu începând cu anii 1960, după ce râurile care o alimentau au fost deturnate de proiectele sovietice de irigație. În 2007, marea a ajuns la 10% din mărimea sa inițială, fiind divizat în patru lacuri – Aralul Mic (de Nord), bazinele estic și vestic din fostul lac Aralul Mare (de Sud), și un lac mai mic între Aralul de Nord și cel de Sud.[1] În 2009, lacul estic din bazinul Aralului Mare a dispărut, iar lacul vestic s-a retras într-o fâșie îngustă în extremitatea vestică a fostului Aral Mare.[2] Adâncimea maximă a Aralului Mic este de 42 de metri (în 2008).[3]

Imagini din satelit publicate de NASA în august 2014 au arătat că pentru prima oară în istoria modernă, bazinul estic al Mării Aral s-a uscat complet.[4] În locul său, acum, se află deșertul Aralkum.  

În 1960, avea suprafața de 68.500 kmp (de 2 ori mai mare decât Republica Moldova) și adâncimea maximă de 69 m, fiind, alături de Lacul Victoria, al treilea ca mărime bazin acvatic închis din lume (după Marea Caspică și Lacul Superior). Este alimentat de râurile Amudaria și Sîrdaria. Aralul era renumit în fosta URSS pentru resursele sale piscicole și pentru stațiunile de pe coasta sa de sud (în special Muinak și Kazahdaria). Apa sa de un albastru intens era foarte limpede (fundul Aralului putea fi văzut în zile însorite până la adâncimea de 25 m) și atingea în iulie temperatura de 30 °C. Din anul 1961, nivelul Aralului a început să scadă dramatic din cauza deturnării apelor Amudariei și Sîrdariei spre canalele de irigare din Asia Centrală, mai ales Canalul Karakum. Dacă în 1960 cotele apelor Aralului erau cu 53,5 m mai sus în raport cu nivelul Oceanului Mondial, în 1970 ele au scăzut cu 2 m, în 1975 cu încă 1,5 m, pentru ca în 1983 să fie cu doar 43,5 m mai sus de nivelul Oceanului Mondial (adică cu 10 m mai jos față de nivelul din anul 1960). Totodată, s-a înregistrat o permanentă creștere a salinității apei. Dacă în 1960 acest indice era de 0,99%, zece ani mai tîrziu era deja de 1,12%, în 1975 era de 1,34%, iar în 1983 de 2,03%. În vara anului 1983, pentru ultima dată, au ieșit în largul Aralului navele flotei piscicole sovietice, și tot atunci a fost ultimul sezon turistic în stațiunile de pe coasta de sud.

În 1987 Aralul s-a separat în două bazine independente – Aralul Mare și Aralul Mic (ultimul având în 2006 suprafața de 3.300 kmp). În 1996, Kazahstanul a început construcția unui baraj pentru a evita scurgerea surplusului de apă din Aralul Mic, alimentat de Sîrdaria, spre Aralul Mare. Aceasta a condus la o stabilizare și chiar la o ușoară creștere a nivelului apei în Aralul Mic (42,2 m de asupra nivelului Oceanului Mondial în vara anului 2006, ceea ce este identic cu cotele apei Mării Aral de la finele anului 1984). În 1988 apele sale se situau cu numai 40,3 m mai sus de Oceanul Mondial, iar salinitatea crescuse până la 2,5%. Către anul 2001, cotele apelor Aralului Mare au scăzut cu încă 7 m, fiind cu 33,3 m mai sus de nivelul Oceanului Mondial (adică, cu 20 mai jos față de nivelul anului 1961), iar salinitatea a crescut pînă la 5,86%.

Tragedia Aralului este considerată ca fiind una din cele mai mari catastrofe ecologice ale omenirii.[5]

De-a lungul anilor, s-au propus diferite soluții pentru remedierea problemei secării mării:

- îmbunătățirea calității canalelor de irigare;

- instalarea centralelor de desalinizare;

- perceperea de taxe de la țăranii care se folosesc de apa râurilor ce se deversează în mare;

- promovarea programelor de dezvoltare non-agricole în țările aflate în amonte;

- folosirea a mai puținor chimicale pentru creșterea bumbacului;

- cultivarea de cereale decât bumbac;

- înălțarea de baraje pentru a umple Marea Aral;

- redirecționarea apei fluviilor Volga, Ob și Irtâș pentru a aduce Marea Aral la nivelul de acum 30 de ani, proiectul costând maximum 50 mld. USD; 

pomparea de apă din Marea Caspică în Aral printr-o conductă și diluarea ei cu apa dulce din bazinele din vecinătatea Mării Aral.

În 1994, guvernele kazah, uzbek, turkmen, tadjik și kirghiz au semnat un acord, prin care au promis să verse 1% din bugetele lor de stat pentru a revigora marea. Kazahstan a depus mari eforturi, construind impunătorul baraj Kokaral în 2003-2006, ce a tăiat în jumătate marea. De asemenea, statul kazah a îmbunătățit sistemul de irigare de pe râul Syr Darya, iar în 2009, a primit un împrumut de la Banca Mondială pentru construirea unui alt baraj. Din 2006, adâncimea jumătății de nord a mării a crescut, revenind la normal, de la 30 m în 2003 la 42 m în 2008. În plus, suprafața jumătății de nord a Mării Aral a crescut și ea, de la 2.550 kmp în 2003 la 3.300 kmp în 2008. Climatul local a fost restabilit, semnalându-se revenirea ploilor, iar peștii vii aduși din Ucraina și aruncați în Marea Aral s-au înmulțit, revigorând astfel piscicultura. În schimb, guvernul uzbek care controlează jumătatea sudică a mării a abandonat proiectul ecologic anterior semnat, preferând să se deșertifice zona, luând în seamă domeniul sondării și extragerii de hidrocarduri din zonă. În 2005, guvernul uzbek a semnat o înțelegere cu firmele petroliere: Uzbekneftegaz, LUKoil Overseas, Petronas, Korea National Oil Corporation și China National Petroleum Corporation, urmând să împartă beneficiile dezvoltării bazinelor de petrol și de gaz natural din zonă. Din 2010 s-au extras 500.000 mc de gaz natural de la 3 km adâncime.