Radu Demetrescu Gyr
Poetul Martir.
O flacără nestinsă a suferinței și biruinței românești din temnițele comuniste.
În 1973, cu doi ani înainte de a păşi – îngândurat şi trist, marcat de anii de îndelungată şi amară suferinţă pe care, profund nedrept, a fost silit să-i îndure – pe celălalt tărâm, Radu Gyr nota, în jurnalul intitulat „Calendarul meu”:
„M-am născut în Câmpulungul Muscelului, la 2 martie 1905. Mama mea, Eugenia Gherghel, cobora, după tată, dintr-o veche familie botoşăneană, având câteva picături de sânge german, moştenit de la bunica mea, Mina von Gelch. Tatăl meu, Ştefan Demetrescu, era originar din Scheii Braşovului, ardelean după ramura ţărănească a mamei sale şi pesemne, macedonean după tatăl lui care, iniţial, s-a numit Demetru Muşică”. (1)
Avea trei ani când părinţii săi s-au „strămutat” în Cetatea Banilor, unde tatăl, Ştefan Coco Demetrescu (2), îşi va afirma, pe scena Teatrului Naţional din capitala Olteniei, „frumosul său talent de actor de comedie subţire” şi va avea „o carieră glorioasă ascendentă”, până în 1931, data pensionării „voluntare”.
În familie, mama i-a fost lui Radu educatorul ideal. I-a trezit şi cultivat, foarte de timpuriu, gustul pentru lectură, pentru „poveste şi poezie”. Copil fiind, i-a citit, traducându-i-le din germană, basmele fraţilor Grimm şi baladele „marilor poeţi epici germani” Uhland, Burger, Lenau, Schiller…
Apoi, „odată stârnită apetenţa lecturilor, am izbutit – mărturiseşte, cu un vădit sentiment de mândrie, copilul de odinioară – să citesc singur, fără vreo călăuză didactică…”. Şi a început, firesc, cu Robinson Crusoe („instructivă şi adorabilă poveste a lui Daniel Defoe”) şi Călătoriile lui Gulliver („causticul roman satiric, colorat de fantezie”) al lui Swift. Apoi, va continua lecturile „savurând” Don Quijote de la Mancha, capodopera lui Cervantes, „înveselitoarele isprăvi” ale lui Păcală şi „vitejeştile” fapte ale lui Gruia lui Novac, de Petre Duefu, „înduioşătoarea” nuvelă a lui Wildenbruch „Lacrimi de copil”, poeziile Elenei Farago „închinate” celor mici etc.
Plămădită în anii de început, pasiunea pentru lectură l-a stăpânit întreaga viţă. Cartea i-a fost mereu aproape. I-a fost izvor nesecat de cunoştinţe şi prilej de bucurie şi desfătare sufletească… Tatăl l-a introdus în lumea tainică a teatrului. A căutat (şi a şi izbutit) să-i dezvolte (foarte devreme şi pentru întreaga viaţă), fiului său, „gustul şi simpatia” pentru arta dramatică.
Privind înapoi, de la înălţimea celor aproape 70 de ani ai săi (câţi avea, în 1973, când a publicat instructivul său „Calendar”) poetul, traducătorul şi dramaturgul a ţinut să le aducă „un pios omagiu” părinţilor săi: mamei, „minunata Jenny, muziciana îndrăgostită de poezie” şi tatălui, „lui Coco, pătimaş cititor şi, până la adânci bătrâneţi, slujitor al artei sale”, amândoi „înţelepte îndreptare pe drumul incipientei (sale) culturi literare”.
În toamna anului 1912, păşeşte, voios, pragul şcolii primare. Ştia să citească şi să scrie „de-acasă”. Se va număra, an de an, printre fruntaşii clasei. Cu note maxime la toate obiectele de învăţământ înscrise în catalog (cu o singură excepţie: matematica, obiect la care se considera a fi fost… „mediocru”).
Intrarea României în război, la 15 august 1916, l-a „aflat” absolvent al claselor primare şi… cercetaş. Iar, în calitate de „cercetaş de război”, va lua parte, cu o ambulanţă sanitară a Spitalului de campanie nr. 21, cantonat în Craiova, la „încleştarea” de la Târgu Jiu, unde, alături de trupele române, populaţia oraşului încerca să stăvilească intrarea trupelor inamice. Şi va fi rănit. „Eu – notează el – în 7 noiembrie 1916 aveam… unsprezece ani şi jumătate”.
A fost (credea el) în ani aceia ai începutului, „un copil blond şi iubitor, deloc zburdalnic, puţin cam încăpăţânat, timid şi dispus la visare…”.
În 1917, devine elev al vestitului liceu craiovean ce purta, din 1885, numele regelui Carol I. Îşi aminteşte, peste ani, şi-i evocă pe cei care i-au fost profesori dragi. Primul din cei care-i vine în minte este I. Niculescu-Nache (Naket, cum semna, de regulă, în condica de prezenţă) – „eminent pedagog”, profesor „de gramatica limbii române”, de la care a învăţat „temeinic, sintaxa şi morfologia”.
Sunt amintiţi apoi, în ordine: C. D. Fortunescu – „admirabil” profesor de limba franceză, „cărturar erudit” şi „animator” al vieţii culturale craiovene; Ion Florescu şi Ilie Almăjanu – care predau („cu iscusită metodă şi pasiune”) limba latină; Elie Georgescu şi Marin Demetrescu – „desăvârşiţi” dascăli de ştiinţe naturale şi, în sfârşit, Ion Dongorozi – „auster”, dar „minunat” profesor de geografie şi „apreciat scriitor în epoca sa”.
Din rândul colegilor de odinioară, aminteşte (din categoria celor „studioşi” şi care, după abslvirea liceului şi a universităţii, „au strălucit” în domeniul profesiunilor alese) numele lui Ştefan Georgescu-Gorjan – viitor inginer minier, autorul proiectului care a stat la baza confecţionării scheletului metalic pe care avea să se înalţe, impunătoare, către cer, la Târgu Jiu, una din marile realizări ale lui Constantin Brâncuşi: Coloana Infinitului.
Legătura sa cu poezia s-a produs foarte de timpuriu. Elev în clasele primare, a „însăilat” primele poezii „Dascăl de versuri” – în ordine cronologică, „primul” – i-a fost A. de Heraz, autorul dramatic şi omul de teatru (a condus, în calitate de director, Naţionalul craiovean, între 1930-1935).
În continuare, în anii în care a purtat, cu mândrie, uniforma Liceului „Carol I”, a frecventat Salonul literar (acel… Olimp al Craiovei de odinioară) îndrumat de poeta Elena Farago. Aci, alături de colegul şi prietenul său Nicolae Milcu, de fraţii Paul şi Eugen Constant, va „ucenici” (mărturiseşte el) la „nicovala poeziei”, sub „sfatul”, ori sub „dojana” Elenei Farago, această „meşteră” a „versului cizelat” cu iscusinţă, cunoscută (şi apreciată) personalitate scriitoricească a acelor ani.
Pe când era elev în clasele a III-a şi a IV-a (şi avea doar 13-14 ani) publică (semnând Radu Grui), în „Tinerimea şcolară” – apărută în 1919, ca organ al Societăţii ştiinţifico-literară a liceului, care care-l avea, patron spiritual, pe Vasile Alecsandri (şi al cărui mentor nu era altul decât profesorul de limba latină Ion Florescu) – poeziile Ţiganii, Icoana, Noru-şi scutură şi Încet îmi treci prin minte (3), precum şi poemul dramatic în versuri În munţi, prefaţat, elogios, de un alt dascăl al său, C. D. Fortunescu (4) (şi care a văzut lumina rampei, jucat de colegii săi de liceu, în cadrul unei serbări şcolare).
Poeziile tânărului licean «vădesc, de la început, bune cunoştinţe de prozodică şi chiar o instruire poetică productivă, bazată pe un metaforism super¬abundent, reminiscenţe din Topârceanu sau Minulescu sau din înaintaşul său, Tradem, mânat, mai ales, de încercarea de a crea o atmosferă: „Osteniţi de drum, ţiganii la răscruce poposesc / Iar căruţele-ncărcate, prăfuite se opresc / Somnoroşi se văd în urmă, arătându-se, în care / Dancii mici cu părul negru, care cer, plângând, mâncare” (Ţiganii)».
În acelaşi timp, va elabora şi câteva piese de teatru în versuri: Sineul zmeilor sau Buhuroiul, dramă în şapte tablouri, Pentru ţară, Eroii şi Un basm.
Îşi va face, în august 1922, adevăratul debut literar (cu Icoane craiovene, o cronică rimată), în cotidianul bucureştean pentru teatru şi artă „Rampa”.
Creaţiile literare (şi mai ales, piesa Un basm) ale tânărului elev Radu Demetrescu (semnat Radu Dem. Grui ori, mai simplu, Radu Grui, nume luat după muntele care străjuia oraşul său natal) (5) l-au deranjat (şi… înfuriat) pe Nicolae Balaban, directorul liceului, „excelent” profesor de matematică, dar (aprecia poetul, eseistul şi dramaturgul de mai târziu) „tip optuz şi refractar oricărui impuls artistic, aricărei manifestări literare”. (6) Acelaşi director al liceului – „ilustru geometru, cu sensibilitate de triunghi isoscel şi inteligenţă de paralelipiped” – avea să-l elimine (pe el, elev din clasa a IV-a şi pe Nicolae Milcu, aflat, atunci, în penultimul an de liceu) pentru „vina” de a fi „editat” o revistă satirică, cu titlul „Cariopsa”, „trasă” la şapirograf. (7)
În ultima clasă (a VIII-a) de liceu – clasă pe care a fost nevoit s-o parcurgă „ca elev pregătit în particular” – a colaborat la un mare număr de publicaţii: „Adevărul literar şi artistic”, „Năzuinţa”, „Cele trei Crişuri”, „Gândul nostru”, „Flamura” şi la ziarele „Rampa”, „Dimineaţa” şi „Straja”. După aceea, Radu Gyr semnează un mare număr de creaţii literare în paginile altor importante publicaţii: „Ramuri”, „Ritmul vremii”, „Falanga”, „Axa”, „Universul literar”, „Profile literare”, „Răsăritul”, „Suflet românesc”, „Arhivele Olteniei”, „Revista Fundaţiilor Regale” şi, mai ales, „Gândirea”, de a cărei ideologie „se simte legat”.
Anul 1924 are, în biografia lui Radu Gyr, o triplă importanţă: este anul în care îşi trece cu brio examenul de bacalaureat, debutează cu primul său volum de versuri: Linişti de schituri. Poeme şi îşi începe – student al Facultăţii Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti – studenţia, bucurându-se de şansa de a se fi aflat în preajma unor profesori eminenţi (Vasile Pârvan, „… semănând cu un pastor protestant…, senin şi impunător de parcă ar fi fost oficiat într-un templu…”; Nicolae Iorga, „… tumultos şi revărsat ca o cascadă…, îşi copleşea auditoriul cu un torent de informaţii şi o magie a cuvântului rostit, unică în arta oratoriei…”; Nicolae Cartojan, „Sobru, dispunând de o vastă şi constantă documentaţie şi admirabil pedagog…”; P.P. Negulescu, „… transformă în adevărate sărbători prelegerile despre marii gânditori ai antichităţii sau ai Renaşterii…”; Constantin Rădulescu-Motru, „Grav, puţin distant dar totdeauna politicos şi binevoitor cu studenţii merituoşi…, conferea catedrei de Psihologie un înalt nivel profesional şi autoritate…”; Tudor Vianu, „… îşi afirma puternicele însuşiri: râvnă şi pasiune de mare cărturar, talent oratoric, rafinat gust artistic…”; Nae Ionescu, «Strălucitoarea şi, după părerea altora, „drăceasca” sa inteligenţă i se arăta chiar pe figură, mai ales în ochii care ardeau ca doi cărbuni aprinşi sub sprâncenele mefistofilice…” – cărora le-a fost recunoscător, pentru tot ce i-au „dăruit”, întreaga viaţă).
Paralel cu studiile universitare, frecventează Cenaclul literar condus de profesorul universitar Mihai Dragomirescu (unde i se iveşte prilejul fericit de a-i cunoaşte pe scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu ş.a.), la catedra căruia va fi numit, după absolvire, asistent (apoi, conferenţiar) şi unde va susţine cursul Evoluţia criticii estetice şi aspecte literare contemporane.
A publicat, până la sfârşitul primului Război Mondial (în afara volumului de debut) următoarele culegeri de poezie: Plânge Strâmbă-Lemne (Craiova, 1927); Cerbul de lumină (Bucureşti, 1928); Stele pentru leagăn (Rm. Vâlcea, 1936 – republicată de Petru Vodă); Cununi uscate (Bucureşti, 1938); Poeme de război (Bucureşti, 1943); Balade (Bucureşti, 1944) şi poemul dramatic Corabia cu tufănici (Bucureşti, 1939).
A scris şi publicat, de asemenea, literatură pentru copii: Căciuliţa roşie – o poveste din pădure cu pitici şi cu o fetiţă (în colaborare cu N. Milcu) (Bucureşti, 1926); Floarea lui Sânzien (în colaborare cu N. Milcu) (Bucureşti, 1927); Muţu Cotoşmanul. Poveşti în versuri (Bucureşti, 1942); Bimbirică în lună; Sandu, Sanda şi Lăbuş; Poznele Boanţei; Bimbirică aviator; Bimbirică în Africa; Bimbirică sportiv; Bimbirică în submarin; Aventurile baronului Munchausen; Pinocchio automobilist; Micky Maus – paraşutist; Voinicul Argeş; Fata babei şi fata moşneagului; Zâna Munţilor; Darurile lui Moş Crăciun (Bucureşti, 1942-1944). Tot destinată micilor cititori este şi seria de broşuri subintitulată „Povestire haslie în imagini”, tipărită, la Editura „Bucur Ciobanul”, în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Radu Gyr a mai elaborat (şi publicat) unele conferinţe de larg interes: Studenţimea şi idealul spiritual (Bucureşti, 1935); Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional (Bucureşti, 1937); Studii critice: Învierea de Tolstoi (Bucureşti, 1927); Eposul popular iugoslav (în colaborare cu A. Balotă) (Bucureşti, 1936); eseuri – Curentele de avangardă (Bucureşti, 1937); traduceri – J. Kessel, Păpuşa (Bucureşti, 1930); J, London, Când şi-aduce omul aminte… (Bucureşti) ş.a. Este, de asemenea, autorul unui Manual de limba franceză (1935) şi (împreună cu Iosif Gabrea şi Ion Andreescu) al unui Abecedar (în două părţi, 1935-1936).
Postum (şi numai după 1992) vor vedea lumina tiparului următoarele cinci volume: Poezii I, Sângele temniţei, Balade (Edit. „Marineasa”, Timişoara, 1992) – volum îngrijit de Simona Popa, fiica poetului; Anotimpul umbrelor. Sonete şi rondeluri (Edit. „Vremea”, Bucureşti, 1993) – îngrijit şi prefaţat de Barbu Cioculescu; Poezii II. Stigmate (Edit „Marineasa”, Timişoara, 1993) – volum îngrijit de Simona Popa); Poezii III. Lirica orală (Edit „Marineasa”, Timişoara, 1994) – volum îngrijit de Simona Popa); Ultimele poeme (Edit. „Vremea”, Bucureşti, 1994) – volum îngrijit şi postfaţă de Barbu Cioculescu, care cuprinde poeziile create în închisoare, transmise pe cale orală, precum şi multe din ele scrise din 1963 – anul graţierii şi 1975 – anul în care autorul trece, gânditor şi trist, în împărăţia Umbrelor.
Un loc aparte – şi foarte important – în creaţia lui Radu Gyr îl ocupă volumul („o carte sobră, de o rafinată eleganţă”) Calendarul meu (cu un subtitlu „mai mult decât sugestiv”: Prieteni, momente şi atitudini literare). Este un volum autobiografic. Un volum în care, privind peste umăr înapoi, la anii care au fost şi… s-au dus, poetul îşi prezintă (ţesuţi din amintiri) anii copilăriei şi adolescenţei, petrecuţi, în tovărăşia unor colegi de liceu – care i-au rămas prieteni toată viaţa – la Craiova, continuând cu cei ai „unei tinereţi tumultoase”, cu „acumulări sigure, filtrate din creaţia marilor profesori, scriitori, oameni de teatru cu care a venit în contact”, oprindu-se „pe piscurile unei maturităţi creatoare”, cu „o clară gândire filosofică şi etică”, conştient „de permanenţa lui în istorie”. (Ioan Popişteanu)
Poetul a primit, în semn de apreciere, mai multe distincţii literare: Premiul Societăţii scriitorilor Români (pentru sonet, 1926); Premiul Institutului pentru Literatură (1927); Premiul „Adamachi” al Academiei Române (1930); Premiul „Socec” al Societăţii Scriitorilor Români (pentru poezie, 1939).
A fost, o vreme, director general al Teatrelor şi Operelor din România; membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Olteni; membru al Asociaţiei Publiciştilor Români; membru al Societăţii Scriitorilor Români…
* * *
Radu Gyr ne apare – în volumele sale publicate în perioada interbelică – ca fiind (aflăm din cuprinsul unui eseu de Adrian Popescu) un „tradiţionalist vitalist” (în „linia lui Aron Cotruş”, cu care „împarte aceleaşi opţiuni politice”), dar şi un „marierist de o rară ingeniozitate formală”.
Multe din poeziile sale (din amintita perioadă) „miros a praf şi vechitură” (era de părere Elena Farago, poeta oferindu-se să-i pună la dispoziţie, din biblioteca sa, o seamă de volume ale poeţilor moderni Maeterlinck, Francis Jammes, Paul Verlaine şi alţii, îndemnându-l să-i citească şi să tragă învăţămintele necesare).
Poetul nu s-a lăsat prea convins de îndemnul primit şi a „continuat să scrie după pofta inimii”. „Vina” o poartă – aflăm din Calendarul meu – ambianţa care domnea, în acei ani, la revistele oltene „Năzuinţa” şi „Ramuri” (Craiova) şi „Datina” (Turnu Severin), orientate – de către colegii săi N. I. Herescu, Traian Păunescu-Ulmu, Ştefan Bălceşti ş.a. – „spre un profil ostentativ regionalist”, voind „să impună” – respectivelor publicaţii – „un specific oltenesc”. Ducând mai departe motivaţia sa, este adusă în discuţie şi revista „Flamura” care, potrivit părerii sale, a dus o adevărată „luptă” împotriva „modernismului excesiv”, apărând „valorile clasice ale literaturii autohtone” şi susţinând „un tradiţionalism înnoitor”. Acest „tradiţionalism” pragmatic şi l-a „asumat” şi Radu Gyr – definit (D. Murăraşu) ca fiind poetul „plaiurilor olteneşti” cu „marile lui aprinderi şi cu umbrele lui de dor şi tristeţe”.
Voind, parcă, să-i răspundă, peste ani, pentru faptul că nu i-a ascultat îndemnul, poetei Elena Farago, el notează: „Voi spune că adevăratul intelectual nu se poate forma exclusiv din înregistrarea unor bogate şi variate lecturi, ci din metodica lor sedimentare, din care cărturarul extrage substanţa, subtila esenţă. Aceasta îl va conduce la constituirea unui univers personal, metafizic, ontologic, memoria asociindu-se inteligenţei şi puterii de pătrundere a profundelor sensuri ale culturii umaniste”.
Autodefinindu-se, adaugă: „Am debutat sub zodia simbolismului, am traversat tradiţiona¬lismul, cândva la modă, uneori cu o prea accentuată tentă regionalistă şi am ajuns, în cele din urmă, la un modernism temperat, ca substanţă şi structură”.
Odată cu volumele Plânge Strâmbă-Lemne (1927) şi Cerbul de lumină (1928) opţiunea sa pentru baladă, care l-a şi consacrat, este „deplină şi definitivă”. Şi nu întâmplător, el consideră (în art. Baladă şi eroism, publicat în „Gândirea”, nr. 4/1938) balada ca fiind, dintre toate speciile poetice, „cea mai încăpătoare pentru profunzimile sufleteşti ale unui neam”.
Concluzionând, vom spune că poezia lui Radu Gyr a fost „înscrisă” în linia tradiţionalistă promovată de revista „Gândirea” (şi de publicaţiile oltene „Năzuinţa” şi „Ramuri” – din Craiova şi „Datina” – din Turnu Severin). Şi a fost considerată „un specific oltean” (Ov. Crohmălniceanu)
Implicat în mişcarea legionară. (8) Şi martir al convingerilor sale politice. Întemniţat aproape douăzeci de ani. A îndurat „calvarul suferinţelor carcerale”, mai întâi, în anii 1936-1940, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, apoi, în anii 1941-1944, sub guvernarea mareşalului Ion Antonescu. Arestat, din nou, este judecat şi trimis (alături de alţi intelectuali români) în lagărul de la Sărata, din Basarabia.
Iar de aici, „expediat” pe frontul din Rusia (în linia întâi, cu consemnul de a nu se mai întoarce viu). Deşi rănit grav, după aproape doi ani, revine în ţară. (9) La scurt timp după acea, este din nou, arestat şi judecat (de această dată de un… „areopag comunist”). Inclus în lotul scriitorilor şi ziariştilor „criminali şi vinovaţi de dezastrul ţării” (alături de Pamfil Şeicaru, directorul ziarului „Curentul”, Nichifor Crainic, directorul revistei „Gândirea”, Stelian Popescu, fost director al ziarului „Universul”, Grigore Manoilescu, fost director la „Buna vestire”, Pan M. Vizireanu ş.a.), Radu Gyr este condamnat la 12 ani de temniţă grea (pe care îi va executa mai întâi la Braşov, apoi, la Aiud, până la sfârşitul anului 1955, când este eliberat). (Prin aceeaşi sentinţă pronunţată la 2 iunie 1945, Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu au fost condamnaţi la moarte în contumacie, iar Nichifor Crainic şi Stelian Popescu, tot în listă, la muncă silnică pe viaţă.) (10)
În decembrie 1958 este condamnat, din nou, de data aceasta, la moarte, pentru poemul exploziv „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”. Şi, ca urmare, va petrece (în cumplita închisoare de la Aiud), „ferecat în lanţuri”, un an în celula morţii, după care pedeapsa i sa comutat în muncă silnică pe viaţă. Graţiat în 1963, mai trăieşte (lăsat pradă „uitării”) până în 1975. (11)
Versurile sale au fost interzise vreme de 50 de ani.
În aceste condiţii, nu este de mirare că „opera sa de maturitate” (operă „de sertar”, operă de o incontestabilă valoare) va putea fi tipărită şi difuzată, în cercul larg al cititorilor săi, doar după moartea scriitorului (şi, atunci, în bună măsură, datorită demersurilor stăruitoare ale fiicei poetului, distinsa doamnă Simona-Monica Popa-Gyr).
În timpul în care scriitorul a îndurat, alături de alţi numeroşi fraţi de suferinţă, între zidurile închisorilor, regimul aspru, de umilinţă şi teroare, mulţi din prieteni l-au uitat (sau i-au devenit duşmani şi au contribuit la condamnarea sa). (12) Acasă, fa
