***

 Astazi, se împlinesc 16 ani de la trecerea în neființă a lui Grigore Vieru.

Parcă mai ieri s-a aflat trista veste despre faptul că marele poet Grigore Vieru a plecat la ceruri, în urma unui accident rutier. Zeci de mii de oameni, atât din țară, cât și de peste Prut au vărsat lacrimi și și-au luat rămas bun de la cel care a marcat literatura română. Astăzi, se împlinesc 16 ani de la trecerea în neființă a poetului, motiv pentru care iubitorii creației sale își amintesc de frumoasele versuri scrise pe tot parcursul vieții. Există, însă lucruri mai puțin cunoscute, pe care nu multă lume le știe și pe care Grigore Vieru le dezvăluia doar cu anumite ocazii. Iată câteva dintre convingerile, dar și visurile poetului pe care acesta le-a spus într-un interviu tematic.

Sunt o fire calmă, reținută

„Când mă ajunge cuțitul la os, dar numai atunci nu iert. Poate că și atunci ar trebui să fiu mai calm, pentru că toate astea s-au răsfrâns, în cele din urmă asupra mea și asupra sănătății mele.”

Am un vis neîmplinit

„Aștept extratereștrii. Îi aștept demult, dar îi aștept în felul meu: să vină duminica. Am fixat și ziua și ora. Vreau să vină la ora 7 dimineața, atunci când mai dormim în casă. Visez să intre în casa fiecăruia dintre noi, să ne „ardă” două palme, să nu facă alte stricăciuni. Două palme sunt de ajuns. Apoi să plece. Asta să se întâmple în fiecare duminică. Să îi așteptăm cu groază și să ne întrebăm de ce vin și tot noi să găsim răspunsul.”

Din cauza lui Iurie Roșca am făcut primul infarct

Puterea era împotriva mea și multă lume mă poreclea fascist, xenofob. Eu nici nu știam ce înseamnă acest termen, dar știam că e ceva de rău. Eu am fost educat creștinește. Au fost niște invenții din cauza cărora am avut de suferit. Jumătate de secol am muncit pentru ei. Le-am scris poezii, cântece, cărți curate ca lacrima. În loc să scriu o nouă carte, eu trebuie să merg prin judecăți.

Nu mai plec în satul meu natal

Dacă merg prin satele noastre și văd atâta jale. Eu trăiesc cu imaginea țăranului din copilăria mea. Erau niște oameni buni la suflet. Omul a degradat nu doar intelectual. Neamul nostru repede se stânge. Ar putea să dispară într-o zi, am putea fi distruși chiar de noi.

Eu rămân un veșnic ucenic a lui Mihai Eminescu

„Poezia lui Eminescu a devenit manualul meu fundamental de limba română. Publicistica lui – manualul meu de istorie. Cu un cuvânt scris nu ai voie să te joci. Dacă ți-ai asumat această responsabilitate, trebuie să o duci cu demnitate până la capăt.”

***

 50 de citate de Mihai Eminescu

1. Stejarul nu creşte pretutindenea; buruienile, în tot locul.

2. Un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul.

3. Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac.

4. Nu, dreptatea nu-i nimic fără putere.

5. Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.

6. Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.

7. Maghiarul este un adversar comic.

8. Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.

9. A exista înseamnă a suferi.

10. Înţelepciunea populară este mai preţioasă decât aurul.

11. Antitezele sunt viaţa.

12. Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos.

13. Visul unei umbre şi umbra unui vis.

14. Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!

15. Egalitatea nu există decât în matematică.

16. Adevărul este crud, dar numai el foloseşte.

17. În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miază-noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.

18. A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el, ar fi copilărie.

19. Ceea ce pentru noi este un adevăr absolut, e numai rezultatul (poate relativ) de cultură a vremilor trecute.

20. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.

21. A nu iubi nu e nimica, a nu putea iubi e grozav.

22. Totul ia timp… și timpul ia tot.

23. Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie.

24. Nebunii lui Shakespeare sunt adevăraţi înţelepţi.

25. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.

26. Egalitatea nu există decât în Matematică.

27. O gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atât cugetarea e mai clară.

28. Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.

29. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.

30. Atingerea absolutului e fericirea supremă, iubirea împlinită e doar o treaptă spre fericire.

31. Fiecare lucru poartă în sine însuși măsura sa.

32. Fiecare frumuseţe este cristalizarea suferinţelor universului.

33. Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicație falsă.

34. Toată lumea crede în dragoste, însă unii se întreabă dacă ea există cu adevărat.

35. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.

36. Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.

37. Ideea valorii este foarte relativa, căci fiecare o masoara dupa interesul sau.

38. Citeste! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini din, care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.

39. S-au zidit fara indoiala multe palate in Bucuresti, s-a inmultit numarul acelora care traiesc numai in capitala sau numai in strainatate; tara munceste inzecit pentru a intretine absenteismul si luxul, precum si patura numeroasa de oameni care si-au făcut din politica o profesie lucrativa.

40. Aruncaţi din întâmplare la răspântia unde se ating cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească, românii chiar în virtutea originei lor, sunt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un stat de cultură deosebită, în care trei lumi se întâlnesc şi se împacă.

41. Dacă lumea este un vis, de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi?

42. Cand te lauda lumea, asculta-o,numai lauda ce ti-o aduci tu singur n-o asculta. Vei vedea ce frumos se reduc laudele lumii la nimic si cum inveti a pretui exact valoarea propriilor tale acte.

43. Caracterul însă al unei școli bune este ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul.

44. Munca unui om se poate plăti. Caracterul muncii lui, nicicând!

45. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul.

46. A te tăvăli pe jos de râs este o expresie foarte adevărată. Cine râde din toată inima, aceluia-i vine gustul să se tăvălească pe jos.

47. Vreme trece, vreme vine. Toate-s vechi și nouă toate.

48. Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!

49. Dragostea este un vis și o părere. O haină strălucită așezată peste durere.

50. Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.

***

 CUM ȘI-A ALES MIRCEA ELIADE SOȚIA

În ce priveşte decizia alegerii unei soţii, există uneori circumstanţe care prea bine ar putea fi găsite doar în romanele de dragoste. Iar aşa ceva nu putea să i se întâmple decât lui… Mircea Eliade, care deja preda la Universitate, era deopotrivă adulat şi contestat, produsese o literatură nu doar de dragoste, cât mai ales erotică, care însă era apreciat la unison de către congenerii săi drept un mare erudit, sau oricum în curs de devenire. Cu această aureolă intelectualistă şi lider incontestabil de generaţie, era firesc ca Eliade să fie râvnit de multe femei, admirat şi curtat totodată, fiind în fond întruchiparea aproape fidelă a personajului Allan din Maitreyi, ce făcuse pe atâtea adolescente măcar să ofteze de amor.

Ei bine, din marea „ofertă”, tânărul universitar trăia dilema unei duble iubiri (dacă putem crede că există aşa ceva), ori mai degrabă a unei inevitabile opţiuni. Pe de o parte era relaţia lui cu Sorana Ţopa, o actriţă în vogă pentru anii ’30-’40 ai veacului trecut, ce juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe de alta, în acelaşi timp, era profund atras de o banală funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi cu un copil de crescut.

Dar nu era numai atât! Aceasta din urmă mai avea în spate şi o poveste de viaţă şi de iubire oarecum tragică. Pe când era soţia unui ofiţer, Nina a făcut o mare pasiune pentru un tânăr locotenent din Braşov, pentru care îşi părăseşte de altfel căminul conjugal. Însă tatăl amorezului – un general – se opune relaţiei dintre cei doi, îi aranjează fiului o „misiune” la Paris, iar colegii – probabil la „ordin” – pun la cale o căsătorie civilă legală a locotenentului, care în clipa aceea era inconştient de beat. Evident, ziarele braşovene au anunţat acest eveniment matrimonial „fericit”, ceea ce a produs un şoc Ninei Mareş, dar a şi vindecat-o într-un fel de pătimaşa dragoste.

Aflat în postura de a alege pe una din cele două femei de care se simţea ataşat sentimental, Mircea Eliade optează pentru soluţia de maxim „sacrificiu”, şi anume de a renunţa la ambele. 

Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum „filosofic” opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie.

De altfel, Nina este conştientă de acest „mare sacrificiu”, asigurându-l totodată că nu va rămâne mult în viaţa lui, pentru că… „ştiu c-am să mor tânără”. Ceea ce s-a şi întâmplat, aceasta murind de cancer în noiembrie 1944, iar el îngrijindu-se pe mai departe de Giza (Adalgiza Tătărăscu), fiica din prima căsătorie a răpostei lui soţii.

***

 „AVOCATUL DIAVOLULUI”

Expresia ”avocatul diavolului” („Advocatus diaboli” în limba latină) are origini profunde, fiind utilizată în principal pentru a descrie o persoană care susține o poziție contrară sau critică într-o dezbatere, adesea pentru a evidenția argumentele opuse. Această noțiune își are rădăcinile în tradițiile juridice, unde un avocat al diavolului îndeplinea rolul de a apăra cauza negativă în procesul de canonizare, având sarcina de a contesta meritele unui candidat pentru sfințenie.

În contextul legal, termenul subliniază necesitatea de a analiza toate perspectivele unui caz, asigurându-se că nu se trece cu vederea niciun aspect important. Această responsabilitate este esențială pentru a menține un sistem judiciar echitabil, în care toate argumentele, inclusiv cele adverse, sunt luate în considerație. Pe lângă aplicațiile sale juridice, expresia a fost adaptată și în diverse domenii precum afaceri, politică și educație, semnificând că, uneori, este benefic să pui întrebări provocatoare sau să contrazici o idee convențională pentru a stimula gândirea critică și analiza profundă.

Interpretările culturale ale expresiei ”avocatul diavolului” variază, dar, fundamental, aceasta încurajează o abordare echilibrată, promovând discuții constructive și inovatoare. Această expresie nu doar că bifează un aspect vital al dezbaterii și al analizei critice, dar și pune accent pe importanța deschiderii mentale atunci când se abordează subiecte controversate. Prin urmare, rolul avocatului diavolului se dovedește a fi mai mult decât un simplu activ al disputelor, având implicații profunde asupra învățării și înțelegerii complexe a problemelor discutate.

Istoria expresiei ”avocatul diavolului”

Expresia ”avocatul diavolului” are rădăcini adânci în istoria Bisericii Catolice, reprezentând un rol specific în cadrul procesului de canonizare a sfinților. În acest context, termenul se referă la un agent desemnat care avea responsabilitatea de a contesta candidatul la sfințenie, aducând la lumină posibilele neajunsuri sau defecte ale vieții acestuia. Această practică avea scopul de a asigura o evaluare echilibrată și riguroasă a meritelor spirituale ale celui în cauză, garantând astfel validitatea procesului de canonizare.

Practic, avocatul diavolului îndeplinea funcția de adversar în cadrul procesului, prezentând argumente relevante împotriva canonizării. Această abordare a fost gândită ca o măsură de precauție, ajutând la prevenirea ascensiunii premature a unor indivizi care nu meritau titlul de sfânt. Dacă în urma argumentației, candidatul reușea să fie declarat sfânt, procesele de canonizare dobândeau o legitimitate mai mare. De-a lungul timpului, această funcție a fost gradual eliminată, însă termenul a continuat să fie asociat cu ideea de a contracara un punct de vedere sau de a aduce o critică constructivă într-un context mai larg.

Un exemplu: în cadrul procesului de canonizare a Maicii Tereza, deși funcția oficială de „avocat al diavolului” (promotor fidei) fusese desființată în 1983 de Papa Ioan Paul al II-lea, rolul critic a fost preluat de persoane din afara Bisericii. Unul dintre cei mai vocali critici a fost scriitorul britanic Christopher Hitchens, care a fost invitat să depună mărturie împotriva canonizării. Hitchens a pus la îndoială autenticitatea miracolelor atribuite Maicii Tereza și a criticat pozițiile ei față de emanciparea femeilor și controlul nașterilor. În cadrul acestei proceduri, Hitchens a reiterat criticile sale, susținând că Maica Tereza nu a fost o prietenă a săracilor, ci a sărăciei, considerând suferința un dar de la Dumnezeu. El a argumentat că aceasta s-a opus emancipării femeilor și metodelor de control al nașterilor, perpetuând astfel condițiile care mențin sărăcia. De asemenea, Hitchens a subliniat condițiile precare din adăposturile administrate de Maica Tereza, în ciuda fondurilor substanțiale primite, și a pus la îndoială transparența utilizării acestor donații. El a concluzionat că imaginea publică a Maicii Tereza nu reflecta realitatea acțiunilor sale, sugerând că aceasta a promovat suferința în loc să o aline.De asemenea, biograful Aroup Chatterjee a adus argumente împotriva acordării acestui statut.

Pe măsură ce s-au derulat evenimentele istorice, expresia ”avocatul diavolului” a evoluat și a fost adoptată în limbajul cotidian, devenind o metaforă pentru oricine își asumă rolul de critic constructiv, mai ales în discuții sau dezbateri. Conceptul din spatele termenului a rămas constant, având scopul de a evidenția importanța gândirii critice și a examinării detaliate a argumentelor, indiferent de contextul în care este folosit. Această adaptare a expus noțiunea și aspecte din diverse domenii, precum dreptul sau afacerile, lărgind astfel spectrul de aplicabilitate al expresiei și solidificându-i locul în cultura contemporană.

Contextul corect în care este folosită expresia

Expresia „avocatul diavolului” este utilizată în multiple contexte, având semnificații care variază în funcție de situația în care este invocată. Se referă adesea la o persoană care își asumă rolul de a susține o poziție sau un argument contrar unei opinii populare sau acceptate, cu scopul de a stimula o dezbatere constructivă. În domeniile legale, de exemplu, avocatul diavolului este esențial în procesul de argumentație, ajutând la identificarea punctelor slabe ale unui caz și contribuind la o apărare mai echilibrată.

În discuțiile despre legalitate, rolul său devine crucial, deoarece el aduce critici constructive asupra propunerilor de lege sau asupra deciziilor judiciare. Avocatul diavolului, în acest cadru, nu doar că își exprimă opiniile alternative, dar contribuie la asigurarea că toate aspectele unei probleme sunt analizate. Această abordare este benefică în special în contexte în care deciziile pot avea implicații semnificative asupra drepturilor și libertăților individuale.

De asemenea, în sfera negociată și în strategii de persuasiune, acest rol devine cheia succesului. Persoanele care adoptă această atitudine în negocieri adesea pot anticipa obiecțiile și reticențele ce ar putea apărea, astfel încât pot pregăti răspunsuri eficiente. Aceasta nu doar că sporește șansele de obținere a unui acord favorabil, ci ajută și la consolidarea relațiilor interumane prin transparență și deschidere.

Prin urmare, „avocatul diavolului” servește nu doar ca un instrument de provocare a gândirii critice, ci și ca un factor de stabilitate în discuțiile și negocierile complexe. Utilizarea sa corectă poate influența profund rezultatul dezbaterilor, sporind astfel importanța sa în diverse domenii.

Explorarea temei ”avocatul diavolului” în literatură

Conceptul de ”avocat al diavolului” a găsit un teren fertil în literatura mondială, inspirând numeroși autori să exploreze dilemele morale și conflictele interumane. Această expresie simbolizează nu doar o figură retorică, ci și o metaforă pentru analiza critică a argumentelor. De exemplu, în „Faust” de Johann Wolfgang von Goethe, personajul principal se confruntă cu tentația de a face un pact cu diavolul, reflectând astfel dezbateri filosofice profunde despre moralitate, salvare și cunoaștere. Această lucrare nu este doar o poveste despre alegeri eronate, ci și o explorare complexă a naturii umane și a conflictului dintre bine și rău.

În altă ordine de idei, ”avocatul diavolului” este o temă centrală și în nuvela „Întoarcerea lui Philip Latinovicz” de Aurelian Ştefănescu, unde personajul principal este provocat să se scufunde în propriile sale convingeri și nesiguranțe. Prin intermediul acestui personaj, autorul examinează critica socială și autoanaliza, aspecte esențiale ale condiției umane. Reinterpretarea acestui concept permite autorilor să examineze nu doar conflictul interior, ci și impactul societății asupra alegerilor personale.

Impactul cultural al acestei expresii se reflectă nu doar în operele literare, ci și în filme, piese de teatru și chiar în discursul cotidian. Termenul a devenit un instrument discursiv utilizat pentru a provoca gândirea critică, îmbrăcând atât o conotație pozitivă, prin promovarea dezbaterilor raționale, cât și una negativă, când este folosit pentru a justifica comportamente imorale. Astfel, expresia continuă să inspire și să provoace reflecție în diferitele forme de artă și literatură contemporană.

Expresia în cinema

Expresia „avocatul diavolului” a fost exploatată în numeroase filme, adesea având un impact semnificativ asupra percepției morale și etice a personajelor și a acțiunilor acestora. Un exemplu emblematic este pelicula „The Devil’s Advocate”, lansată în 1997, în care Al Pacino și Keanu Reeves interpretează rolurile principale. Filmul urmărește povestea unui tânăr avocat remarcabil, care ajunge să lucreze pentru un avocat enigmatic, interpretat de Pacino. Această peliculă explorează temele ambiției, tentatiei și ale alegerii morale, perfecționând conceptul de avocat al diavolului, în sensul de a lua apărarea unor poziții imorale. Prin urmare, filmul scoate în evidență conflictele interioare ale personajelor, provocând spectatorii să reflecteze asupra alegerilor pe care le fac.

Alte filme, precum „The Infiltrator” sau „The Devil’s Own”, analizează, de asemenea, aspectele dualității etice ce însoțesc rolul avocatului diavolului. În aceste pelicule, avocații și personajele principale se confruntă cu dileme morale profunde, ce îi obligă să reevalueze valorile și principiile lor. Fiecare decizie luată contribuie la o ilustrare complexă a ideii că binele și răul nu sunt întotdeauna clare, iar „avocatul diavolului” devine un simbol al ambiguității morale.

Aceste filme nu doar că distilează esența conflictului dintre bun și rău, ci și facilitează o discuție asupra valorilor de bază ale societății contemporane. Publicul este provocat să își examineze propriile perspective etice, ceea ce contribuie la un dialog mai larg despre responsabilitatea personală. Astfel, cinema-ul continuă să folosească această expresie ca un mecanism de explorare a naturii umane și a alegerilor pe care le facem în fața tentatiei.

Interpretări și critici ale expresiei

Expresia „avocatul diavolului” a generat o serie de interpretări și critici din partea sociologilor, filosofilor și altor cercetători. Această expresie este adesea asociată cu rolul de a susține un argument contrar, în scopul de a provoca o evaluare mai profundă și mai critică a unei idei sau a unei posibile soluții. În acest sens, multe voci din cadrul dezbaterilor academice subliniază importanța acestei metode în promovarea gândirii critice. De exemplu, filozofii subliniază că rolul de avocat al diavolului nu trebuie perceput ca un atac asupra ideilor, ci ca o oportunitate de a testa limitele acestora.

Criticile la adresa expresiei derivă, în parte, din conotațiile negative pe care termenii le pot avea, sugerând că acest rol ar putea submina credințele individuale sau colective. Sociologii sugerează că utilizarea acestei expresii în contexte sociale ar putea genera neînțelegeri, unde scopul de a stimula dezbaterea este confundat cu o intenție de a denigra. De asemenea, cercetătorii menționează că în mediile politice, avocatul diavolului poate fi perceput ca o manipulare a opiniei publice, utilizând tacticile de argumentare pentru a crea confuzie sau a susține agenda unei anumite părți.

Această ambivalență în interpretare evidențiază, totodată, relevanța expresiei în cadrul dialogului social. Prin utilizarea sa, se încurajează o diversitate de perspective, ceea ce poate conduce la soluții mai inovatoare și bine fundamentate. Totodată, se conturează o nevoie de etică în aplicarea acestei strategii, asigurându-se că rolul avocatului diavolului este folosit pentru a promova înțelegerea și nu conflictul. Așadar, evaluarea critică a expresiei rămâne un subiect de dezbatere, esențial pentru buna funcționare a dialogului în societate.

Efecte psihologice ale asumării rolului de ”avocat al diavolului”

Asumarea rolului de ‘avocat al diavolului’ poate avea efecte psihologice semnificative asupra indivizilor, influențându-le gândirea critică, percepțiile sociale și dinamica relațiilor interumane. Din perspectiva gândirii critice, acest rol poate stimula dezvoltarea unei analize riguroase, caracterizându-se prin evaluarea și contestarea ideilor existente. Prin exercitarea acestui rol, indivizii pot învăța să abordeze subiectele din unghiuri diverse, ceea ce le îmbunătățește capacitatea de a dezvolta argumente solide și de a anticipa reacțiile adversarului. Această diversificare a perspectivei devine esențială în luarea deciziilor complexe.

În ceea ce privește percepțiile sociale, rolul poate contribui la crearea unui mediu de discuții mai deschis și mai provocator. Acest rol încurajează indivizii să își exprime opiniile fără teama de a fi judecați, favorizând un climat de comunicare sănătos. Cu toate acestea, este important de menționat că adoptarea constantă a acestui rol poate duce, de asemenea, la polarizarea opiniilor și la conflicte interumane. Coechipierii pot simți că sunt permanent contraziși, ceea ce poate afecta relațiile interumane și poate duce la neînțelegeri.

Interacțiunile umane devin, de asemenea, influențate de acest comportament, deoarece ‘avocatul diavolului’ poate provoca un dezechilibru în comunicarea dintre indivizi. Cei care își asumă acest rol pot fi percepuți ca fiind antagonici sau defensivi, ceea ce poate duce la distanțarea emoțională a celorlalți. În concluzie, este esențial ca indivizii să fie conștienți de impactul pe care îl poate avea asumarea rolului de ‘avocat al diavolului’ în credințele și în relațiile lor cu ceilalți.

Exemplificări contemporane ale expresiei

Expresia „avocatul diavolului” este utilizată frecvent în context contemporan, având aplicații semnificative atât în politică, cât și în afaceri. În sfera politică, strategii de campanie aleg adesea să adopte această abordare pentru a anticipa și contracara critica adversarilor. De exemplu, în campaniile electorale recente, candidații își recrutează echipe care joacă rolul „avocatului diavolului” pentru a evalua strategiile de comunicare, asigurându-se că mesajul transmis este adaptat și convingător. Aceasta nu doar că ajută la rafinarea argumentelor, ci permite, de asemenea, identificarea potențialelor puncte slabe înainte ca ele să fie exploatate de oponenți.

În sfera afacerilor, conceptul poate fi observat în procesul de luare a deciziilor, unde o abordare similară este adoptată în cadrul întâlnirilor de strategie. Companiile moderne angajează uneori consultanți sau membri ai echipei să joace rolul „avocatului diavolului”, provocându-și colegii să experimenteze perspective opuse. Aceasta poate conduce la soluții mai inovatoare, deoarece facilitează o discuție mai profundă și mai complexă asupra opțiunilor disponibile.

De asemenea, în marketing, aplicarea acestei expresii se manifestă prin campaniile sociale care investighează aspectele controversate ale diverselor probleme. Organizațiile sociale pot angaja indivizi care să apere argumente dificile sau pot genera campanii care să abordeze chestiuni sensibile, stimulând astfel dezbateri constructive și conștientizare. Aceste strategii demonstrează cum „avocatul diavolului” poate contribui la o mai bună înțelegere a problemelor curente.

Așadar,

expresia „avocatul diavolului” își păstrează relevanța în societatea contemporană, continuând să fie un instrument valoros pentru gândirea critică și dezbaterile etice. Conceptul este utilizat pentru a ilustra procesul de examinare a argumentelor din perspective adverse, ceea ce este esențial în contextul unei lumi din ce în ce mai complexe și interconectate. Într-o eră în care deciziile sunt influențate de multiple variabile și perspective, rolul avocatului diavolului devine crucial, ajutând la elucidarea nuanțelor din chestiuni adesea diametral opuse.

Pe lângă importanța sa în contexte formale, cum ar fi dezbaterile academice sau deliberările juridice, această expresie a găsit aplicație și în conversații cotidiene. De exemplu, în discuțiile despre moralitate, utilizarea acestei tehnici poate contribui la o înțelegere mai profundă a dilemelor etice, permițând oamenilor să exploreze atât argumentele pro, cât și cele contra. Această abordare nu doar că promovează gândirea critică, dar încurajează și empatia, deoarece ne obligă să ne punem în locul celorlalți și să considerăm diversitatea punctelor de vedere.

De asemenea, relevanța continuă a acestei expresii se manifestă în sfera profesională, unde liderii și luptătorii pentru dreptate trebuie să analizeze consecințele deciziilor lor printr-o prismă echilibrată. Astfel, avocatul diavolului devine un simbol al judecății informate, demonstrând că procesul de luare a deciziilor nu trebuie să fie unilateral, ci întotdeauna deschis la interpretări și contestări diverse. Acest lucru nu doar că îmbunătățește calitatea dialogului, dar contribuie și la construirea unei societăți mai juste și mai echilibrate.

Bel Esprit

***

 FERICIREA ESTE UN CARTOF CU SARE

Să nu ai încredere într-o femeie care se dă cu prea mult parfum și să îți cunoști limitele – Viv Groskop despre cele 10 sfaturi pe care Cehov, Tolstoi și alții le au pentru noi azi.

Fericirea este un cartof cu sare.

„Război și Pace” de Lev Tolstoi

Acesta este nucleul de cinci pagini a ceea ce Henry James a denumit „monstrul mare, deșirat, buhav.” Personajul Platon Karatayev, mujicul (țăranul) obișnuit care sare cu oferta unui cartof fiert presărat cu sare spre Pierre Bezukhov și furnizează cel mai important mesaj al întregii opere a lui Tolstoi: să îți iubești părintii, să ai proprii tăi copii, să îți accepți soarta cu răbdare și resemnare. Și savurează cu gura plină acest cartof sărat.

Să nu ai încredere într-o femeie care se dă cu prea mult parfum.

Oroarea acestui „vinaigre de toaletă’’ apare regulat în „Anna Karenina”. Este parfumul ales de salonul „doamnelor’’ patronat de fratele Anei, Stiva, cel care se scaldă în șampanie și o duhoare pe care cel mai bun prieten al său, Levin, – reprezentarea rigidă a lui Tolstoi – pur și simplu nu o poate suporta. Un amestec asemănător coloniei, de ierburi și mirodenii, această „ vinaigre de toaletă’’ reprezintă artificiul, prețiozitatea și iluzia: tot ceea ce Levin- și noi toți – trebuie să combatem.

Nu subestima niciodată importanța unei vestimentații corecte.

„Requiem” de Anna Akhmatova

Marea poetă a secolului 20 este cunoscută ca o mare preoteasă a tristeții și a angoasei, exprimând perfect amarul anilor Gulag-ului cu imnul său închinat celor rămași în urmă, așteptând veșți de la cei dragi, „ Requiem”. Dar creația sa este plină de flash-uri de umor amar din durerosul cotidian: de la menționarea importanței unei fuste negre satinate într-un poem timpuriu, la sfatul ei împotriva purtării de pantofi strâmți în vizitele la închisoare.

Nu ești așa de deștept cât îți place să crezi că ești.

„Crimă și pedeapsă” de Feodor Dostoievski

Bietul Raskolnikov! Vrând să se dovedească invincibil, concepe planul perfect de a șterpeli niște bani omorând o bătrână doamnă. El strică toată treaba, omoară o persoană în plus , din greșeală, și reușește să lase mare parte a banilor în urma sa. Rodion Romanovic, ești, într-adevăr, foarte prostuț. Dar nu este totul pierdut. El reușește să obțină o anumită alinare devenind profund religios. Lecția? Uneori, facem lucrurile atât de stupid că până și Dumnezeu se luptă să ne ierte.

Când lucrurile merg prost, pune un picior înaintea celuilalt.

„O zi din viața lui Ivan Denisovich”, de Aleksandr Soljenițîn

Perspectiva limitată din acest roman este minuțios construită și transmite un mesaj puternic: când orizontul tău devine relativ limitat (pentru că ești în Gulag), vezi totul în „close-up” și deodată viața apare mai clară. Ivan Denisovich este concentrat în a face câte un pas pe rând, câte o lingură plină de fiertură de ovăz, odată. Timpul este încetinit și există un intens sentiment de valoare a vieții chiar și în cele mai rele circumstanțe.

Ferește-te de povara comparației!

„Trei surori” de Anton Cehov

În afară de o reclamă ingenioasă în patru acte pentru un panou turistic al Moscovei („ Spre Moscova!”), „Trei Surori” este un elaborat avertisment pentru comparație. Poate să ne pară foarte des că iarba este mai verde în altă parte- și nici un alt loc nu este mai înverzit decât Moscova în această piesă- dar, în realitate, această impresie ne face doar orbi în fața avantajelor ierbii pe care deja stăm. Rușilor le place să spună: „Viața este mai bună acolo unde nu suntem.” Dar Cehov sugerează că este o comică autosabotare.

Găsește binele în situația în care te afli în loc să o invidiezi pe a altora.

Evita să flirtezi cu logodnica celui mai bun prieten al tău.

„Evgheni Oneghin” de Alexandr Pușkin

Principala abatere de la morală în Evgheni Oneghin este în mod obișnuit considerată respingerea de către acesta a Tatianei. Ea se răzbună, firește, când îl respinge la rândul ei, niște ani mai târziu. Dar cu siguranță, cea mai gravă greșeală este comportarea lui Oneghin față de prietenul sau, Lensky. El flirtează cu logodnica lui Lensky. Lensky este obligat să îl provoace la duel și Oneghin îl împușcă rapid, mortal. Avertizarea lui Pușkin? Nu fiți atât de idioți ca acest om.

Lasă-te în seama destinului

„Doctor Jivago” de Boris Pasternak

Destinul sau fatalitatea („sud’ba” în rusește) este o scuză convenabilă pentru diferitele tipuri de comportamente reprobabile (în mod special adulterul în aceast roman); și este și o excelentă modalitate de a conduce intriga mai departe, mai ales când eroul este surghiunit la 700 de mile de Moscova și iubita sa se întâmplă să ajungă, în final, în exact același loc. Aceata este o continuare a temei favorite a lui Tolstoi. Cineva mai important decât tine (Dumnezeu) ți-a decis soarta, așa că nu te împotrivi.

Trebuie să râzi, căci altfel ai plânge.

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov

Cum să creezi un acord cu oroarea epurărilor staliniste din jurul anilor treizeci ? Dezlănțuie-ți simțul umorului. Imaginează-ți că Satana a venit la Moscova deghizat într-un magician german, acompaniat de o gigantică pisică vorbitoare. Introdu un editor literar decapitat, o muză a scrisului zburând goală deasupra URSS, un asasin respingător și o intrigă paralelă foarte alegorică, incluzându-i pe Isus și Pontius Pilat și te vei amuza continuu. Bulgakov oferă o lecție de măiestrie folosind satira ca mijloc de supraviețuire.

Cunoaște-ți limitele

„O lună la țară” de Ivan Turgheniev

În viață reală, Turgheniev a cunoscut puține limite și a fost un înfocat admirator al șampaniei (marca favorită: Louis Roederer, servită cu gheață) și al femeilor frumoase. În această piesă, totuși, Rakitin, un personaj apropiat de Turgheniev, învață când să-și limiteze pierderile. Îndrăgostit de soția celui mai bun prieten al său ( aceasta devine o temă), Rakitin își dă seama că ea nu îi răspunde cu același interes și că este în pericol de a fi eclipsat de un alt rival, mai tânăr. El pleacă înainte ca lucrurile să devină prea umilitoare. Să știi când să ieși din scenă este cu siguranță una din abilitățile cele mai importante în viață.

Cunoașterea este principalul atu al celor înțelepți

„Înţelept e acela care nu respinge niciun fel de fire, ci, ţintuind-o cu o privire iscoditoare, caută să o cunoască în adânc.”

Nikolai Vasilievici Gogol (n. 19/31 martie 1809,Sorocinți, Imperiul Rus – d. 21 februarie/4 martie 1852, Moscova, Imperiul Rus) a fost un prozator și dramaturg născut în Ucraina.

Gogol s-a afirmat ca un scriitor care urmărește să redea adevărul vieții, smulgând fără cruțare vălul somptuos de pe societatea nobiliaro-birocratică a timpului său. Bielinski a menționat, drept calitate principală a creației lui Gogol, „fidelitatea sa extraordinară față de realitate” , iar „scena pe care se desfășoară acțiunea se lărgește și, fără ca autorul să părăsească iubita și minunata lui Ucraina, el caută de astă dată poezia în moravurile clasei mijlocii din Rusia. Și, Dumnezeule, ce poezie adâncă și puternică descoperă el aici!” (Eusebiu Camilar).

Lecțiile cele mai importante sunt cele trăite pe viu, la lumina înțelegerii prpfunde, dincolo de aparențe. Dar la fel de importante sunt și cele pe care le desprindem din marile cărți ale omenirii, printre care se află și operele lui Gogol. 

Iată: Sufletul are tainele lui. Oricât s-ar rătăci de drumul cel drept, oricât s-ar înrăi un criminal care nu mai are drum de întoarcere, oricât ar persista în viaţa sa stricată, dacă îl dojeneşti pentru firea lui, pentru însuşirile lui bune pe care le-a întinat, atunci totul se clatină în el, şi este zguduit. (Suflete moarte)

***

 SĂ NU SUBESTIMEZI FORȚA PROSTIEI

De la François Rabelais la Camil Petrescu, de la Montesquieu la Traian Demetrescu, de la Tudor Mușatescu și Winston Churchill și începând cu înțelepții arabi, cu toții au simțit nevoia de a aborda acest subiect, ceea ce ne duce evident la concluzia că prostia este un fenomen global și atemporal…

Interesantă această teorie a lui Dietrich Bonhoeffer, care demonstrează faptul că nu malițiozitatea (răutatea) stă la baza răului social, ci prostia. Prostia nu este un defect înnăscut, spune acest pastor lutheran german care s-a opus fățiș dictaturii lui Hitler, motiv pentru care a și fost spânzurat într-un lagăr de exterminare – din contră, oamenii devin proști datorită manipulării la care sunt supuși sau permit ca acest lucru să li se întâmple. „Se poate protesta împotriva răului; acesta poate fi demascat și împiedicat prin folosirea forței, pe când împotriva prostiei suntem lipsiți de apărare. Nici protestele, nici folosirea forței nu au sorți de izbândă în acest caz. Argumentele nu ating urechile surde”, spune el. Așadar, puterea unuia are nevoie de prostia celuilalt: „Capacități umane precum intelectul nu eșuează brusc, ci pare că sub impactul copleșitor al puterii în creștere, oamenii sunt privați de independența lor interioară și renunță, mai mult sau mai puțin conștient, la o poziție autonomă”.

Foarte important este că ”oamenii care trăiesc singuri par să manifeste mai rar defectul prostiei, în comparație cu indivizii care trăiesc în grupuri – în concluzie prostia este într-o mai mică măsură o problemă psihologică, fiind mai degrabă una sociologică…”, ceea ce duce la concluzia că detașarea de oamenii proști este absolut esențială ”supraviețuirii” mentale și că anihilarea prostiei devine o chestiune atitudinală și morală. Prostia nu ține de psihologie, ci de social. Prin urmare, ea ține și de responsabilitatea care duce la salvarea generațiilor următoare: „Acțiunea nu izvorăște din gândire, ci din disponibilitatea pentru responsabilitate. Testul suprem al unei societăți morale este tipul de lume pe care o lasă copiilor săi”.

Privind lucrurile din acest punct de vedere, conceptul de APROSTCALIPSĂ ( apocalipsa prin prostie, generată de propria noastra incapacitate de a gândi corect ) pare din ce în ce mai probabil. Iată aici mai multe citate despre această ”boală”. De asemenea, vă recomand să vizionați dialogul dintre Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, o discuție extrem de interesantă pe această temă fierbinte.

”IMPORTANT E SĂ NU FIM PROȘTI!”– Vlad Grigorescu.

„Un om deştept poate să înveţe şi de la un prost. Invers e mai greu.” – François Rabelais

„Dacă n-ar fi proştii, deştepţii ar muri de foame.” – Camil Petrescu

„Nimic nu se plăteşte mai sigur ca prostia.” — Camil Petrescu

„Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat.” — Tudor Mușatescu

„Inteligenţii joacă roluri faţă de alţii. Proştii joacă roluri faţă de ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri.” — Garabet Ibrăileanu

„Nimeni nu e destul de inteligent ca să-l poată convinge pe un prost că e prost.” — La Fontaine

„Prostia are talentul de a fi insistentă.” — Albert Camus

„Există oameni care vorbesc cu o clipă înainte de a fi gândit.” — Jean de la Bruyere

„Un inteligent observă tot timpul, un prost face tot timpul observaţii.” — Heinrich Heine

„Chiar şi atunci când e susţinută de cincizeci de oameni, o prostie tot prostie rămâne.” — Anatole France

„Nu râde niciodată de prostia altuia. Ea este şansa ta.” — Winston Churchill

„Prostia şi îngâmfarea sunt două surori care foarte rar se despart.” — Proverbe arabe

„Când văd proștii locuind în cele mai strălucitoare palate, înțeleg de ce Diogene locuia într-un butoi.” — Traian Demetrescu

„Este mai bine să fii prost şi să cunoşti acest fapt, decât să fii prost şi să te crezi înţelept.” — Buddha

„Am răbdare când e vorba de prostie, însă nu cu cei care sunt mândri de ea.” — Edith Sitwell

„Prostul ratează toate ocaziile în care ar fi putut să tacă.” — Vasile Ghica

„Spun și înțelepții prostii, dar le mai selectează.” — Grigore Vieru

„Prostul nu cunoaște om mai deștept ca el.” — Montesquieu

„Să nu subestimezi niciodată forța prostiei.” — Robert Heinlein

Ce mi s-a părut extrem de important:

Andrei Pleșu: Da, există cîteva semnalmente, câteva moduri de a fi sau de a te purta care riscă, în proporție de 80% să constituie semne de prostie. Dar cred că putem totuși spune în mod general că prostul este în principiu cineva care crede că știe. […] Primul semn de început de inteligență e să admiți că nu poți explica tot.

Gabriel Liiceanu: Cel mai deștept om din istoria omenirii pare să fi fost cel care prima oară a sesizat că a evita prostia înseamnă a spune ” Știu că nu știu!”

Și despre cartea lui Carlo M. Cipolla, „Legile fundamentale ale imbecilitatii umane”

” „Clasicul” problemei, Carlo M. Cipolla, economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, a fixat într-o cărțulie care nu depășește cincizeci de pagini „legile fundamentale ale imbecilității umane”.

Autorul precizează de la început că legile imbecilității nu se adresează imbecililor, ci „celor care au de-a face cu ei”, în speranța, destul de șubredă de altfel, că ne-am putea apăra cumva, cunoscându-i legile, de efectele devastatoare ale imbecilității. Imbecilii, spune Cipolla, reprezintă un „grup de indivizi ce fac, la rândul lor, parte din neamul omenesc. Acest grup este mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli, și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută…”. Acest grup, precizează Cipolla, este „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii.” Imbecilul, spre deosebire de răufăcător (care face rău altuia, dar câștigă el), este un individ care face rău altor persoane, fără să câștige însă nimic din răul făcut. În contact cu un imbecil, toată lumea pierde. El este opusul absolut al inteligentului care, prin ceea ce face, câștigă și el și-i face și pe ceilalți să câștige. Cu cât cantitatea de imbecili e mai mare într-un grup, cu atât cei inteligenți vor plăti un preț mai mare. O să vă las pe dumneavoastră să descoperiți legile imbecilității, deschizând cartea lui Cipolla. Mă rezum să reproduc aici prima dintre cele cinci legi: „Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea”.”

***

 Cary Grant, farmecul Hollywood-ului de altădată

Cary Grant, pe numele său adevărat Archibald Alec Leach, s-a născut pe 18 ianuarie 1904, în Bristol, fiind al doilea copil al lui Elias James, care lucra la o fabrică de confecții, și al croitoresei Elsie Maria Leach. Copilul a avut o copilărie nefericită pentru că tatăl său era alcoolic, iar mama suferea de depresie și mai târziu va mărturisi: “Am avut o copilărie atât de traumatizantă, a fost oribil. Lucrez cu o mulțime de copii și am auzit o mulțime de povești despre ce se întâmplă atunci când o familie se descompune, dar a mea a fost îngrozitoare”.

Mama lui l-a învățat să cânte și să danseze când avea patru ani, voia ca el să ia lecții de pian, îl ducea ocazional la cinema, la filme cu Charlie Chaplin și Chester Conklin, și l-a fost înscris la grădiniță de la patru ani și jumătate.

Când copilul avea nouă ani, tatăl lui a internat-o pe mamă la Spitalul Glenside, o instituție pentru pacienți cu afecțiuni psihiatrice, și i-a spus lui Cary că a plecat într-o „vacanță lungă”, anunțându-l mai târziu că a murit. După ce femeia a fost instituționalizată, băiatul și tatăl său s-au mutat în casa bunicii din Bristol, bărbatul s-a recăsătorit și și-a întemeiat o nouă familie, iar Cary Grant nu a aflat că mama era încă în viață până la 31 de ani, când tatăl său i-a mărturisit că l-a mințit.

Actorul a făcut demersuri pentru ca femeia să părăsească azilul în iunie 1935, la scurt timp după ce a aflat unde se află, dar aceasta nu a vrut.

În adolescență s-a împrietenit cu o trupă de dansatori acrobați cunoscuți sub numele de „The Pender Pender”, apoi s-a antrenat cu aceștia ca acrobat pe picioroange.

În 1915, Cary a obținut o bursă la Fairfield Grammar School din Bristol, deși tatăl său abia își permitea să-i plătească uniforma. În această perioadă își petrecea serile lucrând în culise la diverse teatre din Bristol, fiind responsabil pentru iluminatul scenei. În vacanța din acel an a lucrat ca mesager la docurile militare din Southampton și, fiind nerăbdător să plece de acasă, a încercat să se angajeze pe un vapor ca ucenic, dar era prea tânăr și a fost respins.

Pe 13 martie 1918, Grant, ajuns la vârsta de 14 ani, a fost exmatriculat de la școală, cel mai probabil pentru că fusese găsit în grupul sanitar al fetelor. După trei zile s-a alăturat trupei de acrobați Pender, iar tatăl său a acceptat să semneze un contract pe trei ani cu șeful trupei, care prevedea ca adolescentul să primească un mic salariu, o cameră de dormit, hrană și lecții de dans.

În iulie 1920, când Cary avea 16 ani, a plecat într-un turneu în Statele Unite. După ce a ajuns la New York, grupul a dat un spectacol la Hipodromul din New York, au urmat apoi spectacole în St. Louis, Missouri, Cleveland și Milwaukee, iar tânărul a decis să rămână în America alături de câțiva colegi, în timp ce restul trupei s-a întors în Marea Britanie.

În iulie 1922, a jucat cu o trupă numită „Knockabout Comedians” la Teatrul Palatului de pe Broadway, apoi într-un spectacol de varietăți numit „Better Times”.

Pentru că avea nevoie de bani, și-a luat o slujbă de body-guard al cântăreței de operă Lucrezia Bori și, la o petrecere la care a însoțit-o pe aceasta, l-a întâlnit pe George C. Tilyou Jr., a cărui familie deținea Steeplechase Park. Tilyou l-a angajat să lucreze ca acrobat pe picioroange ca să atragă clienți la parcul de distracții Coney Island Boardwalk, care tocmai se inaugurase.

Grant și-a petrecut următorii doi ani în turnee în Statele Unite cu „The Walking Stanleys”, făcând jonglerii și acrobații, iar în 1927 a fost distribuit în musical-ul Golden Dawn, primind un salariu de 75 de dolari pe săptămână. A primit apoi un mic rol alături de Jeanette MacDonald în comedia franceză Boom-Boom de la Casino Theater de pe Broadway, care a avut premiera pe 28 ianuarie 1929, la zece zile după ce împlinise 25 de ani.

Tânărul actor și-a făcut debutul în cinematografie cu comedia “This is the Night”, regizată de Frank Tuttle, iar în 1932 a primit rolul unui playboy bogat, jucând alături de Marlene Dietrich în Blonde Venus. În 1933, Grant a obținut atenția criticilor de film pentru că a apărut în filme alături de actrița Mae West, care va pretinde mai târziu că ea l-a descoperit.

Perspectivele lui au crescut în a doua jumătate a anului 1935, când a primit un contract la RKO Pictures, unde a început să joace alături de Katharine Hepburn, iar prima sa aventură ca actor independent a fost cu „The Amazing Quest of Ernest Bliss”, în 1936, care a fost filmat în Anglia, apoi actorul a semnat un contract cu Columbia Pictures.

După o carieră de peste 30 de ani la Hollywood și zeci de filme, dintre care cele mai cunoscute sunt „Ultimul fort”, „Suspiciune”, „Arsenic și dantelă veche”, „Notorious”, „Soția episcopului”, „Afaceri încurcate”, „Să prinzi un hoț”, „Mândrie și pasiune”, „La nord, prin nord-vest”, „Șarada”, „Father Goose”, în care a jucat alături de cele mai mari vedete de la Holyywood, Cary Grant s-a retras de pe platourile de filmare în 1966, la vârsta de 62 de ani, în momentul în care s-a născut unica sa fiică, Jennifer Grant. Printre partenerele sale celebre s-au aflat Marlene Dietrich, Mae West, Irene Dunne, Rita Hayworth, Joan Fontane, Grace Kelly sau Ingrid Bergman.

Devenise din ce în ce mai deziluzionat de cinematografie în anii 1960, rareori găsind un scenariu care să-i fie pe plac. Actorul a remarcat: „Aș fi putut continua să joc un bunic sau un vagabond, dar am descoperit lucruri mai importante de făcut în viață”. De fapt, marele actor știa că „Epoca de Aur” de la Hollywood se încheiase.

La sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, Grant a trăit, rând pe rând, tristețea dispariției multor prieteni apropiați, printre care Howard Hughes în 1976, Howard Hawks în 1977, Lord Mountbatten și Barbara Hutton în 1979, Alfred Hitchcock în 1980, Grace Kelly și Ingrid Bergman în 1982 și David Niven în 1983. Moartea lui Grace Kelly a fost cea mai tulburătoare pentru actor, pentru că a fost total neașteptată, iar cei doi rămăseseră prieteni apropiați după ce filmaseră împreună „To Catch a Thief”. Cary Grant mergea la Monaco de trei sau patru ori pe an și era membru în consiliul de administrație al Fundației Princess Grace.

Actorul a fost una dintre cele mai bogate vedete de la Hollywood, deținea case în Beverly Hills, Malibu și Palm Springs și era obsedat de imaginea sa. Edith Head, designer de costume de la Hollywood, spunea că era extrem de atent la detalii și considera că actorul avea cel mai mare simț al modei față de oricare alt actor cu care lucrase. Pentru că provenea din clasa muncitoare și nu primise o educație bună, actorul a făcut eforturi considerabile de-a lungul carierei sale pentru a fi asimilat înaltei societăți și pentru a învăța manierele elegante și eticheta. Fiica lui Grant, Jennifer, a povestit că tatăl ei avea sute de prieteni din toate categoriile sociale și că în casa lor veneau frecvent Frank și Barbara Sinatra, Quincy Jones și Gregory Peck.

Actorul a fost căsătorit de cinci ori. Prima soție a fost Virginia Cherrill, cu care s-a căsătorit pe 9 februarie 1934, la oficiul civil din Londra, dar cei doi au divorțat un an mai târziu, după ce ea a susținut că bărbatul a lovit-o. Apoi Cary a avut o relație cu actrița Phyllis Brooks, se gândeau la căsătorie și au petrecut o vacanță împreună la mijlocul anului 1939, dar relația s-a încheiat la sfârșitul aceluiași an. Trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Barbara Hutton, una dintre cele mai bogate femei din lume la acea vreme, care primise de curând o moștenire de 50 de milioane de dolari de la bunicul ei. Cuplul a fost numit batjocoritor „Cash and Cary”, deși Grant a refuzat orice aranjament financiar în acordul prenupțial, pentru a evita acuzația că s-a căsătorit pentru bani. Cei doi au divorțat în 1945, dar au rămas „cei mai îndrăgostiți prieteni”.

Cary Grant s-a întâlnit cu Betty Hensel pentru o perioadă și apoi s-a căsătorit cu Betsy Drake pe 25 decembrie 1949, alături de care jucase în două dintre filmele sale. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai lungă căsnicie a sa, încheindu-se pe 14 august 1962.

În sfârșit, trei ani mai târziu, pe 22 iulie 1965, actorul s-a căsătorit cu Dyan Cannon, în Las Vegas și fiica lor, Jennifer, singurul său copil, s-a născut pe 26 februarie 1966. Cary Grant va mărturisi: “Viața mea s-a schimbat în ziua în care s-a născut Jennifer. Am ajuns să cred că motivul pentru care suntem pe acest pământ este să procream. Să lăsăm ceva în urmă. Nu filme, pentru că nu cred că filmele mele vor fi veșnice, ci o altă ființă umană. Asta e cel mai important”.

Grant și Cannon s-au separat în august 1967 și au divorțat un an mai târziu, iar actorul va avea la sfârșitul anilor ’70 o scurtă aventură cu actrița Cynthia Bouron. Pe 11 aprilie 1981, Cary Grant s-a căsătorit cu englezoaica Barbara Harris, care avea cu 47 de ani mai puțin decât el. O întâlnise în 1976 la Hotelul Royal Lancaster din Londra, unde Barbara lucra la acea vreme, iar Grant participa la o conferință Fabergé. Cei doi au devenit prieteni, dar abia în 1979 tânăra s-a mutat cu el în California.

În după-amiaza zilei de sâmbătă, 29 noiembrie 1986, actorul se afla la Teatrul Adler din Davenport, Iowa pregătindu-se pentru conferința „A Conversation with Cary Grant” când a început să se simtă rău. Cei din jur au observat că părea foarte obosit și că se împiedicase în timp ce mergea spre sală. Cary Grant a fost dus la Hotelul Blackhawk, unde era cazat, a fost chemat un medic, iar acesta a descoperit că suferise un accident vascular cerebral masiv și avea tensiunea arterială 21 cu 13. A refuzat să fie dus la spital, iar medicul își va aminti: „Accidentul vascular cerebral se înrăutățea. În doar cincisprezece minute starea lui s-a deteriorat rapid. A fost groaznic să-l privesc murind”. Până seara actorul a intrat în comă și a fost dus la Spitalul St. Luke din Davenport, fiind transferat la terapie intensivă. A murit la ora 23:22, la vârsta de 82 de ani.

Trupul actorului a fost dus în California, unde a fost incinerat, iar cenușa lui a fost împrăștiată în Oceanul Pacific, așa cum își dorise.