***

 IN TARA MEA

Ion PRIBEAGU

În țara mea sunt văi și munți și flori, și diamante,

Și sunt sticleți atât de mulți în capete savante !...

Poeții ritmului sărac slăvesc albastrul zării,

Și crește-atât de mult spanac pe lanurile țării.

În țara mea sunt tei și plopi, și-i zarea diafană,

Și-n țara mea jandarmi și popi iau lefuri de pomană ;

Și-n țara mea sunt flori de myrt, principiu sau idee,

Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri și tuturor dau veste

Că-n țara mea sunt trandafiri și fete ca-n poveste

Idile nasc și se desfac subt luminiș de lună,

În țara mea onoarea-i fleac și dragostea minciună.

Și-n țara mea sunt părinți ce plâng morminte multe... 

Și pribegesc scrâșnind din dinți...dar cine să le-asculte,

Când e minciună pe amvon și nedreptatea-i lege,

Când guvernanții-s de carton și nepăsarea Rege ?

“Vârfuri de spadă “, București 1915

***

 

Tăcut 

Adrian Paunescu

Lumina mea, îngroapă-te cu mine,

La primavară poate încolțim,

Și ne dăm iarași marilor mulțimi,

Lumina mea, altfel nu va fi bine.

Ochii mi s-au mărit de-atat amurg,

Și sufletul la fel, de-atata noapte

Să fim dintre acei ce știu să rabde

Cum norii trec și râurile curg.

Nu orice îngropare este moarte,

Până la brâu și mult mai sus de brâu,

Lumina mea, de vom pleca departe,

Cum trece-un nor, cum curge câte-un râu,

Noi ne vom îngropa în câte-o carte

Tăcut, ca două boabe mari de grâu.

***

 

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 

4-11 februarie 1945 

dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. 

Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial, dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.

După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial și influența asupra Greciei, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)

Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.

Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici.

Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:

Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.

Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.

Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov. Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare.

Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.

Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.

Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.

A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.

Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.

Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru.

Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.

Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.

Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Urmările Conferinței de la Ialta

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. 

Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite. 

Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. 

În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

***

 COSIMA WAGNER - DOAMNA DIN BAYREUTH

„Nu am avut nici mamă, nici tată. Richard a fost totul pentru mine. El este singurul care mi-a dat dragoste. “ – Cosima Wagner

Cosima Wagner (născută la 25 decembrie 1837, Bellagio, Lombardia, Imperiul Austriac [acum în Italia] – decedată la 1 aprilie 1930, Bayreuth, Germania), soția compozitorului Richard Wagner și director al Festivalurilor de la Bayreuth de la moartea lui Wagner în 1883, până la 1908.

Cosima era fiica nelegitimă a compozitorului-pianist Franz Liszt și a contesei Marie d'Agoult. Liszt le-a legitimat ulterior nașterile, a asigurat cu generozitate și educația lor și, în cazul fiicelor sale, zestrea lor. Împreună cu sora ei Blandine, Cosima a fost educată la Paris de guvernanta amantei tatălui ei, prințesa Wittgenstein, iar apoi la casa mamei lui Hans von Bülow din Berlin. În 1857 s-a căsătorit cu Hans von Bülow, unul dintre dirijorii remarcabili ai timpului său și un elev favorit al lui Liszt. Dar, deși ea l-a încurajat în munca lui și i-a rămas devotată de-a lungul vieții, căsătoria lor s-a dovedit nesatisfăcătoare. În timpul lunii de miere, împreună cu Liszt, ea l-a vizitat pe Wagner la casa lui de lângă Zurich. Această vizită s-a repetat în anul următor, când Cosima, la plecarea ei, l-a șocat pe Wagner cu o demonstrație emoționantă: „[E]a căzut la picioarele mele, mi-a acoperit mâinile cu lacrimi și sărutări... M-am gândit la acest mister, fără să-l pot rezolva”.

Bülow a fost dedicat muzicii lui Wagner. În 1858 a întreprins pregătirea unei partituri vocale pentru „Tristan und Isolde”, iar până în 1862 făcea o copie corectă a lui „Die Meistersinger von Nürnberg”. S-a dezvoltat o relație socială, iar în vara anului 1862 soții Bülow au rămas cu Wagner la casa compozitorului din Biebrich. Wagner consemnează că Cosima a devenit „transfigurată” prin redarea ariei „Adio lui Wotan” din „Die Walküre”. În octombrie 1862, imediat după moartea lui Blandine, Wagner și Bülow și-au împărțit sarcinile de dirijor la un concert la Leipzig. Wagner consemnează că, în timpul unei repetiții, „M-am simțit total transportat la vederea lui Cosima... mi s-a părut ca și cum ar păși dintr-o altă lume”. În acești ani, viața emoțională a lui Wagner era în dezordine. Era încă căsătorit cu prima sa soție, Minna Planer (ea urma să moară în 1866) și a fost implicat în mai multe relații extraconjugale. La 28 noiembrie 1863, Wagner a vizitat Berlinul. În timp ce Bülow repeta un concert, Wagner și Cosima au făcut o plimbare lungă cu taxiul prin Berlin și și-au declarat sentimentele unul față de celălalt: „cu lacrimi și suspine”, a scris mai târziu Wagner, „ne-am pecetluit mărturisirea că ne aparținem unul altuia”.

Ea i-a născut lui von Bülow două fiice. Cele două fiice născute ulterior de Cosima — Isolda (1865) și Eva (1867) — au fost copiii lui Richard Wagner. În 1868, Cosima împreună cu cele patru fiice ale sale l-au părăsit pe von Bülow și s-au dus să locuiască cu Wagner în Tribschen, Elveția; s-au căsătorit în cele din urmă în 1870. În acel an, Wagner a compus „Siegfried” pentru a comemora nașterea fiului lor, Siegfried (1869–1930).

Odată cu trecerea în neființă a lui Wagner (1883), ea a preluat conducerea Festivalurilor de la Bayreuth, al căror director artistic a fost până în 1908, când a preluat fiul ei. La această sarcină autoimpusă ea și-a aplicat energiile caracteristice și devotamentul ei continuu față de lucrările lui Wagner. Ea a fost forța motrice din spatele pieselor festivalului atât în chestiuni comerciale, cât și sociale, influențând selecția repertoriului, artiștilor și stilul de prezentare. Ea a murit în Bayreuth în orbire totală.

Misiunea de viață a lui Cosima a fost un serviciu total pentru Wagner și lucrările sale. În cuvintele criticului muzical Eric Salzman, ea „s-a supus trup și suflet Maestrului”. În timpul vieții lui Wagner, ea și-a îndeplinit acest scop în primul rând consemnând în jurnalul său fiecare fațetă a vieții și ideilor lui. După moartea sa, jurnalul a fost abandonat, ea va sluji de acum înainte pe maestru perpetuând moștenirea sa artistică prin Festivalul de la Bayreuth. Cosima a fost și o femeie de afaceri superbă – a reușit să facă festivalul mai întâi solvent, apoi profitabil.

Traducere din lb. germană

***

 POVESTEA LUI LAURENCE OLIVIER

„Putea rosti replicile lui Shakespeare la fel de natural ca și cum le-ar fi gândit”, spunea dramaturgul Charles Bennett despre Laurence Olivier (1907–1989), în timp ce criticul de film Pauline Kael îl descria drept „cel mai spiritual actor” din istoria cinematografiei.

Văzut de mulți drept cel mai mare actor anglofon al secolului XX, Olivier i-a depășit ca influență și versatilitate pe contemporani precum Marlon Brando și Spencer Tracy. Cu o carieră care i-a adus 10 nominalizări la Oscar (9 pentru actorie și una pentru regie, cu Hamlet), a câștigat premiul pentru cel mai bun actor în 1949 pentru interpretarea sa în aceeași capodoperă. De asemenea, a primit două Oscaruri onorifice: în anul 1947, pentru Henry V, și în 1979, pentru contribuția sa la artele spectacolului. Doar Jack Nicholson, Katharine Hepburn și Meryl Streep îl depășesc ca număr de nominalizări.

Pe lângă aceste recunoașteri, Olivier a fost numit al 14-lea cel mai mare actor în clasamentul The 50 Greatest Screen Legends, realizat de Institutul American de Film. Totuși, faima sa profesională a venit adesea în detrimentul vieții personale. În cartea sa autobiografică, Melting the Stone: A Journey Around My Father, fiul său, Richard Olivier, povestește cum tatăl său a fost adesea mai absorbit de muncă decât de familie, uneori devenind deprimat atunci când nu avea proiecte artistice.[sursa]

Laurence Olivier: triumfuri și lupte interioare pe scenă

Unul dintre cele mai remarcabile momente ale carierei sale teatrale a avut loc în 1964, când a interpretat Othello pe scena Teatrului Național. Potrivit IMDb.com, această reprezentație a fost considerată de critici „opera unui maestru al teatrului aflat la apogeu”.

Ironia face ca, în aceeași perioadă, Olivier să experimenteze primele atacuri de trac. În timp ce juca pe scena Old Vic, actorul le cerea colegilor săi, inclusiv lui Robert Stephens (Iago), să evite contactul vizual pentru a nu-l distrage. Deși tracul l-a urmărit încă un deceniu, Olivier a continuat să performeze, iar în 1974, în ultimul său rol pe scenă, a reușit să susțină un solilocviu impresionant de 20 de minute în piesa The Party, de Trevor Griffiths.

Olivier a făcut istorie și în cinema: a fost primul actor care s-a regizat pe sine într-un film premiat cu Oscar, Hamlet (1948).

Recunoaștere regală și moștenire culturală

Distins cu titlul de cavaler în anul 1947, Olivier a fost numit Cavaler pe viață în anul 1970, devenind primul actor cu această onoare. În 1981, a fost admis în Ordinul de Merit, o recunoaștere unică acordată personal de suveran, pentru contribuții remarcabile în artă, literatură, știință și cultură.

Deși a avut oportunități financiare tentante, Olivier a ales adesea integritatea artistică în detrimentul câștigurilor. În anul 1958, a refuzat o ofertă de 250.000 de dolari de la Hollywood pentru a juca într-un film, preferând să interpreteze rolul lui Archie Rice în The Entertainer (1960), scris special pentru el de John Osborne.

Moștenirea sa rămâne profund legată de teatrul britanic. În anul 1963, a co-fondat National Theatre Company la Old Vic Theatre din Londra, unde a fost primul director artistic până în anul 1973. În onoarea sa, premiile Laurence Olivier Awards au fost create în anul 1976, fiind echivalentul britanic al premiilor Tony.

În anul 1976, Teatrul Olivier și-a deschis porțile ca parte a complexului Teatrului Național de pe malul sudic al Tamisei. Cel mai mare teatru din acest ansamblu cultural a fost inaugurat cu piesa Tamburlaine the Great, de Christopher Marlowe, în regia lui Peter Hall, avându-l pe Albert Finney în rolul principal. În același an, pe 25 octombrie, Regina a inaugurat oficial întregul complex, marcând astfel o nouă etapă în istoria teatrală britanică.

Laurence Olivier rămâne singurul actor nominalizat la Oscar pentru interpretare în cinci decenii diferite, din anii 1930 până în anii 1970. A jucat alături de toate cele trei soții ale sale în diverse producții: cu Jill Esmond în No Funny Business (1933), cu Vivien Leigh în filme precum Fire Over England (1937) și That Hamilton Woman (1941), iar cu Joan Plowright în adaptări celebre, inclusiv The Entertainer (1960) și Three Sisters (1970).

Primii pași: artă, tradiție și un vis împlinit

Născut pe 22 mai 1907 în Dorking, Surrey, Laurence Kerr Olivier a crescut într-o familie profund ancorată în tradiție și credință, fiind fiul lui Agnes Louise Crookenden și al lui Gerard Kerr Olivier, un preot anglican. Încurajat de părinți, a dezvoltat încă din copilărie o pasiune pentru artă, alegând să studieze la Central School of Speech and Drama din Londra.

Cariera sa a început la sfârșitul anilor 1920, cu roluri în companii teatrale dedicate pieselor lui Shakespeare. Interpretările sale din Romeo și Julieta, Hamlet și Othello i-au consolidat reputația ca unul dintre cei mai importanți actori ai teatrului britanic, aducând în prim-plan naturalețea sa în recitarea textelor complexe și înțelegerea emoțională profundă a personajelor.

În anul 1937, Olivier a cunoscut succesul pe scenă cu o montare integrală a piesei Hamlet. Doi ani mai târziu, revenea la Hollywood pentru a-l interpreta pe Heathcliff în Wuthering Heights, producție care i-a adus celebritatea internațională.

În timpul războiului și tranziția către marele ecran

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Olivier a servit ca ofițer în Royal Navy Volunteer Reserve, o experiență care i-a influențat cariera artistică. În anii 1940 și 1950, Olivier a strălucit în filme adaptate după operele lui Shakespeare, cum ar fi Henric al V-lea (1944) și Hamlet (1948). În calitate de regizor și actor principal, a obținut un Oscar pentru cel mai bun actor pentru Hamlet, fiind primul care a regizat și a jucat într-un film câștigător de Oscar.

Pe lângă adaptările shakespeariene, Olivier a demonstrat o versatilitate remarcabilă în filme precum Rebecca (1940), The Entertainer (1960) și Sleuth (1972), primind nominalizări și recunoașteri internaționale.

Laurence Olivier: apogeul și lupta cu boala

În anii 1960 și 1970, Olivier a apărut în peste 30 de filme, remarcându-se în producții de succes precum Marathon Man (1976) și în seriale de televiziune precum Brideshead Revisited (1981). Fragilitatea sa fizică în ultimele decenii, cauzată de tromboză și cancer de prostată, a adăugat o notă emoționantă interpretărilor sale. Rolul său din Regele Lear (1983), realizat pentru televiziune, rămâne una dintre cele mai apreciate interpretări shakespeariene ale sale.

Laurence Olivier a fost căsătorit de trei ori – cu actrițele Jill Esmond, Vivien Leigh și Joan Plowright – și a avut patru copii. Moștenirea sa culturală este perpetuată prin Premiile Laurence Olivier, înființate în 1976, și prin Teatrul Olivier, numit în onoarea sa.

Olivier a încetat din viață pe 11 iulie 1989, din cauza complicațiilor cauzate de cancerul de stomac. Rămâne unul dintre cei mai respectați actori și regizori din istoria teatrului și cinematografiei, fiind un simbol al excelenței artistice și un model pentru generațiile următoare.

***

 MISTERUL LUI LEON, FIUL LUI EDUARD MANET

În 1849, Suzanne Leenhoff a fost angajată de familia bogată și burgheză Manet să-i învețe pe fiii lor Édouard (în vârstă de 17 ani) și Eugène (16 ani), pianul. Nu se știe de ce Leenhoff, atunci ea însăși în vârstă de doar 19 ani, a părăsit Zaltbommer din Olanda și a călătorit singură la Paris. Se știa că Suzanne a fost profund religioasă toată viața, așa că a da naștere unui fiu nelegitim la mai puțin de trei ani mai târziu a fost în contradicție cu toate convingerile ei. În certificatul de naștere, numele copilului era Leon Édouard Koella. (Koella a fost suspectat a fi un nume inventat.)

Când a fost botezat în 1855, Leon a devenit cunoscut drept fratele mai mic al lui Suzanne și Leon a crezut că acest lucru este adevărat până la vârsta de douăzeci de ani. Chiar și atunci când Édouard s-a căsătorit cu Suzanne în 1862, ea a insistat că Leon urma să fie cunoscut drept fratele ei și l-a recunoscut legal drept fiu doar înainte de moartea ei, în 1906, pentru a-i asigura moștenirea.

(Édouard, la rândul său, nu l-a recunoscut niciodată în mod public pe Leon ca fiind fiul său, deși aceasta era o practică obișnuită la acea vreme, în special în rândul artiștilor susceptibili de a avea unul sau mai mulți descendenți nelegitimi.)

Cu credințele ei religioase, este ușor de înțeles rușinea lui Leenhoff de a naște în afara căsătoriei, ceea ce este mai greu de înțeles este posibilitatea clară ca ea să fi fost atât amanta lui Édouard, cât și amanta tatălui său, Auguste Manet. Ceea ce, desigur, ridică întrebarea: dacă Leenhoff era și amanta lui Auguste, atunci Auguste era la fel de probabil să fie tatăl lui Leon ca și Édouard.

Respectatul critic de artă Waldemar Januszcak credea că nu numai că Auguste a fost adevăratul tată al lui Leon, ci a fost și influența din spatele celei mai iconice picturi a lui Manet, „Déjeuner sur L'Herbe” . Acesta a fost tabloul care a scandalizat Parisul în 1863: nudul dezvăluit care stătea în aer liber într-un parc între doi domni complet îmbrăcați.

Januszcak susține că acesta a fost răspunsul lui Manet la propria sa experiență personală și dezgustul față de stratul subțire de respectabilitate, poftă și mai ales ipocrizie pe care le găsise nu numai în societatea franceză, ci și în propria sa familie.

Auguste Manet a fost într-adevăr personajul respectabil al clasei mijlocii/superioare. A fost judecător principal la Palais de Justice și deținător al Legiunii de Onoare.

Născut în 1796, a fost un tată strict care nu și-a dorit niciodată ca Édouard să fie artist. (Capitularea lui în alegerea carierei fiului său a fost citată ca un alt indiciu că Manet senior avea ceva de ascuns.)

Auguste a murit de sifilis terțiar – o boală pe care cu siguranță nu o contractase de la soția sa. (Mama lui Édouard, Eugénie-Desirée Fournier, a fost ea însăși nu numai fiica unui diplomat, ci și fiica prințului moștenitor suedez Charles Bernadotte.)

În 1857, Auguste a suferit o formă de paralizie și, deși și-a recăpătat capacitatea de a merge după câteva luni, abilitățile sale intelectuale au fost atât de compromise încât a fost forțat să se retragă din funcția de judecător. A murit în 1861, cu un an înainte ca Édouard să se căsătorească cu Suzanne. (Unii istorici de artă cred că acesta este un alt indiciu că Auguste este tatăl lui Leon – că Édouard a așteptat până după moartea lui Auguste pentru a se căsători cu Suzanne. Desigur, ar fi putut, desigur, să aștepte ca moștenirea lui să fie stabilită.)

Manet a continuat să șocheze cu picturile sale fără compromisuri. Din nou, în 1863, Manet și-a expus lucrarea „Olympia”.

Bazată pe „Venus din Urbino” a lui Tizian, interpretarea lui Manet o înfățișează pe Olympia ca o prostituată; de fapt, Olympia era un nume binecunoscut, asociat cu prostituate în Parisul anilor 1860. În lucrarea „Bar aux Folies Bergères”, fața obsedant de tristă a servitoarei sugerează că este de așteptat să servească mai mult decât alcool pentru clientela ei.

Suzanne a fost model adesea pentru Édouard; cu toate acestea, Leon a fost cel care a pozat cel mai mult pentru Manet. De la o vârstă fragedă, Leon a apărut în picturile lui Manet, 17 în total, de la „Băiat cu sabie” în 1861 până la „Interior în Arcachon” în 1871. Aproape toate picturile înfățișându-l pe Leon, inclusiv „Un tânăr care decojește o perlă” 1868, „Băiat făcând baloane de săpun” 1867 și poate cel mai imperceptibil, „Dejun în atelier” 1868, îl înfățișează pe Leon ca fiind serios, fără emoție – o figură desprinsă cumva de tot ce îl înconjoară. Doar „Băiatul cu cireșe” îl înfățișează pe Leon blond, cu fața palidă, zâmbind.

„Dejun în atelier” este un studiu intrigant cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Servitoarea este Suzanne? Bărbosul este Manet sau tatăl lui? Doar Leon stă depărtat în față, cu o expresie fără prea multă căldură sau personalitate evidentă.

Manet nu părea că a arătat niciodată în picturile cu Leon vreun fel de caracteristici de simpatie. Leon este o figură misterioasă aproape blândă și poate nu genul de portret pe care ar fi de așteptat să îl picteze un tată iubitor.

În comparație, să zicem, cu portretul convingător al lui „Berthe Morisot” și, într-adevăr, barmanița emoțională din „Folies Bergère”, Leon rămâne imposibil de deslușit dincolo de privirea lui rece. (Berthe Morisot a fost cea care l-a influențat pe Manet să picteze în aer liber și să folosească o paletă mai ușoară. Mai târziu s-a căsătorit cu Eugénie, fratele lui Manet și a devenit cumnata lui Manet.)

Suzanne, deși adesea folosită ca model pentru Manet, nu a făcut parte din viața socială adesea agitată a lui Manet, apărând rar la petreceri pe care chiar și după căsătoria lor, mama lui Manet le găzduia. Manet, chipeș și plin de bonomie, era antiteza Suzannei, care era tăcută, matroană și modestă, dar cunoscută ca fiind o soție amabilă, chiar dacă placidă. Se poate ca secretele ei să fi afectat orice dorință de a împărtăși cu soțul lumina reflectoarelor.

Opera lui Manet a cuprins o întreagă gamă de subiecte: reprezentări de război, natură moartă, dar poate că cele mai iubite au fost picturile sale cu scene de cafenele din Paris. Manet a frecventat adesea Cabaret de Reichshoffen de pe Blvd. Rochechouart, Pigalle, unde observațiile sale despre domnii bogați, din clasa de mijloc, care se amestecau cu femei de la marginea societății, nu făceau decât să-i confirme părerile cu privire la standardele duble ale vremii.

Starea de sănătate a lui Manet a început să se deterioreze la 40 de ani. La fel ca tatăl său înaintea lui, Manet a suferit o paralizie parțială la picioare. Crezând că este o problemă circulatorie, Manet a făcut tratamente de hidroterapie la o stațiune balneară de lângă Meudon. Din păcate, ca și tatăl său, Manet suferea și de sifilis – ataxia locomotorie fiind un efect secundar al bolii. În 1883, piciorul stâng al lui Manet a fost amputat din cauza cangrenei, o altă complicație a sifilisului. A murit unsprezece zile mai târziu la Paris la 30 aprilie 1883 și a fost înmormântat în cimitirul Passy.

Suzanne, conform instrucțiunilor lui Manet, i-a lăsat toate picturile lui Leon la moartea ei în 1906.

Leon a murit în 1927. Se căsătorise, dar nu avea copii. Misterul adevăratului său tată nu va fi niciodată cunoscut.

Ceea ce știm însă este că Leon era un om de afaceri, fără legătură cu lumea artistică a tatălui său și aparent dezinteresat, în afară de moștenirea tatălui său.

Tablourile pe care nu le putea vinde, le-a ars.

Poate că în acest ultim gest, nesentimental, Leon a avut ultimul cuvânt.

Traducere din lb. franceză

***

 MARIA FRANCISCA, REGINA NEBUNĂ A PORTUGALIEI

Prima femeie care a condus Portugalia, Maria Francisca Isabel Josefa Antónia Gertrudes Rita Joana, s-a casatorit cu unchiul ei pentru a ramâne în linia de succesiune la tron. Si-a vazut orasul natal distrus de un mega dezastru (cutremur-tsunami-incendiu), a calmat tulburarile politice din Portugalia dovedindu-se infinit mai competenta, mai putin corupta si mai putin predispusa la tiranie decât tatal ei, a supravietuit sotului si tuturor copiilor ei (cu exceptia unuia), si a devenit singurul monarh european care a parasit tara-mama si a condus imperiul dintr-o colonie.

Maria s-a nascut în 1734 si a devenit mostenitoare prezumtiva fiindca toti fratii ei au murit la nastere. Potrivit traditiei nu se putea casatori cu un principe strain, astfel s-a decis sa se marite cu unchiul ei, cu 17 ani mai vârstnic. În 1755, când Maria avea doar 21 de ani, Lisabona a fost lovita, de un cutremur masiv, chiar în ziua Tuturor Sfintilor.

Bisericile din oras erau pline de credinciosi, veniti sa asiste la slujba, si aproape toate s-au prabusit. Mii de supravietuitori s-au grabit sa ajunga în pietele deschise din jurul portului, doar pentru a nu fi maturati de tsunamiul declansat de cutremur.

Incendiile au izbucnit apoi si au facut ravagii timp de cinci zile, distrugând aproape tot ce mai ramasese din capitala portugheza. Familia regala era plecata din oras în acea zi si a scapat cu viata. Desi la acea vreme o mare parte a Europei începea sa considere cutremurele ca fiind fenomene naturale care se produc la întâmplare, portughezii, inclusiv regina Maria, si-au dublat devotamentul religios. Regina era la limita fanatismului, ea saruta numele lui Dumnezeu, al Mariei si al tuturor sfintilor si îngerilor din orice carte pe care o deschidea, participa la slujba în fiecare dimineata si la rugaciuni în fiecare seara si camera sa era plina cu cruciulite si statuete de sfinti.

Maria a fost amintita ca o buna conducatoare în Portugalia si Brazilia. Dupa toate marturiile, era o fire blânda si rabdatoare, foarte afectuoasa cu familia ei, dar ea daduse semne de tulburari psihice înca din adolescenta, când documentele mentioneaza „crize de melancolie si agitatie nervoasa”.

Fusese tratata pentru episoade de delir chiar înainte de moartea sotului ei, în 1786, dar doi ani mai târziu, când fiul ei cel mare, singura fiica, un nepot si confesorul ei au murit în decurs de trei luni, a coborât într-o durere neconsolabila si nu si-a mai revenit niciodata.

Bunicul si unchiul ei matern fusesera, de asemenea, cuprinsi de nebunie spre sfârsitul vietii, suferind de schimbari violente de dispozitie si halucinatii. Este sfâsietor sa ne imaginam, dar Maria si-a cunoscut probabil soarta în ultimii ei ani de luciditate. A început sa vocifereze ca era blestemata si ca diavolul salasluia în ea, iar vizitatorii care stateau în apropierea apartamentelor ei auzeau „cele mai chinuitoare tipete”.

Crizele se succedau tot mai rapid, regina oscilând între a fi violenta cu servitorii si cei apropiati si a fi aproape total inerta. În 1792, a fost declarata oficial nebuna de o comisie de medici, iar controlul guvernului a fost încredintat singurului ei fiu supravietuitor, João.

Când curtea portugheza a fugit de Napoleon în Brazilia, Maria a crezut ca este rapita si a trebuit sa fie transportata la bordul navei de catre comandantul flotei. Si-a petrecut o mare parte din cele trei luni de calatorie tipând.

Nu exista un consens cu privire la ceea ce a afectat-o pe Maria în ultimele sale doua decenii de viata. Unii istorici au sugerat ca ar fi suferit de porfirie, dar psihiatrii din zilele noastre sugereaza mai curând o boala bipolara severa.

Cert este ca moartea Mariei la Rio de Janeiro, în 1816, i-a adus în sfârsit reginei linistea mult meritata, dupa mai bine de doua decenii de chinuri.