***

 Astăzi se împlinesc 131 de ani de la nașterea Otiliei Cazimir, scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă, supranumită "poeta sufletelor simple", fiind cunoscută în special ca autoare de versuri pentru copii. 

Otilia Cazimir (pseudonimul literar al Alexandrei Gavrilescu) s-a născut la 12 februarie 1894, în satul Cotu Vameşului, judeţul Neamţ. Şi-a făcut studiile medii şi pe cele liceale la Iaşi, şi tot aici a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, renunţând să-şi dea examenul de licenţă. 

Pseudonimul "Otilia Cazimir", dezagreat de scriitoare, i-a fost ales de Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: "Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”

A debutat cu versuri, în anul 1912, în ''Viaţa Românească'', revistă la care avea să rămână colaboratoare fidelă. Debutând în "Viaţa Românească", Otilia Cazimir s-a simţit mai apropiată de tradiţiile poeziei româneşti decât de eforturile modernizatoare ale scriitorilor dintre cele două războaie mondiale. Versurile ei sunt dominate de atmosfera patriarhală a aşezărilor rustice sau a târgurilor provinciale, pe care a cunoscut-o în anii copilăriei. 

Editorial a debutat cu volumul de poezii ''Lumini şi umbre'' (1923), urmat de ''Fluturi de noapte'' (1926)nşi ''Cântec de comoară'' (1931). 

A publicat, de asemenea, volume de proză, dintre care amintim ''Din întuneric. Fapte şi întâmplări adevărate (Din carnetul unei doctorese)'' (1928), ''Grădina cu amintiri şi alte schiţe'' (1929), ''În târguşorul dintre vii...'' (1939), iar în 1942 i-a apărut romanul ''A murit Luchi...'', o carte despre copilărie, despre candorile, naivităţile şi farmecul acestei vârste. 

Otilia Cazimir este, totodată, o autoare consacrată în genul literaturii pentru copii, cu volume precum ''Jucării'' (1938) sau ''Baba Iarna intră-n sat'' (1954). În 1960 i-a apărut un volum de amintiri intitulat ''Prietenii mei scriitori...''. 

Pentru scrierile sale i-au fost decernate: Premiul Academiei (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Poezie (1937), precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1942). S-a stins pe 8 iunie 1967, la Iaşi.

Baba iarna intră-n sat - Otilia Cazimir

Alergând ca de năpastă,

au venit buluc pe coastă

doi băieți, mai isteți,

să dea veste la neveste

c-au văzut în deal la stână,

coborând din vârf de munte,

peste ape fără punte,

Iarna sură și bătrână...

mai târziu, mai pe-nserat,

a intrat și baba-n sat:

uite-o-n capul podului,

în văzul norodului,

pe-un butuc de lemn uscat,

cu cojoc de căpătat,

cu naframa de furat,

cu catrința de aba,

vântul să-l strecori prin ea!

și cum suflă-n pumnii reci,

scoate pâclă pe poteci,

iar pe fund de văi destramă

neguri vinete, de scamă...

și-au ieșit băieții mici,

mici și mulți

și desculți,

și câțiva mai măricei,

cu biciuști și cu nuiele

și cu prăștii subțirele,

să alunge de pe-aici

Iarna cea cu gânduri rele...

doamna-gerului, bătrână,

s-a sculat de la pământ.

Și-nălțând spre cer o mână,

ca o cumpănă uscată

de fântână.

A pornit în jos pe vânt,

încruntată, blestemând,

și-a lăsat în urma ei

promoroacă și polei.

Pe ogoare, corbi și cioare,

prin păduri, lupii suri,

și de-a lungul drumului

numai scama fumului...

***

 Azi îl sărbătorim pe Dan Puric născut în 12 februarie 1959 la Buzău. Este un strălucit actor, regizor de teatru, și scriitor. Studii: 

1978 - bacalaureat al Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București

1985 - absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București, clasa Prof. Univ. Dr. Dem Rădulescu

1985-1988 - actor, Teatrul „Mihai Eminescu”, Botoșani

1988 - 1 decembrie 2019 - actor, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București.

Tot ce am avut vreodată nevoie să învăț, am învățat de la mama.. - Dan Puric

M-a învățat să apreciez un lucru bun făcut:

„Daca tot vă omorâți, omorâți-vă afară! Abia am terminat curățenia!"

M-a învățat religie:

„Roagă-te să iasă pata asta de pe covor!"

M-a învățat logica:

„Pentru că eu am spus! Și gata!"

M-a învățat să prezic viitorul:

„Să folosești mereu lenjerie curată, în caz că vreodată ți se întâmplă vreun accident".

M-a învățat ironia:

„Mai plângi mult și atunci chiar o să-ți dau un motiv să plângi!"

M-a învățat să fac economii:

„Păstrează lacrimile pentru când voi muri eu!"

M-a învățat osmoza:

„Închide gura și ia și mănâncă!"

M-a învățat contorsionism:

„Mai uită-te și tu de jur imprejurul tău... "

M-a învățat forța și voința:

„O să rămâi la masă până mănânci tot!"

M-a învățat meteorologie:

„Se pare că a trecut un uragan prin camera ta!"

M-a învățat măsura:

„Ți-am zis de un milion de ori să nu mai fii exagerat!"

M-a învățat ciclul vieții:

„Eu te-am adus pe lumea asta, și tot eu pot să te și scot din ea!"

M-a învățat să modific tipurile de comportament:

„Nu te mai purta ca taică-tău!"

M-a învățat invidia:

„Există un milion de copii pe lumea asta nu așa norocoși să aibă o mamă așa minunată ca a ta!"

M-a învățat ventrilogia:

„Nu-mi răspunde inapoi! Taci din gură și spune: de ce ai făcut asta?''

M-a învățat deontologia:

„Dacă încă o dată mai vorbești neîntrebat, îți lipesc dinții de perete!"

M-a învățat linia dreaptă:

„Îți trag o palmă de te îndrepți imediat!"

&&&

 

Poveste de omăt - Otilia Cazimir

Tu nu știi... a fost odată

o căsuță fermecată

și-n căsuță-o fată mică,

un pisoi și o bunică.

Și-ntr-o iarnă, într-o seară,

fata s-a uitat afară

și-a văzut cum prin perdea

stelele râdeau de ea...

Dar pe drum cotit și nins,

umbră sură s-a desprins:

un voinic abia de-o șchioapă

înota-n omăt ca-n apă.

Și proptinduse-n toiag,

un toiag mai nalt ca el,

a-nceput să cânte-n prag,

tremurat și subțirel...

Dormi?

Și nici n-am prins de veste!

Ușa s-a închis cu cheia,

focu-și pâlpâie scânteia,

și povestea nu-i poveste:

Eu eram fetița-aceea,

iar bunica - nu mai este…

Pictură de Hermann Werner

&&&

 

Povestea catalogului lui Caragiale 

Un document rar, păstrat la Ploieşti din anii de şcoală ai lui I.L. Caragiale, catalogul din ultimul an de gimnaziu, arată că şcolarul Caragiale era unul mediocru, cu absenţe, note destul de mici la română şi la purtare, clasat al cincilea din cei opt elevi ai clasei. Marele Caragiale este încă un exemplu clasic, ca multe altele din literatura română, de genialitate şi talent înnăscute, „paşaportul său pentru nemurire“ neavând nimic de a face cu rezultatele şcolare, pe care realitatea „matriculului“ le arată ca unele mediocre. De altfel, Caragiale s-a considerat întotdeauna un „autodidact“ şi obişnuia să glumească spunând că „are doar patru clase“.

Din acest an şcolar, al patrulea de gimnaziu (1866-1867) se păstrează, la Muzeul “Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, catalogul clasei în care apare elevul „Caragiale Ioan“. Caragiale termină acest an cu 12 absenţe, motivate, şi media 7, ceea ce îl clasează pe locul al cincilea din cei opt elevi ai clasei.

Aşa cum se observă din catalog, Caragiale a studiat latina şi limba română, caligrafia, matematica, fizica şi ştiinţele naturii, istoria şi geografia, limba franceză şi desenul. Structura catalogului arată că notarea se făcea, la fiecare materie, pe mai multe puncte: absenţe, aplicaţiunea, lucrarea în scris, studiul şi purtarea. Notarea se făcea pe fiecare lună a anului şcolar, din septembrie până în iunie.

Surprizător pentru marele mânuitor de cuvinte meşteşugite şi rigurosul păzitor al regulilor gramaticii de mai târziu, Caragiale are, în acest an şcolar, note mici la limba română, chiar şi 4 la „lucrarea în scris“ şi 6-7 la „studiu“. Notarea de la această materie este dublată de note de 6 şi 7 la „purtare“. În schimb, la matematică, are frecvent 9 şi 10, atât la scris cât şi la purtarea la oră. De asemenea, la istorie şi geografie are note de 7 şi 8, la fizică 6,7 sau 8, la franceză note între 5 şi 9, iar la caligrafie 7 şi 8. După acest an şcolar, Caragiale urmează o clasa a V-a, de liceu, în particular, la Bucureşti, aşa cum spun biografii săi, şi încă două clase absolvite la Conservatorul dramatic din Capitală, avându-l ca profesor pe unchiul său, Costache Caragialli.

Povestea găsirii catalogului este una la fel de originală şi de savuroasă. Mircea Gociman, cel care l-a găsit, un ploieştean care a fost bun prieten al lui Nichita Stănescu, relatează episodul într-un blog dedicat amintirilor despre oraş şi personalităţile acestora. Povestea vine în contextul bombardamentelor din 1944 asupra Ploieştiului, care au distrus şi două treimi din Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel”. „În fundul clasei în care învăţam, erau amplasate nişte dulapuri imense în care elevii mai mari înghesuiseră cum au putut cele câteva cataloage rămase în stare acceptabilă, după distrugerea arhivei liceului, peste care picase o bombă, ceva mai mică însă. Cu imaginaţia noastră bogată, specifică vârstei de 13 ani găsisem o întrebuinţare vechilor cataloage, care datorită scoarţelor lor solide deveniseră obiecte de joacă cu care ne băteam în pauze, când organizam adevărate meciuri de lupte cu cataloage“, povesteşte Mircea Gociman. În timpul unui astfel de „meci“, un catalog folosit ca „armă“ de către Gociman se deschide la o pagină pe care este scris numele lui Caragiale. „Am îngheţat, la fel şi colegii de lângă mine, realizând că ne aflăm în faţa unui eveniment deosebit. Primele cuvinte murmurate de cineva au fost … să-l ducem la cancelarie … cine ? … tu l-ai găsit tu să-l duci … Pe vremea aceea intrarea unui elev, mai ales din cursul inferior, în cancelarie, era aproape un sacrilegiu, aşa că după ce mi am aranjat puţin ţinuta, am luat catalogul în mână şi escortat de câţiva colegi mai curajoşi am plecat la cancelarie. (...) Mi-am luat inima în dinţi şi de frică că nu o să pot vorbi am strigat aproape «Am găsit catalogul lui CARAGIALE», ceea ce a făcut ca toţi profesorii din sală să se îndrepte către mine, aşa că am prins curaj şi în liniştea generală am deschis repede catalogul la pagina cu pricina şi am încercat să plec. După momentul de uluire generală, profesorul care mă ţinea de mână ca să nu plec, a început să strige la mine, m-a apostrofat pentru faptul că am îndrăznit să umblu prin arhiva cu cataloage. A intervenit atunci profesorul de franceză George Iancu Ghidu, care cu calmul şi prestanţa dânsului le-a făcut morală colegilor lui ce se repeziseră la mine … cum puteţi certa un copil care a făcut o astfel de descoperire senzaţională, pentru că a găsit acest catalog trebuie să-l iertăm de orice păcate“, mai scrie Mircea Gociman. „În scurtele momente în care am avut răgaz să privesc prin acel catalog, pot să vă spun că elevul Ion Luca Caragiale avea note modeste, dar pe vremea când marele geniu făcea şcoala notaţia era mult mai severă şi nici acesta nu se prea omora cu cartea“, este concluzia „descoperitorului“.

Consevator Muzeul “Ion Luca Caragiale”, Ploiești,

ing. Monica-Violeta BOSTAN

Sursa Ion Luca Caragiale Muzeul

$$$

 Tot azi îl amintim și pe Ivan Andreevici Krâlov n. 13 februarie 1769, Moscova - d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg. Este cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează moralitatea epocii sale în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe și zicători.

Este remarcabilă gama variată a ironiei și satirei, uneori bonome, limbajul vioi, pitoresc și paremiologic. Cartea înțelepciunii poporului” - acesta e numele pe care N.V. Gogol l-a dat operei lui Krâlov - creatorul fabulei naționale ruse.

Consacrând genul alegoric al fabulei cu specific național, Krâlov a adus un suflu nou democratic, în literatura rusă, care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de al XIX-lea, pășea într-o nouă fază a dezvoltării sale. Pe tărâm literar se dădea o luptă aprigă între tendințele realiste din ce în ce mai puternice și dogmele rigide ale clasicismului. Pe de altă parte, adepții curentului sentimentalist și ai romantismului pasiv, conservator, capitulau în fața noii orientări, aceea a realismului consecvent și integral. I. A. Kirilov a ridicat pe o treaptă nouă aceste tendințe realiste, iar fabulele sale au constituit, la hotarul a două secole, un fel de verigă care a unit tradițiile cele mai progresiste ale secolului al XVIII-lea, reprezentate îndeosebi prin opera lui Radișcev, Fonvizin și Novikov, cu literatura realist critică din secolul al XIX-lea, cu operele lui Griboedov, Pușkin, Nekrasov, Gogol și Saltîkov-Șcedrin.

Ciuma dobitoacelor - Ivan Andreievici Krâlov

La o grea boală de vite leul au şi hotărât

Ca să adune la sfat fiarele şi dobitoace,

Care, neavând ce face,

Debile şi istovite, cum au putut s-au târât

Şi cu umilinţă mare pe lâng-a lor împărat

Toate s-au înşirat;

Apoi cu luare-aminte către el ochii holbând,

Şi cu gurile căscate, cu urechile trăgând,

Îl aştepta să grăiască;

Iar el începu aşa porunca sa să rostească:

„Să ştiţi, amatelor mele,

Că cerul urgisit este de-a noastre păcate grele,

Şi atunci ne va ierta

Când acel ce dintre noi fiind mai mult vinovat

Chiar de bunăvoia sa

Va primi să-l jertfim cerului neîndurat;

Şi pe lâng-această pârgă plecată şi cucerită,

Unind şi a noastră rugă fierbinte şi umilită,

Poate să se îmblânzească,

Ciuma din noi să gonească.

Au doar voi, fraţilor mei, nu ştiţi mai bine

Şi decât mine

Că acei ce pentru alţii de voia lor se jertfesc

C-a lor nume preamărit de istorici se vestesc?

Aşadar, să hotărâm,

Ca fieştecare din noi să-şi mărturisească,

Făr’ să minţească

Şi făr’ să ne sfiim,

Cele de voie şi făr’ de voie păcate făcute,

Măcar cât de multe.

Eu din partea mea vă spun că mă ştiu puţin greşit,

Căci degeaba şi făr’ de vină multe oi am spârcuit!

Ah, şi câteodată – dar cine-i făr’ de păcat!

Şi pe cioban l-am mâncat.

Deci eu ca un păcătos mă supun să mă jertfiţi,

Dar ca să ştim,

Cine va fi mai greşit şi pe acela să-l jertfim,

Mai întâi şi voi ca mine dreptul să mărturisiţi,

Şi atunci o aşa pârgă pe dreptate hărăzită

Cu priinţă şi plăcere în cer va fi primită.”

„O, bunule împărate, strigă vulpea-nşelătoare,

Mâncând bietele oiţe,

Zici că ai păcătuit dintr-o bunătate mare,

Dar eu mă jur pe credinţă

Că n-au trebuit să cruţi, nici milă a ţi se face

De-aşa proaste dobitoace,

Căci stăpânul ce voieşte la aşa mişei să placă

Sau este bun peste samă, sau vrea onor să le facă.

Cu acestea ce zic eu îndrăznesc a socoti

Că toţi ce se numesc fiare cu mine se vor uni.

Iar ce ai spus de ciobani, noi te rugăm cu o gură,

Acestui soi făr’ de coadă, ce merge drept şi-ngâmfat,

Tot pe obiceiul tău, să le dai învăţătură,

Căci ei cutează să zică că nouă îi împărat.”

Aşa vulpea au grăit,

Iar leul s-au cam zâmbit…

Şi vicleana au scăpat,

Nespuind nimic de sine.

Celelalte dobitoace strigă: „Vulpea zice bine!”

Şi ca să se linguşească,

Către leu au strigat toate: „Împăratul să trăiască!

El este făr’ de păcat,

El este drept împărat!”

Deci după leu, ursul, tigrul şi lupul mărturisi

Păcatele câte au vrut, hotărând a se spăsi,

Însă de-acelea mai crunte

N-au vrut să mărturisească,

Care deşi erau ştiute,

Dar nici una dintre fiare nu cuteza să crâcnească.

Aşadar, cele cu căngi, cu colţi mari şi ascuţiţi,

Tot aşa s-au îndreptat,

Nu numai că n-au păcat,

Dar că pot să fie numite

De sânte.

Atunci şi neghiobul bou să aibă rând au cerut,

Zicând: „Şi eu

Sunt greşit, căci într-o iarnă de demult

Stăpânul mă hrănea rău;

Deci dracul m-au îndemnat

Să săvârşesc un păcat.

Şi negăsind nicăierea mâncare, cât de puţin,

Din stogul popei o dată apucăi cu gura fân…”

Abia au zis el aceasta, şi s-au stârnit vuiet mare,

Strigă urşii, tigrii, lupii cu glasuri îngrozitoare:

„Iată hoţul şi poznaşul ce au mâncat fân străin,

Apoi de mirat nu este dacă cerul cu mânie

Pentru a lui fărdelege ne-au trimis ciumă şi chin.

Deci ca să îmblânzească o aşa dreaptă urgie

Pe dânsul să-l facem jertfă pentru ale lui greşele,

Ca să nu-nvăţăm şi noi de a lui năravuri rele…”

Şi unindu-se la sfat,

Toţi pe bou l-au osândit

Şi în tavă l-au trântit,

Măcar că făr’ să-l mai frigă, ei de crud l-au ospătat.

Întocmai şi între oameni acel slab şi umilit,

De-au greşit cât de puţin, este rău şi osândit;

Şi dacă acei puternici fac vederat vreo greşeală,

Pentru care cu dreptate de Domnul se pedepsesc,

Cel slab zic c-au fost sminteală,

Şi pe el îl osândesc.

Traducerea Constantin Stamati

$$$

 Tot azi o amintim și pe Antonia Pozzi (n. 13 februarie 1912, Milano, Regatul Italiei - d. 3 decembrie 1938, Milano, Regatul Italiei) a fost o poetă italiană crescută în Milano pe strada Mascheroni, dar locul său preferat era casa de vacanță din Pasturo, provincia Lecco, în inima munților. A avut o copilărie fericită frecventând cele mai bune școli, inclusiv ore de muzică și arte, călătorind și făcând sport.

A început să scrie poezii în adolescență, ajungând la circa 200 de creații până la sfârșitul vieții. Nu își arăta lucrările decât celor mai apropiați prieteni, din care motiv activitatea sa literară a devenit cunoscută doar post mortem. Temele atinse în poezie țineau mai mult de natură.

Rugăciune poeziei - Antonia Pozzi

Oh, tu mult îmi îndurerezi

sufletul, poezie:

tu ştii dacă eu lipsesc şi mă pierd,

tu care atunci te negi

şi taci.

Poezie, îţi mărturisesc ţie

că eşti glasul meu adânc

tu o ştii,

tu ştii că am trădat,

am umblat pe pajiştea de aur

ce inima-mi a fost,

am rupt iarba -

poezie – acel pământ

unde tu mi-ai dărui cel mai dulce

dintre toate cânturile tale,

unde într-o dimineaţă întâia oară

am văzut zburând în senin ciocârlia

şi cu ochii căutai să urci -

Poezie, poezie care rămâi

profunda mea căinţă,

oh, ajută-mă tu să regăsesc

înaltul meu sat părăsit –

Poezie ce te dăruieşti

doar celui cu ochii de plâns

şi cauţi -

oh să mă redai demnă de tine,

poezie ce mă priveşti.

Pasturo, 23 august 1934

***

 FEMEIA... Sarea și PIPERUL vieții 

FEMEILOR PE CARE LE IUBEŞTI

"Femeile sunt şarmante, dar câinii sunt mai fideli." Sacha Guitry

"Dacă femeia era bună, avea şi Dumnezeu una." Sacha Guitry

"Femeile strică cele mai frumoase poveşti de dragoste, dorind ca dragostea să fie veşnică."

Oscar Wilde

"Cea mai nobilă cucerire după cea a calului, este cucerirea femeii."

Alfred Jarry

"Femeile sunt ca oglinzile, reflectează, dar nu gândesc." Schopenhauer

"Una dintre ororile războiului pe care n-o băgăm în seamă este că femeile sunt cruţate.'' Henri de Montherlant  

E ceva mai rău ca o femeie? Da, două femei! Jean Cocteau

"O femeie nu vede niciodată ce faci pentru ea, vede ce nu faci."

Georges Courteline

              "Că bărbatul a fost creat înaintea femeii,

               este pentru a putea să scoate şi el câteva

                cuvinte." Jules Renard

Femeia, după biblie, e ultimul lucru creat de Dumnezeu. Era sâmbătă seara şi era obosit."

Alexandre Dumas 

“Liniştea este ultimul lucru pe care îl detestă femeile." Mary Wilson Little

"La femei capul nu este un organ important." Anatole France

Femeia care se crede inteligentă vrea să fie egală cu bărbatul, cea inteligentă nu!" Colette

Legea lui Archimède: "Cu cât femeia este mai «uşoară», cu atât cheltielile sunt mai grele. "

"Când o femeie tace, înseamnă că vrea să spună ceva!"

«Bigamia înseamnă a avea o femeie cu mai multe monogamii.» Coluche

«Pentru a te căsători trebuie să ai un martor; ca la un accident sau la un duel.» Coluche

”Soţia mea e ca o invenţie: eu sunt cel care am descoperit-o şi alţii care profită de ea.” Anonim

"Nicio femeie nu se căsătoreşte pentru bani: ele sunt atât de inteligente că se îndrăgostesc de un milionar înainte de a se căsători." Cesare Pavese

"Când un bărbat zice că un joc e stupid şi infantil, înseamnă că soţia sa câştigă mereu la acel joc.”

Fructul: oamenii la maturitate seamănă cu perele. În ambele cazuri «cozile» sunt slabe.

În amor, cucerirea şi cearta sunt interesante, restul sunt detalii neinteresante. Maurice Donnay “

"Trei lucruri sunt insuportabile: cafeaua fierbinte, şampania nefrapată şi femeia frigidă." Orson Welles

"Dacă cu bani nu poţi cumpăra iubirea, ei facilitează negocierile." Oscar Wilde

"Dificultatea pentru celibatari e de a dezbrăca femeile, pentru soţi e cea de a le îmbrăca."

           "Nu mi-e frică de terorism,

              am fost căsătorit doi ani!"

              Sam Kinison

"Soţul care vrea o căsătorie fericită trebuie să-şi ţină gura închisă şi contul deschis." Groucho Marx

            "Celibatarii cunosc mai multe lucruri

           despre femeile căsătorite decât cei

           însuraţi; dacă nu, sunt şi ei însuraţi." Coluche

"Bărbaţii au o viaţă mai agreabilă decât femeile. În orimul rând se căsătoresc mai târziu şi în al doilea rând că mor mai devreme." H.L. Mencken

Un bărbat de succes e cel care câştigă mai mult decât poate cheltui soţia. O femeie de succes este cea care găseşte un asemenea bărbat."

Lana Turner

"Celibatarii ar trebui impozitaţi mai mult decât cei însuraţi. Nu e bine să fie mai fericiţi decât ceilalţi." Oscar Wilde

"Căsătoria nu e un cuvânt, e o sentinţă." C.N.  

•SĂ FIŢI IUBIŢI!                

Că trebuiţi!

•Cui(va), cum(va),                    

când(va),

•unde(va!)?

Sursa: Yahoo mail

https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/originals/a6/f8/c4/a6f8c4202ce55715aba025caf0adec13.gif