IOAN SLAVICI ACUZAT DE TRĂDARE
Acuzat de spionaj în favoarea germanilor, Ioan Slavici a fost urmărit mare parte din viaţă şi a făcut închisoare până şi la bătrâneţe. Celebrul prozator transilvănean a fost acuzat de trădare încă din tinereţe, de când lucra ca şi gazetar în Transilvania, şi a făcut puşcărie şi sub stăpânirea austriacă.
Ioan Slavici face parte, după părerea celor mai mulţi specialişti, din careul cu aşi al literaturii române sau, mai bine zis, este unul dintre ”cei patru clasici”, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale, toţi membrii ai societăţii literare Junimea. Dacă Caragiale reprezenta sudul, iar Eminescu şi Creangă - Moldova, Ioan Slavici este un demn reprezentant al Transilvaniei.
Operele sale precum „Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Moara” sau „Budulea Taichii” sunt câteva dintre capodoperele literaturii române, ieşite de sub pana transilvăneanului. În spatele succesului literar se ascunde, însă, calvarul unui gazetar, care a avut curajul să spună întotdeauna ce gândeşte.
„Este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărât faptele mele”, şi-a exprimat Slavici crezul gazetăresc, în lucrarea sa autobiografică „Închisorile mele”. De altfel. Slavici, susţinător al Regelui Carol I, a fost purtat o bun parte a vieţii sale prin tribunale, puşcării şi etichetat atât de autorităţile austro-ungare, cât şi de cele româneşti ca trădător, iar către sfârşitul vieţii sale a fost tratat ca spion al germanilor în România.
Fiul cojocarului din Şiria
Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, în comitatul Aradului la Şiria. În aceea perioadă, Transilvania se afla sub dominaţia habsburgică şi, mai apoi, de la 1864, sub stăpânirea dualismului austro-ungar. Ardelean get-beget, Ioan se naşte în familia lui Sava Slavici, un cojocar din Şiria căsătorit cu Elena Borlea.
Preferatul copilului, Ioan Slavici, era bunicul său, ”tata bătrân”, cum îi spunea cu duioşie, un om cu ştiinţă de carte, cum mărturiseşe scriitorul şi umblat prin lume. Fusese ”cătană împărătească”, spune Slavic în amintirile sale despre ”moşul„ său, care a luptat şi contra lui Napoleon în armata austriacă. Bătrânul îi face copilăria un vis frumos. Îi construieşte jucării, îi citeşte poveşti şi îi deschide apetitul pentru literatură şi carte.
„Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinţi, oameni cu stare, fruntaşi ştiuţi de bine în lumea lor şi legaţi fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori şi unde mă duceam, dedeam peste o mătuşă, colo peste o verişoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei şi eram întâmpinat cu dragoste şi purtat oarecum în palme.”, preciza Slavici în cartea sa „Amintiri“. Face şcoala la Şiria şi Arad, unde-l cunoaşte pe mitropolitul Andrei Şaguna, un idol al tinereţii scriitorului.
După 1865, tatăl lui Slavici sărăceşte, eşuând într-o afacere cu cai şi este obligat în timp ce face liceul german de la Timişoara să se angajeze ca profesor particular pentru a se întreţine. Începe viaţa grea pentru viitorul scriitor. În 1869, pleacă la Universitate la Pesta, în ciuda sfaturilor părinţilor şi leşină pe stradă de foame, fiindcă nu se poate întreţine. Până la urmă se angajează ajutor la notarul din localitatea transilvăneană Comlăuş, unde începe să scrie, inspirat fiind de viaţa satului românesc. În 1869 se înscrie la facultatea de drept de la Viena unde alături de Eminescu ”România Jună”
Ioan Slavici, ”trădătorul”
După o copilărie fericită şi o studenţie animată şi entuziasmantă, pe Slavici îl va aştepta o viaţă de calvar, fiind iniţial etichetat ca şi trădător şi agitator. Educat în spiritul toleranţei de mama sa - „Când întâlneşti în calea ta un român îi spui - Bună ziua, dar maghiarului să-i zici - Ia napot, iar neamţului - Guten Tag şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine”, mărturiseşte Slavici în lucrarea sa „Lumea prin care am trecut” - scriitorul va merge întotdeauna pe linia sa.
Ca şi gazetar deşi a avut de suferit a spus mereu ce a crezut şi nu a ţinut cont de etnie, religie sau apartenenţă politică. Lucra ca şi gazetar în Transilvania când a intrat prima dată în vizorul autorităţilor austriece. ”Prima dată va fi luat la ochi de administraţia maghiară din Transilvania, în primăvara anului 1873. A fost revolta de la Păuliş, soldată cu fuga oficialilor pe una din ferestele clădirii asaltate de mulţime. Câţiva săteni vor fi condamnaţi, iar tânărul gazetar şi jurist Slavici, devenit un fel de avocat al răsculaţilor, va fi doar avertizat. De la acest episod, reluat de scriitor în Revoluţia de la Pârleşti, va primi titulatura de „agitator daco-român”, precizează criticul literar şi eseistul Vasile Szabo, în revista România Literară, numărul 8 din 2002.
Slavici a început să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania, mai ales că stăpânirea maghiară, odată cu realizarea dualismului se înăsprea. Articolele sale erau muşcătoare şi acide la adresa împăratului şi a autorităţilor. Mai mult decât atât în 1874, hărţuit de autorităţile austro-ungare fuge la Bucureşti şi se angajează în 1874 la ziarul ”Timpul” unde este coleg cu Eminescu şi Caragiale. Este perioada în care când publică condiţiile ruşinoase prin falsificare unor acte a alipirii Bucovinei, Imperiului Habsburgic , după nişe documente procurate cu mari riscuri de Eudoxiu Hurmuzachi.
După aceaste dezvăluiri, soarta lui Slavici este pecetluită de autorităţile austro-ungare: este considerat un trădător şi agitator. ” „Bănuit de agitaţie este şi Ioan Slavici, din Vilagos, comitatul Arad, 36- 38 de ani, din 1874 în România, publicist, scriitor şi profesor la Elena Doamna. Deţine circa 40.000 de franci avere şi este prieten cu Maiorescu. Cu toate acestea, a fost redactor la „Timpul”. Tendinţa sa este eliberarea românilor din Ardeal şi Banat”, se arată într-un raport al unui agent austro-ungar din Transilvania, trimis şefului său din Viena, baronul von Teschenberg.
„Spionul” Slavici lucrează în serviciul României
Slavici se întoarce înTransilvania şi lucrează la ziarul sibian ”Tribuna”. Agenţii austro-ungari nu acţionează făţiş dar îl ţin mereu sub supraghere. Este hărţuit iar redacţia este sub un continuu asediu. Martor este şi Coşbuc care se sperie. ” Despre acţiunile concrete ale forţelor de ordine în redacţia „Tribunei” sibiene aflăm amănunte de la Coşbuc. Tânărul poet îşi făcea stagiul de gazetar sub ochiul atent al lui Slavici. Tracasările la care a fost supusă publicaţia în acea perioadă îl făceau să nu se simtă în elementul său”, spune Szabo în ”România literară”. De altfel şi într-o scrisoare a lui Coşbuc este prezentată atmosfera inumană de lucru la ”Tribuna”, bănuită de trădare şi agitaţie sub influenţa românilor din Regat.
„Eu, dacă am văzut că e multă politică la „Tribuna” şi că în redacţie colaboratorii stau tot cu frica în oase că vin geandarmii să le caute manuscriptele, am zis: eu vă dau dracului cu politică cu tot, eu nu vreau să mă amestec în isprăvi cu geandarmii”, scria Coşbuc. Slavici nu se opreşte însă şi continuă să scrie contra autorităţilor maghiare şi chiar să susţină idei de unire a Transilvaniei cu România, scoate la iveală multe lucruri ascunse cu ajutorul probelor cumpărate de la diverşi informatori. Se arată dezamăgit că împăratul austriac, faţă de care gazetarul Slavici se simţea mai apropiat, nu ia atitudine faţă de abuzurile din Transilvania.
„În trecerea vremurilor grele care au urmat a străbătut temerea că acea Împărăţie Habsburgică, în care e loc şi pentru români, nu se mai reiveşte. Ba nu sunt puţini nici cei ispitiţi de gândul că împăratul s-a unit cu maghiarii, vrea ca ei să stingă pe români de pe faţa pământului ungar şi-i ajută în lucrarea lor de distrugere”, spunea Slavici într-un articol. În cele din urmă, Slavici ajunge să fie considerat şi spion al românilor în Transilvania. Ajunge să fie târât prin tribunale în urma articolelor prin care apăra drepturile românilor. Prima dată în februarie 1885 când Slavici este închis dar eliberat de curtea cu juri. Urmează alte şi alte procese, în 1886 trei, când este amendat cu 100 de florentini şi face şi trei zile de închisoare, iar în 1888 la al cincilea proces este condamnat la un an de închisoare şi 100 florentin amendă, pentru trădare şi agitaţie. Îşi ispăşeşte integral pedeapsa în închisoarea ungurească de la Vat.
În orice caz viaţa lui era un calvar. Până şi românii din Transilvania au fost întorşi împotriva lui. Era un spion care trebuia alungat erau de părere autorităţile austro-ungare. ” S-au pus în mişcare toate mijloacele spre a mă face să mă satur, să mă dizgust, spre a-mi face viaţa nesuferită, pentru ca să-mi adun «catrafusele» şi să plec. Chiar pe nevastă-mea s-au încercat s-o monteze ca să-mi facă şi mizerii casnice, din care nu pot scăpa decât plecând de aici. Denunţuri s-au făcut contra mea, insinuări s-au pus în circulaţiune, cele mai infame insulte la adresa nevestei mele s-au colportat, ba chiar şi scrisorile ni s-au desfăcut la poştă, ca să deie pe faţă secretele, pe care nu le am”, spicuieşte din memoriile lui Slavici, criticul, Szabo în ”România Literară”.
Slavici, „spion” al germanilor în România
În cele din urmă în preajama primului război mondial, cel mai probabil în 1911, Slavici se stabileşte în România, în Regat. Culmea , după ce a fost considerat spion al românilor de austro-ungari în Transilvania, Slavici devine un spion al germanilor în România. Cel puţin aşa a fost considerat de autorităţi, din cauza convingerilor sale. Critica autorităţile maghiare, dar era ataşat de împăratul austriac . Totodată Slavici era împotriva alianţei cu ruşii, fiind un susţinător al lui Carol I, care dorea o alianţă cu Puterile Centrale.
„Îşi declară fără înconjur convingerile prohabsburgice: «Am supt oarecum cu laptele mamei simţământul de devotament faţă de Împăratul!». E sigur că vederile sale politice: «Sunt potrivite nu numai cu tradiţiunile poporului românesc, ci şi cu interesele lui actuale». Nu i s-a impus în niciun fel la ziar o linie politică: a fost propria lui linie“, precizează istoricul Lucian Boia în lucrarea sa „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”. Mai mult decât atât, este supectat şi mai mult după ce a început să conducă ziarul ”Ziua” din Bucureşti finanţat de germani. Odată cu intrarea României în război în 1916 de partea Antantei, Slavici este aresta şi de români, pentru spionaj.
Este închis la fortul Domneşti, iar manuscrisele i-au fost luate şi pierdute, fiind umilit şi jignit. Este eliberat la scurt timp, iar în timpul ocupaţiei germane lucrează la ziarul ”Gazeta Bucureştilor”, criticând atitudinea de apropierea a României de Rusia, considerată cel mai mare adversar al Românismului, Slavici fiind de părere că ar fi fost mai bună alianţa cu Germania. Scriitorul transilvănean îl critica şi pe regele Ferdinand despre care spunea că este sfătuit de „Minciună” ”Clevetire” şi Prostie” şi sublinia că dacă Prusia şi Austria nu ar fi oprit expansionismul Rusiei, Ţările Române ar fi avut soarta Basarabiei.
După război este acuzat din nou de spionaj şi trădare, şi pentru articolele sale, este din nou condamnat la puşcărie. În 1919, la 71 de ani, Slavici face un an de închisoare la Văcăreşti. Persecutat şi în Transilvania şi în Muntenia, Slavici dezamăgit şi foarte bătrân se retrage la fiica sa Maria care locuia la Panciu şi moare la 17 august 1925.
A fost sau nu a fost spion Slavici?
Scriitorul ardelean a scăpat de acuzaţiile de trădare şi spionaj, culmea abia la 85 de ani de la moartea sa. Filosoful şi eminescologul craiovean, Constantin Barbu, a prezentat într-o lucrare lansată în 2010, „Codex Aureus Dacoromanorum”, unde este prezentat dosarul de arestare nr. 1138/1916 în care Slavici era acuzat de spionaj. Este prezent şi rechizitoriul. Filosoful a prezentat şi o porţiune din memoriul lui Slavici, de la arestare, unde scriitorul ardelean precizează :
„Sunt născut la Şiria, unde Românii din împrejurimi s-au adunat la 1848, ca să se ridice împreună asupra celor răzvrătiţi împotriva Împăratului (...). Pot doar să zic, că am supt oarecum cu laptele mamei simţământul de devotament faţă cu Împăratul (...). Scriu cu toate aceste memoriul acesta pentru că prietenii şi binevoitorii mei, copiii mei şi nenorocita mea soţie să nu aibă cuvinte de a se plânge (...). E lipsită deci afirmarea că am înfiinţat un ziar pentru susţinerea causei germane ori celei austriece: am profitat de ocaziunea, ca să pot susţine causa neamului românesc potrivit cu convingerile celor mai de frunte dintre contemporanii mei, pe care le împărtăşeam şi eu (...). Vina mea cea mare ar fi, dacă am înţeles bine, că am fost plătit pentru munca intelectuală, pe care am săvârşit-o conducând redacţiunea unui ziar. Alţii, care osteneau în rând cu mine, sunt nevinovaţi fiindcă ori au muncit gratuit, ori nu se poate dovedi, că au fost plătiţi (...).”, se arată în memoriul din 15 septembrie 1916. În concluzie, se precizează că Slavici nu a fost spion, a fost doar un ziarist care şi-a exprimat opinia şi a argumentat-o însă l-a deranjat cu articolele sale în principal pe Ion I.C. Brătianu.
În lista spionilor germani din 1917 din Bucureşti, Slavici nu apare. Mai mult decât atât sunt dovezi că deşi a vegheat copilăria căpitanului Kremnitz, şeful cenzurii în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului , scriitorul ardelean nu a mai vrut să discute cu el. ”
„Eu vă spun un lucru. Şeful cenzurii era, într-un timp, fiul răposatului dr. Kremnitz, un bun prieten al meu, şi al Mitei Kremnitz, care a tradus câteva din novelele mele. Am purtat în braţe pe căpitanul Kremnitz când era copil, l-am învăţat să citească şi să scrie româneşte, dar după ce a venit la Bucureşti cu oştirile germane, nu ne-am întâlnit niciodată. Pot să dovedesc că mi-a trimis prin alţii vorbă că s-ar bucura dacă ne-am întâlni, dar i-am răspuns: «Câtă vreme e şeful cenzurii, eu n-am a face cu el, e mai bine să nu ne vedem»”, citează în ”România Literară”, criticul Szabo. Cel care ar fi dorit să-l piardă pe Slavici ar fi fost prim ministrul Ion I.C. Brătianu rănit în orgoliul său de articolele dure ale ardeleanului.
Păcatul „spionului” Slavici: sinceritatea
Singurul păcat al lui Slavici, atât în Transilvania cât şi la Bucureşti, ar fi fost , spun specialiştii, că şi-a susţinut cu sinceritate, punctul de vedere. A fost un adept al liberei exprimări, fără să suporte cenzura. Spunea ce gândea şi aducea arumente. Practic, Slavici a fost urât pentru sinceritatea ideilor lui. A fost urât, fiindcă nu fraterniza cu nimeni, a fost educat că toţi oamenii sunt la fel, iar poate societatea din aceea perioadă nu era pregătită pentru acest tip de mentalitate. Relevantă este declaraţia manifest a scriitorului.
„Mă ştii că eu n-am fost niciodată germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil; este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărât faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate fi decât ceea ce rezultă din fireasca desfăşurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omeneşti, o-njosire morală, care nu li se poate ierta decât celor nevoiţi a-şi apăra viaţa.”, scria Slavici într-o scrisoare către Eleonoara Tănăsescu. Culmea Slavici a fost apărta în demnitatea sa de soţia adversarului şi prigonitorului său, Ion IC. Brătianu, Elsa Brătianu, fostă elevă a lui Slavici.
