$$$

 STRĂINUL

Adrian PĂUNESCU 

Tot mai străin și tot mai fără nimeni

Și sângele-mi îngheață pe cuțit

Ridic către oglindă mâna stângă

Și, vai, găsesc un braț îmbătrânit.

Și sparg oglinda și-mi însânger brațul

Și cioburile peste față-mi vin

Și mă trezesc din nou fără de nimeni

Și sângele în trup mi-l simt străin.

Cu Eminescu, la căderea morții,

Murmur un vers al lui, numai un vers

„Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec",

Și lâmpile s-au stins în univers.

Ce spornică e negura pe lume

Și, vai, mă simt noptatec și stingher,

Scriu la lumina cărunteții mele,

Scriu la lumina stelelor din cer.

Tot mai bătrână, mâna mea culege

Îmbătrânite cioburi de oglinzi,

Îmi duc singurătatea la ospiciu

S-o îmblânzesc cu-a altor suferinzi.

Nu m-ar mira și câinii să mă latre,

Acasă în permisie când vin,

Așa de-mbătrânit mă simt, în toate,

Așa de singur și așa străin.

Îmi voi traduce într-o altă limbă

Durerea din limbajul prea comun,

Deși-nțeleg că e intraductibil

Și tot ce simt și tot ce vreau să spun.

Mă uit la fata mea ca la o alta,

Și-abia mă regăsesc în fiul meu,

Și rog pe Dumnezeu să grațieze

Tot ce-a greșit străinul ce sunt eu.

***

 :) Nu este compunerea mea.

De câte ori o citesc râd cu lacrimi.

Eu sunt pentru exercițiile domoale, tip kineto, cu pauze dese și efecte pe termen lung. 

Jurnalul unui barbat de peste 40 de ani 

Din cauza serviciului meu sedentar si in consecinta a acumularii de grasime pe burta, compania mi-a oferit un serviciu de antrenament personal intr-o sala de sport. Am acceptat bucuros si chiar m-am dus personal sa ma programez. Mi-au dat o instructoare personala pe care o chiama Alexandra, o profa sculpturala de 26 de ani, model de echipament sportiv dupa cate mi-am putut da seama dupa afisele lipite pe pereti. Ea mi-a explicat ca ar fi util sa-mi notez intr-un carnetel experientele pentru a putea observa eu insumi progresul. Zis si facut si acum as vrea sa impartasesc cu voi. 

Prima zi: M-am sculat la 6 dimineata cum stabiliseram. Destul de greu sa te scoli din pat ca sa mergi la sala dar totul s-a schimbat cand am ajuns acolo si am vazut ca Alexandra ma astepta. 

Parea o zeita greaca, ochi verzi si un suras urias, cu buze carnoase si spectaculoase. Mi-a facut un tur de sala, mi-a aratat aparatele si mi-a masurat pulsul dupa cinci minute de bicicleta... 

Si-a facut griji pentru ca i s-a parut pulsul meu accelerat dar am profitat ca sa-i fac un compliment si i-am zis ca era din cauza ei pentru ca purta un costum de licra care-i intra in poponet. 

Mi-a facut destula placere s-o urmaresc dand lectii de aerobica la finalul zilei mele de exercitii. Alexandra ma mentinea motivat sa-mi fac abdominalele in ciuda durerii mele de abdomen. 

A doua zi: 

Am baut doua cesti de cafea si intr-un final am reusit sa ies din casa. Alexandra m-a pus sa ma intind cu fata in sus, m-a pus sa ridic o bara grea de metal si pe urma s-a mai si hazardat sa-i puna niste greutati! Pe banda de alergat picioarele imi erau cam moi dar am reusit sa fac un kilometru. Surasul sau aprobator si ochiadele ei au facut sa merite osteneala. 

Ma simteam grozav. Era o viata noua. 

A treia zi: 

 Singurul mod in care am putut sa-mi spal dintii a fost punand periuta de dinti pe chiuveta si mutandu-mi capul dintr-o parte in alta. Cred ca am o hernie abdominala. Sa conduc n-a fost deloc usor: pana si pentru a frana masina ma dureau si fl..ii din kur. Am parcat deasupra unei motociclete de livrare la domiciliu... 

Alexandra si-a pierdut un pic rabdarea cu mine pentru ca considera ca strigatele mele deranjau pe ceilalti asociati ai clubului. Ca sa fiu sincer vocea ei mi se parea cam acuta asa devreme dimineata si cand ridica tonul devenea nazala... si foarte suparatoare. 

Ma dor coa..le cand merg pe banda alergatoare si in consecinta Alexandra m-a mutat la scara. Ma intreb de ce mama dracului cineva ar inventa o masina care sa faca ceva ce a devenit demodat odata cu aparitia ascensoarelor? 

Ea mi-a zis ca o sa ma ajute sa fiu in forma si sa ma bucur din plin de viata. Alta imbecilitate de-a ei... 

 A patra zi: 

 Alexandra ma astepta cu nenorocitii sai ochi verzi sfredelindu-ma ca un pumnal si cu surasul sau batjocoritor stil Jack Nicholson in Batman. N-am putut evita sa ajung cu o jumatate de ora intarziere: Fix timpul de cat am avut nevoie pentru a-mi lega sireturile de la adidasi. Cretina m-a pus sa lucrez la aparate dar cand a fost un pic neatenta am fugit sa ma ascund la baie. 

A trimis alt instructor dupa mine sa ma caute si drept pedeapsa m-a pus sa vaslesc si… mi-a scapat o basina pe care a auzit-o toata sala. 

 De cand sunt nu m-am simtit mai rusinat. 

A cincea zi : 

 O urasc pe Alexandra mai mult decat pe orice alta fiinta de pe lume. Anemica de rahat, cu buzele ei cu colagen, blonda fara creier. 

Daca as mai avea o bucatica de corp care sa nu ma doara i-as trage suturi in fund, mama ei de dobitoaca. A vrut sa-mi lucrez tricepsii. 

EU NU AM TRICEPSI. 

Si daca nu vrea sa sparg pardoseala salii sa nu-mi dea nenorocitele de bare de greutate si nimic altceva ce cantareste mai mult decat un sandwich... 

Bicicleta m-a facut sa lesin si m-am trezit pe patul unei nutritioniste, alta slabanoaga imbecila care mi-a dat o lectie de alimentare sanatoasa. Nenorocita habar n-are ce inseamna sa-ti fie foame.

De ce naiba n-am avut bafta de ceva mai linistit, cum ar fi un curs de bucatarie sau de coafura? 

A sasea zi : 

Nenorocita dracului de Alexandra mi-a lasat un mesaj pe robot, cu vocea ei scarboasa, pentru a ma intreba de ce n-am fost azi. A fost de-ajuns s-o aud ca sa arunc naibii telefonul dar pe urma n-am mai avut forta sa-l ridic, nici sa ridic telecomanda televizorului, in consecinta a trebuit sa suport 11 ore un singur canal, nenorocitul ala de National Geographic. Si a trebuit sa vad un program despre imperecherea pasarilor, si eu care nu ma mai f.t de sase zile. 

A saptea zi:

L-am rugat pe soferul camionetei bisericii sa ma duca la slujba ca sa-i multumesc lui Dumnezeu ca a trecut saptamana asta. Mai mult, m-am rugat ca la anul sa fiu trimis sa fac ceva mai distractiv: eventual un cateterism sau o analiza de prostata... ca poate...

Acum dacă ați început dimineața cu un zâmbet hai și în grupul gestionat de Fiziokinetoterapeut Anca Zamfir.

$$_

 Pianul

Ionel Tudor 

Da, sunt un pian. 

Nu mă credeți? Uitați-vă bine la mine. Acum, cât sunt singur, pentru că dacă vine ea și se așează pe scăunelul din fața mea, nu vă mai văd. Nu am ochi decât pentru ea. 

Pentru că sunt îndrăgostit. Da, sunt îndrăgostit de ea. 

Toate pianele sunt îndrăgostite de cineva, dar nu spun. Nu știu de ce. Mie nu mi-e teamă să o spun sus și tare. 

O iubesc. 

Pe ea, cea care e mereu în fața mea, e orizontul meu. Ea, cea care mă face să vibrez de câte ori mă atinge. Vai, cum mai vibrez! Pentru că o iubesc! 

Și ea mă iubește, că altfel nu m-ar atinge așa cum o face. Câteodată delicat, de abia pot scoate un sunet. Alteori apăsat, de parcă vrea să mă forțeze să strig că o iubesc. 

Mă atinge cu un deget, apoi cu altul, cu ambele mâini, mă îmbrățișeaza și își mișcă degetele pe corpul meu din ce în ce mai repede și mai repede, repede repede. Sunt în extaz, iar atunci când mă atinge cu picioarele, ei, atunci îi simt pasiunea dezlănțuită. 

Doamne, cât de mult mă iubește! Și cât de încântată e să audă ce îi spun, ce îi cânt. Pentru că eu vibrez din tot corpul meu de pian acordat de mâinile ei gingașe. Nu mă pot opri să nu îi spun întruna cât o iubesc, mai tare, mai încet, mai grav, mai subțire, mai repede, mai lent, mai puternic, mai firav...... 

Îi sărut urechile cu șoaptele mele și credeți-mă, vibrează și ea. Chiar mai puternic decât mine. Și eu o simt. Și o iubesc, vai cât de mult o iubesc! 

Mă mângâie continuu și nu-și ia ochii de la mine. Îi simt sudoarea pe degete, pe mâini. Învizibilă. Îi simt lacrimile de plăcere care îi umezesc ochii limpezi. Îi văd pletele negre care se zbat în ritmul șoaptelor mele. Și continui să vibrez și să îmi strig dragostea și să o îmbrățișez cu sunetele mele, până când, în extaz, îsi pune toate degetele pe mine și se oprește. 

A terminat. 

Răsuflă greu, dar e încântată. Mă mângâie cu privirea. Știe că eu încă vibrez și așteaptă să mă liniștesc și eu. Încetez să mai vibrez pentru alții. Dar vibrez doar pentru ea. 

Mereu. 

Și când nu e lângă mine. Pentru că știu că nu mă va uita niciidată. Și mă va căuta și mă va mângâia în feluri diferite de fiecare dată. Și eu îi voi răspunde mereu la mângâierile ei cu sunetele pe care ea le așteaptă de la mine. Nimeni nu m-a făcut să cânt ca ea. De aia o iubesc atât de mult!

Da, sunt un pian îndrăgostit. 

Și voi fi mereu.

Până când ajung LA SOL.

$$$

 Nu te mai vreau

Ionel Tudor 

Nu te mai vreau nici dacă tu m-ai vrea,

Ești doar o amintire, doar o umbră,

Erai picul de sare din viața mea,

Dar viața mea cu tine era strâmbă.

Nu te-aș mai vrea nici dacă m-ai ruga,

Am în ureche dopuri din vise zdrențuite,

Chiar de-o să strigi la mine, nu te pot asculta,

Căci visele din dopuri au fost prea chinuite.

Nu te mai vreau nici dacă m-ai iubi,

Iubirea ta am constatat că-i șchioapă

Și știu că obosește, iar dacă s-ar opri,

Aș fi ca spânzuratul când îi deschizi o trapă.

Nu te mai vreau nici dacă te-aș iubi,

Sufletul meu e mult prea otrăvit,

Nu mai suport tortura, mai bine aș muri

Și cred că fără tine aș fi mai liniștit.

Nu te mai vreau nici daca te-aș mai vrea,

Eu cred că te-ar respinge organismul,

Totu-ar intra în grevă și nu mă va lăsa

Să-l fac să își gripeze mecanismul.

Nu te mai vreau cu mine, sunt deja cardiac,

Să nu mai invadezi nicicând viața mea,

Însă cu toate-acestea, nu știu ce să mă fac

Eu nu te vreau, dar inima te vrea!

$$$

 Vremuri virusate

Ionel Tudor

Trăim în vremuri virusate,

Dar nu de viruși rătăciți,

Ci de niște nenorociți

Cu niște gânduri dezlânate.

Și oamenii sunt toți bolnavi,

Dar mu de viruși sau bacterii,

Ci de nevoi și de mizerii,

De parca-am fi popor de sclavi.

Până și apa ne-ocolște,

Căci albiile sunt secate,

Nu mai sunt câmpuri irigate,

Iar noi nu mai avem nici pește.

Până și munții au o boală,

Nu prea mai sunt așa semeți,

Că s-au găsit băieți isteți

Să-i radă de la vârf la poală.

Chiar și pădurea seculară

S-a-nbolnăvit de-o boală gravă

Și fără oameni de ispravă

S-a dus să moară-n altă țară.

Avem și boli închipuite,

Ne-nchipuim c-avem petrol,

Aur, argint și gaze-n sol,

Dar au fost toate prăduite.

Dar sunt și oameni cu idei

În țara asta vlăguită,

Cu râvnă mare, nesimțită,

S-au pus pe exportat femei.

Și de aceea-n țara asta

Plânge tot omul chinuit,

Plânge și muntele chelit,

De parcă ne-a lovit năpasta.

Solul, subsolul, codrul, apa,

Și ele plâmg, la rândul lor

Și fetele p-afară mor,

Că vremurile ne-au tras clapa.

Pentru aceste boli mortale,

Vaccin există-n România,

Dar nepăsarea și prostia

Le fac să devină fatale.

Nu mai avem decât o șansă

Și-asta-i vaccin obligatoriu

Și un joc eliminatoriu

La cei ce ne-au ținut în transă.

Să învățăm să râdem iară

Și toată țara să renască,

Pădurile din nou să crească,

Să izgonim viața amară,

Să fim mai veseli ca afară,

Să ne mândrim cu-această țară.

$$$

 Nu am știut 

Ionel Tudor 

De când am apucat să știu ce sunt,

În orice zi am învățat ceva,

Nu m-am oprit când am ajuns cărunt,

Nu am știut că pot să fiu așa.

Am înțeles că timpul nu așteaptă

Și tot mereu am stat corect în șa,

Țin capul sus și țin coloana dreaptă,

Eu am dorit să pot trăi așa.

Mi-am spus părerea în orice condiții,

Nu m-am temut că vorb-ar deranja,

Cred doar în fapte, nu în superstiții,

Am învățat să pot gândi așa.

Și toată viața mea a fost o luptă,

Mi-am apărat mereu dreptatea mea,

Am ales uneori panta abruptă,

Nu am știut că pot lupta așa.

Și am avut mereu un scop al meu,

Un vârf înalt care să-l pot urca

Și am visat că pot mai sus mereu,

Nu am știut că pot visa așa.

Și-n dragoste am dat sufletul tot

Și am iubit și fără voia ta,

M-am înecat că nu știam să-not,

Chiar nu știam că pot iubi așa.

Și dup-un timp, când totul a trecut,

Am reușit să iert trădarea ta

Și-am așteptat din nou alt început,

Nu am știut că pot ierta așa.

Visul s-a stins, iubirea s-a topit

Și am uitat de tot ce ne lega,

Dar am uitat să fiu iar fericit,

Nu am știut că pot uita așa!

Am sufletul închis și inima la fel,

Nu sțiu dacă le pot resuscita,

Nu mai găsesc acum în viață nici un țel,

Dar nu aș vrea să pot muri așa.

Mai e puțin și totul s-a sfârșit,

Dar până atunci când se va termina,

Sper să găsesc alt suflet necăjit,

Aș vrea să cred c-o să renasc așa.

Iar când va fi să plec din lumea asta,

Nu voi fi trist că nu voi învia,

Voi înțelege c-asta mi-a fost șansa

Și voi fi mândru c-am trăit așa.

$$$

 Trenul vieții

Autor - Ionel Tudor

Zilele trec implacabil ca vagoanele unui tren care merge spre o destinație necunoscută. Din când în când vezi un vagon restaurant sau unul de dormit. Sau un vagon vopsit altfel care întrerupe monotonia vagoanelor vopsite în culori cenușii. Stai într-o gară intermediară si doar te uiți la vagoanele care trec cu viteză constantă prin fața ta. E o gară mică, de provincie, iar trenul nu oprește aproape niciodată. Uneori, cineva trage semnalul de alarmă și atunci ai câteva secunde șansa să te urci în tren. Dar te gândești că nu știi în ce direcție merge trenul și eziți. Cine a tras semnalul de alarmă nu te strigă, deși tu aștepți acel strigăt de când ai ajuns în gară și te uiți la vagoanele care trec prin fața ta. Te uiți în stânga și vezi șirul de vagoane fără sfârșit care te-au depăsit. Nu se vede locomotiva, e prea departe. Doar știi că undeva există și ea va trage la nesfârșit trenul. Te uiți în dreapta și vazi același șir fără sfârșitt. Ai totuși conștiința faptului că la un moment dat nu mai sunt vagoane. Și nu mai vine nimeni să atașeze altele.

Dacă doar stai și te uiți, e plictisitor și trist. Ai putea face un gest și nu se știe cum, mecanicul de locomotivă l-ar vedea si ar oprii. Dar cât de greu e sa faci acel gest! Pentru că nu știi dacă e trenul tău. Și totuși, alt tren nu mai trece și în subconștient știi asta. 

Și trenul trece implacabil spre nicăieri sau spre oriunde si de la un timp obosești. Te dor piciarele si ai vrea să te așezi undeva. Dar nu ai unde. Gara nu are sală de așteptare.

Și vei rămâne uitându-te la tren până când simți că se apropie ultimul vagon. Și atunci, de oboseală, cazi din picioare și nu mai vazi nimic. Auzi doar ticăitul roților care se îndepărtează și apoi liniște. 

Nimic. 

Tot timpul.

O eternitate.