$$$

 Elvira Popescu a fost una dintre cele mai frumoase femei românce din perioada interbelică. A urcat pe scenă pentru prima dată într-un teatru din Bucureşti şi a ajuns să strălucească în luminile reflectoarelor pariziene. Francezii au numit-o Elvire Popesco şi au supranumit-o „Notre Dame de Théâtre“. Românca a fost mai populară în Franţa decât Greta Garbo, iar un scenarist francez şi-a dat viaţa pentru iubirea ei.

O sală a teatrului parizian Marigny şi cinematograful Institutului Francez din Bucuresti poartă numele celei care a fost o celebritate a teatrului, atât în România, cât şi în Franţa, în perioada interbelică. „Salle Popesco” de la Théâtre Marigny şi Cinematograful „Elvira Popescu” de pe bulevardul Dacia din Bucureşti şi-au căpătat numele în memoria celebrei artiste românce pe care francezii au numit-o „Notre Dame de Théâtre”.

ADVERTISING

Românca Elvira Popescu a fost, în anii 30, o actriţă mai populară în Franţa decât celebra Greta Garbo.

„Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă şi orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau”, scria despre româncă, criticul de film Jerzy Toeplitz.

Eleva lui NotTARA 

S-a născut la Bucureşti, pe 10 mai 1894. În jurul vârstei de 11 ani, părintii i-au descoperit talentul actoricesc când şi-au dat seama că fetiţa putea imita pe oricine cu succes. Drumul către teatru i-a fost deschis de unchiul său, actorul Ion Nicolescu. El a fost cel care a iniţiat copilul în tainele actoriceşti şi a îndrumat-o să facă studii în acest domeniu. Elvira Popescu a urmat cursurile scolii dramatice. A fost eleva lui C.I. Nottara şi a Aristizzei Romanescu Şi-a făcut debutul la doar 16 ani, dintr-o întâmplare. Actriţa care urma să joace în piesa de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti s-a îmbolnăvit şi Elvira a fost cea desemnată să o înlocuiască.

Interpretarea a fost un succes şi rolurile au început să curgă. În 1912 a fost solicitată să joace rolul Ilenei în „Înşir-te mărgărite” de Victor Eftimiu. Au urmat alte roluri care i-au confirmat talentul înăscut. Elvira Popescu nu s-a dovedit a fi doar o bună actriţă, ci şi un bun manager. Aşa se face că, la doar 25 de ani, în 1919, a fost numită directoare artistică a Teatrului Excelsior. Doi ani mai târziu, pune bazele Teatrului Mic, pe care l-a condus ca director în următorii ani. În tot acest timp, joacă zeci de roluri cu care se face cunoscută.

Viaţă amoroasă tumultoasă

În Bucureştiul interbelic, frumoasa Elvira Popescu şi viaţa ei sentimentală agitată au fost ani buni subiectele principale al bârfelor mondene. După ce a ajuns la Teatrul National, s-a măritat cu comediantul Aurel Athanasescu. Cu el a avut o fetiţă, Tatiana, care a rămas unicul ei copil, deşi şirul căsătoriilor a continuat. După divorţul de comediant, Elvira Popescu l-a luat de soţ pe Manolescu Strunga, ministrul Finanţelor şi Agriculturii la vremea respectivă. A divorţat de ministru când s-a decis să plece în Franţa şi, se spune, legase deja o relaţie amoroasă cu un cunoscut scriitor francez.

„Verişoara din Varşovia”

Scriitorul francez Louis Verneuil a fost cel care a convins-o să plece la Paris. A scris special pentru ea comedia „Verişoara din Varşovia”, pe care Elvira a acceptat să o pună în scenă în Franţa. În interpretarea Elvirei, comedia „Verişoara din Varşovia” a avut peste 1.000 de reprezentaţii. Francezii au fost fascinaţi de frumuseţea actriţei românce şi mai ales de accentul străin pe care Elvira nu se ferea să îl ascundă.

După comedia „Verişoara din Varşovia”, scriitorul Louis Verneuil, îndrăgosit nebuneşte de româncă, a continuat să scrie special pentru ea mai multe piese de succes. I-a cucerit pe francezi de la prima urcare pe scenă. După zece ani la Paris şi sute de interpretări de succes, Elvire Popescu ajunsese în Franţa un nume mai popular decât Greta Garbo.

Francezii i-au spus „Notre-Dame du Theatre” şi au catalogat-o drept regina pieselor bulevardiere. Elvira a cochetat şi cu cinematografia şi a jucat alături de Alain Delon şi Claudia Cardinale. A ajuns director la Théâtre de Paris şi la Theatre de Marigny. Se spune că Elvira ar fi fost una dintre sursele de inspiraţie ale lui Henri Matisse pentru celebrul tablou „La Blouse Roumaine“, pictat în 1940.

Pe celebra actriţă, scriitorul Tristan Bernard o descria astfel:

„Elvire Popesco este un pahar de şampanie cu lacrimi în partea de jos”.

Actriţa contesă

După relaţia cu scriitorul francez Louis Verneuil, Elvira s-a căsătorit cu baronul Maximilien Sébastien Foy, care a devenit ulterior conte. Aşa a ajuns actriţa Elvire Popescu, din Bucureşti, contesă de Foy în Franţa. Verneuil, cel care o propulsase pe scenele pariziene, a suferit atât de tare după despărţirea de actriţa româncă încât a suferit o depresie. A plecat în America şi a revenit la Paris după încheierea războiului.

S-a sinucis în 1952, într-o cameră de hotel din Franţa, lăsând în urmă trei testamente, toate valabile, dintre care două o numea moştenitoare pe Elvira Popescu. A urmat un proces în urma căruia actriţa româncă a fost declarată unica moştenitoare a celui care o adusese în Franţa. Aceasta n-a fost singura moştenire de care a avut parte Elvira. După moartea lui, şi contele i-a lăsat o avere impresionantă şi o proprietate la Mezy.

A murit la 99 de ani

După ce ieşit din lumina reflectoarelor, Elvira Popescu s-a retras la vila din Mezy, locul devenind unul de pelerinaj pentru scriitori actori, scenografi cunoscuţi. La 80 de ani, la Mezy, Elvira Popescu era încă o gazdă elegantă pentru cele mai mari personalităţi ale lumii pariziene. În 1970, actriţa a primit insigna de ofiter al Legiunii de Onoare Franceze.

În 1987, Elvire Popesco a primit premiul Molière pentru întreaga sa carieră. S-a stins din viata pe 12 decembrie 1993, la 99 de ani, cu doar cinci luni înainte să împlinească un secol de viaţă. A fost înmormântată în cimitirul parizian Pere-Lachaise.

$$$

 SERGENTUL 

VASILE ALECSANDRI 

Plecat-am nouă din Vaslui,

Şi cu sergentul, zece,

Şi nu-i era, zău, nimănui

În piept inima rece.

Voioşi ca şoimul cel uşor

Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,

Români de viţă veche,

Purtând opinci, suman, iţari

Şi cuşma pe-o ureche.

Ne dase nume de Curcani

Un hâtru bun de glume,

Noi am schimbat lângă Balcani

Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug

Plecat-am astă-vară

Ca să scăpăm de turci, de jug

Sărmana, scumpa ţară.

Aşa ne spuse-n graiul său

Sergentul Mătrăgună,

Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,

Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea

Cântând în gura mare,

Stătea pe loc, s-ademenea

Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba

De mergem la vro nuntă?

Noi răspundeam în hohot: "Ba,

Zburăm la luptă cruntă!"

"Cu zile mergeţi, dragii mei,

Şi să veniţi cu zile!"

Ziceau atunci bătrâni, femei,

Şi preoţi, şi copile;

Dar cel sergent făr' de musteţi

Răcnea: "Să n-aveţi teamă,

Românul are şapte vieţi

În pieptu-i de aramă!"

Ah! cui ar fi trecut prin gând

Ş-ar fi crezut vrodată

Că mulţi lipsi-vor în curând

Din mândra noastră ceaţă!

Priviţi! Din nouă câţi eram,

Şi cu sergentul, zece,

Rămas-am singur eu... şi am

În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari

Năprasnica secure,

De-abate toţi copacii mari

Din falnica pădure!

Dar vai de-a lumii neagră stea

Când moartea nemiloasă

Ca-n codru viu pătrunde-n ea

Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior

De apă de sub stâncă,

Să sting pojarul meu de dor

Şi jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

Şi mult cumplit mă doare

Când mă gândesc la fraţii mei,

Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat

Cânta voios din fluier,

Iar noi jucam hora din sat,

Râzând de-a bombei şuier.

Deodat-o schijă de obuz

Trăsnind... mânca-o-ar focul!

Retează capul lui Cobuz

Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit

Prin Dunărea umflată,

Şi nu departe-am tăbărât

De Plevna blestemată.

În faţa noastră se-nălţa

A Griviţei redută,

Balaur crunt ce-ameninţa

Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam

Cum se pândeşte-o fiară

Şi tot chiteam şi ne gândeam

Cum să ne cadă-n gheară?

Din zori în zori şi turci şi noi

Zvârleam în aer plumbii

Cum zvârli grăunţi de păpuşoi

Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau...

Se clătina pământul!

Şi mii de bombe vâjâiau

Trecând în zbor ca vântul.

Şedea ascuns turcu-n ocol

Ca ursu-n vizunie.

Pe când trăgeam noi tot în gol,

El tot în carne vie...

Ţinteş era dibaci tunar,

Căci toate-a lui ghiulele

Loveau turcescul furnicar,

Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort

Un glonte, numai unul,

Şi bietul Ţinteş căzu mort,

Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad

Erau în sentinele.

Fierbea văzduhul ca un iad

De bombe, de şrapnele.

În zori găsit-am pe-amândoi

Tăiaţi de iatagane,

Alăture c-un moviloi

De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat

Cu litfa cea păgână

Şi chiar murind ei n-au lăsat

Să cadă-arma din mână.

Dar ce folos, ceaţa scădea!

Ş-acuma rămăsese

Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

Şi cu sergentul, şese!...

Veni şi ziua de asalt,

Cea zi de sânge udă!

Părea tot omul mai înalt

Faţă cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,

Ne zise-aste cuvinte:

"Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,

Copii, tot înainte!"

Făcând trei cruci, noi am răspuns:

"Amin! şi Doamne-ajută!"

Apoi la fugă am împuns

Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau

Voinicii toţi cu mine!

Şi cum la şanţuri alergau

Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!... încă un pas.

"Ura!-nainte, ura!..."

Dar mulţi rămân fără de glas.

Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi repede-un foc

Cât nu-1 încape gândul.

Un şir întreg s-abate-n loc,

Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind

O tidvă păgânească.

Şoimu-n redan cade răcnind:

"Moldova să trăiască!"

Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,

Se zvârcolesc în sânge;

Nici unul însă, dragi copii,

Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,

Cu-o largă brazdă-n frunte,

Strigă voios: "Cine-i Curcan,

Să fie şoim de munte!"

Cu steagu-n mâini, el sprintenel

Viu suie-o scară-naltă.

Eu cu sergentul după el

Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,

Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm... iată-ne-acum

Sus, sus, la parapete.

"Allah! Allah!" turcii răcnesc,

Sărind pe noi o sută.

Noi punem steagul românesc

Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt

Stindardul României!

Noi însă zacem la pământ,

Căzuţi pradă urgiei!

Sergentul moare şuierând

Pe turci în risipire,

Iar căpitanul admirând

Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,

Când mi-am luat osânda:

"Ah! pot să mor de-acum, am zis

A noastră e izbânda!"

Apoi, când iarăşi m-am trezit

Din noaptea cea amară,

Colea pe răni eu am găsit

"Virtutea militară"!...

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept

Această mână ruptă,

Să-mi vindec rănile din piept,

Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimică azi

Pe lumea pământească

Decât un nume de viteaz

Şi moartea vitejească!

Mirceşti, august 1878

$$$

 La 4 aprilie 1933 s-a născut la Dorohoi un mare actor, de care prea puțini își mai aduc aminte, mă refer la ȘTEFAN TAPALAGĂ, fratele mai mare al Rodicăi Tapalagă, o artistă mult mai prezentă în memoria românilor. Aceasta poate și pt. că Ștefan a trecut la cele veșnice mult prea devreme, la numai 61 de ani. Cei doi frați au trăit deopotrivă bucuria debutului pe marile ecrane, în anii studenției, în comedia romantică semnată de Andrei Călărașu, intitulată "Alo? Ați greșit numărul!", alături de nume precum Stela Popescu, Iurie Darie sau Ștefan Mihăilescu-Brăila.

Cu Rodica, cea care terminase institutul cu doi ani înaintea lui, se va întâlni de câteva ori și pe micul ecran, în emisiuni muzicale și de divertisment.

Ștefan Tapalagă a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în anul 1961, la clasa profesorilor Ion Finteșteanu - Sanda Manu, Dem Rădulescu și Alex Lungu. A fost coleg de clasă cu nume precum Violeta Andrei, Candid Stoica, Dorina Lazăr, Ioana Măgură Bernard, Ion Arcudeanu, regretații Jorj Voicu și Marian Hudac, Traian Stănescu sau Mitică Popescu. 

A jucat pe scena Teatrului din Pitești și a Teatrului de Comedie din Capitală. De la primele apariții scenice s-a afirmat ca o prezență interpretativă dotată cu reale calități comice și dramatice. De-a lungul anilor a dat viață unui număr impresionant de personaje, în sute de spectacole, dintre care menționez: "Zăpăcitul" de Molière, "Rinocerii" de Eugen Ionescu, "Fizicienii" de Dürrenmatt, "Livada cu vișini" de Cehov, "Casa inimilor sfărâmate" de G.B. Shaw, "Troilus și Cressida" de Shakespeare, "Mătrăguna" de Machiavelli ș.a. 

Consacrarea în cinematografie i-au adus-o "Nu vreau sa mă însor", de Manole Marcus (1960), alături de Irina Petrescu, Liliana Tomescu și Coca Andronescu, și "Pași spre Lună" (1963), în regia lui Ion Popescu-Gopo, alături de Radu Beligan, Florin Piersic și Ion Anghel. O comedie savuroasă, nemaiîntâlnită astăzi în peisajul cinematografic românesc, rămâne cea a lui Aurel Miheleș, "Vin cicliştii" (1968), în care Ștefan Tapalagă deține rolul principal, iar distribuția este fantastică: Dem Rădulescu, Stela Popescu, Puiu Călinescu, Carmen Galin, Anna Széles, Mircea Albulescu, Vasilica Tastaman, Ştefan Bănică Sr, Alexandru Giugaru, Theodor Danetti, Nicu Constantin, Vasile Tomazian. Din șirul realizărilor pe marele ecran mai menționez "Brigada Diverse în alertă" (1971), "Dimitrie Cantemir" (1974), "Cercul magic" (1975) etc. 

Ștefan Tapalagă a fost o prezență tonică la radio și televiziune, în special în spectacolele de comedie și divertisment, inclusiv în programele de Revelion.

A activat cu mult succes și în domeniul sportului, la frageda vârstă de 14 ani apucându-se de scrimă. A făcut performanță, devenind în 1954 maestru al sportului. A câștigat de șapte ori cu CCA titlul de campion național, fiind selecționat în echipa națională și participând la numeroase competiții internaționale, 

În 1957 a decis însă să se retragă din sport, apucându-se de actorie. 

A fost căsătorit cu fosta sa profesoară de la IATC, regizoarea Sanda Manu, fiica marelui actor Ion Manu, aceasta dăruindu-i o fiică, Irina, artist plastic.

Ștefan Tapalagă a plecat dintre noi la 21 mai 1994, când abia trecuse granița celor șase decenii de viață. Astăzi ar fi împlinit 90 de ani... [92 de ani azi, 4 aprilie 2025]

http://www.radioiasi.ro/.../stefan-tapalaga-actorul-e.../...

https://altmarius.ning.com/.../biografia-zilei-stefan...

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sanda_Manu

(sursa foto: captură YouTube din "Castaniete Tango", cu frații Rodica și Ștefan Tapalagă)

(repostare din 4 aprilie 2023

$$$

 AUGUST, ÎMPĂRATUL ROMEI

August - imparatul Romei, (63 i. Hr.-14d. Hr.). Prim imparat al Romei, din anul 27 i. Hr. pana la sfarsitul vietii.

Monarhie prin consimtamant mutual

Implacabil comandant militar in tinerete, el s-a bazat apoi pe moderatie pentru a crea un consens universal. Aceasta putere absoluta, fondata pe pacea si prosperitatea colectiva, a creat o lume noua.

Octavian (Caius Iulius Caesar Octavianus) intelesese cu siguranta lectia esecului tatalui sau adoptiv Iulius Cezar: nici o autoritate, la Roma, nu putea dura fara cea mai larga aprobare, cea a aristocratilor reprezentati in senat, cea a negustorilor care manipulau, la concurenta cu senatorii, masele populare taranesti si orasenesti, si cea a armatei care, inca din timpul lui Marius, juca rolul de arbitru inarmat.

O monarhie militara

Cum, la Roma, puterea nu putea fi garantata decat pe teama unei interventii a trupelor inarmate, Octavian a avut intelepciunea de a asocia puterii sale statul-major al 25 de legiuni de soldati profesionisti care alcatuiau aceasta armata.

In afara de acesti 200 000 de barbati raspanditi in provincii si devotati cauzei sale, Octavian si-a organizat o garda personala alcatuita din 9000 de oameni: 6000 dintre ei isi aveau tabara in afara orasului, iar 3000 circulau pe strazile orasului. Aceasta garda pretoriana alcatuita din soldati devotati, caliti de ani intregi de razboi civil, ii accepta in randurile ei pe toti tinerii cetateni doritori sa-1 serveasca pe „imparat". Platita din belsug, scutita de impozit, recompensata cu generozitate prin daruri in terenuri si sclavi, aceasta armata romana care isi adora seful a participat in mod activ la stabilirea autoritatii imperiale.

O monarhie populara

Creat pe ruinele unui razboi civil salbatic, principatul lui Octavian ramane, in ciuda tuturor prevederilor juridice si institutionale concepute in mod subtil, un principat bazat pe un amestec de formalism juridic republican si de putere absoluta. Octavian a facut toate eforturile posibile pentru a nu da impresia ca a cautat sa creeze o monarhie. De fapt, subtilitatea politicii lui Octavian tine de acest faimos consensus universorum, de „adeziunea spontana a tuturor" la o putere in acelasi timp absoluta si personala, dar avand atuurile constitutionale ale vointei populare.

Cel mai adesea, Octavian isi lua un titlu pentru a se preface ca raspunde la o cerere oficiala. Ca sa-i faciliteze sarcina, senatul ii propunea in mod regulat noi imputerniciri pe care el se prefacea ca le respinge pentru a le accepta dupa aceea: ales consul in anul 31, el si-a pastrat aceasta functie. A devenit „primul dintre senatori" (princeps senatus) in 28, a primit in anul 27 titlul de augustus („sacru") rezervat, in mod obisnuit, sanctuarelor. Numit proconsul in anul 23, el si-a insusit in mod definitiv toate coloniile recente cu valoare strategica. Din acel moment, i-a revenit sarcina de a-i numi pe noii senatori. Acestia, redusi la 600 (la cererea poporului, Octavian, devenit Augustus, putea sa-i excluda pe politicienii corupti), au putut pastra un rol de administrare a coloniilor mai vechi. Comisiile populare continuau sa se reuneasca pentru a aproba legi, dar, de fapt, se aprobau masuri demagogice decise la nivel inalt.

Totusi, Octavian-Augustus a continuat sa respecte institutiile republicane si s-a prezentat de treisprezece ori la consulat ca oricare alt cetatean roman; bineinteles, a fost ales, de fiecare data, cu o majoritate zdrobitoare.

O monarhie moralizatoare

Prudenta, generozitatea si viata austera i-au adus respectul poporului, suscitand admiratia batranilor senatori conservatori care i-au atribuit in anul 12 i. Hr. titlul de mare pontif, cel mai inalt titlu religios la Roma. A obtinut, totodata, functia de „prefect al moravurilor" care i-a permis sa inceapa o restaurare de ordin moral intr-o lume atinsa in profunzime de crizele politice si care era inclinata puternic catre moravuri mai putin stricte.

A incercat deci sa le readuca pe femei, considerate prea libere, la rolul lor de femei casnice. Legile iuliene care condamnau brutal celibatul si cuplurile fara copii au agravat pedepsele pentru femeile adultere, obligand si pe proprietarii de sclavi sa-si alunge concubinele, ceea ce a limitat posibilitatile de dezrobire. Scaderea considerabila a ratei natalitatii se datora, de fapt, imbogatirii colective permise de pax romana care fusese marele obiectiv al guvernarii sale. Aceasta „pace romana" a durat pana la sfarsitul primului secol.

O monarhie negustoreasca

Bazata pe 45 de ani de pace civila si de prosperitate, lunga domnie a lui August a fost un mare moment de dezvoltare economica. O data restabilita ordinea, iar provinciile organizate si romanizate incetul cu incetul, August a lansat o politica de mari lucrari publice de asanare, de amenajare a oraselor si de comunicatii. in plus, o inteligenta reforma fiscala a favorizat inflorirea comertului.

Cel mai mare imperiu al istoriei antice a luat fiinta intre Orient si Occident.

Imperiu sau principat?

Este o evidenta faptul ca nu a existat niciodata in latina un cu-vint care sa insemne „imperiu" sau „imparat". Imperium desemna pur si simplu puterea si imperator era un titlu onorific acordat generalilor victoriosi. Octavian August a preferat, din prudenta, sa nu poarte niciodata coroana (acest gest simplu il costase viata pe Cezar) si sa nu se proclame rex („rege").

S-a multumit, deci, pentru a salva aparentele republicane care nu au fost niciodata abolite in mod oficial la Roma, cu titlul de princeps senatus.

Este, deci, mai exact sa vorbesti de „principat" decat de „imperiu", chiar daca istoria europeana a dat titlurilor lui August o bogata posteritate: empereur {imperator) in franceza, kaiser, tar (Caesar) in germana si in rusa.

August nu avea deplina incredere decat in doua persoane: Mecena si Agrippa. Ambii au indeplinit rolul de consilieri permanenti si au conceput cele mai importante reforme ale lui August. Favorabili romanizarii imperiului, ei s-au aflat la originea politicii mainii intinse desfasurate in provincii; astfel, toti fiii regilor invinsi au fost educati pe gratis la Roma. Administratori eficienti, ei au introdus dreptul roman, au impus acelasi cadastru tuturor coloniilor si au creat numeroase camere de comert. De altfel, Mecena a fost un fervent sustinator al tuturor artelor.

$$$

 AUGUST KEKULE

În secolul al XIX-lea, teoria structurii interne a compuşilor chimici a întâmpinat opoziţie chiar şi în cazul substanţelor care fuseseră descoperite şi caracterizate. O teorie a „tipurilor" şi radicalilor încerca să explice cum au loc reacţiile chimice, dar pentru o vreme a fost neclar dacă într-adevăr compuşii de bază puteau fi identificaţi cu exactitate.

Această situaţie era valabilă mai ales în cazul compuşilor „organici" care, spre deosebire de metale, se consumă prin ardere. Problema avea să fie clarificată de către chimistul german August Kekule, începând cu anul 1858.

Kekule este adesea considerat fondatorul chimiei organice deoarece, prin explicarea rolului central al moleculei de carbon în reacţiile chimice organice, el a arătat cum combinarea acesteia cu alte elemente are ca rezultat formarea unui număr enorm de substanţe. Mai mult, identificarea structurii benzenului realizată de Kekule în 1865 a marcat începutul unei noi ere în istoria chimiei.

Pe viitor, chimiştii puteau reprezenta şi într-o anumită măsură explica şi prevedea desfăşurarea reacţiilor chimice. Posibilitatea de a elabora formule structurale ca urmare a modificărilor moleculare a prefigurat chimia organică modernă. Contribuţia lui Kekule a fost, după opinia lui Frederick Japp, „cel mai strălucit exemplu de realizare ştiinţifică", el fiind considerat întemeietorul întregului domeniu.

Friedrich August Kekule s-a născut la Darmstadt, în Hessa, la 7 septembrie 1829. Descendent al unei familii nobiliare din Boemia, el a fost fiul lui Ludwig Carl Emil Kekule, primul consilier al Marelui Ducat de Hessa; tatăl lui a înlocuit e-ul final al numelui de familie cu e pe vremea regimului napoleonian. La dorinţa tatălui său, August a studiat mai întâi arhitectura la Universitatea din Giessen în 1847, unde s-a distins ca desenator.

Dar manifesta interes şi pentru matematică şi a fost fascinat de prelegerile lui Justus Liebig. Kekule şi-a început studiile ştiinţifice în 1849 şi, cu sprijinul financiar al fratelui său vitreg, cu care era în relaţii prieteneşti, a urmat cursuri de chimie la Paris în 1851, revenind în Germania pentru a-şi lua doctoratul în 1852.

Cu sprijinul lui Liebig, Kekule a lucrat în Elveţia şi la Londra înainte de a deveni docent la Universitatea din Heidelberg în 1856 şi profesor la Ghent, doi ani mai târziu. Din această perioadă datează cele mai importante realizări ale sale. Nefiind interesat în mod special de studiul de laborator, Kekule s-a simţit atras de marile probleme conceptuale cu care se confrunta chimia în acea perioadă.

La jumătatea secolului al XIX-lea era cunoscut faptul că anumiţi atomi, cum sunt oxigenul şi carbonul, se combină uşor cu alte elemente în proporţii bine definite. Conceptul central de valenţă a apărut deoarece fiecare tip de atom părea să aibă un număr diferit de „cârlige" pentru a se combina cu alţi atomi. Un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen formează apa, de exemplu; iar atomii de carbon erau cunoscuţi ca fiind deosebit de instabili.

Mai mult, chimiştii dezvoltaseră conceptul de radical, un grup stabil de atomi care reacţiona ca un grup funcţional cu alte elemente. Aceste noţiuni convingătoare şi sugestive erau totuşi subminate de teoria „tipurilor", care restrângea numărul posibilelor combinaţii chimice şi, mai mult decât atât, excludea cunoaşterea detaliată a structurii lor.

Propria relatare a lui Kekule despre cele mai importante descoperiri ale sale este o întreagă poveste, interesantă şi în acelaşi timp amuzantă. A avut o revelaţie bruscă în privinţa rolului central al atomului de carbon într-o noapte de vară, prin 1855, povestea el mai târziu, pe când călătorea la etajul unui omnibuz londonez, „pe străzile pustii ale metropolei". Pe jumătate adormit, el a văzut cu ochii minţii atomii de carbon învârtindu-se -„zbenguindu-se" - şi apoi formând lanţuri.

Toate acestea înainte de a fi trezit de conductorul care a strigat „Clapham Road", anunţîndu-l că a ajuns la destinaţie. Nu încăpea nici o îndoială că atomii de carbon se puteau combina atât între ei, cât şi cu diverşi alţi atomi, formând lanţuri lungi şi complexe. Nu proporţia, ci structura combinaţiilor de elemente determina calităţile şi posibilităţile lor diferite.

În scurt timp, această idee a devenit fundamentul chimiei organice şi, deşi Kekule a dezvoltat un sistem de notaţie de tip „sausage" („cârnat"), în cele din urmă chimiştii au adoptat sistemul propus de Archibald Scott Couper în aceeaşi perioadă. Pe parcursul anilor care au urmat, Kekule şi-a transformat însă viziunea într-o cercetare riguroasă a diferitelor proprietăţi ale compuşilor carbonului.

El a postulat natura tetravalentă a atomului de carbon - după exprimarea sa, „în general, suma unităţilor chimice ale elementelor legate de un atom de carbon este patru". Deşi era precaut în generalizări, el a realizat, fără îndoială, o teorie structurală bazată pe compoziţia chimică. Într-adevăr, noţiunea de lanţuri reuşeşte să descrie foarte bine toţi compuşii carbonului, cu excepţia celor cunoscuţi sub numele de compuşi aromatici.

Benzenul, compus din hidrogen şi carbon, descoperit în acea perioadă în gudronul de cărbune, a fost primul dintre compuşii aromatici (Lichid incolor cu un punct scăzut de fierbere, care arde fumegând, cu o flacără galbenă, benzenul este un solvent excelent. A fost descoperit în 1825 de MichaelFaraday, iar în perioada când Kekule începuse să lucreze cu această substanţă, importanţa sa în industrie era în creştere. Benzenul este utilizat în industria coloranţilor, de asemenea ca solvent şi combustibil, şi se găseşte într-un mare număr de produse, de la detergenţi la insecticide.).

Dar acesta nu respecta teoria lanţurilor a lui Kekule deoarece încălca regula valenţelor. Potrivit relatării lui Kekule, un alt vis a prefigurat descoperirea structurii benzenului. În anul 1862, în timp ce lucra la rezolvarea acestei probleme, şedea în faţa focului, pe jumătate adormit. „Din nou, atomii au început să-mi zburde prin faţa ochilor. De data aceasta, unele grupuri mai mici stăteau modeste în fundal. Şiruri lungi, înnodate în multe feluri, toate în mişcare, răsucindu-se şi învârtindu-se precum şerpii. Şi ce să vezi? Un şarpe îşi apucase coada şi se rotea în faţa ochilor mei."

Kekule a descoperit structura circulară a benzenului - în forma sa modernă un hexagon care conţine şase atomi de carbon cu legături duble alternante, înconjuraţi de atomi de hidrogen. Această structură îndeplineşte cerinţele de valenţă ale ambelor tipuri de atomi. Fiecare atom de carbon are patru legături, fiecare atom de hidrogen, una. Structura, ca şi multe dintre proprietăţile care rezultă din ea au fost confirmate în scurt timp.

Indiferent dacă povestea şerpilor care îşi prind coada - imagine care este şi un simbol în alchimie cunoscut sub numele de Ouroboros - este adevărată sau a fost inventată pentru a asigura prioritatea recentei descoperiri, importanţa structurii benzenului pentru dezvoltarea ulterioară a chimiei nu poate fi pusă la îndoială. O dată cu benzenul, ca şi cu alţi compuşi, formulele structurale au permis chimiştilor să reprezinte compuşii şi să prevadă formele şi variaţiile acestora.

„La fel cum, mai târziu, Picasso a transformat arta permiţând privitorului să vadă înăuntrul lucrurilor şi dincolo de ele", scrie William H. Brock într-o recentă lucrare de istorie, „în acelaşi fel, Kekule a schimbat chimia...Viitorul chimiei, ca şi al industriei, după 1865, l-a constituit, într-adevăr, chimia structurală bazată pe semnul hexagonal." Se poate adăuga că, în secolul XX, Linus Pauling a aprofundat concluziile intuitive ale lui Kekule cu ajutorul mecanicii cuantice.

Considerat uneori a nu fi fost un experimentator foarte competent, Kekule a găsit de cuviinţă că este mai folositor şi mai convenabil să construiască modele atomice tridimensionale cu ajutorul unor sfere de lemn de diferite culori reprezentând atomii, legate prin tije de aramă. Această metodă s-a dovedit un excelent instrument euristic şi a fost preluată în secolul XX de către Linus Pauling, apoi pusă în aplicare de James Watson şi Francis Crick pentru a modela structura ADN-ului.

Influenţa lui Kekule s-a exercitat în mare măsură prin intermediul manualului său de chimie organică, primul volum al acestuia fiind editat în 1859; ulterior a devenit o lucrare în trei volume însumând peste două mii de pagini, dar nu a fost niciodată completată. Mai mult, Kekule a urmărit dezvoltarea unei „nomenclaturi sistematice şi raţionale" în chimie şi a participat la organizarea primului congres internaţional de chimie la Karlsruhe, în 1860.

Aici Stanislao Cannizzaro a demonstrat convingător importanţa maselor atomice ale elementelor, revitalizând teoria moleculară şi apropiind astfel chimia de tabelul periodic al elementelor care va fi descoperit de Dmitri Mendeleev câţiva ani mai târziu.

începând din 1865, Kekule a predat la Universitatea din Bonn, dar ultimii ani ai vieţii sale nu au fost dintre cei mai fericiţi. După moartea soţiei, cel de-al doilea mariaj cu tânăra sa menajeră s-a dovedit un eşec. De asemenea, nu s-a refăcut complet după ce s-a molipsit de pojar de la fiul său, în 1876. Totuşi, Kekule s-a bucurat de o apreciere deosebită.

În 1890, când a fost onorat cu prilejul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la descoperirea ciclului benzenic, el a rememorat povestea intuiţiilor sale din timpul somnului. În 1895 a primit titlul nobiliar şi, aşa cum făceau mulţi germani în acea perioadă, a înlocuit e-ul impus de Napoleon, cu e; astfel că numele său în forma aristocratică este Kekule von Stradonitz. A murit la 13 iulie 1896.

$$$

 BERENICE

Berenice din Cilicia, cunoscută și sub numele de Julia Berenice și ortografiată uneori Bernice (greacă: Βερενίκη sau Βερνίκη, Bereníkē sau Berníkē; 28 – după 81), a fost o regină client evreică a Imperiului Roman în a doua jumătate a secolului I. Berenice a fost un membru al dinastiei Iroddiene care a condus provincia romană Iudeea între 39 î.Hr. și 92 d.Hr. A fost fiica regelui Irod Agripa I și a lui Cipro și o soră a regelui Irod Agripa al II-lea.

Ceea ce se știe puțin despre viața și trecutul ei provine în mare parte de la istoricul timpuriu Flavius Josephus, care a detaliat o istorie a poporului evreu și a scris o relatare despre Rebeliunea evreiască din 67. Suetonius, Tacitus, Dio Cassius, Aurelius Victor și Juvenal scriu și ei despre ea. Ea este menționată și în „Faptele Apostolilor” (25:13, 23; 26:30). Cu toate acestea, pentru viața ei amoroasă tumultoasă este cunoscută în primul rând încă din Renaștere. Reputația ei se baza pe părtinirea romanilor împotriva prințeselor orientale precum Cleopatra, sau mai târziu Zenobia. După două căsătorii în care a rămas văduvă la 40 de ani, ea și-a petrecut o mare parte din restul vieții la curtea lui Irod Agripa al II-lea, în mijlocul zvonurilor că cei doi aveau o relație incestuoasă, deși acest lucru nu a fost nici dovedit, nici infirmat. În timpul primului război evreo-roman, ea a început o poveste de dragoste cu viitorul împărat Titus Flavius Vespasianus. Cu toate acestea, impopularitatea ei în rândul romanilor l-a obligat pe Titus să o destituie la urcarea sa ca împărat în 79. Când a murit doi ani mai târziu, ea a dispărut din înregistrarea istorică.

Berenice s-a născut în 28 din Irod Agripa și Cipro, ca nepoată a lui Aristobul al IV-lea și strănepoată a lui Irod cel Mare. Fratele ei mai mare a fost Agrippa al II-lea (n. 27), iar surorile ei mai mici au fost Mariamne (n. 34) și Drusilla (n. 38). Potrivit lui Josephus, a existat și un frate mai mic pe nume Drusus, care a murit înainte de adolescență. Familia ei a făcut parte din ceea ce este cunoscut sub numele de Dinastia Herodiană, care a condus provincia Iudeea între 39 î.Hr. și 92 d.Hr.

Josephus consemnează trei căsătorii de scurtă durată în viața lui Berenice, prima care a avut loc cândva între 41 și 43, când ea avea între 13 și 15 ani, cu Marcus Iulius Alexandru, fratele lui Tiberius Iulius Alexandru și fiul lui Alexandru Alabarh al Alexandriei. La moartea sa timpurie, în 44, ea a fost căsătorită cu fratele tatălui ei, Irod din Calcis, cu care a avut doi fii, Berenicianus și Hyrcanus. După ce soțul ei a murit în anul 48, ea a trăit cu fratele ei Agrippa câțiva ani și apoi s-a căsătorit cu Polemon al II-lea al Pontului, regele Ciliciei, pe care l-a părăsit ulterior. Potrivit lui Josephus, Berenice a cerut această căsătorie pentru a risipi zvonurile că ea și fratele ei aveau o relație incestuoasă, Polemon fiind convins să facă această uniune mai ales din cauza bogăției sale. Cu toate acestea, căsătoria nu a durat și ea s-a întors curând la curtea fratelui ei. Josephus nu a fost singurul scriitor antic care a sugerat relații incestuoase între Berenice și Agrippa. Juvenal, în cea de-a șasea satiră, susține că ei erau amanți. Dacă acest lucru s-a bazat pe adevăr rămâne necunoscut. Berenice și-a petrecut într-adevăr o mare parte din viață la curtea lui Agrippa și, din toate punctele de vedere, a împărțit puterea aproape egală. Zvonurile populare ar fi putut fi alimentate și de faptul că Agrippa nu s-a căsătorit niciodată.

La fel ca fratele ei, Berenice a fost un client conducător al părților Imperiului Roman care se află în Israelul de astăzi. „Faptele Apostolilor” consemnează că în acest timp, Apostolul Pavel a apărut în fața curții lor din Cezareea.

În 64, împăratul Nero l-a numit pe Gessius Florus procurator al provinciei Iudeea. În timpul administrației sale, evreii au fost discriminați sistematic în favoarea populației grecești din regiune. Tensiunile au crescut rapid la tulburări civile când Florus a jefuit vistieria Templului Ierusalimului sub masca impozitelor imperiale. În urma revoltelor, instigatorii au fost arestați și răstigniți de romani. Îngrozită de tratarea compatrioților ei, Berenice a călătorit la Ierusalim în 66 pentru a-i cere personal lui Florus să-i cruțe pe evrei. Nu numai că a refuzat să se supună cererilor ei, dar Berenice a fost aproape ucisă în timpul raziilor din oraș. De asemenea, o cerere de ajutor la legatul Siriei, Cestius Gallus, nu a primit niciun răspuns.

Pentru a preveni escaladarea în continuare a violenței, Agrippa a adunat populația și a ținut un discurs în fața mulțimii în compania surorii sale, dar insurgenții le-au incendiat palatele. Ei au fugit din oraș în Galileea, unde mai târziu s-au predat romanilor. Între timp, Cestius Gallus s-a mutat în regiune cu Legiunea a XII-a, dar nu a reușit să restabilească ordinea și a suferit înfrângerea în bătălia de la Bet-Horon, forțând romanii să se retragă din Ierusalim.

Împăratul Nero l-a numit apoi pe Vespasian pentru a înăbuși rebeliunea. Acesta a debarcat în Iudeea cu legiunile a cincea și a zecea în 67. Mai târziu i s-a alăturat la Ptolemaida fiul său Titus, care a adus cu el legiunea a XV-a. Cu o putere de 60.000 de soldați profesioniști, romanii au măturat rapid Galileea și în 69 au mărșăluit spre Ierusalim.

În acest timp, Berenice s-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Titus, care era mai mic cu unsprezece ani. Irodienii s-au alăturat flavienilor în timpul conflictului, iar mai târziu, în 69, Anul celor Patru Împărați – când Imperiul Roman a văzut succesiunea rapidă a împăraților Galba, Otho și Vitellius – Berenice și-a folosit toată averea și influența pentru a-l sprijini pe Vespasian în campania sa de a deveni împărat. Când Vespasian a fost declarat împărat la 21 decembrie 69, Titus a fost lăsat în Iudeea pentru a termina de înăbușit rebeliunea. Războiul s-a încheiat în anul 70 cu distrugerea celui de-al Doilea Templu și jefuirea Ierusalimului, cu sute de mii uciși și 97.000 luați în robie de către romani. Triumfător, Titus s-a întors la Roma pentru a-și ajuta tatăl la guvernare, în timp ce Berenice a rămas în Iudeea.

Au durat patru ani până când Titus și Berenice s-au reunit, când ea și fratele ei Agripa al II-lea au venit la Roma în 75. Motivele acestei absențe lungi sunt neclare, dar au fost legate de o posibilă opoziție față de prezența ei a lui Gaius Licinius Mucianus, un aliat politic al împăratului Vespasian care a murit cândva între 72 și 78. Agrippa al II-lea a primit rangul de pretor, în timp ce Berenice și-a reluat relația cu Titus, locuind cu el la palat și acționând în toate privințele ca soție. Istoricul antic Cassius Dio scrie că Berenice a fost la apogeul puterii ei în acest timp, și dacă poate fi vreun indiciu cu privire la cât de influentă a fost, Quintilian consemnează o anecdotă în „Institutio Oratoria”, unde, spre uimirea lui, s-a trezit pledând un caz în numele lui Berenice, unde ea a prezidat ca judecător. Populația romană a perceput-o totuși pe regina din Est ca pe o străină intruzivă, iar când perechea a fost denunțată public de cinici în teatru, Titus a cedat presiunii și a trimis-o departe.

La urcarea lui Tit ca împărat în 79, ea s-a întors la Roma, dar a fost rapid destituită în mijlocul unui număr de măsuri populare ale lui Titus pentru a-i restabili reputația în rândul populației. Este posibil să fi intenționat să trimită după ea la un moment mai convenabil. Cu toate acestea, după ce a domnit abia doi ani ca împărat, el a murit brusc la 13 septembrie 81. Nu se știe ce s-a întâmplat cu Berenice după demiterea ei definitivă de la Roma. Agripa al II-lea a murit în jurul anului 92 și, odată cu el, stăpânirea dinastiei Irodieinilor asupra Iudeii a luat sfârșit.

Din secolul al XVII-lea până în epoca contemporană, a existat o lungă tradiție a operelor de artă (romane, drame, opere etc.) dedicate sau înfățișând-o pe Berenice și mai ales aventura ei cu Titus.

În istoria modernă, aspirațiile ei ca potențială împărăteasă a Romei au făcut ca ea să fie descrisă ca o „Cleopatra în miniatură”.

$$$

 DMITRI MENDELEEV

Un număr relativ mic de elemente chimice distincte, formate din atomi de greutăţi diferite, combinaţi în moduri variate, dau naştere unei multitudini de molecule care alcătuiesc întreaga lume fizică. De-a lungul secolului al XIX-lea, pe măsură ce tot mai multe elemente noi erau izolate şi descrise, chimiştii au manifestat preocupări sporadice în direcţia clasificării lor.

Deşi între diversele metale, nemetale şi gaze păreau să existe relaţii profunde, caracterul acestora a rămas multă vreme un mister. Totuşi, în anii 1860, după ce descoperiseră aproape şaptezeci de elemente şi dobândiseră o mai bună înţelegere a proprietăţilor lor, chimiştii erau pregătiţi să facă un pas înainte în direcţia unei mai profunde generalizări. Dmitri Mendeleev, un impunător chimist rus, a realizat acest deziderat în 1869, prin crearea tabelului periodic al elementelor.

Dmitri Ivanovici Mendeleev s-a născut în oraşul siberian Tobolsk - o destinaţie frecventă pentru deţinuţii politici în Rusia ţaristă - la 27 ianuarie 1834. El a fost cel mai mic dintre cei şaisprezece copii ai lui Ivan Pavlovici Mendeleev şi ai Mariei Kornileva.

Profesor de filozofie, ştiinţe politice şi arte frumoase, Ivan Mendeleev a orbit în urma unei cataracte şi a fost obligat să renunţe la postul pe care îl ocupa la liceu la scurt timp după naşterea lui Dmitri. Pensia lui era insuficientă, astfel încît familia avea să fie întreţinută de dominatoarea şi eficienta lui soţie. Provenind dintr-o cunoscută familie siberiană, Maria a reuşit, după moartea soţului său, să reorganizeze şi să conducă o fabrică de sticlă ce aparţinuse familiei şi care fusese abandonată.

Copilăria lui Mendeleev reprezintă o ilustrare a inteligenţei şi a ambiţiei de a reuşi în Rusia secolului al XIX-lea. La liceul din Tobolsk, tânărului Mendeleev i-au displăcut limba latină şi clasicii, dar a manifestat un viu interes pentru fizică şi matematică. Când mamei lui Dmitri i s-a vorbit despre inteligenţa excepţională a fiului său, ea a plecat cu el la Sankt Petersburg, unde Dmitri s-a înscris la Institutul Pedagogic. La scurt timp după aceea, mama lui a murit.

Mendeleev însuşi a fost atins de aripa morţii când s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar un doctor faimos i-a prezis că nu mai are mult de trăit. Mendeleev i-a cerut părerea şi lui Nikolai Pirogov, un medic chiar mai renumit, care i-a spus că, dimpotrivă, va trăi mai mult decât toţi doctorii care l-au consultat. Sănătatea s-a îmbunătăţit simţitor în 1856, acelaşi an în care îşi lua licenţa în chimie.

După ce a predat vreme de câţiva ani la Universitatea din Sankt Petersburg, Mendeleev a studiat la Heidelberg, unde a descoperit efectiv fenomenul numit astăzi temperatură critică - punctul de la care un gaz nu mai poate fi condensat sub formă lichidă. În 1860 el a luat parte la revoluţionarul Congres de Chimie de la Karlsruhe, unde Stanislao Cannizzaro a readus în discuţie ipotezele lui Avogadro, iar relaţia dintre atomi şi molecule a fost, în sfârşit, clarificată (Amedeo Avogadro a sugerat că volume egale de gaze, la aceeaşi temperatură şi presiune, conţin un număr egal de molecule. Această echivalenţă permite măsurarea greutăţii elementelor care compun moleculele.). După obţinerea doctoratului în 1865, Mendeleev avea să fie numit profesor de chimie generală la Universitatea din Sankt Petersburg în 1867.

În anii '60 ai secolului al XIX-lea, Mendeleev a elaborat lucrarea „Principiile chimiei”, recunoscând necesitatea apariţiei în Rusia a unui manual de chimie anorganică. În acelaşi timp, însă, el a urmărit un obiectiv mai general - cu toate că nu era nici pe departe singurul -, acela de a introduce ordinea în acest domeniu în care domnea confuzia. Ca şi alţi chimişti, el credea că între diversele elemente trebuie să existe o unitate fundamentală.

„Dar nimic, de la ciuperci la o lege ştiinţifică, nu poate fi descoperit fără căutări şi încercări", scria el. „Aşa că am început să privesc în jur şi să notez elementele cu greutăţile lor atomice şi proprietăţile tipice, iar elementele asemănătoare şi greutăţile atomice similare pe fişe separate; astfel am ajuns la concluzia că proprietăţile elementelor sunt într-o dependenţă periodică de greutăţile lor atomice." Într-adevăr, Mendeleev a întocmit fişe separate şi, pe măsura alinierii lor, a observat repetarea proprietăţilor lor - caracterul regulat sau periodic al elementelor.

Aranjându-le pe linii în funcţie de greutatea lor atomică, el a observat că ,, mărimea greutăţii atomice determină natura elementelor". Substanţele chimice cu proprietăţi asemănătoare au numere atomice apropiate, de exemplu, manganul (cu numărul atomic 55) şi fierul (cu numărul atomic 56). În plus, anumite elemente prezintă asemănări clare pe măsura creşterii uniforme a greutăţilor atomice.

Astfel, litiul, cu numărul atomic 7, este similar cu sodiul, cu numărul atomic 23, iar ambele sunt asemănătoare cu potasiul, cu numărul atomic 39 (Acestea sunt masele atomice relative din tabelul lui Mendeleev din 1869.). Toate trei sunt moi la atingere şi au un aspect argintiu, iar astăzi sunt clasificate (împreună cu rubidiul, cesiul şi franciul) în primul grup al tabelului periodic, printre metalele alcaline.

Trebuie subliniat faptul că, în dezvoltarea tabelului, Mendeleev şi-a folosit vastele sale cunoştinţe de chimie, dublate de o intuiţie ieşită din comun. Greutăţile atomice erau relative, în anumite cazuri chiar aproximative şi se obţineau pe cale experimentală. Tabelul periodic a reprezentat prin el însuşi o forţă organizatoare, iar Mendeleev a avut îndrăzneala să prezică existenţa unor elemente care nu fuseseră încă descoperite.

„Printre elementele obişnuite", scria el, „absenţa unui număr de elemente cu proprietăţi asemănătoare borului şi aluminiului este izbitoare." În consecinţă, Mendeleev a prevăzut existenţa şi proprietăţile a trei elemente pe care le-a numit eka-aluminiu, eka-bor şi eka-siliciu. Acestea s-au dovedit a fi galiul, scandiul şi germaniul, descoperite în 1875, 1879 şi, respectiv, 1885. Şi alte predicţii ale sale s-au adeverit întru totul.

Tabelul periodic al lui Mendeleev s-a înscris în eforturile de clasificare a elementelor depuse în anii 1860, reprezentând o încununare a acestora. Lothar Meyer, care a făcut o clasificare similară cu a lui Mendeleev cam în aceeaşi perioadă, împarte uneori cu acesta meritul descoperirii, la fel ca şi Alexandre-Emile Beguyer de Chancourtois. Dar claritatea explicaţiei, precum şi capacitatea lui Mendeleev de a prevedea proprietăţile elementelor încă nedescoperite au făcut din tabelul său standardul, chimistul rus devenind unul dintre cei mai faimoşi savanţi ai vremii sale. Lucrarea sa Principiile chimiei, un text fluent, cu multe şi lungi note de subsol şi anecdote, a fost tradus în numeroase limbi.

În Rusia, Mendeleev este amintit astăzi pentru aceste realizări, dar şi pentru munca sa de pionierat în dezvoltarea industriei petroliere din regiunea Mării Negre. In 1876, el a vizitat Statele Unite, unde domnea efervescenţa prilejuită de sărbătorirea centenarului. Făcându-se exponentul opiniilor exprimate de mulţi alţi europeni din acea vreme, Mendeleev a etichetat Statele Unite drept primitive şi neinteresate de ştiinţă.

Privirea hipnotică a lui Mendeleev surprinsă în portretele sale întăreşte convingerea că viaţa lui personală a fost fascinantă. În 1863, la vârsta de treizeci şi unu de ani, la insistenţele surorii sale, s-a căsătorit cu Feozva Nikiticina Leşceva; a fost un mariaj extrem de nefericit. După ce au dat naştere la doi copii, cei doi soţi s-au separat, nici unul dintre ei nemaiputând suporta prezenţa celuilalt sub acelaşi acoperiş.

În 1876, înainte de a pleca în Statele Unite, Mendeleev a întâlnit o frumoasă tânără de şaptesprezece ani, Anna Ivanovna Popova, cu care şi-a propus să se căsătorească, în caz contrar fiind decis să se arunce în ocean şi să se înece. Deşi nu a putut obţine imediat divorţul din partea Bisericii Ortodoxe, Mendeleev a găsit totuşi un preot dispus să îl unească prin căsătorie cu Anna.

În acest fel el a devenit bigam pentru o vreme. Spre a nu fi acţionat în justiţie, Mendeleev s-a adresat ţarului. Potrivit unei relatări contemporane, un membru al clasei nobiliare a dorit mai târziu să obţină aceeaşi dispensă şi a apelat la Alexandru, făcând aluzie la chimist. „E drept că Mendeleev a avut două soţii", a replicat ţarul, „dar eu am un singur Mendeleev."

Cel de-al doilea mariaj al său a fost foarte fericit, iar cuplul a avut patru copii. Introdus de soţia sa în lumea artei, Mendeleev a devenit colecţionar şi critic de artă, chiar ales în Academia Rusă de Artă. La sfârşitul vieţii a suferit, ca şi tatăl său, de cataractă. A murit la 20 ianuarie 1907.