$$$

 Nu am pierdut niciodată iertând.

Este adevărat că am iertat oameni care m-au rănit foarte tare, care nu și-au cerut iertare niciodată și care nici măcar n-au regretat că m-au nedreptățit. Dar, iertându-i, am câștigat un suflet liber și liniștit, netulburat de amintiri triste din trecut, de regrete, de frustrări și de dureri.

Nu am pierdut niciodată crezând în Dumnezeu.

Este adevărat că uneori n-am înțeles greutățile nemeritate prin care a trebuit să trec, dar totodată mi s-a dovedit că orice problemă are o rezolvare, că orice încercare își are rostul ei, că după orice sfârșit urmează un nou început, că după orice durere urmează o mângâiere, că după orice pierdere de sine urmează o regăsire, că după orice eșec urmează o reușită.

Părintele Constantin Necula

$$$

 Nu am pierdut niciodată iertând.

Este adevărat că am iertat oameni care m-au rănit foarte tare, care nu și-au cerut iertare niciodată și care nici măcar n-au regretat că m-au nedreptățit. Dar, iertându-i, am câștigat un suflet liber și liniștit, netulburat de amintiri triste din trecut, de regrete, de frustrări și de dureri.

Nu am pierdut niciodată crezând în Dumnezeu.

Este adevărat că uneori n-am înțeles greutățile nemeritate prin care a trebuit să trec, dar totodată mi s-a dovedit că orice problemă are o rezolvare, că orice încercare își are rostul ei, că după orice sfârșit urmează un nou început, că după orice durere urmează o mângâiere, că după orice pierdere de sine urmează o regăsire, că după orice eșec urmează o reușită.

Părintele Constantin Necula

$$$

 Peste sat se lasă seara, se aprind lumini ,

La oprire e Maria.., cu ai săi copii.

A cam stat o săptămână la părinți în sat ,

Căci de ani și bătrânețe, tatăl e la pat. 

Maică-sa și ea sărmana, abia de mai poate,

A pierdut și din putere, și din sănătate.

Iarna care a trecut nu i-a prins prea bine

Și zăpezile prea mari , ger.., lemne puține.

Lângă stație spre gard colo la fântănă,

Moș Ion pășește-ncet cu găleata-n mână.

Maria-l privește-n ochi și-i dă Bună Seara,

Apoi întrebă sfios: Ce face Tamara?

Au fost colege de clasă și-ntr-o banc-au stat,

Nu s-au mai văzut cu anii, de când a plecat.

-Bună Mărioară.., răspunde bătrânul cu o voce moale,

Tamara e bine.., e căsătorită.., e peste hotare.

Vine rar, când poate, cam.., odată-n an,

Trăiește-n Milano.., cu-n italian.

Mai mult vine toamna cînd e hram în sat ,

Ș-apoi cu bătrâna.., pun la conservat.

Tu cum o mai duci? Ai văd fete mari,

Știu că-i rău cu Toader.., să vă țineti tari.

Om voinic a fost , a fost om cu carte,

De i-ar mai da Domnul niște sănătate.

Vezi tu fată dragă viața cum se duce?

Ieri parcă ne botezau.., azi ne duc sub Cruce.

Lasă.., tu.., să te ții tare că rămâne mama

Și doar tu mai poți să fii.., sprijin la sărmana.

Maria scoate batista.., undeva din geantă,

Nu vrea fetele s-o vadă.., că lacrimă poartă.

Știe el bătrânul.., și-al lui ceas i-aproape,

Are moșul fiică.., dar e prea departe.

-Adevăr ai moș Ioane, toate trec pe lume,

De-ți ramâne sub pădure Crucea și cu-n nume.

Nu suntem nici ultimii ,nici primii, toate au sfârșit,

Important nu-i cât de mult, dar cum am trăit.

Bătrânul ridică ochii undeva spre zare,

De își vede viața ca pe-o lumânare.

Dor de-al său copil.., rătăcit prin lume,

Răsuflă adânc.., iar apoi răspunde.

-Domnul s-ajute pe toți.., pe cei morți.., să-i ierte,

Mă duc.., sănătate Marie! Să poți crește fete!

C-apoi iute fuge timpul.., m-așteaptă bătrâna

Și precis că o să zică, c-am pierdut fântâna.

Bate vântul jos în vale peste liliac,

De așterne floare.., peste drum în sat.

De pe deal bate lumină.., ceru-i fără nor,

Peste sat se-așterne noaptea.., amintiri și dor....

Cerul îi cuprinde , stele ard ca Sfinții.

La oprire-n vale, așteaptă părinții.

Nu mai pun sărmanii nici zăvor pe poartă,

Dacă vin copiii.....? Și-o văd încuiată........

R.M.(Mihai Racoviță).

***

 Știai că există o rugăciune care se numește: „Nu știu”? Eu o găsesc extrem de profundă. Te retragi undeva, într-un loc în care să fie numai inima ta și cu Dumnezeu, te așezi și spui doar atât: „Nu știu”. Faci o mică pauză și continui:

„Nu știu cum să merg mai departe. Nu știu de ce se întâmplă asta. Nu știu ce să fac cu atâtea griji. Nu știu cum să-mi ușurez povara. Nu știu cum să fac față acestei situații”.

Vezi, sunt multe „Nu știu” pe care le poți acoperi.

Și, după ce termini, îți deschizi palmele și privești la acel mărunt și prăfuit bob de credință pe care îl mai ai, te ridici și spui:

„Dar TU știi!”

Și lași cuvântul ăsta acolo să prindă aripi și să zboare.

Dumnezeu are o slăbiciune pentru păsările cerului.

Dar rugăciunile smerite le iubește ca pe lumina ochilor.

Fiindcă acestea îi fac văzduhul mai frumos decât orice stol de rândunele.

Tu nu știi încă.

Dar El știe.

Te știe.

Pr. Ioan Badilita

***

 „Știți că?...

🐝🐝🐝🐝- Albinele bătrâne nu se întorc la stup noaptea? Își petrec noaptea pe flori, iar dacă au șansa să mai vadă un răsărit, își reiau activitatea aducând polen sau nectar coloniei. Ele fac acest lucru simțind că sfârșitul este aproape. Nicio albină nu se așteaptă să moară în stup pentru a nu le împovăra pe celelalte.

🐝🐝🐝🐝 Albinele au sânge rece ca toate insectele, dar la nivelul coloniei sunt un mega-organism cald.

🐝🐝🐝🐝 - Există albine care aduc polen și albine care aduc nectar, niciodată o albină colectoare de polen nu își va schimba sarcina pentru a aduce nectar și viceversa.

🐝🐝🐝🐝 - Deși păpădiile sunt galbene, polenul lor colectat de albine devine portocaliu în urna de amestec cu nectarul. 

🐝🐝🐝🐝 - Recordul de menținere în viață a unei colonii de albine peste iarnă a fost de 356 de zile fără ca acestea să plece să-și curețe zborurile.

🐝🐝🐝🐝 - Albinele pot fi utile oamenilor chiar și după ce au murit, ele fiind folosite sub formă de cocoș pentru tratarea durerilor articulare. 🐝🐝🐝🐝 - Albinele nu dorm niciodată. vă mulțumesc, albinuțe binecuvântate!!!!! 🐝❤

$$$

 Interesant de lecturat!!

Groapa Marianelor 

În acest articol găsești 10 cele mai interesante curiozități despre Groapa Marianelor – locul misterios, care continuă să atragă foarte mulți cercetători. 

1.În Groapa Marianelor poate încăpea complet Chomolungma

Cu toții știm că vârful Everest sau Chomolungma este cel mai înalt punct al Pământului, fiind situat la 8850 de metri înălțime. Pentru a îți face o închipuire mai exactă despre adâncimea efectivă a Groapei Marianelor, dacă am scufunda muntele Everest în ea, atunci vârful lui ar fi la 2183 de metri adâncime.

2.În marile adâncuri ale șanțului există viață

În ciuda faptului că în Groapa Marianelor lipsește absolut lumina, iar condițiile acide nu sunt potrivite pentru viață, acolo a fost găsit un număr mare de organisme. În această zonă există mai mult de 200 de microorganisme și creaturi mici, inclusiv crustacee și amfipode. În 2016, acolo a fost descoperită o nouă specie de melci.

3.Pentru prima dată, de Groapa Marianelor s-a aflat în secolul al XIX-lea

Groapa Marianelor a fost descoperită în anul 1875, în timpul expediției de 4 ani în jurul Pământului a vasului maritim „Challenger”. Această călătorie și cercetare a fost una revoluționară în domeniul oceanografiei. În acest timp, nava a trecut aproape 130 mii de km și au fost făcute 4700 de descoperiri. Iar șanțul poartă acest nume datorită insulelor din apropiere.

4.Cel mai adânc punct din Groapa Marianelor poartă numele de „Challenger Deep”

Unele puncte ale Groapei Marianelor sunt mai adânci decât altele. Și cel mai adânc este Groapa Challenger. Aceasta a fost numită în cinstea celor două nave, care au explorat profunzimea zonei cu ajutorul unui sonar. Conform celor mai recente date, adâncimea Groapei Challenger este de aproximativ 11 km.

5.Apa din Groapa Marianelor nu este doar rece

Datorită adâncimii sale, temperatura apei este de doar câteva grade peste punctul de îngheț. Însă, precum este caracteristic mediului acvatic, straturile sunt etajate, cele calde formându-se prin răspândirea plăcilor tectonice. Temperatura în jurul orificiilor poate ajunge până la 300 grade Celsius. Deși suportă o temperatură foarte mare, apa nu ajunge la fierbere din cauza temperaturilor scăzute ale valurilor din jur.

6.Primele fotografii la marea adâncime au fost făcute de un regizor de la Hollywood

În 2012, James Cameron a fost cu o expediție în Oceanul Pacific. În luna martie a aceluiași an, James s-a scufundat în inima Groapei Challenger la o adâncime de 10.900 m. El a reușit să facă fotografii, care au fost primele din istoria vieții subacvatice a Groapei Challenger. James Cameron este a treia persoană din lume, care a cucerit Groapa Marianelor și primul care s-a scufundat de unul singur, aflându-se sub apă timp de trei ore.

7.Groapa Marianelor poartă titlul de Monument Național al SUA

În anul 2009, președintele SUA George Bush a semnat ordinul, potrivit căruia Groapa Marianelor este parte a tezaurului monumental maritim american.

8.Doar 5% din Groapa Marianelor sunt studiate

Este interesant faptul, că oamenii cu ajutorul tehnologiei moderne au studiat suficient spațiul și chiar vor să colonizeze planeta Marte. Pe când doar 5% din cel mai adânc loc de pe planeta Pământ este explorat până în prezent și în acest format este cartografiat.

9.În profunzimea Groapei trăiesc organisme periculoase pentru oameni

Șanțul este un adevărat focar de specii neidentificate anterior. Amibe unicelulare de 15 centimetri (pentru unicelulare este o mărime gigantică) numite xenofiotori, sunt constituite din metale grele – mercur, plumb și uraniu. Aceste elemente chimice sunt foarte periculoase pentru organismele vii obișnuite.

10.Creaturile care trăiesc la adâncime sunt incredibil de longevive

Multe dintre aceste organisme au o durată de viață de peste o sută de ani, acestea fiind unic concepute pentru a supraviețui într-un mediu extrem. Aceste forme de viață nu sunt rezultatul evoluției, ci mai degrabă al adaptibilității.

$$$

 "În seara când s-a aprins primul bec în casa noastră, tata a stat nemișcat sub el, cu ochii în lacrimi, șoptind: 'Doamne, am prins și ziua asta...'"

A fost în '67, toamna târziu. Stâlpii de lemn fuseseră ridicați de-a lungul uliței principale, ca niște santinele înalte păzind intrarea într-o lume nouă.

Aveam treisprezece ani și alergam în fiecare zi după școală să văd progresul lucrărilor. Firele negre întinse între case, izolatorii de porțelan, transformatorul uriaș instalat la marginea satului – pentru noi, copiii, totul părea un miracol.

"O să avem lumină ca la oraș, tată?" întrebam în fiecare seară la cină. Tata doar dădea din cap, privirea ațintită asupra lămpii cu petrol care ne lumina masa de generații. Mama era mai entuziastă: "Nu-mi vine să cred că n-o să mai curăț sticla de lampă în fiecare dimineață."

Ziua cea mare a venit într-o joi. Tot satul era în fierbere – oamenii își terminaseră treaba la câmp mai devreme, copiii fuseseră trimiși să se spele, de parcă venea o rudă importantă în vizită.

În casa noastră, becul fusese atârnat în mijlocul camerei mari, într-o dulie simplă, fără abajur. Tata refuzase să cumpere "podoabe" până nu vedea că "minunea chiar funcționează". Bunicul, care trăise toată viața la lumina opaiței, mormăia: "Foc în casă, agățat de tavan... o să ardem toți în somn."

Deodată, un zvon a străbătut satul - "Au dat drumul la curent!" Tata s-a ridicat și, aproape solemn, s-a îndreptat spre întrerupătorul instalat lângă ușă. 

A apăsat.

Pentru o clipă, nimic. Apoi, becul a pâlpâit și s-a aprins, umplând camera cu o lumină mai puternică decât văzusem vreodată înăuntrul casei. Mama a dus mâinile la gură, bunicul s-a ridicat din colțul lui, iar eu am rămas cu gura căscată.

Tata - omul care nu plângea niciodată, care suportase toate greutățile vieții fără să clipească - stătea nemișcat sub bec, cu fața în sus, iar pe obrajii lui aspri străluceau lacrimi. "Doamne, am prins și ziua asta..."

Afară se auzeau strigăte de bucurie. Luminile se aprindeau una câte una, ca niște stele căzute pe pământ. Satul nostru, care la lăsarea întunericului se cufunda în beznă, strălucea acum în noapte.

Pe uliță, oamenii mergeau din casă în casă, admirând "minunea". Nea Gheorghe montase deja trei becuri în atelierul lui de fierărie. Bătrâna Floarea stătea în pragul casei și plângea: "E prea multă lumină pentru ochii mei bătrâni. O să mă țină trează."

Schimbarea a venit treptat. În iarna aceea, serile au devenit diferite. În loc să ne culcăm odată cu găinile, stăteam mai mult la masă. Tata meșterea unelte, mama cosea, iar bunicul – care jurase că nu se va apropia de "drăcovenia" aia – își găsise locul exact sub bec, unde putea să-și împletească coșurile fără să-și forțeze ochii bătrâni.

În primăvară, primul radio a apărut în sat, la primărie. Până la Crăciun, trei case aveau propriul aparat. Lumina electrică a adus cu ea mai mult decât vedeam – a adus informație, timp în plus, posibilități.

Dar ceva se pierduse. "Pe vremuri, serile erau pentru povești," spunea bunicul, privind cum fiecare își găsise altă ocupație sub lumina electrică. "Acum fiecare are lumina lui și stă în colțul lui."

Avea dreptate. Serile lungi de iarnă, când stăteam toți în jurul sobei și bunicul ne povestea întâmplări din tinerețea lui, deveneau tot mai rare. Acum, tata avea treabă în șură, mama cosea lângă fereastră, iar eu îmi făceam temele la masa din bucătărie.

Dar în fiecare an, de Ajunul Crăciunului, păstram o tradiție. Stingeam toate becurile și aprindeam vechea lampă cu petrol pentru cină. În lumina ei blândă, aurie, ne regăseam pentru câteva ore ritmul de altădată. Poveștile curgeau din nou, umbrele dansau pe pereți, iar noi ne simțeam apropiați, ca înainte.

"Lumina e bună," spunea tata ridicând paharul, "dar să nu uităm niciodată să ne uităm în ochii celuilalt, nu doar la becul de deasupra."

Acum, la aproape șaizeci de ani distanță, stau în aceeași casă, sub un bec mult mai modern. Satul are internet, televizoare, telefoane mobile. Dar în fiecare an, de Ajun, încă sting toate luminile și aprind vechea lampă cu petrol.

Pentru că am ajuns să înțeleg că cea mai puternică lumină nu vine de la niciun bec, ci din conexiunea dintre oameni. Și poate că adevăratul miracol nu a fost când s-a aprins primul bec în satul nostru, ci faptul că, în ciuda tuturor schimbărilor, flacăra tradițiilor noastre a continuat să ardă.