$$$

 JOULES VERNE s-a născut la 8 februarie 1828

Jules Verne şi fascinantele sale călătorii

Razvan Moceanu

Motto: 

„Am vrut să văd ceea ce nimeni nu a observat încă, chiar dacă ar trebui să plătesc pentru această curiozitate cu viaţa.” –

              Jules Verne

Miercuri, 24 martie, se împlinesc 116 ani de la moartea scriitorului francez Jules Verne, cel care a excelat în literatura de călătorie și aventură, lărgindu-și tematica prin abordarea domeniului anticipației științifice. Romanier şi dramaturg extrem de popular, el a scris un mare număr de romane, remarcabile pin mesajele generoase, umane, prin încrederea în triumful dreptății și adevărului, în progresele nelimitate ale științei, fiind scriitorul francez cel mai tradus în întreaga lume. Jules Verne este considerat şi cel mai îndrăgit scriitor din toate timpurile și de toate categoriile de vârstă, din întreaga lume.

 

Jules Gabriel Verne s-a născut la 8 februarie 1828, la Nantes, în Franţa, fiind fiul procurorului Pierre Verne și al Sophiei Marie Adelaïde-Julienne Allotte de la Fuÿe, provenită dintr-o familie de navigatori și armatori cu ascendență scoțiană. Jules a fost cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei, ceilalţi fiind Paul (născut în 1829) și alte trei surori – Anna (născută în 1836), Mathilde (născută în 1839) și Marie (născută în 1842).

În anul 1834, Jules va frecventa școala unei anume daoamne Sambin, iar în anul 1835, va intra, alături de fratele său, la Colegiul Saint-Stanislas, o instituție religioasă cu un spirit catolic strict.  Se va remarca la materii precum geografia, greaca, latina și muzica – un domeniu care va fi una din pasiunile sale, pentru întreaga existenţă.

În anul 1840, Jules Verne este admis la Petit Séminaire de Saint-Donatien, unde va învăţa şi fratele său, o instituţie despre care viitorul scriitor nu va avea prea multe cuvinte de laudă.

În perioada 1844 – 1846, Jules și Paul intră la liceul Regal, perioadă în care Jules Verne va frecventa „Le Cercle des externes du Collège Royal”, care se ținea în piața Pilori, la librăria lui Père Bodin.

La 29 iulie 1846, după terminarea studiilor de retorică și filosofie, Verne a absolvit bacalaureatul, la Rennes, cu calificativul „foarte bine”.

În anul 1847, pleacă să studieze Dreptul la Paris, la îndemnul tatălui său, care dorea să-i urmeze în carieră. După primul an de Drept, revine la Nantes, unde trăieşte o poveste de dragoste, însă, la scurtă vreme, părinţii fetei decid să-şi căsătorească fiica cu un bărbat mai în vârstă, din cauza viitorului incert al lui Verne. După această dezamăgire, în anul 1848, el va pleca definitiv la Paris, unde se va refugia în dragostea pentru literatură, fiind interesat, mai ales, de scrierile lui Victor Hugo.

Cu sprijinul unchiului său, va frecventa saloanele literare ale doamnelor de Barrere şi Mariani.

Tot în 1848, Jules Verne începe să scrie operete, împreună cu Michel Carre, iar când tatăl său va afla că fiul său se dedică literaturii şi nu Dreptului, îi va anula orice susţinere financiară.

Jules Verne îl va cunoaşte, în cadrul unor saloane literare, pe Alexandre Dumas, care îl va sprijini în lansarea carierei sale literare. Astfel, Dumas îi va prezenta tatălui său, director al Teatrului Istoric, manuscrisul comediei ”Les Pailles rompues”/”Paiele sparte”, conceput de Jules Verne, iar acesta îi va facilita punerea în scenă a operei.

În anul 1851, Verne îl va cunoaşte pe Pierre-Michel-François Chevalier, redactor-şef al revistei ”Musee des familles”, în care îi va publica nuvelele ”Les Premiers Navires de la marine mexicaine”/”O dramă în Mexic” şi ”Un voyage en ballon”/”O călătorie în balon”.

A urmat perioada în care la conducerea Teatrului Istoric au venit fraţii Seveste, instituţia ia numele de Teatrul Liric, iar în perioada 1852-1854, Jules Verne devine secretar al teatrului, având oportunitatea de a-şi vedea puse în scneă scrierile. Este perioada în care Verne va scrie multe piese de teatru, nuvele şi primele eseuri ştiinţifice.

În anul 1857, Jules Verne se căsătoreşte cu Honorine de Viane Morel (1830-1910), o văduvă cu două fiice, Suzanne şi Valentine, şi cu care Verne a mai avut un copil, pe Michel Jean Verne.

A urmat perioada în care a fost angajat la Bursa din Paris, însă pe plan literar încerca să contureze un stil care să împletească elementele ştiinţifice cu cele de aventură.

Întâlnirea cu editorul şi publicistul Pierre Jules Hetzel, avea să reprezinte momentul lansării propriu-zise a lui Jules Verne în cariera literară, iar începând cu anul 1862, a debutat aşa-numita perioadă optimistă a scrierilor sale.

Hetzel îi va facilita publicarea operelor sale în revista ”Magazine d’Education et de Recreation”, în acelaşi timp propunându-i semnarea unui contract pe termen lung – colaborarea dintre cei doi întinzându-se, apoi, pe mai bine de 40 de ani, fiind concretizată în publicarea a peste 60 de scrieri din seria ”călătorii extraordinare”. Era momentul în care Jules Verne a demisionat din fucnţia deţinută la Bursa din Paris, dedicându-se exclusiv literaturii.

 

În anul 1863, Verne a publicat ”Cinq Semaines en Ballon”/”Cinci săptămâni în balon”, prima carte din seria de ”călătorii extraordinare”, care a fost foarte bine primită de public, aceasta fiind urmată de „Voyage au centre de la terre”/”Călătorie spre centrul Pământului” (1864), „De la terre a la lune”/”De la Pământ la Lună” (1865), „Autour de la Lune”/”În jurul Lunii” (1870), „Vingt Mille Lieues sous les mers”/”20.000 de leghe sub mări” (1870) şi „Le Tour du monde en quatre-vingts jours”/”Ocolul pământului în 80 de zile” (1873).

Verne se va muta, alături de familie, la Amiens, apoi ei au călătorit în Statele Unite, unde au vizitat New York City şi cascada Niagara, apoi s-au aflat pe mare, pe propriul lor vas, vizitând multe ţări europene.

Aceste călătorii au reprezentat sursa de inspiraţie pentru alte apariţii editoriale, volumele ”The Adventures of a Special Correspondent”/”Aventurile unui corespondent special” (1872), ”L’Ile mysterieuse”/”Insula misterioasă” (1874), ”Le Chancellor”/”Cancelarul” (1875), ”Michael Strogoff” (1876), ”Les Indes Noires”/”Indiile negre” (1877) şi ”Un Capitaine de quinze ans”/”Căpitan la cincisprezece ani” (1878). În anul 1881 a publicat ”L’Ecole des Robinsons”/”Școala Robinsonilor”, urmată, printre altele, de „Claudius Bombarnac” (1891), serializat în revista Le Soleil între 10 octombrie și 7 decembrie, apoi în volum pe 21 noiembrie același an, şi de ”L’Archipel en feu”/”Arhipelagul în flăcări” (1884).

În jurul anului 1886, scrierile lui Jules Verne intră în aşa – numita perioadă pesimistă, următoarele scrieri fiind ”Robur le conquérant”/”Robur Cuceritorul” (1886) şi ”Un Billet de loterie”/”Un bilet de loterie” (1886).

În anul 1888, Jules Verne a fost ales consilier local în Amiens, funcţie pe care o va îndeplini în următorii 15 ani.

Va continua să călătorească foarte mult şi să scrie asiduu. A publicat volumele ”Sans dessous”/”Întâmplări neobişnuite” (1889), ”L’Ile a Helice”/”Onsula cu elice” (1895), ”Face au Drapeau”/”În fața steagului” (1896) şi ”Maître du Monde”/”Stăpânul lumii” (1904).

Dacă în activitatea literară, lucrurile evoluau remarcabil, în viaţa personală, Jules Verne era măcinat de o mulţime de probleme: fiul său îi crea probleme din ce în ce mai mari, problemele financiare grave au dus la vânzarea iahtului, mama sa dar şi mentorul şi colaboratorul său Pierre Jules Hetzel au murit, iar Gaston, un nepot al său cu grave probleme psihice a intenţionat să îl ucidă, dar l-a împuşcat în picior, lăsându-l şchiop pentru restul vieţii.

În anul 1902, Jules Verne acorda un interviu publicaţiei „Neue Wiener Zeitung”, în care menţiona: ”Secolul douăzeci a dat naștere unei noi ere. Viața mea a fost bogată în evenimente reale și imaginare. Am văzut multe lucruri deosebite, dar fantezia mea a creat lucruri și mai minunate. Dacă ați ști cât de mult regret că trebuie să închei atât de devreme drumul meu pământesc și să mă despart de viață în pragul unei epoci care ne promite atâtea minuni !”.

Jules Verne a fost distins cu titlul de Cavaler al Legiunii de onoare, în august 1870, apoi, la 24 iulie 1892, este ridicat la rang de ofițer, iar la 11 octombrie 1893, a fost decorat de Prefectul de Somme.

În plină activitate literară, diabetul – care îl adusese aproape de orbire – avea să-i curme existenţa, la 24 martie 1905, la vârsta de 77 de ani. Scriitorul îşi va găsi odihna veşnică în cimitirul La Madeleine din Amiens.

După plecarea sa, numeroasele manuscrise aproape finalizate au fost preluate de către fiul său, Michel, care le va modifica, pe alocuri – în unele cazuri modificând chiar firul narativ, adăugând personaje şi adoptând un stil melodramatic – şi le va publica postum.

Casa editorială Hetzel a continuat să reediteze lucrările lui Jules Verne timp de aproape zece ani după moartea scriitorului, până în 1914, când a fost cumpărată de editura Hachette.

Printre volumele publicate postum se regăsesc „Le Volcan d’or”/”Vulcanul de aur” (1906), „La Chasse au météore”/”Goana după meteor” (1908), „Le Pilote du Danube”/”Pilotul de pe Dunăre” (1908), „Les Naufrages du „Jonathan”/” Naufragiații de pe Jonathan” (1909), „Le Secret de Wilhelm Storitz”/” Secretul lui Wilhelm Storitz” (1910), „Hier et demain”/”Ieri şi mâine” (1910), şi „L’Etonnante aventure de la mission Barsac”/”Uimitoarea aventură a misiunii Barsac” (1919).

Aşa cum aminteam, Jules Verne, precursor al literaturii ştiinţifico-fantastice, a rămas cel mai tradus scriitor francez, operele sale fiind transpuse în versiuni în peste 140 de limbi, în întreaga lume – unele surse afirmând că, în întreaga lume, au fost realizate circa 4700 traduceri ale operelor sale, în 148 de limbi, Verne fiind al doilea cel mai tradus autor din toate timpurile după Agatha Christie.

Numeroase au fost scrierile lui Jules Verne care au fost traduse şi în limba română, printre acestea aflându-se ”Cinci săptămâni în balon” (1863) – tradusă pentru prima dată în anul 1909, ”De la Pământ la Lună” (1865) – 1933, ”Copiii căpitanului Grant” (1868) – 1940, ”20.000 de leghe sub mări” (1870) – 1949, ”Ocolul Pământului în 80 de zile” (1873), ”Insula misterioasă” (1874) – 1904, în serial, în suplimentul revistei „Progresele științei”, ”Căpitan la 15 ani” (1878), ”Mathias Sandorf” (1885), ”Robur cuceritorul” (1886), ”Nord contra Sud” (1887), ”Castelul din Carpaţi” (1892) – în 1897, la Sibiu, la editura Cugetarea, în traducerea lui Victor Onişor – , toate extrem de bine primite de publicul din ţara noastră.

Mai mult, România este prezentată în câteva din scrierile lui Jules Verne: în  „Kéraban Încăpățânatul” (1882) – unde, în periplul său în jurul Mării Negre, Kéraban trece prin Dobrogea, în „Mathias Sandorf” (1885) – în care castelul contelui maghiar este situat în Transilvania, în „Claudius Bombarnac” (1891) – în care, în vagoanele trenului Marele Transasiatic se află un călător clandestin român, Cincu, plecat să-şi întâlnească logodnica, Zinca, la Pekin, în „Castelul din Carpați” (1892) – în care, întreaga acțiune se petrece în Transilvania şi în „Pilotul de pe Dunăre” (1901) – în care ultima etapă a călătoriei pe Dunăre se desfăşoară între Porțile de Fier şi Delta Dunării.

De asemenea, multe dintre romanele sale au reprezentat surse de inspiraţie pentru numeroase transpuneri cinematografice, începând cu anul 1916, cu ”Vingt Mille Lieues sous les mers”/”20.000 de leghe sub mări”, regia Stuart Paton şi continuând cu ”L’Ile mysterieuse”/”Insula misterioasă” (1929 şi 1961), ”De la terre a la lune”/”De la Pământ la Lună” (1958), ”Voyage au centre de la terre”/”Călătorie spre centrul Pământului” (1959) şi ”Le Tour du monde en quatre-vingts jours”/”Ocolul pământului în 80 de zile” (1956).

 

Moştenirea lăsată de Jules Verne trece, însă, dincolo de literatură şi de cinematografie, către domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Spre exemplu, în anul 1954, Statele Unite ale Americii au lansat primul submarin nuclear, botezat după numele vasului prezentat în romanele lui Verne, ”Nautilus”, iar primul model de vehicul european locuit menit să aprovizioneze Stația Spațială Internațională, a fost botezat „Jules Verne”. Interesul arătat pentru știință și faptul că a abordat în romanele sale teme care aveau să se concretizeze în secolul al XX-lea (zborul pe Lună, submarinul, etc.) îl face să fie mai mult decât un vizionar: pe baza descoperirilor științifice și tehnice, el duce până la capăt consecințele progresului tehnic.

În anul 2005, cu prilejul marcării centenarului dispariţiei lui Jules Verne, Romfilatelia lansa o emisiune filatelică care înfățișa, în cele 4 timbre, ilustrații ale unor povestiri a căror acțiune se desfășoară total („Castelul din Carpați” – cel mai cizelat roman al autorului) sau parțial („Încăpățânatul Keraban”, „Pilotul de pe Dunăre”) pe teritoriul României, sau al căror adevărat erou este un român („Claudius Bombarnac”).

$_$

 JOULES VERNE s-a născut la 8 februarie 1828

Jules Verne şi fascinantele sale călătorii

Razvan Moceanu

Motto: 

„Am vrut să văd ceea ce nimeni nu a observat încă, chiar dacă ar trebui să plătesc pentru această curiozitate cu viaţa.” –

              Jules Verne

Miercuri, 24 martie, se împlinesc 116 ani de la moartea scriitorului francez Jules Verne, cel care a excelat în literatura de călătorie și aventură, lărgindu-și tematica prin abordarea domeniului anticipației științifice. Romanier şi dramaturg extrem de popular, el a scris un mare număr de romane, remarcabile pin mesajele generoase, umane, prin încrederea în triumful dreptății și adevărului, în progresele nelimitate ale științei, fiind scriitorul francez cel mai tradus în întreaga lume. Jules Verne este considerat şi cel mai îndrăgit scriitor din toate timpurile și de toate categoriile de vârstă, din întreaga lume.

 

Jules Gabriel Verne s-a născut la 8 februarie 1828, la Nantes, în Franţa, fiind fiul procurorului Pierre Verne și al Sophiei Marie Adelaïde-Julienne Allotte de la Fuÿe, provenită dintr-o familie de navigatori și armatori cu ascendență scoțiană. Jules a fost cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei, ceilalţi fiind Paul (născut în 1829) și alte trei surori – Anna (născută în 1836), Mathilde (născută în 1839) și Marie (născută în 1842).

În anul 1834, Jules va frecventa școala unei anume daoamne Sambin, iar în anul 1835, va intra, alături de fratele său, la Colegiul Saint-Stanislas, o instituție religioasă cu un spirit catolic strict. Se va remarca la materii precum geografia, greaca, latina și muzica – un domeniu care va fi una din pasiunile sale, pentru întreaga existenţă.

În anul 1840, Jules Verne este admis la Petit Séminaire de Saint-Donatien, unde va învăţa şi fratele său, o instituţie despre care viitorul scriitor nu va avea prea multe cuvinte de laudă.

În perioada 1844 – 1846, Jules și Paul intră la liceul Regal, perioadă în care Jules Verne va frecventa „Le Cercle des externes du Collège Royal”, care se ținea în piața Pilori, la librăria lui Père Bodin.

La 29 iulie 1846, după terminarea studiilor de retorică și filosofie, Verne a absolvit bacalaureatul, la Rennes, cu calificativul „foarte bine”.

În anul 1847, pleacă să studieze Dreptul la Paris, la îndemnul tatălui său, care dorea să-i urmeze în carieră. După primul an de Drept, revine la Nantes, unde trăieşte o poveste de dragoste, însă, la scurtă vreme, părinţii fetei decid să-şi căsătorească fiica cu un bărbat mai în vârstă, din cauza viitorului incert al lui Verne. După această dezamăgire, în anul 1848, el va pleca definitiv la Paris, unde se va refugia în dragostea pentru literatură, fiind interesat, mai ales, de scrierile lui Victor Hugo.

Cu sprijinul unchiului său, va frecventa saloanele literare ale doamnelor de Barrere şi Mariani.

Tot în 1848, Jules Verne începe să scrie operete, împreună cu Michel Carre, iar când tatăl său va afla că fiul său se dedică literaturii şi nu Dreptului, îi va anula orice susţinere financiară.

Jules Verne îl va cunoaşte, în cadrul unor saloane literare, pe Alexandre Dumas, care îl va sprijini în lansarea carierei sale literare. Astfel, Dumas îi va prezenta tatălui său, director al Teatrului Istoric, manuscrisul comediei ”Les Pailles rompues”/”Paiele sparte”, conceput de Jules Verne, iar acesta îi va facilita punerea în scenă a operei.

În anul 1851, Verne îl va cunoaşte pe Pierre-Michel-François Chevalier, redactor-şef al revistei ”Musee des familles”, în care îi va publica nuvelele ”Les Premiers Navires de la marine mexicaine”/”O dramă în Mexic” şi ”Un voyage en ballon”/”O călătorie în balon”.

A urmat perioada în care la conducerea Teatrului Istoric au venit fraţii Seveste, instituţia ia numele de Teatrul Liric, iar în perioada 1852-1854, Jules Verne devine secretar al teatrului, având oportunitatea de a-şi vedea puse în scneă scrierile. Este perioada în care Verne va scrie multe piese de teatru, nuvele şi primele eseuri ştiinţifice.

În anul 1857, Jules Verne se căsătoreşte cu Honorine de Viane Morel (1830-1910), o văduvă cu două fiice, Suzanne şi Valentine, şi cu care Verne a mai avut un copil, pe Michel Jean Verne.

A urmat perioada în care a fost angajat la Bursa din Paris, însă pe plan literar încerca să contureze un stil care să împletească elementele ştiinţifice cu cele de aventură.

Întâlnirea cu editorul şi publicistul Pierre Jules Hetzel, avea să reprezinte momentul lansării propriu-zise a lui Jules Verne în cariera literară, iar începând cu anul 1862, a debutat aşa-numita perioadă optimistă a scrierilor sale.

Hetzel îi va facilita publicarea operelor sale în revista ”Magazine d’Education et de Recreation”, în acelaşi timp propunându-i semnarea unui contract pe termen lung – colaborarea dintre cei doi întinzându-se, apoi, pe mai bine de 40 de ani, fiind concretizată în publicarea a peste 60 de scrieri din seria ”călătorii extraordinare”. Era momentul în care Jules Verne a demisionat din fucnţia deţinută la Bursa din Paris, dedicându-se exclusiv literaturii.

 

În anul 1863, Verne a publicat ”Cinq Semaines en Ballon”/”Cinci săptămâni în balon”, prima carte din seria de ”călătorii extraordinare”, care a fost foarte bine primită de public, aceasta fiind urmată de „Voyage au centre de la terre”/”Călătorie spre centrul Pământului” (1864), „De la terre a la lune”/”De la Pământ la Lună” (1865), „Autour de la Lune”/”În jurul Lunii” (1870), „Vingt Mille Lieues sous les mers”/”20.000 de leghe sub mări” (1870) şi „Le Tour du monde en quatre-vingts jours”/”Ocolul pământului în 80 de zile” (1873).

Verne se va muta, alături de familie, la Amiens, apoi ei au călătorit în Statele Unite, unde au vizitat New York City şi cascada Niagara, apoi s-au aflat pe mare, pe propriul lor vas, vizitând multe ţări europene.

Aceste călătorii au reprezentat sursa de inspiraţie pentru alte apariţii editoriale, volumele ”The Adventures of a Special Correspondent”/”Aventurile unui corespondent special” (1872), ”L’Ile mysterieuse”/”Insula misterioasă” (1874), ”Le Chancellor”/”Cancelarul” (1875), ”Michael Strogoff” (1876), ”Les Indes Noires”/”Indiile negre” (1877) şi ”Un Capitaine de quinze ans”/”Căpitan la cincisprezece ani” (1878). În anul 1881 a publicat ”L’Ecole des Robinsons”/”Școala Robinsonilor”, urmată, printre altele, de „Claudius Bombarnac” (1891), serializat în revista Le Soleil între 10 octombrie și 7 decembrie, apoi în volum pe 21 noiembrie același an, şi de ”L’Archipel en feu”/”Arhipelagul în flăcări” (1884).

În jurul anului 1886, scrierile lui Jules Verne intră în aşa – numita perioadă pesimistă, următoarele scrieri fiind ”Robur le conquérant”/”Robur Cuceritorul” (1886) şi ”Un Billet de loterie”/”Un bilet de loterie” (1886).

În anul 1888, Jules Verne a fost ales consilier local în Amiens, funcţie pe care o va îndeplini în următorii 15 ani.

Va continua să călătorească foarte mult şi să scrie asiduu. A publicat volumele ”Sans dessous”/”Întâmplări neobişnuite” (1889), ”L’Ile a Helice”/”Onsula cu elice” (1895), ”Face au Drapeau”/”În fața steagului” (1896) şi ”Maître du Monde”/”Stăpânul lumii” (1904).

Dacă în activitatea literară, lucrurile evoluau remarcabil, în viaţa personală, Jules Verne era măcinat de o mulţime de probleme: fiul său îi crea probleme din ce în ce mai mari, problemele financiare grave au dus la vânzarea iahtului, mama sa dar şi mentorul şi colaboratorul său Pierre Jules Hetzel au murit, iar Gaston, un nepot al său cu grave probleme psihice a intenţionat să îl ucidă, dar l-a împuşcat în picior, lăsându-l şchiop pentru restul vieţii.

În anul 1902, Jules Verne acorda un interviu publicaţiei „Neue Wiener Zeitung”, în care menţiona: ”Secolul douăzeci a dat naștere unei noi ere. Viața mea a fost bogată în evenimente reale și imaginare. Am văzut multe lucruri deosebite, dar fantezia mea a creat lucruri și mai minunate. Dacă ați ști cât de mult regret că trebuie să închei atât de devreme drumul meu pământesc și să mă despart de viață în pragul unei epoci care ne promite atâtea minuni !”.

Jules Verne a fost distins cu titlul de Cavaler al Legiunii de onoare, în august 1870, apoi, la 24 iulie 1892, este ridicat la rang de ofițer, iar la 11 octombrie 1893, a fost decorat de Prefectul de Somme.

În plină activitate literară, diabetul – care îl adusese aproape de orbire – avea să-i curme existenţa, la 24 martie 1905, la vârsta de 77 de ani. Scriitorul îşi va găsi odihna veşnică în cimitirul La Madeleine din Amiens.

După plecarea sa, numeroasele manuscrise aproape finalizate au fost preluate de către fiul său, Michel, care le va modifica, pe alocuri – în unele cazuri modificând chiar firul narativ, adăugând personaje şi adoptând un stil melodramatic – şi le va publica postum.

Casa editorială Hetzel a continuat să reediteze lucrările lui Jules Verne timp de aproape zece ani după moartea scriitorului, până în 1914, când a fost cumpărată de editura Hachette.

Printre volumele publicate postum se regăsesc „Le Volcan d’or”/”Vulcanul de aur” (1906), „La Chasse au météore”/”Goana după meteor” (1908), „Le Pilote du Danube”/”Pilotul de pe Dunăre” (1908), „Les Naufrages du „Jonathan”/” Naufragiații de pe Jonathan” (1909), „Le Secret de Wilhelm Storitz”/” Secretul lui Wilhelm Storitz” (1910), „Hier et demain”/”Ieri şi mâine” (1910), şi „L’Etonnante aventure de la mission Barsac”/”Uimitoarea aventură a misiunii Barsac” (1919).

Aşa cum aminteam, Jules Verne, precursor al literaturii ştiinţifico-fantastice, a rămas cel mai tradus scriitor francez, operele sale fiind transpuse în versiuni în peste 140 de limbi, în întreaga lume – unele surse afirmând că, în întreaga lume, au fost realizate circa 4700 traduceri ale operelor sale, în 148 de limbi, Verne fiind al doilea cel mai tradus autor din toate timpurile după Agatha Christie.

Numeroase au fost scrierile lui Jules Verne care au fost traduse şi în limba română, printre acestea aflându-se ”Cinci săptămâni în balon” (1863) – tradusă pentru prima dată în anul 1909, ”De la Pământ la Lună” (1865) – 1933, ”Copiii căpitanului Grant” (1868) – 1940, ”20.000 de leghe sub mări” (1870) – 1949, ”Ocolul Pământului în 80 de zile” (1873), ”Insula misterioasă” (1874) – 1904, în serial, în suplimentul revistei „Progresele științei”, ”Căpitan la 15 ani” (1878), ”Mathias Sandorf” (1885), ”Robur cuceritorul” (1886), ”Nord contra Sud” (1887), ”Castelul din Carpaţi” (1892) – în 1897, la Sibiu, la editura Cugetarea, în traducerea lui Victor Onişor – , toate extrem de bine primite de publicul din ţara noastră.

Mai mult, România este prezentată în câteva din scrierile lui Jules Verne: în „Kéraban Încăpățânatul” (1882) – unde, în periplul său în jurul Mării Negre, Kéraban trece prin Dobrogea, în „Mathias Sandorf” (1885) – în care castelul contelui maghiar este situat în Transilvania, în „Claudius Bombarnac” (1891) – în care, în vagoanele trenului Marele Transasiatic se află un călător clandestin român, Cincu, plecat să-şi întâlnească logodnica, Zinca, la Pekin, în „Castelul din Carpați” (1892) – în care, întreaga acțiune se petrece în Transilvania şi în „Pilotul de pe Dunăre” (1901) – în care ultima etapă a călătoriei pe Dunăre se desfăşoară între Porțile de Fier şi Delta Dunării.

De asemenea, multe dintre romanele sale au reprezentat surse de inspiraţie pentru numeroase transpuneri cinematografice, începând cu anul 1916, cu ”Vingt Mille Lieues sous les mers”/”20.000 de leghe sub mări”, regia Stuart Paton şi continuând cu ”L’Ile mysterieuse”/”Insula misterioasă” (1929 şi 1961), ”De la terre a la lune”/”De la Pământ la Lună” (1958), ”Voyage au centre de la terre”/”Călătorie spre centrul Pământului” (1959) şi ”Le Tour du monde en quatre-vingts jours”/”Ocolul pământului în 80 de zile” (1956).

 

Moştenirea lăsată de Jules Verne trece, însă, dincolo de literatură şi de cinematografie, către domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Spre exemplu, în anul 1954, Statele Unite ale Americii au lansat primul submarin nuclear, botezat după numele vasului prezentat în romanele lui Verne, ”Nautilus”, iar primul model de vehicul european locuit menit să aprovizioneze Stația Spațială Internațională, a fost botezat „Jules Verne”. Interesul arătat pentru știință și faptul că a abordat în romanele sale teme care aveau să se concretizeze în secolul al XX-lea (zborul pe Lună, submarinul, etc.) îl face să fie mai mult decât un vizionar: pe baza descoperirilor științifice și tehnice, el duce până la capăt consecințele progresului tehnic.

În anul 2005, cu prilejul marcării centenarului dispariţiei lui Jules Verne, Romfilatelia lansa o emisiune filatelică care înfățișa, în cele 4 timbre, ilustrații ale unor povestiri a căror acțiune se desfășoară total („Castelul din Carpați” – cel mai cizelat roman al autorului) sau parțial („Încăpățânatul Keraban”, „Pilotul de pe Dunăre”) pe teritoriul României, sau al căror adevărat erou este un român („Claudius Bombarnac”).

$$$

 Manifest pentru Limba Latină

Andrei Mihai Dragulin

📃 Pentru că zilele trecute am împărtășit cu dumneavoastră 'Elogiu istoriei și geografiei', astăzi doresc să dedic acest manifest tuturor celor care consideră limba latină o limbă moartă, nefolositoare, care nu merită a fi studiată de către generațiile tinere. Voi expune o simplă părere, o opinie despre cum aș vedea creionată menținerea acestei discipline în programă.

👥 Vă provoc, astfel, să gândiți diferit pentru câteva clipe. Latina reprezintă fundația limbajului nostru. Este lupta purtată de oameni ai vremii precum Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Philippide, Sextil Pușcariu, George Barițiu, Timotei Cipariu ori Vasile Alecsandri. Fiecare terminologie are rădăcini în limba Romei. Să ne privăm de această cunoaștere înseamnă să ne amputăm – singuri – rădăcinile identității lingvistice. Este cheia către o înțelegere a limbajului prezent.

🤝 Avem chiar câteva cuvinte din limba latină care și-au păstrat forma în vocabularul nostru. O să numesc doar câteva: agenda, alibi, alias, curriculum vitae (*CV), de facto, de jure, et cetera (*etc.), post mortem, pro bono, status quo, versus și... curriculum (sic!).

🎭 În țările europene, avem următoarea situație. Italia, Grecia, Olanda ori Spania – au latina obligatorie, recunoscând rolul ei formator în înțelegerea limbii, literaturii și culturii. Germania demonstrează că latina rămâne încă relevantă, întrucât este mai populară decât limbi globale precum spaniola sau rusa, atunci când elevii își aleg cea de-a doua limbă de studiat. Succesul în state precum Olanda ori Germania dovedește că limba latină oferă logică, rigurozitate și structură mentală. Nu este un capriciu, este o investiție în educație.

🔎 Există multe metode se a face studiul limbii latine atractiv – însă este nevoie să mergem dincolo de paradigma clasică de memorare a unor reguli gramaticale rigide. Am să creionez doar câteva dintre aceste idei proprii: 

▪️ Integrarea mitologiei și legendelor romane ar face limba latină mai atractivă – căci dintotdeauna a fascinat omul. Spre exemplu, descoperirea lui Jupiter – zeul suprem, unde elevii pot învăța despre cer și fenomene naturale (cuvinte ca fulmen – fulger, caelum – cer). Pot descoperi pe Venus – zeița iubirii, și învăța cuvinte precum venustas (frumusețe) sau amare (a iubi). Ori pe Mars – zeul războiului, perfect pentru a explora vocabularul legat de lupte (bellum – război, gladius – sabie).

Tot aici s-ar putea încadra și eroii legendari ai Romei, precum Romulus și Remus – unde s-ar putea discuta despre fondarea Romei și importanța valorilor precum loialitatea și sacrificiul (în latină: fidelitas, sacrificium), Enea (Aeneas) și călătoria sa spre Lavinium – conectarea poveștii sale cu ideea de perseverență și curaj (virtus). Elevii pot chiar să scrie jurnale imaginare din perspectiva acestor eroi. 

Pot studia, încadrat în integrarea mitologiei si legendelor romane, fraze celebre în latină precum Carpe diem, Alea iacta est (povestind traversarea Rubiconului de către Cezar), Fortuna audaces iuvat etc. 

Tot legat de acest subiect, elevii pot pune în scenă fragmente din mituri celebre. Spre exemplu, conflictul dintre Venus și Marte sau salvarea Romei de către Horațiu Cocles pot deveni scenete amuzante și pline de energie care să destindă atmosfera. Astfel de lucruri pot ajuta elevii să memoreze expresii latine și să-și dezvolte abilități de exprimare.

▪️Cui nu i-ar plăcea să vadă filme la școală? Chiar și producții inspirate din Roma antică. Filme precum Gladiator și Gladiator II, unde avem explorată tema onoarei, libertății și loialității; Ben-Hur ori Quo Vadis, vor oferi un context dinamic pentru învățarea limbii latine. Vizionarea unor astfel de filme urmată de discuții despre expresii latine nu doar că face materia mai captivantă, ci și ajută elevii să înțeleagă relevanța acestei limbi în cultura contemporană. Și, dacă-mi permiteți o întrebare: în ce mod putem folosi astăzi expresii precum panem et circenses?

▪️ Văd necesară integrarea filosofiei latinilor în ore. Cine nu s-a îndrăgostit iremediabil când i-a citit pe Seneca, Marcus Aurelius, Cicero, Lucrețiu, Epictet? Cine nu s-a lăsat cucerit de profunzimea cugetărilor lui Seneca despre virtute și vremelnicie? Cine nu a simțit în rândurile lui Marcus Aurelius chemarea la introspecție și autocontrol? Cum să nu te fascineze luciditatea lui Cicero în apărarea dreptății sau pasiunea poetică a lui Lucrețiu pentru ordinea naturală a lumii? Și ce să mai spun despre Epictet, cel care a demonstrat că adevărata libertate nu este o stare exterioară, ci una a spiritului? Imaginați-vă elevii discutând despre modul în care Seneca privea moartea ca pe un sfătuitor înțelept sau despre cum Marcus Aurelius își găsea calmul în haosul puterii. Ce exercițiu mai frumos de empatie și înțelepciune decât să descoperi că și cei care trăiau în toga albă a Republicii Romane aveau frământări asemănătoare cu ale noastre?

📖 Dând la o parte enorma dimensiune culturală, limba latină poate deveni un instrument puternic în dezvoltarea gândirii critice și analitice ale elevilor. Faptul că cei care compun studiul, planul și programa materiei nu găsesc soluții, nu-i exonerează de vina tăierii din rădăcină a identității lingvistice.

nulla dies sine linea — Plinius cel Bătrân 

⏳️ Nu sunt expert în educație. Nu sunt nici profesor. Scriu în calitate de fost elev căruia tare i-ar fi plăcut să se desfășoare astfel orele de limbă latină. 

📃🖋 Andrei Mihai Drăgulin, fondatorul "Academiei de Cultură"

$$$

 DECEBAL CATRE POPOR

GEORGE COSBUC

Viața asta-i bun pierdut

Cînd n-o trăiești cum ai fi vrut!

Și-acum ar vrea un neam călău

S-arunce jug în gîtul tău:

E rău destul că ne-am născut,

Mai vrem și-al doilea rău? 

Din zei de-am fi scoborîtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moș îngîrbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori cine-nlănțuit. 

Cei ce se luptă murmurînd,

De s-ar lupta și-n primul rînd,

Ei tot atît de buni ne par

Ca orișicare laș fugar!

Murmurul, azi și orșicînd,

E plînset în zadar! 

Iar a tăcea și lașii știu!

Toți morții tac! Dar cine-i viu

Să rîdă! Bunii rîd și cad!

Să rîdem, dar, viteaz răsad,

Să fie-un hohotit și-un chiu

Din ceruri pînă-n iad! 

De-ar curge sîngele pîrîu,

Nebiruit e brațul tău

Cînd morții-n față nu tresari!

Și însuți ție-un zeu îți par

Cînd rîzi de ce se tem mai rău

Dușmanii tăi cei tari. 

Ei sunt romani! Și ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfînt,

Zamolxe, c-un întreg popor

De zei, i-am întreba: ce vor?

Și nu le-am da nici lor pămînt,

Căci ei au cerul lor! 

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!

E rău destul că ne-am născut:

Dar cui i-e frică de război

E liber de-a pleca-napoi,

Iar cine-i vînzător vîndut

Să iasă dintre noi! 

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi brațele jurînd le-ați pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Și-n zei! Dar vă gîndiți, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Dușmanii lîngă noi!

&&&

 ORAȚIE DE NUNTĂ 

ADRIAN PĂUNESCU 

Astfel după tine se încheie toate.

Trag oblonul negru la fereastra mea.

Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,

Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,

La o nebunie, la un ultim glonţ

Ultima speranţă, ultima-ncercare

Dar în magazie era doar găblonz.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.

Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg...

Şi cu pasiune, şi cu voluptate

Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

Hai, întinde mâna pentru despărţire

Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb

Salutări miresei, salutări la mire,

Poate se rezolvă toate între timp.

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie

Două, trei persone care ne-au ascuns,

Eu voi ţine minte scurta nebunie

Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o

Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.

Nuntă fericită, te-am iubit, adio,

Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:

Te-am lasat deodată crud şi nefiresc

Totuşi ţine minte, ţine bine minte

Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

@#@

 ANA ASLAN

În ianuarie 1897, se năștea Ana Aslan, mezina unei familii de armeni din Brăila, cu valențe intelectuale. La nașterea sa, tatăl Mărgărit Aslan avea 54 ani, iar mama Sofia Aslan (fostă Popovici), era mai tânără cu 20 de ani. Printre rudele tatălui se remarcă profesorul, filosoful și scriitorul Garabet Aslan, precum și dramaturgul I.C. Aslan. Mama, descendentă a unei vechi familii din Bucovina, vorbea mai multe limbi străine, iubea literatura și muzica clasică.

În timp, averea familiei s-a micșorat considerabil din cauza unor investiții neinspirate și a pasiunii tatălui pentru jocurile de cărți. Familia Aslan a acordat o mare atenție educației celor patru copii. Băieții, Bombonel și Sergiu, au devenit ingineri chimiști, licențiați la Dresda, în timp ce Angela, sora mai mare, avea un talent remarcabil pentru arte, pictură în special.

Mezina familiei, Ana, a fost profund marcată de moartea tatălui survenită după o grea suferință, când ea avea 13 ani. Moartea tatălui său, preocuparea de a înțelege bătrânețea și de a găsi o modalitate de a inversa cursul vieții, au determinat-o să fie interesată ulterior de gerontologie.

Dacă inițial Ana Aslan învață la Colegiul Romașcanu din Brăila, după moartea tatălui, în urma mutării familiei la București, continuă studiile la Școala Centrală, până la absolvirea din anul 1915.

Inițial și-a dorit profesia de pilot, fiind o mare admiratoare a zborurilor lui Aurel Vlaicu (a și zburat cu un aparat de tip Bristol-Coandă alături de pilotul Andrei Popovici), însă după ce a studiat anatomia în clasa a VIII-a a dorit să devină medic, o meserie care nu era considerată în acea vreme potrivită pentru o femeie. Pentru a-și convinge familia care se opunea, a refuzat să mănânce trei zile. Începe studiile la Universitatea din București în anul 1915, finalizându-le în anul 1922. Pe parcursul studiilor, pentru a se putea întreține, lucrează în paralel în spitale.

În timpul Primului Război Mondial, mobilizată ca studentă la Iași, a îngrijit bolnavi în spitalele militare, la Secția de boli contagioase și apoi în Secția de chirurgie, unde lucrează cu Toma Ionescu, întemeietorul școlii de chirurgie din România. În 1919 se întoarce în București, unde are privilegiul de a lucra cu prof. Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie. La examenul pentru postul de medic intern ocupă primul loc din lista cu 32 de concurenți. După absolvirea facultății, în 1922, este numită preparator la Clinica II din București, condusă de Daniel Danielopolu. Timp de doi ani, sub îndrumarea acestuia, finalizează lucrarea de doctorat cu titlul „Cercetări asupra inervației vazomotoare, la om”.

Ana Aslan își desfășoară activitatea în cadrul Spitalului Filantropia, la Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București și la Spitalul CFR. Între 1945 și 1949 este profesor la Clinica Medicală din Timișoara. Istoria reține faptul că este, ca femeie, primul cardiolog dar și primul profesor de clinică medicală. Deși era un bun terapeut, o mare parte dintre pacienți evitau să o solicite deoarece erau obișnuiți să fie consultați de bărbați.

Cele dintâi rezultate încurajatoare le obține la Timișoara unde, la 15 aprilie 1949, în calitate de profesor de clinică medicală tratează un student la medicină care avea artroză acută, cu stare de criză ce dura de trei săptămâni. Ana Aslan relatează împrejurările astfel: „Foloseam deja procaină, a cărei acţiune vasodilatatoare şi de reglare a sistemului nervos vegetativ fusese descrisă de Claude Leriche, în afecţiunile circulaţiei periferice şi în arterite. Posibilitatea de a o utiliza în afecţiunile reumatice mă obseda de multă vreme. I-am cerut permisiunea tânărului de a-i administra 10 cc soluţie procaină 1% în artera femurală. După câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul. Am continuat să-i administrez procaină; după câteva zile a putut părăsi spitalul". Ana Aslan a considerat că acesta este punctul de plecare al cercetărilor sale. Întoarsă la București, comunică rezultatele obținute celui de-al doilea mentor, reputatul endocrinolog C.I. Parhon, care identificând potențialul ei de cercetător, o sprijină să își continue cercetările într-un cămin de bătrâni. Această descoperire o face să renunțe la cariera universitară pentru a se consacra studiului procainei.

La 22 ianuarie 1952 este creat primul institut de geriatrie din lume, condus inițial de C.I. Parhon și din 1958 până la moartea sa de către Ana Aslan. Sediul institutului, fusese construit după planurile arhitectului I.D. Berindey la sfârșitul secolului XIX, sub patronajul reginei Elisabeta, având ca destinație un azil de bătrâni. Așa cum sublinia academicianul N. Vasilescu Carpen în cadrul unei întâlniri ținute la Academia Română, unul din meritele lui C.I. Parhon a fost că a sesizat diferența între vârsta biologică și vârsta cronologică.

Ana Aslan a continuat opera lui C.I. Parhon și a arătat că este posibil ca o persoană cu vârstă înaintată să aibă o viață sănătoasă și activă. În 1958, în cadrul Institutului de geriatrie s-a înființat o secție de gerontologie socială care avea ca scop studierea bătrâneții nu numai din punct de vedere medical, ci și social, economic, psihologic și demografic, având ca scop fundamentarea unei politici sociale în favoarea vârstnicilor. Organizația Mondială a Sănătății a recomandat din 1964 Institutul de geriatrie, ca mod de organizare pentru toate instituțiile similare din lume.

Deoarece solicitările erau numeroase, institutului îi este cedat în 1974, fostul Sanatoriu al C.C. al P.C.R., în Otopeni, într-o zonă cu multă verdeață.

În mai 1951, s-a pornit de la un grup de cercetare cu pacienți având afecțiuni reumatice precum: artroze, artrite și poliartrite reumatoide. Grupul era format din 14 bătrâni din cămin și din șapte voluntari, cărora li s-a administrat un tratament injectabil cu procaină. S-a constatat că procaina, pe lângă efectele benefice în tratarea bolilor reumatice, a îmbunătățit starea generală și memoria bătrânilor. Inclusiv Ana Aslan s-a supus tratamentului, pentru a cunoaște și înțelege mai bine efectele acestuia.

Cele dintâi rezultate ale cercetărilor se regăsesc într-un studiu semnat de Ana Aslan și C.I. Parhon, publicat de Academia Română în anul 1955, cu titlul „Novocaina factor eutrofic şi întineritor în tratamentul profilactic şi curativ al bătrâneţii”. Pe plan internațional, rezultatele cercetării au fost prezentate la Congresul European de Gerontologie de la Basel și la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe, ambele ținute în anul 1956. Inițial în lumea cercetătorilor și a industriei de medicamente, rezultatele cercetării unui medic femeie dintr-o țară din est au fost întâmpinate cu rezerve. Specialiștii care au testat și administrat acest tratament au constatat însă justețea concluziilor Anei Aslan.

După testarea pe un număr de 7.600 de pacienți, Ministerul Sănătății a omologat Gerovitalul H3 în anul 1957 și a aprobat trecerea la producerea acestuia în masă de către industria farmaceutică, sub formă de fiole, iar din 1962 sub formă de drajeuri, cremă terapeutică și loțiune capilară. Tratamentul a fost brevetat în peste 30 de țări.

În anul 1960 Ana Aslan începe cercetările pentru un nou produs eutrofic, care va conține pe lângă procaină, un factor activator și antiaterogen. Acest produs era folosit în terapiile pentru îmbunătățirea sistemului nervos și cardiovascular. În 1980 obține brevetul de inventator pentru Aslavital împreuna cu I. Polovrăgeanu. Atât Gerovital H3, cât și Aslavital sunt mărci înregistrate, fiind garantate cu marca olografă a Anei Aslan. Semnificativ pentru succesul produselor este faptul că 154 de țări au înregistrat Gerovital și Aslavital.

Activitatea de cercetare este dublată de cea instituțională. În 1959 înființează Societatea Română de Gerontologie și Geriatrie, pe care o conduce până în momentul trecerii în neființă. A fost membru în biroul executiv al Asociației Internaționale de Gerontologie. Din anul 1974 a început demersurile pe lângă Organizația Națiunilor Unite pentru desfășurarea unei ample manifestări dedicate vârstei a treia. Acest demers este concretizat în anul 1982 când, la Viena, este organizată Adunarea Mondială pentru Vârsta a Treia, sub deviza „Să dăm viață anilor”. Pentru rezultatele excepționale, în anul 1974, a devenit membru al Academiei Române.

În 1985, publică în Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics, sub titlul „Tehnica și acțiunea tratamentului cu Gerovital H3, precizări după 34 de ani de folosire”, un studiu de sinteză cu rezultatele grupului de cercetare condus de Ana Aslan.

Grija Anei Aslan pentru vârstnici s-a concretizat și în cazarea la căminul de bătrâni a celor cărora regimul comunist le confiscase casele din motive politice, sau a celor care fuseseră închiși politic și nu mai aveau mijloace de subzistență. Astfel, printre pacienții internați se puteau întâlni descendenți ai unor familii celebre precum Ghica, Sutzu, Catargi, Mihalache etc. În urma unei anchete, Ana Aslan a fost găsită vinovată deoarece nu încasase pensiile celor cazați în cămin, așa cum se întâmpla în instituțiile de asistență socială. În apărarea sa, aceasta a spus că în schimbul găzduirii bătrânii erau subiecți în cercetarea clinică (acest studiu s-a întins pe o perioadă de 30 ani, unic prin durata sa). În anul 1978 i s-a imputat suma de 1.500.000 de lei, în condițiile în care salariul ei era de 9.000 lei. Timp de 7 ani a fost implicată într-un proces la Curtea Superioară de Conturi. A fost achitată cu 6 luni înainte de a muri.

Studiile Anei Aslan au avut un mare impact atât asupra lumii medicale, cât și asupra opiniei publice. Arhiva cu scrisorile primite de Ana Aslan numără 130.000 de piese expediate din 130 de țări; cuprinde atât scrisori de mulțumire de la pacienți, dar și corespondența profesională cu specialiști din domeniul medical.

Printre personalitățile tratate amintim pe Salvador Dali, Charlie Chaplin, Pablo Neruda, Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charles de Gaulle, Lilian Gish, Somerset Maugham, Iosip Broz Tito etc.

Conceptul Anei Aslan privind profilaxia îmbătrânirii se aplica la nivel național prin cele 144 de centre de gerontoprofilaxie, alături de 76 de centre de asistență geriatrică. În perioada 1975-1989 statisticile arătau că aproximativ 5-10% din turiști veneau pentru tratamentul cu Gerovital.

Ana Aslan a ținut conferințe în 57 de țări ale lumii și a primit 81 de titluri, premii și distincții.

În întreaga carieră, Ana Aslan a păstrat recunoștință mentorilor săi, chirurgul Toma Ionescu, neurologul Gheorghe Marinescu, fiziologul Daniel Danielopolu și C.I. Parhon, reliefând rolul lor în formarea sa ca specialist ori de câte ori avea ocazia. Spunea că D. Daniepolu și C.I. Parhon au fost vârfuri ale medicinii românești pe care ea nu i-a egalat.

După o internare de o săptămână la Spitalul Elias, s-a stins la 20 mai 1988, la vârsta de 91 ani. Și-a dorit o slujbă cu preot și să fie înmormântată în cavoul familiei Kalindero-Danielopolu. Din păcate, acestea nu s-au întâmplat. Deși s-a dorit ca înmormântarea să fie discretă, participarea la ceremonie a fost considerabilă, chiar în condițiile în care cotidianul România Liberă a publicat doar un ferpar.

Ana Aslan nu a avut moștenitori, bunurile sale intrând în patrimoniul statului. Astfel, din 5 august 1988, 145 de piese din metale prețioase (distincții, bijuterii și alte piese de artă decorativă) au fost păstrate la Banca Națională a României. Ulterior, în vara anului 1991, bunurile care au aparținut Anei Aslan au fost achiziționate de BNR, contravaloarea fiind virată la bugetul de stat.

Ioan Gherghina - Românce celebre, Vol.1

###

 LAURA STOICA, UN ACTOR GRĂBIT

– Ce-ai face astăzi, dacă ai ști că „mâine” nu mai vine?

– Aș cânta, aș zâmbi tuturor și i-aș sfătui pe oameni să iubească.

(din ultimul interviu)

Norii parcă fuseseră luaţi de mâna lui Dumnezeu din calea Laurei Stoica. Fericirea îi inundase sufletul în ultimele luni. De Dragobete, ea şi iubitul ei, Cristian Mărgescu, tot muzician, se logodiseră. De Crăciun a aflat că era însărcinată şi în septembrie aşteptau un copil. După ieşirea din postul Paştilor programaseră nunta. Un destin năpraznic le-a curmat visurile.

Pe 9 martie 2006 seara, în apropierea comunei Sineşti, pe şoseaua Bucureşti-Urziceni, Laura Stoica şi logodnicul ei Cristian Mărgescu, au murit într-un groaznic accident rutier. Un mic monument amintește tragedia.

Fata care cântă rock

Laura Stoica (numele complet Adriana-Laurenția Stoica) s-a născut pe 10 octombrie 1967 în Alba Iulia şi pasionată fiind de muzică, în 1986 a absolvit cursurile de canto clasic, profesor Emil Niculescu, la Şcoala Populară de Artă din Târgovişte. Următorul pas în cariera ei artistică l-a făcut în 1989 când a devenit solistă a teatrului de revistă „Toma Caragiu” din Ploieşti, timp de un an. Chiar dacă muzica a rămas pe primul loc, Laura a fost atrasă şi de teatru astfel că în anul 2000 a absolvit Facultatea de Teatru, Secţia Arte, din cadrul Universităţii Ecologice din Bucureşti, fiind licenţiată în Artă-Actorie.

În 1990, la festivalul de la Mamaia, Laura Stoica se lansa în lumea muzicală câștigând pe lângă simpatia publicului, trofeul de interpretare cu melodia „Dă Doamne Cântec”. Doi ani mai târziu Laura a fost declarată cea mai bună solistă pop-rock, după ce melodia „Un actor grăbit” de Bogdan Cristinoiu a cucerit toate topurile și fetivalurile inclusiv vestitul Cerb de Aur: Premiul I – Debut discografic.

Cu o tenacitate impresionantă, Laura s-a impus atât în fața juriilor de specialitate, cât şi a iubitorilor de muzică rock. S-a afirmat fără rezerve ca o reală vedetă, o cântăreaţă originală, cu o voce bine formată, cu o interpretare nuanţată şi cu un joc scenic modern. În mod firesc, până la editarea primului album a mai fost un pas; „Focul” a apărut pe piaţă în 1994 și s-a bucurat de vânzări spectaculoase. De atunci, melodii ca „Ea nu ştie ce vrea”, „Mai frumoasă”, „Vreau să am steaua mea”, „Doar tu” sau „Cartierul cântă rock” au propulsat-o pe Laura Stoica în prima linie a muzicii româneşti.

Deja îndrăgită, artista a apărut în peste 650 de show-uri TV din România, Bulgaria sau Malta, singură sau alături de trupa sa — Laura Stoica Band – puțini știu că Laura a fost prima solistă din țară care și-a făcut un band. Înființată în 1993, trupa Laurei a reunit, de-a lungul anilor, mulți muzicieni valoroși — Iulian Vrabete, Eugen Mihăescu, Vlady Cnejevici, Florin Ionescu, Cristian Soleanu, Răzvan Lupu, Relu Bitulescu, Mihai Coman, Remus Carteleanu, Paul Baciu, Matei Căpitanu, Răzvan Mirică. Ultima formulă a trupei îi avea în componență pe Adrian Visteanu (chitară), Emanuel Gheorghe ”Fisă” (clape), Victor Miclăuș (bass), Cristian Mărgescu (tobe), Laura Luchian (backing-vocal).

Laura Stoica s-a căsătorit în 1992 cu bateristul formației Direcția 5, Florin Ionescu, însă după patru ani cei doi au divorțat. După o scurtă relație cu comentatorul sportiv Emil Grădinescu, Laura și-a întâlnit adevărata dragoste în persoana bateristului trupei sale, Cristian Mărgescu. Iubirea lor va răzbate dincolo de moarte.

Ultimul concert – accidentul

În seara zilei de 9 martie 2006, Laura a susținut un recital în Urziceni, în faţa a peste 400 de femei cu ocazia zilei acestora. Inițial, pe scena Centrului Cultural trebuia să cânte Daniel Iordăchioaie, însă cântărețul nu a putut onora invitația, astfel că a rugat-o pe Laura (colegă cu el la Teatrul de Revistă din Ploieşti) să-l înlocuiască.

Recitalul a decurs ca la carte. În jurul orei 20.00, Laura a urcat pe scenă şi şi-a încântat fanele cu melodiile care au consacrat-o. Înconjurată de copii, artista a mai dovedit încă o dată că era pregătită să devină mămică. Un fapt oarecum premonitiv: în timpul concertului CD-ul s-a oprit chiar în timpul melodiei „Viata merge mai departe”. Artista a depășit cu brio momentul continuând sa cânte acompaniată de public.

După ce a coborât de pe scenă, Laura şi iubitul ei Cristian au mai zăbovit câteva minute în biroul directorului Centrului Cultural din localitate. Au luat doar o gură de cafea, apoi s-au scuzat politicos şi au plecat spre casă, nu înainte însă de a-i promite primarului localităţii, Constantin Sava că vor reveni în luna mai pentru Zilele Oraşului Urziceni. Atunci au fost văzuţi ultima oară în viaţă.

Mașina Laurei, un superb Renault Clio cu numarul B 21 LCR a pornit pe DN2 spre București, la volan fiind Cristian Mărgescu. Pe la jumătatea drumului, luminile Sineștiului anunțau ca vor trebui să reducă viteza – radarul era mereu prezent aici. Dar n-au mai avut când să încetinească. O Dacie Papuc cu numărul VN 03 NLX, condusă de Ion Viorel Druia, un agricultor în vârstă de 22 de ani domiciliat în comuna Slobozia Bradului din județul Vrancea, care venea din contrasens a început să danseze pe șosea. Probabil că Laura și Cristian Mărgescu nici n-au avut timp să se sperie. Impactul a fost groaznic. Renaultul a fost proiectat cam 25 de metri în câmp. Lovitura dintre cele două mașini le-a transformat într-un ghem de fiare. Era ora 21:30.

Mașinile trec în noapte pe lângă epavele din care nu se aude nimic. Când a sosit, Poliția din Urziceni a putut să constate sec că în Renaultul Clio ambii pasageri erau morți. Cel care a condus Dacia ucigașă a murit și el pe loc. Cumplită pedeapsă pentru tatăl lui care a supraviețuit accidentului doar cu răni ușoare. Din primele cercetări, s-a constatat că șoferul Daciei ar fi adormit la volan. Comisarul şef Sorin Goagă, şeful Poliţiei Rutiere Ialomiţa îşi reaminteşte: „Scena accidentului era incredibilă, parcă desprinsă din filme. Maşina era la câţiva zeci de metri distanţă de şosea, pe câmp, transformată într-un morman de fiare. La faţa locului au sosit, imediat, rude şi prieteni ale celor doi, care au aprins lumânări şi au rămas acolo tot timpul cât au durat cercetările“.

. . .

laura cristianVestea morții Laurei Stoica și a iubitului ei a căzut ca un trăsnet. Valentina Bălașa, nora pictorului Sabin Bălașa, era una dintre cele mai bune prietene a Laurei. Tânăra își amintește: „Eram acasă și m-a sunat cineva să-mi spună să aprind televizorul, pentru că au anunțat că Laura a murit. Am crezut că face o glumă proastă, dar când am dat drumul la televizor am rămas înmărmurită. Era adevărat!“.

Primarul orașului Urziceni, Constantin Sava, se numără printre ultimele persoane care au văzut-o pe Laura Stoica în viață. „Fusese o seară foarte frumosă. Înainte să intre pe scenă, eram cu ea și cu Nico în culise și în acel moment Laura ne-a spus că a rămas însărcinată. I-am urat felicitări și ne-am îmbrățișat. După recital, la o oră, am primit un telefon de la un șofer de pe Salvare, care îmi spunea că a găsit numărul meu în telefonul unei fete blonde care a murit într-un accident de circulație și dacă cunosc pe cineva cu aceste semnalmente. Inițial, nu mi-am dat seama, dar apoi am realizat“, rememorează edilul.

A plâns și cerul

Duminică, 12 martie 2006, toți cei pentru care cântăreața Laura Stoica a însemnat ceva, au avut ocazia să-i aducă acesteia un ultim omagiu, la cimitirul Bellu din București. Pe o ploaie torențială, sute de oameni, de la cunoscuți, până la cei care nu au văzut-o decât la televizor, au condus-o pe ultimul drum.

Muzica ei s-a așternut peste cei prezenti, a învăluit aleile cimitirului, a invadat văzduhul, făcându-i pe unii să lăcrimeze, pe alții sa aplaude, răscolind sufletul fiecăruia dintre cei ce au asistat la primul concert postum al artistei.

Cam pe la 14:30, în capătul Aleei Artiștilor, a apărut cortegiul funerar cu sicriele. Oamenii au început să aplaude. Mai întâi pe Cristian Mărgescu. Apoi, când a fost adus coșciugul Laurei, aplauzele s-au întețit. Rudele și prietenii duceau coroanele de flori. Erau atât de multe, încât nu mai era loc de nici o mișcare. Ca un făcut, coșciugele fuseseră orientate invers de cum se cuvenea. „Cu fața la Răsărit, cu fața la Răsărit”, tipa un preot. Cu chiu cu vai au reușit să le întoarcă.

Au fost așezați amândoi în aceeași groapă, unul peste altul, ca doi miri întru eternitate. Mai întâi ea, apoi el. Pe la ora 15:00, preoții au început slujba de pomenire. In jurul gropii făcuseră zid foști colegi ai Laurei: Berti Barbera, Adrian Daminescu, Adrian Enache, Daniel Iordăchioaie, Angela Similia, Elena Cârstea, Silvia Dumitrescu, membrii Holograf, Gheorghe Gheorghiu, Vali Crăciunescu, Ovidiu Popa, Mihai Constantinescu, etc. Lumea a început să arunce cu flori în groapă peste capetele lor – „Pământule, ia înapoi ce-i al tău”, și-au încheiat preoții slujba.

După ce rudele și colegii au aruncat în groapă câte o mână de pământ amestecat cu ploaie, mulțimea a început să aplaude. A fost ultimul bis. Nimeni n-a bocit. Cei care veniseră să vadă un spectacol au fost dezamăgiți. Aleea Artiștilor era inundată de flori călcate în picioare.

„Viața merge mai departe”

Fratele artistei, Alexandru Stoica, a organizat un an mai târziu, în perioada 8 – 10 octombrie, Festivalul-Concurs de interpretare Laura Stoica – Bucureşti 2007 (Laura Stoica ar fi împlinit 40 de ani la 10 octombrie 2007). „A avut loc o singură ediţie a festivalului , iar de atunci totul a intrat într-o mare criză. Cheltuielile m-au ajuns la 40.000 de euro. Festivalul «Laura Stoica» trăieşte… în sufletul meu!” a mărturisit mai târziu Alexandru.

Laura Stoica a preţuit fiecare clipă, a ars la maximum în fiecare secundă. Nu i-au plăcut jumătăţile de măsură şi nu şi-a înşelat niciodată publicul. A ştiut să-şi susţină prietenii, să-i îmbărbăteze, chiar dacă ea era cea care, în acel moment, avea nevoie de încurajare. A părăsit în grabă scena vieţii, mult prea devreme, în momentul în care fericirea îşi făcuse sălaş în inima şi în sufletul ei. Dar Laura nu ne-a părăsit. Ea trăieşte, prin cântecele sale!

Laura Stoica – nume naștere: Adriana-Laurenția Stoica

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 10 octombrie 1967, Alba Iulia

DATA ŞI LOCUL MORȚII: 9 martie 2006 / 38 ani, Sinești, jud. Ialomița

CAUZA DECESULUI: politraumatism în urma unui accident de circulație

A FOST: cântăreață, compozitoare, actriță