&&&

 ISTORIA SĂRUTULUI

Sarutul este astazi un gest aparent banal. Asa ne manifestam sentimentele fata de persoanele dragi, dam dovada de respect, prietenie si chiar ne dam binete cu formula 1Saru’ mana!” In trecut, sarutul avea un simbol al uniunii si al adeziunii reciproce. Cand a aparut acest obicei nu stim dar putem trage unele concluzii analizand izvoarele istorice. Din start trebuie facuta o diferentiere clara intre tipurile si semnificatiile sarutului. Putem vorbi despre sarutul parintesc, matern de exemplu, de sarutul ca forma de salut si interactiune sociala, sarutul erotic si sarutul care marcheaza relatiile de putere. In acest caz fac referire la sarutul dat autoritatilor inalte fie ca este vorba despre clerici, nobili sau puterea regala.

Cele mai vechi mentiuni cu privire la sarut

In vechiul Babilon, gestul era considerat impudic vinovatii trebuind sa suporte o pedeapsa drastica. Femeile surprinse intr-un asemena act se puteau alege cu urechile taiate, in timp ce barbatilor li se taia buza de jos. Tot cu privire la sarut avem unele mentiuni in Vedele indiene a caror vechime nu poate fi decat aproximata.

In vremurile stravechi, egiptenii se sarutau cu nasul asemeni eschimosilor

 

Cele mai vechi inscriptii ne ofera informatii despre cele mai vechi saruturi la egipteni, cam cu un mileniu inainte de Hristos.

Din cantecele de dragoste pastrate in papirusuri aflate la Londra si Torino s-a putut contura o imagine a modului cum decurgea o relatie la vechii egipteni. Intr-unul gasim o referinta interesanta cu privire la sarut: „Cat e de fericita inima mea ca fratele meu m-a vazut. Zeul sa faca in asa fel ca mama ta sa-mi cunoasca inima. Ea ar veni la noi. O, Nubit, pune aceasta dorinta in inima ei. Alerg la fratele meu si-l miros in fata tovarasilor lui”. Merita facute cateva precizari. Ideea de frate este asimilata celei de iubit fara a fi vorba insa de o relatie incestuoasa pe care legea nu o permite in cazul muritorilor de rand. Singurii care pot face exceptie si isi pot alege sora drept sotie sunt faraonii. O a doua precizare este aceea ca o buna perioada de timp egiptenii se saruta cu nasul si nu cu buzele, cum o fac grecii. Sub influenta elenistica, probabil, egiptenii vor incepe in epoca mai noua, sa se sarute pe gura.

Sarutul in lumea greco-romana

Despre sarut, Platon afirma ca acesta semnifica alaturarea a doua suflete pana la imbinarea si contopirea unuia cu altul. Cu toate acestea in lumea clasica referintele in literatura pe aceasta teme sunt destul de rare. Manifestarile publice de acest tip, astazi in general acceptate si tolerate, erau considerate de prost gust, indraznetii fiind etichetati imediat.

La vechii greci functiona un obicei ce astazi ar parea cel putin caraghios. Barbatii se sarutau intre ei. In acest scop se apucau reciproc de urechi iar sarutul lor purta numele de “Chytra”, adica in traducere libera, butoi cu toarta.

La romani lucrurile stateau ceva mai normal. Sarutul reprezenta dovada iubirii reciproce. Daca in schimb, un barbat saruta o femeie impotriva vointei acesteia, el era pasibil de pedeapsa. Partea vatamata putea cere despagubiri care puteau ajunge si pana la jumatate din averea curtezanului prea indraznet.

Sarutul in evul mediu

In epoca medievala unde functioneaza relatiile de vasalitate, cel care depune omagiul si se angajeaza in fata nobilului sa-si respecte datoriile in schimbul feudei, isi incheie juramantul sarutand mana stapanului. In vocabularul francez expresia baise-main adica sarutatul mainii este sinonima cu a aduce omagiul. O formula de salut uzitata in Franta medievala atunci cand un gentilom saruta mana unei doamne era “Omagiile mele doamna!”. Gestul vasaluluide a presta omagiul se transferase in viata cotidiana, de aici si obiceiul de a saruta mana.

In antichitate exista obiceiul de a fi sarutate picioarele si genunchii regilor, ale judecatorilor si ale oamenilor considerati sfinti. Statuile zeilor erau sarutate si li se cerea obladuirea. Obiceiul se transmite in forme variate si in evul mediu. In epoca adorarii relicvelor si moastelor sfinte, credinciosii nu se feresc sa le sarute ca in felul acesta sa-si atraga protectia divinitatii, sa se vindece de boli, sa scape de necazuri etc.

Sarutul, dupa cum se vede,era la mare pret in evul mediu. In secolul XIII, de exemplu, cand un barbat pleca in calatorie, femeia sa nu-l saruta doar pe el, ci si pe tovarasul sau de drum.

La 1528, la Rostock (Olanda) s-au pastrat inscrisurile prin care o femeie si-a dat sotul in judecata, pentru ca acesta nu o saruta suficient. In plangere, doamna cerea sa fie pupata mai des. Tribunalul i-a dat castig de cauza si a hotarat ca femeia trebuia sarutata de sot de trei ori in zilele lucratoare si de cinci ori in zilele de duminica si de sarbatori. Cazuri asemanatoare se inregistreaza si in tribunalele englezesti. Acolo este mentionat cazul unui barbat care din cauza faptului ca-si snopea sotia a fost condamnat sa o sarute de doua ori pe zi. In cazul nerespectarii sentintei vinovatul urma sa fie detinut pentru un timp intr-o tabara de munca.

La curtea Mariei de Medicis, tinerele nobile erau instruite in arta sarutului cu aceeasi seriozitate cu care erau invatate dansurile aflate la moda, sa cante la diverse instrumente sau sa coasa goblenuri.

In timpurile moderne

Mai aproape de timpurile moderne, un sarut care a starnit o adevarata furtuna s-a petrecut dupa premiera filmului “Sarutul” (The kiss). Se intampla in anul 1896 in fata puritanului public de peste ocean. Realizatorul era nimeni altul decat celebrul Thomas Edison. Tot el avea sa realizeze un al doilea filmulet pe aceeasi tema, doar 4 ani mai tarziu, la 1900. Filmul se numea “Kissing”, iar protestele starnite de aparitia sa au ajuns pana in amvoane, de unde clericii au tunat si au fulgerat. Asociatiile feministe s-au aratat indignate in numele moralitatii, iar justitia s-a autosesizat si ea, judecatorii cerand interzicerea peliculei si arestarea vinovatilor pentru ultraj la adresa bunelor moravuri. Producatorul s-a vazut nevoit sa retraga filmul de pe piata.

Surse:

-Jean Chevalier, Alain Gheerbrant “Dictionar de simboluri”, vol.3, Editura Artemis, Bucuresti 1995, pg.199-200

-Alice Mihalcea “Cronica sarutului in film” Almanah Femeia 1971, pg.92-95

-Pierre Montet “Egiptul pe vremea dinastiei Ramses”, Editura Eminescu, 1973

-A. Rosin “Lote ria sarutului” Almanah Flacara 1988, pg.173

&&&

 LEUL BABILONULUI

Atunci Nabucodonosor s-a umplut de mânie… Şi a poruncit  celor mai puternici oameni din oştirea lui să lege pe Şadrac,  Meşac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător. (Daniel 3:19-20)

Nabucodonosor a fost Leul Babilonului şi Pierzătorul Popoarelor. Conducător al  Regatului Noului Babilon din 605 până în 562 î.Hr., el a fost întruchiparea regelui- războinic. Biblia spune că Nabucodonosor era instrumentul răzbunării lui Dumnezeu împotriva poporului rătăcitor al Iudeii – destin pe care se pare că el l-a acceptat bucuros. Aceeaşi relatare biblică spune că, mai târziu, Dumnezeu a vrut să îl pedepsească pe Nabucodonosor pentru trufia lui, făcându-l să se poarte ca un  nebun timp de şapte ani.

Născut puţin după anul 630 î.Hr., Nabucodonosor a fost fiul cel mare al regelui Nabopolassar (625–605 î.Hr.), întemeietorul dinastiei caldeene din Babilon. Nabopolassar îndepărtase jugul dominaţiei Imperiului Asirian către nord şi distrusese chiar marele oraş Ninive. Lăudându-se cu triumful său,  vorbise despre felul în care „pustiise pământurile asiriene” şi transformase „ţinutul  duşman în ruine”.

Aşa cum se cuvenea pentru un prinţ al coroanei în Antichitate, Nabucodonosor a participat la acţiunile de cucerire militară ale tatălui său încă de la o vârstă fragedă, iar în 605 î.Hr. a fost martor al înfrângerii forţelor egiptene la Karkemiş, o victorie care i-a ajutat pe babilonieni să devină stăpâni peste Siria.

Nabopolassar a murit un an mai târziu, iar Nabucodonosor a urcat pe tron.  Dobândind puterea absolută, Nabucodonosor a început să îşi extindă regatul  spre apus; o alianţă prin căsătorie cu Imperiul Mezilor dinspre răsărit l-a asigurat  că nu va întâmpina necazuri din acea direcţie. Între 604 şi 601 î.Hr., diferite state  din zonă – inclusiv regatul evreiesc al Iudeei – s-au supus autorităţii lui, iar Nabucodonosor şi-a exprimat hotărârea de a nu avea „nici un duşman de la orizont până la ceruri”.

Purtat de succese, în 601 î.Hr., Nabucodonosor a decis să se ridice împotriva rivalilor săi cei mai de temut, trimiţând oştiri în Egipt. Însă acestea au fost respinse, iar înfrângerea suferită a provocat o serie de răscoale între vasalii până atunci supuşi ai lui Nabucodonosor – în primul rând Iuda.  Nabucodonosor s-a întors în Babilon, cu gândul la cum să se răzbune.

După  un scurt răstimp, a pornit atacurile spre apus, distrugând aproape tot ce îi stătea în  cale. În 597 î.Hr., regatul Iudeei s-a predat. Nabucodonosor a poruncit ca regele, Ioachin, să fie deportat în Babilon. În 588 î.Hr., Iuda, sub conducerea lui Sedecia, unchiul regelui, s-a răzvrătit. În 587–586 î.Hr., Nabucodonosor a mărşăluit împotriva Ierusalimului răsculat, l-a asediat vreme de luni în şir şi, în cele din urmă, a pătruns înăuntrul zidurilor, distrugând totul. Nabucodonosor a poruncit ca oraşul  să fie făcut una cu pământul, locuitorii lui să fie ucişi, templul evreiesc dărâmat, iar prinţul Sedecia a fost silit să asiste la executarea fiilor săi, după care i s-au scos ochii. Apoi evreii au fost deportaţi spre răsărit, unde au plâns Sionul „lângă apele  Babilonului”.

Reuşitele lui Nabucodonosor de pe câmpurile de bătălie au fost însoţite de un avânt în domeniul construcţiilor din regat. Ca mulţi alţii care deţineau putere  absolută, conducătorul babilonian era obsedat de grandoarea arhitectonică şi a hotărât ca oraşul-capitală să reflecte măreţia sa. Folosind munca sclavilor proveniţi de la popoarele pe care le subjugase, Nabucodonosor a pus să se ridice sau să se renoveze numeroase temple şi clădiri publice. Noul şi extravagantul palat regal, construcţie începută de tatăl său, a fost definitivat. Şi, lucru rămas în istorie, regele a cerut să fie construite Grădinile suspendate din Babilon – una dintre minunile  lumii antice – drept cadou pentru soţia lui.

Nabucodonosor a fost un om de stat şi un războinic extrem de capabil, dar şi un cuceritor brutal, urât de scriitorii evrei care au creat Biblia. În cronicile şi inscripţiile lui, el punea accentul mai presus de toate pe devoţiunea lui faţă de zeul Babilonului, Marduk, precum şi pe iubirea lui şi pe promovarea dreptăţii pentru poporul său: a fost un reformator care a reconstruit tribunalele, a interzis mita, i-a condamnat pe funcţionari pentru corupţie şi a susţinut că nu îi va tolera pe cei care îi persecută pe cei săraci şi neputincioşi.

În plus, povestea biblică privind nebunia lui este de fapt o greşeală istorică, probabil comisă în mod voit, pentru a-i păta reputaţia. În realitate, Nabonid (556–539 î.Hr.), ultimul rege al Babilonului – care a părăsit oraşul vreme de zece ani pentru a trăi în Arabia –, este cel despre care se spune că a înnebunit după ce şi-a pierdut imperiul în faţa Persiei.

Nabucodonosor a murit în 562 î.Hr.; fiul şi moştenitorul său s-a dovedit un nevolnic şi a fost asasinat după doi ani – iar imperiul i-a supravieţuit doar 20 de ani. Cirus cel Mare al  Persiei a cucerit Babilonul în 539 î.Hr.

Numele lui Nabucodonosor este indisolubil legat de cuceriri nemăsurate şi de tratamentul brutal al popoarelor supuse, care a împlinit viziunea profetului evreu Ieremia: „Plecat-a din  locul său, ca să pustiască pământul tău; cetăţile tale vor fi stricate şi fără  locuitori.”

sursa: 

Simon Sebag Montefiore, Monştri. Cele mai malefice personalităţi istorice, d e la Nero la Osama bin Laden

&&&

 Dimitrie Brândză, creatorul Grădinii Botanice

Dimitrie Brândza s-a născut pe 22 octombrie 1846 în satul Bivol de lângă Dorohoi, şi-a făcut studiile în ţară, la Academia Mihăileană din Iaşi, şi apoi la Paris, unde a fost trimis de tatăl său, paharnicul Gheorghe Brândză, care a fost nevoit să-și vândă o parte din avere pentru a-i putea susține studiile. Aici a urmat medicina şi ştiinţele naturale, iar în 1866, la vârsta de 20 de ani, a ocupat prin concurs catedra de botanică şi zoologie de la Universitatea din Iaşi, devenind profesor şi medic. Trei ani mai târziu i s-a conferit titlul de doctor în medicină, cu menţiunea de laureat al Facultăţii de medicină din Paris, lucrarea sa de doctorat fiind o monografie asupra plantelor din familia Gentianacee, cu prezentarea rolului lor terapeutic.

În anul 1874, doctorul Brândză a fost transferat la Bucureşti, ca profesor la catedra de istorie naturală şi director al Grădinii botanice, și a decis să abandoneze practica medicală și să își dedice viața studierii plantelor. Tânărul a organizat Grădina botanică din Bucureşti, a înfiinţat o secţie de botanică pe lângă Muzeul de istorie naturală de la Universitate și a construit Institutul botanic (inaugurat în 1892), dotat cu muzeu, herbar, colecţii, bibliotecă, laboratoare, multe dintre dotări fiind susținute financiar de el însuși. Doi ani mai târziu, un incendiu a distrus în câteva clipe întreaga secţie cu toate colecţiile, printre care şi ierbarul cu plante adunate de Brândză cu multă trudă şi bogata bibliotecă personală a profesorului. Savantul nu s-a lăsat însă descurajat de acest dezastru şi a început să acţioneze pentru repararea pierderilor suferite, pe listele de subscripţie publică de la acea vreme putând fi întâlnit şi numele lui Vasile Alecsandri.

Dimitrie Brândză a predat inițial la Facultatea de ştiinţe cursul comun de botanică şi zoologie, iar din anul 1882 (în urma scindării catedrei) numai pe cel de botanică, a introdus lucrările practice de microscopie şi a desăvârșit introducerea terminologiei botanice în limba română.

Pentru învăţămîntul elementar a publicat la Iaşi manuale de ştiinţe naturale, iar la Academie se păstrează în manuscris 27 de caiete ale cursului său universitar.

Prelegerile sale erau ascultate nu numai de către studenţii facultăţii de ştiinţe naturale, ci şi de către cei de la facultăţile de medicină umană, veterinară și farmacie.

Ca botanist, Dimitrie Brândză s-a ocupat de studiul plantelor superioare, al plantelor cu flori (cormofite) din diferite regiuni ale ţării, iar dintre cele mai cunoscute lucrări putem menționa «Prodromul florei române» (1879—1883), o sinteză asupra florei României ce a stat la baza cercetărilor ulterioare, «Flora Dobrogei», apărută postum (1898), prima lucrare critică a florei dintre Dunăre şi mare și «Despre vegetaţia României şi exploratorii ei» (1881). A publicat, de asemenea, o serie de lucrări bazate pe expediţiile sale științifice și a descoperit o serie de plante noi: bujorul românesc, o specie de drăgaică, de miliţea, de trifoi, susținând numeroase conferinţe de popularizare pentru a demonstra valoarea florei spontane în medicină.

Datorită meritelor sale, Dimitrie Brândză a fost ales în 1879, la vârsta de 34 de ani, membru al Academiei Române şi mai târziu vicepreşedinte (1893—1895) al instituției și membru al „Societăţii Lineene” din Paris.

Clădirea vechiului institut botanic, pentru care profesorul Brândză a depus o uriaşă muncă de organizare, a fost nimicită de flăcări a doua oară în 1944, după bombardamentul american asupra Bucureștiului. Ziarul Universul scria la acel moment:

“Războiul este orb. Loveşte fără să privească. Distruge fără să aleagă. Urmărind micşorarea puterii de luptă şi de rezistenţă a adversarului, el caută să-i slăbească atât forţa materială cât şi cea sufletească. Deci, nicio consideraţie, nicio milă, nicio şovăire în faţa cuceririlor eticei moderne asupra barbariei trecutului. Respect pentru femeie, pentru copil, pentru bătrân, bolnav, opere de cultură şi artă? Mofturi — pentru războinicul de astăzi, fie el un om de civilizaţie apuseană, fie el un credincios ce decretează între lectura psalmilor şi comentarea Evangheliei, fie un mistic al forţei şi al violenţei.

Aşa se lămureşte de ce în valul de distrugere ce s-a abătut asupra Capitalei noastre, în zilele de 4 şi 15 Aprilie, au căzut victime şi unele din marile instituţii ştiinţifice ale României: Institutul botanic, Institutul de sero-vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” şi Universitatea. Că au fost numai două, nu e vina atacatorului, ci a norocului. Dar faptul rămâne brutal, fără scuză, fără nicio explicaţie de ordin moral, politic sau militar.

Institutul botanic de la Cotroceni… Unul din cele mai vechi altare ale ştiinţei române, creat de pasiunea unui mare savant, dr. Dimitrie Brândză. De mai mult de o jumătate de veac, cocheta clădire în stil maur încorona creasta dealului ce domină vastul parc al grădinii botanice. De ce atâta înverşunare împotriva unui parc şi a unei clădiri care era evident de la mare ca şi de la mică înălţime că n-avea nimic militar? Numeroase bombe au fost aruncate asupra grădinii institutului şi anexelor sale. Ruini înegrite, culturi răvăşite şi distruse sunt astăzi protestarea mută împotriva nebuniei ce a cuprins omenirea. S-a spulberat aci munca de decenii a atâtor îndrăgostiţi ai ştinţei. A ars marele Herbarium al Florei României. Scrum şi cenuşă, bogatele şi unicele colecţiuni, laboratoarele, muzeul, biblioteca. Ucişi, câţiva din cei mai zeloşi colaboratori. Bustul fondatorului, înălţat cu pietate în faţa institutului de Societatea Naturaliştilor, smuls, mutilat şi aruncat în vale ca o netrebnică dovadă a unor sentimente ce nu trebuie să mai aibă curs astăzi.

Pe aici a trecut civilizaţia modernă! Numeroşi savanţi englezi, americani, francezi aveau legături cu institutul, întreţineau raporturi de schimb de material de cercetări şi publicaţii, cereau informaţii şi servicii, aşa cum obişnuieşte colaborarea internaţională în domeniul ştiinţei, preocupată numai de progresele ei. Care va fi reacţiunea lor când vor auzi despre fapta conaţionalilor sau tovarăşilor lor de luptă, de absurdă nimicire — în câteva minute —, a unei comori adunate prin sârguința a peste jumătate de veac?

Dacă Institutul Botanic cultiva ştiinţa pură şi era în slujba învăţământului universitar, Institutul Cantacuzino însoţea cercetarea adevărului cu generoasa străduinţă a luptei împotriva suferinţei şi a morţii. Plecat în faţa eprubetelor, fiolelor şi autoclavelor sale, bacteriologul caută să surprindă mecanismul vieţii duşmanilor invizibili ai umanităţii. Prin muncă necruţătoare a sănătăţii şi uneori cu riscul propriei vieţi, se duce aici o activitate de cercetare şi în acelaşi timp una practică de uşurare a suferinţelor, de păstrare a sănătăţii, de biruinţa vieţii împotriva morţii.

Şi o astfel de activitate nobilă, una din cele ce onorează mai mult omenirea, se nimiceşte prin puterea distrugătoare a unei unelte mecanice, zvârlită de mâna unui executor orb al unor porunci dictate de oameni de înaltă cultură, în numele unei acţiuni de salvare a omenirii! Erostrat nu e un simplu mit al anticităţii, iar Califul Omar, cel ce a dat foc bibliotecii din Alexandria, depozitara ştiinţei celor vechi, este un precursor al acestei furii de distrugere colectivă.

Distrugerea Universităţii din Bucureşti adaugă alte nobile victime celor de mai sus. Peste 200.000 de volume şi colecţii preţioase pe care nimic nu le poate înlocui; danii de o înată valoare culturală, care au reprezentat munca şi străduinţa de o viaţă întreagă a unor cărturari iluştri, ca biblioteca lui Vasile Pârvan, au căzut pradă forţei necruţătoare de distrugere a flăcărilor şi exploziilor. Când oarba pasiune a acestui război se va fi potolit, generaţii întregi de cercetători ai trecutului, de profesori şi de studenţi vor pronunţa cu nepărtinire asupra faptelor de azi, verdictul conştiinţei lor fără patimă, dar trainic, în istoria civilizaţiei umane.

Tânăra ştiinţă română deplânge sfărâmarea atâtora dintre altarele ei, dintre focarele ce radiau departe, în străinătate, capacitatea de cercetare a fiilor ei. Să ne reculegem. La atâtea ruini materiale, la atâţia scumpi dispăruţi, la atâtea doliuri personale se adaugă încă nobile victime, pierderi ale comunităţii naţionale. Sufletul neamului, purificat prin suferinţă, dar îmbărbătat prin sentimentul datoriei, va trebui să găsească la el însuşi puterea de a reclădi viaţa de mâine. Să dovedim în viitorul apropiat că acest suflet este într-adevăr plămădit din dârzenia Dacului şi din spiritul organizator al Romanului, încercările grele ne clatină puţin. Ele nu trebue să ne încovoaie, nici să ne doboare. Încrederea şi stăruinţa sunt cel mai frumos omagiu pe care îl vom aduce morţilor noştri, virtuţile pe care trebue să le zidim la temeliile instituţiilor ce se vor înălţa mai mândre pe ruinile celor distruse”. (Constantin Kirițescu, Distrugerea instituțiilor de știință, Universul, 26 aprilie 1944)

Noua clădire a Institutului botanic a fost inaugurată cu ocazia centenarului Grădinii botanice, în 1961.

Prof. dr. D. Brândză a încetat din viață pe 3/15 august 1895, la vârsta de 49 de ani, la Slănic Moldova, lângă Bacău, staţiune a cărei floră îl preocupase în ultimii ani ai vieții.

Deschiderea sesiunii generale s-a făcut marţi la 20 februarie (3 martie) Secretarul general, dl. D. A. Sturdza a cetit raportul asupra lucrărilor făcute in 1895—96 şi mai întâiu a anunţat cu durere moartea a doi dintre membrii activi, dr. D. Brândză şi A. Odobescu, şi unul onorar, H. Baillon.

Drul Dimitrie Brândză, unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei, a încetat din viaţă la 3 august. Delegaţiunea şi membrii Academiei aflători in capitală, dureros atinşi de acastă neaşteptată moarte, s-au strâns toţi în giurul mormântului neuitatului şi prea iubitului coleg. Drul D. Brândză a fost, precum toţi știţi, unul dintre bărbaţii învăţaţi — rari, mai ales la noi — a căror întreagă viaţă, cu toate puterile de activitate, sunt consacrate cultivării şi desvoltării unei ştiinţe care le este scumpă. Aşa a făcut drul Dimitrie Brândză pentru ştiinţa Botanicei, pe care a iubit-o mai presus de toate, al cărei adevărat întemeietor a fost în acestă ţară. Prin cercetările lui, a pus fundamente largi şi serioase pentru cunoșterea vegetaţiunii României. Numai o mică parte din resultatele acestor cercetări au fost publicate în cunoscuta lucrare „Prodromul Florei române” şi în alte câteva mai mici. Pentru a aşeza studiul Botanicei în România pe baze sigure şi durabile, drul Dimitrie Brândză, cu un zel şi o stăruinţă uimitoare, a adunat nepreţuitele colecţiuni care formează bogăţia Institutului botanic, care iarăşi este întreg opera zelului şi stăruinţelor lui. Drul D. Brândză va rămâne ca unul din părinţii ştiinţei româneşti şi numele lui va fi totdauna cu veneraţiune amintit de toţi acei cari se vor ocupă cu dezvoltarea ştiinţei între români…”

Surse:

Revista Familia, 1896

Ziarul Universul, april ie 1944

Dimineața, 1935

@@@

 UMBERTO ECO: SCRISUL DE MÂNĂ CONTRIBUIE LA DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A COPILULUI

Umberto Eco, unul din cei mai mari scriitori ai lumii, autorul celebrului roman „Numele trandafirului”, decedat pe 19 februarie 2016, îndemna părinții să-și învețe copiii să pastreze viu obiceiul de a scrie de mană.

„Dacă există școli de călărie deși nu mai circulăm cu trăsura, dacă există cluburi unde putem învăta să navigăm deși nu mai suntem la fel de devotați acestui mijloc de transport precum erau fenicienii în urmă cu 3.000 de ani, de ce nu ar exista și școli de caligrafie unde copiii să învețe să păstreze vie arta scrisului de mână?”, se întreaba Umberto Eco.

Într-un editorial publicat in The Guardian, Eco scria despre „vina” pe care o poartă inventatorul pixului pentru stilul dezastruos în care am ajuns cu toții să scriem de mână și despre lipsa de răbdare și de fantezie de care am ajuns să dăm dovadă atunci când comunicăm în scris cu cei din jur.

„Tragedia a început cu mult înainte de apariția computerului și a telefonului mobil”, spune celebrul umanist arătându-se totodată îngrijorat dar și amuzat de prescurtările ciudate la care am ajuns să apelăm în ziua de azi în mesajele transmise cu ajutorul acestora.

„Arta scrisului de mână ne stimulează controlul asupra mâinii, ne ajută să ne coordonăm privirea cu mișcarea degetelor. Scrisul de mână exprimă sufletul nostru, stilul sau personalitatea”, susține Umberto Eco.

„Neîndoielnic, copiii din ziua de azi nu vor renunța la noile descoperiri tehnologice. Dar, trebuie să ținem cont că întotdeauna umanitatea a știut să își redescopere adevăratele plăceri estetice sau sportive pe care civilizația le-a eliminat ca fiind nenecesare.

Dacă nu ar exista, școlile de caligrafie ar trebui inventate și poate că într-o zi ele vor deveni o bună afacere pentru cei care au o mână sigură dar nu și o slujbă la fel. Dar aceste școli există, totul e să le cautați pe Internet”, mai scrie cu umor scriitorul și filosoful i talian.

$$$

 Zăpadă floare a aerului - Ilarie Voronca

Floare a aerului zăpadă

crești iedera visului în pleoapă

răscolești lebăda glasului ca o spadă

întoarce spre mâhnirea noastră fața ta albă

tu tămăduiești rănile văzduhului

florilor le pui un surâs ca sfinților

învălești în cearșafuri brațele stuhului

treci zărilor rumeneala caiselor

fiece apă clatină o oglindă

părul tău sărută grădinile, obrazul,

frunză și pasăre mâna ta alintă

neclintești în smaragd cântecul și iazul

ca un mal cuvântul îl surpi

cum distilezi oxigenul tăcerea

pasul tău a închipuit hulubi

pe inimă albinele fulgilor aștern mierea

chipuri se ascund în pânzele tale

te dărui ca o frunte în înălțime

muști din garoafa orelor petale

pe trup gura ta lasă uneori timbre

alunecă săniile ca pescărușii

botul vânturilor te cunoaște, te linge,

închizi plantele în pământ ca urșii

amarul buzelor răceala ta îl frige

adună loteria norilor la stână

în argint zilele s'au limpezit ca fotografiile

fluierul ochilor se îngână

tu, oamenilor soră și potolire, fii-le

ca un mărgăritar pe întinderi obosești

cerul clatină între degete o maramă

cu tăcere mâinile mi le văpsești

bătrân codrul pocnește ca o armă

copitele renilor te încrustează,

pui la creștetul pământului o fundă,

căutătorii de aur te-au salutat ca pe un steag

în Alaska, nechează

armăsarii furtunilor ca la o nuntă

zăpadă, odihnă a ceasului, binecuvântare,

la tâmpla aerului îngerească buclă,

în cleștar apa ochilor tresare,

urci spre iatacul cerului în dantele ca o duducă

zăpadă edelvais al surâsului, al liniștii

danț întrerupt prin metania vântului

tu toate clopotele și crinii știi

să -i agiți, când rotești ca un șoim peste piatra gândului.

&&&

 Din altă iarnă - Mircea Micu

Dar ninge peste noi ca în pustiu,

O să ne acopere-n curând zăpada,

Corăbieri, schimbați degrabă rada

Cât mai aveți timonierul viu.

Se prăbușesc zăpezi. Dumnezeiri

De alb pufos căzând ca un dezastru.

Închis în mine, singur ca un astru,

Mă tem de somnul Marei Veșnicii.

Ninge ca-n basme vechi. Se-mprospătează

Carpații grei ca niște urși de bronz.

Neaua, giulgiul speranței, memorează

Neliniștile lanului de orz.

Astfel, uitat ca-n pragul primei zile

A lumii populate doar de iezi,

Voi să dormi cu mama în pupile

Gândind la spa ima vișinilor verzi.

***

 Greierele - Tudor Arghezi

A-nceput un greiere

casa s-o cutreiere.

Șuieră și fluieră

și să dormi nu te lasă;

parc-ar fi la el acasă.

Ducă-se în altă aia,

că mi-a luat-o el odaia

și mă bate la ureche

struna lui de sârmă veche.

De-o mai fi cum a-nceput,

îmi iau traista și mă mut.

Ai văzut nerușinare?

Sîmbătă, amiaza mare,

fără nicio-nștiințare,

a venit, s-a instalat

și s-a pus și pe cântat.

Eu, ca omul așezat,

nu pun mâna pe pian

decât, rar, din an în an,

pe oboi, sau clavecin:

să nu supăr pe vecin -

dar și-atuncea cu măsură

și cu degetul la gură,

cânt vreo polcă sau vreo horă,

pân' la anumită oră.

Nepoftitului din casă

prea puțin de noi îi pasă.

Îl tot caut în zadar

și nu dau de lăutar.

Dintr-un drâng cu limba frântă,

el s-a pus pe chef și cântă,

undeva, printr-un ungher,

la umbrelă, la cuier;

îl aud de peste tot,

și din podini și din pod,

și nu mă pricep cum face

că-l aud și-atuncea când tace.

De cinci ori am ațipit

și de cinci ori m-a trezit

oaspetele afurisit.

Mă frământ, ascult, aștept

cu dușmanul să dau piept,

dar el, molcom și huihai,

dă din cobză și din nai:

ori că zgârâie pe scripcă,

ori că râcâie o șipcă,

câteodată pare, parcă,

pe sticlete că-l încearcă

sau că-ngînă pe departe

pila-n ciob de sticle sparte,

c-are multe și destule

și gâtleje, dar și scule.

Și... atunci? Am luat în gură

apă, și cu-o stropitură

l-am scos dintr-o crăpătură.

Nimerisem subt perdea,

într-un colț de dușumea.

Îl văzui, se scutura,

și nu mai putea cânta.

Udă, leoarcă, răgușită,

vocea-i moale e scâncită,

și caricatura bearcă

a uitat să mai și meargă.

Mi se face, însă, milă

de făptura lui umilă.

Suferințele mă dor.

Eram gata să-l omor.

Să-l omor că de ce cântă?

Gândul ăsta mă-nspăimântă.

Știe oare, oarecine,

viața lui de unde vine?

Tot ce poate, orișiunde,

e să cânte ghiersuri ciunte,

si câtu-i de mititel

numai gura e de el,

ca o trîmbiță - și nu zici

c-are-n gușă zece muzici?

Știe-atăta, vai săracul,

a cânta, - ca pitpalacul,

și-are dreptul ticălos

să nu cânte nici frumos.

Graiul lui e de-așa fel

că-l pricep ai lui și el.

I-am prins trupul de un dr am

și i-am dat drumul pe geam,

și-auzindu-l iar, de jos,

i-am urat: - ,,Mergi sănătos!”