$¢$

 ȘASE PUI ȘI-O BIATĂ MAMĂ 

     VASILE MILITARU

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i șase pui

Și privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:

De cu zori pornea-săgeată-căutând, pe deal și văi,

Hrană pentru puii săi

Și-n iubirea-i nu odată 

S-a culcat ea nemâncată,

Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:

Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând,

Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,

Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici,

Si n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,

Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvățat să zboare,

Dar, când toti puteau să plece încotro voiau sub slavă,

Rândunica, istovita, a căzut în cuib bolnavă 

Si cu ochii plini de lacrimi tintă-n ochii fiecui,

Zise celor șase pui:

Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:

Aripile greu mă dor

Si nici vorbă să mai zbor...

Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi, 

Să găsesc într-una hrană pentru voi...

Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, 

Mari cum v-a făcut măicuță, să-ngrijiti și voi de mine

Și ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,

Fiecare, să-mi aduceti, zilnic, numai câte-un bob;

Ale voastre șase boabe milostive, mă vor tine

Până când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine...

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui

Și-au adus, vre-o șase zile, fiecare bobul lui...

Mai departe însă puii, - beți de-al slăvilor înalt, -

Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, -

N-a mai dus nici unul bobul și, uitată mucenica,

A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunica.

Și-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,

Orișicui ai sta s-o spui,

Că o mamă îsi hrănește: șase, opt sau zece pui,

Însă zece pui, adesea, nu pot toti hrăni o mamă.

$$$

 POEZIA ZILEI 

       ETAPĂ 

Autor: Anatol Covalli 

Prezentare: Ioana Vladu 

       Vreau să cred că voi reuși într-o bună măsură să descifrez conținutul filozofic al poeziei, să înțeleg mesajul transmis de poet.

       ,,ETAPĂ": Perioadă de timp în care autorul dorește să-și desăvârșească sinele. Nu pentru asta fac sufletele noastre călătoria pe pământ? Evoluția spirituală! 

       Acel trup de lut, omul creat de Prometeu, se vrea însuflețit. Legenda spune că acesta este unul dintre titani, fiul lui Iapet și al Clymenei, care a furat de la zei focul, pentru a-l oferi oamenilor. În Legendele Olimpului, lui Prometeu îi este atribuită crearea oamenilor din lut, fiind socotit fondatorul civilizației. 

       Dar, pentru că a nesocotit zeii, a fost pedepsit de aceștia, osânda fiind veșnică, plătind acest tribut pentru că a îndrăznit să dăruiască omului focul, lumina, înțelepciunea, ele aparținând în exclusivitate zeilor. 

       ,,Din început către sfârșit și iar/spre început pentru-a străbate spații", acest flux energetic fără oprire îi modelează permanent sufletul omului, scopul fiind evoluția, perfecționarea și înălțarea sa în alte sfere de lumină și cunoaștere.

       Legătura dintre Prometeu, zeul care din mare iubire pentru oameni le dăruiește acestora focul, și Icar, cel care năzuiește să-și împlinească dorința de a zbura, se naște o legătură cosmică dintre o zeitate și omul cel cutezător în visuri: ,,în chip de Prometeu şi de Icar/remodelând în sfere constelaţii”.

       Omul și-a dorit dintotdeauna să evadeze din structura pământeană, să se înalțe la niveluri de conștiință superioare, să se perfecționeze. Ființa în care Dumnezeu și-a pus o parte din structura Sa încearcă să se apropie de Tatăl Creator, evadând din închisoarea terestră: ,,Sinele meu se vrea desăvârşit,/profund, fără de margini şi-n mişcare/necontenită către infinit”.

       Aici recunoaștem, cu o mare responsabilitate, că această dorință de înavuțire spirituală și de o libertate universală este chiar oglinda magică a sinelui poetului, ancorat în acel zbor astral ,,unde se află punctul de plecare”.

       Zborul către înalt are în componența sa spirituală și acea doză de sacrificiu, care nu-i este străină autorului: ,,Nu-mi pasă că e-un zbucium crunt şi dens,/în înlăuntrul sferei ce mă poartă”, deoarece aspirația spre lumină este un țel suprem și nimic și nimeni nu-l poate împiedica: ,,Când vreau lumină, cu baros de sens/croiesc câte-o fereastră sau o poartă”.

        Dorința perfecționării este nemărginită și fără de oprire. Ținta lui este infinitul, acolo unde este punctul acela magic de pornire, iar ardoarea poetului de a-și perfecționa sinele nu cunoaște opreliști.

       Cuprins de efervescența creației și devenind parcă în accepțiunea sa ,,…un punct incandescent”, care-i sporește vigilența vizuală, poetul, un atotștiutor, realizează că prezentul, ,,în nemurire-i numai o etapă”, atunci când deții cheia succesului deplin în această artă de a exista sublim.

       Finalul poeziei ne transpune într-o sferă de lumină intensă, permițându-i talentatului poet Anatol Covalli să cucerească Înaltul, simțindu-se aproape decorporalizat și conferindu-i sufletului său puterea de a se integra Universului, pentru că venirea noastră pe pământ este doar o stare vremelnică.

       Felicitări alese și toată admirația pentru frumosul creat, domnule Covalli! În speranța că m-am apropiat de esența poeziei Dumneavoastră, invit cititorii noștri să lectureze această bijuterie filozofică ridicată pe podiumul grupului nostru la ,,POEZIA ZILEI”!

.

E T A P Ă 

Anatol Covalli 

.

Din început către sfârşit şi iar

spre început pentru-a străbate spaţii,

în chip de Prometeu şi de Icar

remodelând în sfere constelaţii.

.

Sinele meu se vrea desăvârşit,

profund, fără de margini şi-n mişcare

necontenită către infinit

unde se află punctul de plecare.

.

Nu-mi pasă că e-un zbucium crunt şi dens 

în înlăuntrul sferei ce mă poartă.

Când vreau lumină, cu baros de sens

croiesc câte-o fereastră sau o poartă.

.

Atunci devin un punct incandescent

şi văd orice, nimica nu îmi scapă,

înţelegând c-acest ciudat prezent

în nemurire-i numai o etapă.

$$$

 NU MĂ ÎNȚELEGI

       de Mihai Eminescu

In ochii mei acuma nimic nu are preț

Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;

Căci pentru care altă minune decât tine 

Mi-aș risipi o viață de cugetări senine .

Pe basme și nimicuri cuvinte cumpănind,

Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind.

În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,

Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întuneric;

................................................................................................

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă.

Din orișice durere îți face o podoabă.

Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară,

Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri, e-n noaptea lui adâncă,

Azi când a mea iubire e-atâta de curată

Cu farmercul de care tu ești împresurată,

Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntuneriec și marmura de daltă,

Când dorul meu e-atâta de de-adânc și-atât de sfânt 

Când nu mai e nimica în cer și pe pământ,

Când e o-namorare de tot ce e al tău ,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,

Când ești enigma însăși vieții mele-ntregi....

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!.

(1886 15 martie)

###

 " Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire, 

Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,

Prin mugurii aceștia ce crapă de iubire, 

Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.

E lumea încă_ ntregă, nu sunt pierdute toate,

Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr. 

Mai cred că_n orice ziduri va fi și o fereastră, 

Mai cred că_n orice noapte va fi și_un pic de zi

Că, de atâta ură, curând ne vom iubi.

Mai cred în forța noastră și_n slăbiciunea noastră, 

Mai cred în alb și negru și tot nu cred în gri,

Cum cred că o grădină nu_ncape într_o glastră"

Adrian Păunescu, Mai cred.

$$$

 Darul meu :

Eternitatea orei de istorie 

Iubiți cititori, pe teritoriul țării noastre s-a descoperit cea mai veche scriere de pe Pământ, pe vestitele "tăblițe de la Tărtăria", cea mai veche trusă de chirurgie (care conținea un bisturiu, o pensă și o foarfecă produse dintr-un aliaj metalic inoxidabil).Tot aici s-au descoperit cele mai vechi bijuterii lucrate din cel mai pur aur cu o tehnologie foarte avansată ce presupunea o înaltă știință alchimică. 

Legile Belagine lăsate de Zamolxe arată gradul înalt de spritulitate existent pe aceste meleaguri.

Densușianu în a sa "Dacia preistorică" și alți dacologi au găsit în anumite izvoare istorice dovezi în acest sens. Cel mai prolific în acest sens este istoricul contemporan Daniel Roxin de la care eu m-am documentat. Într-o serie de episoade create de el arată faptul că mulți împărați romani aveau origine traco-geto-dacă. 

Dacă s-ar face cercetare arheologică numai în zona Sarmisegetuza ar fi descoperite adevăruri inestimabile cu cea mai veche proveniență de pe Pământ, care ar șoca omenirea. Dar tocmai pentru a se oculta adevărul aceste cercetări sunt interzise de la nivel înalt, tocmai pentru a se putea manipula istoria în sensul dorit de cei ce se cred stăpânii planetei. Aceștia au creat un scenariu fals cum că Leagănul omenirii este undeva prin Africa...vechea Mesopotamia civilizația sumeriană, cu artefacte datate cu o vechime de 7-8000 de ani. Iar dacă la noi s-au descoperit cu o vechime de 12000-13000 de ani, oare cine a fost întâi?

Aici la noi în Munții Apuseni au fost fost găsite urme de așezări omenești datate și cu 30 000 de ani în urmă, deoarece eu cred că aici a fost situat Leagănul Omenirii, Raiul  din Scriptură, în zona Devei (Deva-Eva).De aici, din Munții Apuseni, urmașii vechilor hiperboreeni au populat întreg Pămîntul, ajungând în cele mai îndepărtate locuri ale Pământului, înființând nenumărate civilizații, culturi, imperii, ce au avut perioade de glorie și decădere. Au ajuns în penisula Italică Romulus și Remus (nume de de proveniență geto-dacă de o largă răspândire la noi chiar și acum în zilele noastre dar și în trecutul îndepărtat).Aceștia au pus bazele viitorului Imperiu Roman. Limba oficială folosită aici, latina, este provenită din limba vorbită de vechii daci. De aceea, când legiunile conduse de împăratul Traian au ajuns la Sarmisegetuza vorbeau direct cu dacii de pe metereze, nefiind nevoie de tălmaci. 

Cei care vizitează Italia, Roma în special, vor fi uimiți de mulțimea și mărimea statuilor de daci recunoscuți după portul specific, sabia curbată și nelipsita "cușmă" dacică. 

Deci, Traian a fost puternic impresionat de forța, înțelepciunea și bogăția dacilor, încât a plătit din aurul prăduit relizarea acestor statui de daci. Ei au fost reprezentați demni și mândri, ca niște învingători, nicicum ca niște învinși. 

Nu sunt expert în istorie, dar am găsit aceste adevăruri și multe altele expuse în serialele și prelegerile lui Daniel Roxin, cel mai bun și documentat istoric dacolog contemporan. 

Nu doresc să intru în polemici cu nimeni, poate oricine să vizioneze aceste materiale marca Daniel Roxin sau este oricine liber să creadă orice alte teorii existente. 

În continuare vă prezint poezia "Eternitatea orei de istorie", ca un protest față de insuficiența singurei ore de istorie din cursul unei săptămâni de școală, oră ea însăși fiind în mare pericol de dispariție. 

Vă mulțumesc pentru lectură și sper să vă placă și poezia:

         Eternitatea orei de istorie 

În cartea de istorie dacul e primitiv, 

Cu căciula-n mână, "barbar" peiorativ! 

Românul plugar, țaranul prigonit, 

Ce e mereu robit, furat și împărțit! 

Sciții din vechime cu știința avansată! 

Medicina lor de greci e studiată! 

Aurul lor de o mare puritate,

Bijuterii fine, cum de sunt create? 

Hiperboreea veche, strămoșii din vechime, 

Zamolxe ce ne-a dat Legile Belagine! 

Aici între Carpați e Raiul Vechii Soarte! 

La Tărtăria-n piatră e scrisă prima carte! 

Dar totul e ascuns, secret bine păzit, 

Fost-au strămoșii noștri Poporul Sfânt Unit! 

Cu Burebista-n frunte eram de neoprit!

Numai prin trădare Decebal a murit! 

Spiritualitatea lor înaltă și pură! 

Legiuni romane aurul ni-l fură! 

La Sarmisegetuza tălmaci nu au avut, 

Căci dacii cei "barbari" latina au știut! 

Cu aurul furat romanii chefuiau, 

Și după zece ani tot mai benchetuiau!

De ce acum în imn pe Traian îl slăvim? 

Și de strămoșii geți nimic nu pomenim?

Partizanii geți romanii atacau 

Din tainițe umbroase mereu îi hărțuiau! 

Prințesa amazoană, Tomiris cea vitează 

Legiuni romane, taie, decimează! 

Nu-ți uita române, vechimea și străbunii!

Geții rupți din soare, dăcițe fiice lunii! 

Curând tot adevărul deasupra va ieși 

Ca și mirul sacru pe apă va pluti! 

Cum poți într-o oră acestea învăța? 

De tu izvoare vechi nu vrei a cerceta?

Eternitatea noastră de veacuri ce palpită 

În sufletele noastre adânc întipărită! 

autor Popa Gheorghe 

18 februarie 2025

$$$

 Dragoste și pasiune

    de Cornelia Climov 

În taina nopții, focul ne aprinde,

Priviri flămânde sorb din dor nestins,

Pe trupul tău, iubirea se extinde,

Cu un parfum de jar de nepătruns.

Îmi ești furtună, liniște și vină,

Un vis sălbatic, ars în tâmpla mea,

Când mă atingi, secundele se-nclină,

Și lumea toată-n brațe aș lua.

Mi se îmbracă gândul în scânteie,

Ard sărutări pe buze tremurând,

Patosul curge-n noi, iar, tu, femeie

Ți-ai pierdut somnul, dorul ascultând.

Sub palme calde, pielea se destramă,

Fiori aprinși ne poartă-n alt tărâm,

Îmi ești șî nebunie și-a mea teamă,

Un foc ce arde -n trupu-mi suspinând.

Noaptea se rupe-n șoapte vinovate,

Și luna plânge-n umbra unui dor,

Ne pierdem iar în clipe neuitate,

În jocul blând, adânc și visător.

Iubirea noastră arde fără milă,

Pasiunea-i lege, trupul e altar,

În ochii tăi se naște o idilă,

O flacăra ce n-are vreun hotar.

18.02.25

$$$

 Un bătrân către fiul său

Te rog, nu-ţi fie silă, că tremurându-mi mâna,

Când vreau să mă hrănesc, mă murdăresc pe faţă.

…Când erai mic,cu ea,eu te ştergeam întruna,

Şi îţi dădeam, băiete, ca să mănânci dulceaţă…

Când tot repet o frază, nu te-amărî pe mine

Că-ndrug aceleaşi vorbe, până ce oboseşti.

…Când erai mic, copile, eu gânguream cu tine,

Şi repetam cuvinte, să-nveţi ca să vorbeşti…

Ştiu că te enervezi, când mergem la plimbare,

Iar paşii mei greoi mă tin, pierdut,în urmă.

…Când erai mic, băiete, te căram în spinare,

Şi nu ştiam, atunci, că trupul meu se curmă…

Ştiu că nu mă suporţi, să am faţa nerasă,

Să fiu mai ponosit, cu părul ca o claie.

…Când erai mic, copile, şi-acuma mă apasă,

Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie…

Ştiu că îţi tulbur somnul, durerile mă seacă,

Şi tot mai grea îmi pare, acuma, bătrâneţea.

…Când erai mic, băiete, dormeam pe la prisacă,

Că-n ţipetele tale, trecură-mi tinereţea..

Mă iartă, tu, copile, că azi îţi sunt povară,

Că nu mai am putere… hai, mergi şi te-odihneşte,

Şi să nu uiţi, băiete… îţi spun a mia oară:

Că tot ce este viaţă, se trece, îmbătrâneşte…

de Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași – d. 17 noiembrie 1944, București) a fost o avocată, poetă, prozatoare și publicistă. A fost soția lui Eusebiu Camilar.