***

 „MÂNCĂUL” HONORE DE BALZAC

Nonconformistul Schnakenberg atacă subiectul fără menajamente: „La început, Balzac se închipuia dramaturg. Dar oamenii s-au dat în vânt după piesa lui despre viața lui Oliver Cromwell cam la fel de mult pe cât de bine i-a mers lui Cromwell cu poporul englez. Și-a încercat apoi norocul cu literatura de consum, publicând în anul 1822 cinci romane. Cărțile nu erau grozave, ca de altfel nici pseudonimele sub care le-a ,scris. Unul dintre ele, Lord R Hoone, era doar o neinspirată anagramă a prenumelui său. Totuși, nu putem să nu-i apreciem stăruința. Între timp, Balzac ajunsese să scrie nici mai mult, nici mai puțin decât cincisprezece ore pe zi, îmbrăcat într-o robă de călugăr și stimulat de cești copioase de cafea”.

A avut relații cu sute de femei

„Pe parcursul a douăzeci de ani, Balzac a pus pe hârtie nouăzeci și șapte de opere, însumând mai bine de 11.000 de pagini. Unele erau pline de picanterii, până la granița cu pornografia. Altele erau pur și simplu ciudate. Să luăm drept exemplu romanul Seraphita, care are ca principal personaj un înger hermafrodit care îndrumă un cuplu tânăr spre misticism în timp ce înaintează prin fiordurile Norvegiei. Viața personală a lui Balzac a fost mai puțin ciudată, deși la fel de frivolă. A avut relații cu sute de femei, ceea ce poate fi considerată o mare reușită, dată fiind înfățișarea lui jalnică și lipsa igienei. Și cheltuia totul până la ultimul ban. Convins că ar trebui să trăiască pe picior mare, Balzac nu a făcut niciodată rabat de la această iluzie pentru a se limita la veniturile lui modeste. Prin urmare, avea veșnic datorii”, consemnează Robert Schnakenberg.

Obârșie nobilă inventată

O altă dezvăluire incitantă: „Născut Honoré Balssa, și-a schimbat numele și a adăugat par ticula aristrocratică de pentru a-i convinge pe cei din jur că era de viță nobilă”, devoalează Robert Schnakenberg.

Honoré de Balzac - repere

20 mai 1799 - 18 august 1850 Zodie - Taur Opera: „Comedia umană” (creație literară care înglobează 95 de lucrări finalizate - romane, nuvele etc - și 48 de lucrări neterminate). Titluri reprezentative: Pielea de șagri (1831), „Verișoara Bette” (1846), Moș Goriot (1834-1835) Contemporani și rivali: Gustave Flaubert, Victor Hugo Stil literar: Panoramic, nimicitor de satiric Vorbe de duh: „Dacă ne-am spune în față tot ce ne spunem pe ascuns unii despre alții, societatea n-ar mai fi posibilă”.

Cafeaua i-a fost fatală

Ce l-a ajutat pe Balzac să scrie atât de mult? Schnakenberg are răspunsul: „Dependent, francezul bea până la cincizeci de cești de cafea turcească neagră pe zi. (...) Când nu obținea rezultatul scontat din forma lichidă, măcina o mână de boabe și pur și simplu dădea pulberea pe gât”. „Cafeaua e pentru mine o mare sursă de enrgie”, spunea Balzac. „Dar a și suferit. Din cauza cantităților industriale de cafea avea dureri de stomac, tensiune arterială mare, alegându-se în cele din urmă cu cardiomegalie. Supradoza de cafeină - ca să nu mai vorbim de lăcomia pentru mâncare - a dus în cele din urmă la prematura lui dispariție, la vârsta de 51 de ani”, consideră Robert Schnakenberg.

Celebru pentru apetitul pantagruelic

În cartea sa, „Viața secretă a marilor scriitori”, Robert Schnakenberg îi face un portret neretușat cunoscutului scriitor francez: „Fără îndoială, Balzac s-a numărat printre cei mai grași mari romancieri ai lumii. O movilă de grăsime de 1,60 metri, cocoțată pe două picioare fusiforme, scriitorul a devenit celebru și pentru apetitul pantagruelic, ținutele excentrice și atitudinea grosolană. Se zice că odată, într-un restaurant din Paris, ar fi devorat douăsprezece cotlete de oaie, o rață cu napi, un calcan, două potârnichi și peste o sută de scoici”. Ospățul de poveste nu se sfârșise însă. „A mai ras douăsprezece pere plus o sumedenie de dulciuri și lichioruri”, notează Schnakenberg, care continuă efervescent: „La masă, manierele lui erau revoltătoare. Mânca direct de pe vârful cuțitului și împroșca prin toată camera bucăți de mâncare în timp ce mesteca. Ne mai mirăm că mulți îl considerau un țărănoi grosolan și dezagreabil?”.

A fumat hașiș cu Baudelaire

„Împreună cu poetul Charles Baudelaire, Balzac a fumat hașiș sub supravegherea unui psihiatru. Scena s-a petrecut într-o casă magnifică din secolul al XVII-lea, cu vedere spre Sena. Dar rezultatul nu a fost pe măsura serenei atmosfere. Balzac nu a fost copleșit de efectele drogului. Din contră, a plecat dezamăgit că hașișul nu l-a făcut să-și piardă mințile, așa cum își închipuise”, mai notează Schnakenberg.

***

 CARL GUSTAV JUNG

Lumea atârnă de un fir subțire

Părintele psihologiei analitice (numită și psihologia complexelor sau psihologia profundă), Carl Gustav Jung (n. 26 iulie 1875, Keswil, cantonul Thurgau, Elveția – d. 6 iunie 1961, Küsnacht, Elveția) a fost medic, psiholog și psihiatru elvețian.

Numele mamei sale era Emilie Preiswerk Jung, iar tatăl lui, Paul Jung, era cleric rural. Carl s-a născut și a crescut înconjurat de o familie mare cu multă educație, care i-a insuflat pasiunea pentru studiu, început încă de timpuriu. A studiat limba latină încă de la vârsta de 6 ani, împreună cu tatăl său și, în plus, a fost interesat și de alte limbi străvechi, cum ar fi sanscrita, aceasta fiind limba originală a cărților sacre hinduse, moment care a însemnat deschiderea lui către învățătura esoterică și alchimie. „Puterea sufletului” și, mai ales, celebra și controversata „Carte roșie”, publicată la editura TREI în 2011, reprezintă sursele cele mai importante ale gândirii lui Jung:

„Anii în care m-am ocupat de imaginile interioare au constituit perioada cea mai importantă a vieții mele, în decursul căreia s-au decis toate lucrurile esențiale. Atunci a început totul, iar amănuntele care au urmat sunt doar niște completări și lămuriri. Întreagă mea activitate ulterioară a constat în a elabora ceea ce țâșnise în acei ani din inconștient și mai întâi mă inundase, mă copleșise. A fost materia primordială pentru opera unei vieți„, a declarat psihanalistul în 1957.

Carl era un copil destul de singuratic, căruia nu-i plăcea concurența și nu prea avea grijă să meargă la școală, în schimb, trebuind să sufere gelozia colegilor săi. De atunci, a început să folosească boala ca scuză pentru a părăsi sau a nu participa la cursuri, studiind mult acasă, în compania părinților.

La început, a vrut să studieze arheologia, dar apoi a decis să studieze medicina la Universitatea din Basel. Aici este puternic marcat de influența neurologului Kraft-Ebing și toată munca pe care o face pentru el îl determină pe Jung să se specializeze în psihiatrie. După ce a obținut diploma de licență, a început să lucreze ca medic-șef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli. Este cu precădere interesat de psihoterapia clinică și, concomitent, de cercetarea experimentală și teoretică.

Începând cu 1907, colaborează intens cu Sigmund Freud, acesta având o influență decisivă asupra lui Jung. Este atras în special de cercetările acestuia legate de isterie și de vise. Însă ruptura de Freud , pe care îl admirase cu cerbicie și sub „mantaua” căruia și-a construit propria teorie a arhetipurilor, este marcată de apariția lucrării Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearcă o lărgire a orizontului de interpretare freudian și ajunge să critice metoda acestuia, ceea ce îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitică axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentală a omului și pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experiența clinică.

Iată câteva teme importante de reflecție pe care vi le sugerez:

Ne-am născut într-un anumit moment, într-un loc anume, și, precum un vin care se învecheste, avem calitățile anului și anotimpului când ne-am născut. Astrologia nu pretinde mai mult decât atât.

Totul depinde de modul cum noi ne uităm la lucruri și nu cum sunt ele de fapt.

Întâlnirea dintre doi oameni este precum contactul dintre două substanţe chimice: dacă există o reacţie, amândoi suferă o transformare.

Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să îl considerăm prost.

Simţurile ne spun că un lucru este. Gândirea ne spune ce este acel lucru care este. Sentimentul ne spune ce este acel lucru pentru noi.

Suntem înclinaţi să dăm vina pe circumstanţe exterioare, dar nimic n-ar putea exploda în noi, dacă nu s-ar fi aflat deja în noi.

Cele mai mari şi mai importante probleme ale vieţii sunt, toate, esenţialmente fără soluţie. Nu vor putea fi niciodată rezolvate, ci doar depăşite.

Dorim ca viaţa noastră să fie simplă, sigură şi liniştită şi de aceea problemele sunt tabu. Vrem certitudini şi nu îndoieli, vrem rezultate şi nu experienţe, fără să ne dăm seama însă că numai din îndoieli se pot naşte certitudini şi numai din experienţe – rezultate.

Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care vei privi în inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se trezeşte.

Tot ceea ce ne irită la alţii ne poate face să ne înţelegem pe noi înşine.

Mândria ne face să ne amăgim întotdeauna. Dar adânc înăuntrul nostru, dincolo de suprafaţa conştiinţei obişnuite, o voce mică şi liniştită ne spune „Ceva e în neregulă”.

Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de vedere psihologic asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor, decât viaţa netrăită a părinţilor.

Dacă vrem să schimbăm ceva la un copil, trebuie ca mai întâi să examinăm acel lucru şi să vedem dacă nu cumva e ceva pe care am putea mai bine să-l schimbăm în noi înşine.

Ne amintim cu apreciere de străluciţii noştri profesori, însă cu gratitudine de acei profesori care au atins simţămintele noastre umane. Lucrurile ce trebuiesc a fi învăţate sunt în mod necesar o materie brută, însă căldura este elementul vital pentru creşterea plantelor şi a sufletelor copiilor.

După cât ne putem da seama, singurul scop al existenţei umane este să aprindă o lumină în întunecimea fiinţei.

Omul are nevoie de dificultăţi; ele sunt necesare pentru sănătate.

Și despre iubire:

„Iubirea nu constă în a te uita unul la altul, ci în a privi împreună în aceeași direcție.”

„Iubirea este o stare în care ego-ul încetează să existe.”

„Iubirea este un proces firesc de individuare. În această privință, oamenii trebuie să învețe să se iubească pe ei înșiși înainte de a putea iubi pe altcineva.”

„Iubirea este un act de credință, și oricare dintre noi suntem mai buni oameni în măsura în care avem încredere în iubire.”

„Iubirea este unul dintre cei mai mari transformatori și energizatori ai sufletului. Este o forță care ne poate ajuta să ne depășim limitele personale și să evoluăm.”

„Iubirea este o experiență interioară, profundă și personală. Ea nu poate fi impusă sau controlată, ci trebuie să fie explorată și înțeleasă.”

„Iubirea autentică nu vine cu atașamente egoiste, ci cu dorința de a oferi și de a contribui la fericirea celuilalt.”

„Iubirea nu se află în altcineva, ci în noi înșine, și, dacă putem să ne vedem în oglindă și să ne iubim, atunci vom putea iubi și pe ceilalți în mod autentic.”

„Iubirea este o căutare a sineleui în celălalt.”

„Prin iubire, ne aducem aminte cine suntem cu adevărat și ne conectăm la esența noastră cea mai profundă.”

***

 OMUL POATE DEVENI OM NUMAI PRIN EDUCAȚIE

„Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea.”

Nelson Mandela

Am înțeles că educația este asemenea unui labirint inițiatic, în care profesorul este deopotrivă mentor și ghid spiritual, pentru că nu cultivăm doar mintea, ci și trupul și, mai ale, spiritul, cel care ne apropie de transcendent.

Omul poate deveni om numai prin educaţie. El nu e nimic decât ceea ce face educaţia din el.  

Immanuel Kant

În ziua de azi, toată lumea „învață” pe toată lumea, adică fiecare se simte dator, atunci când i se aruncă o simplă întrebare, să construiască un imperiu de răspunsuri, scenarii sau proiecte, care de care mai sofisticate și mai pretins înțelepte.

Dar: unii te învață cum să crești, cum să-ți desfaci aripile astfel încât să nu te încurci în ele când pășești cu toată viteza înainte, te inițiază în a fi kalokagathos – cum le spuneau vechii greci celor care trebuiau să ajungă „buni și frumoși”, te încurajează să-ți vezi nu doar calitățile, care pot fi trecătoare, cât mai ales limitele, care ar trebui să te împingă să mergi înainte.

Și, pe de altă parte, sunt cei care te instruiesc să mergi înainte cu toate forțele, văzându-te pe buza prăpastiei, convinși că nu a lor va fi vina când îți vei frânge gâtul, cei care te fac să ai curaj în rău, erezie și imoralitate, dependenți de lucruri care pot dispărea de la o zi la alta.

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi.

Samuel Smiles

Omul este un zoon politikon, un animal social pe care instinctele îl țin atașat de turmă, iar rațiunea de propria ființă. Orice alegere este o probă de maturitate care presupune, în primul rând, un echilibru al ființei. Tormentarea, drama, nu fac decât să zădărnicească și mai mult capacitatea de a cântări lucrurile cu luciditate, de a privi dincolo de satisfacțiile prezentului, pe care chiar minutul următor le poate dărâma ca pe un castel de nisip.

Trupul este trecător, iar un dascăl bun îți va aduce aminte în primul rând că fericirea nu e legată de carnea pe care o vei da viermilor întru hrană veșnică, ci de spiritul care transcede limitele mundanului.

Un dascăl bun îți va spune că între oameni trebuie să existe predestinare ca să poată exista o simbioză perfectă, iar mărturia ei ar trebui să devină un jurnal pe care să-l scrii cu spiritul și cu sufletul, în grădina veșnic verde a unei mânăstiri aflate în poarta Raiului.

Tot ceea ce n-avem de la naştere şi de care avem nevoie când suntem mari, ne este dat prin educaţie. Această educaţie ne vine de la natură, de la oameni sau de la lucruri.

Jean Jacques Rousseau

Dragii noștri dascăli, vă sărutăm mâinile cu care ne-ați așternut cărările și iertați-ne dacă atunci, acolo, am fost neatenți, prea îndrăgostiți sau poate doar nepricepuți. Din spatele aparentei „gălăgii” din clasă vă urmăream cu ochii minții și vorbele voastre ridicau trepte în mintea noastră, spre cer…

„Scopul educaţiei ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acţioneze şi să gândească independent şi care, în acelaşi timp, să vadă în slujirea comunităţii realizarea supremă a vieţii lor.”

Albert Einstein

***

 DESPRE IUBIRE

Câte capete, atâtea păreri, și deci atâtea iubiri. Nu există doi oameni care să iubească la fel sau să simtă la fel. Mitul cu ”noi simțim la fel”, pus și pe melodie, rămâne ficțiune. De ce să nu credem că tocmai acesta este lucrul care ne diferențiază? Inclusiv de cei pe care îi iubim, pentru că a răspunde cu aceeași monedă este, cel puțin câteodată, periculos. Nu ne putem transpune în sufletul cuiva, așa cum nu putem de bună voie călători pe Marte. Întotdeauna, între întrebare (”Mă (mai) iubești?) și răspuns (da/nu/nu știu/tăcere/grimasă) e aceeași distanță, vezi mai sus. Replicile ”până la Soare/Lună și înapoi” au rămas în arsenalul de afecțiune pe care doar mamele îl pot exprima, între oamenii maturi fiind cel puțin iluzoriu, dacă nu chiar derizoriu.

De ce iubesc oamenii?

Pentru că e în natura lor, sălbatică sau divină, depinde de Darwin sau de teoriile teologice, iubirea fiind instinctul ”ce se-abate și la paseri de vreo două ori pe an”, spune și Eminescu. Iar Freud adaugă instinctului erotic și pe cel Thanatic, așezându-le la baza comportamentului uman. Adică ”te iubesc de mor”, expresia sublimă a instinctualității vii, autentice. Sănătate curată, s-ar putea spune, atitudine de om întreg la minte. Pentru o perioadă, e adevărat, care depinde de atât de mulți factori, despre care putem discuta altă dată, dacă vreți.

Pentru că sunt atrași de anumiți indivizi, datorită afinităților explicite sau implicite pe care le simt în apropierea lor. Având aceleași preocupări, frecventând același mediu, același loc de muncă, același tramvai, aceeași bancă din parc, oamenii se îndrăgostesc, iar dragostea aceasta născută poate duce la compatibilitate emoțională, afectivă, sexuală sau intelectuală, despre care s-ar putea spune că e cea mai profitabilă. Cu un om inteligent nu te poți certa, nu?, pentru că el are o înțelegere superioară a vieții, provenită dintr-o experiență culturală și spirituală (foarte) vastă. Un om citit simte în spatele oricărui gest motivația lui conștientă sau inconștientă și știe să discearnă intenția malefică de cea pripită, pardonabilă prin gestul firesc de a cere iertare. Filiațiile spirituale devin, pentru oamenii înzestrați cu rațiune, conștiință, luciditate și sinceritate (există și așa ceva, chiar dacă proporțiile sunt aleatorii) filiații sentimentale, pentru că ele antrenează vibrațiile superioare ale ființei și sunt explicabile în cauzalitatea lor.

Pentru că există ceva inefabil în oameni, o atracție tradusă prin ”chimie”, care produce acel coup de foudre sau ”dragostea la prima vedere” despre care cel puțin eu n-am mai auzit de multișor. Despre cât de complicată e dragostea de tipul acesta, numai francezii știu. Nu depinde nici de timp, nici de spațiu și nu cunoaște fluctuații. Mitologic, se poate vorbi despre refacerea androginului, iar filozofic despre armonia (coincidența) contrariilor, pentru că sentimentul este acela al cuplării a două jumătăți ce refac unitatea primordială. O privire care se scufundă aproape instantaneu în straturile cele mai profunde și se prinde iremediabil de suflet precum aricii de mare de stânci, o atingere abia simțită, dar capabilă să întoarcă pe dos întreaga construcție anatomică, inflexiunile vocii care pot atinge corzi sensibile, gesturi comune care se pot transforma în electroșocuri, creând inclusiv senzația de déjà vu… Îndrăgostirea se produce spontan și arde etape, transformându-se în pasiune, poate chiar în obsesie, dacă găsește în celălalt un teren propice de manifestare, încurajare și confirmare. Pericolul constă în hiperbolizarea însușirilor partenerului, care capătă proprietăți demiurgice, întemeind lumi în care cel căzut în beția simțurilor se perindă ca prin grădinile Paradisului, trăind deseori senzația că e unica iubire și norocul suprem pe care i-l oferă viața. Ați auzit, desigur, expresiile ”un dar nesperat”, ”sufletul-pereche” sau ”sufletul meu”, ”viața mea” – e drept că ar putea suna cam ca în basme, dar așa se și explică genul acesta de iubire magică. El desfide orice explicație rațională și zădărnicește orice judecată logică. Pericolul? Pe cât de exacerbată este dimensiunea fericirii, pe atât de cumplită este deziluzia, momentul în care oglinda realității nu mai exprimă decât masca searbădă a unui artefact, și acela kitsch. Diferența de la cer (al nouălea, de obicei) la pământ (praf și pulbere) naște depresii, pierderea stimei de sine (cum am putut să iubesc un astfel de om?), negativismul dus până la (auto)izolare, chiar frigiditate sau impotență. Poate că dacă s-ar cunoaște mecanismul ei de montaigne-russe, oamenii ar putea alege să-și asume o scurtă ședere în Paradis, inevitabil urmată de căderea definitivă pe pământ, între muritori. Nici nu știu cum e mai bine.

Pentru că au un orgoliu care poate fi satisfăcut de prezența unui partener care să îi pună într-o lumină benefică, favorabilă, ideală. Cazuri nenumărate, mai ales în marile familii aflate în poziții sociale importante. A avea alături o persoană strălucitoare din cât mai multe puncte de vedere (să nu exagerăm totuși, am putea părea neverosimili) înseamnă o renovare a propriei imagini, care se contaminează de energia celuilalt. Știu, vă gândiți la Pretty woman, și eu la fel:). Dragostea se naște din admirație, iar sentimentul acesta aduce confort și sănătate psihică, dar va păstra mereu o umbră de inegalitate care în timp poate deveni sursa unei frustrări, sau chiar a unui complex de inferioritate. E foarte greu să cobori, e mai ușor să te înalți și, în același timp, să păstrezi aceeași recunoaștere a avantajului pe care celălalt îl are asupra ta. Ține de o anumită rectiliniaritate morală și de statornicie, de echilibru interior, decență și simț al proporțiilor. Da, decalajul ar putea fi depășit, toți oamenii au ambiții mari, dar puțini știu să privească spre locul din care au plecat și să fie recunoscători celor care i-au sprijinit în ascensiune, poate cu un preț usturător. Homo mensura, adică omul e măsura tuturor lucrurilor. Pericolul, în cazul acesta, este căderea în vanitate, iar prețul trufiei poate răscumpăra prețul investiției. Soluția? Tot la seminția latină: es modus in rebus, adică există o limită în toate.

Și poate că mai sunt și alte motive, care mie îmi scapă. Cert este că e minunat să îndrăgostești de un om în toată complexitatea lui, în toate nuanțele și în chiar în nonculorile lui, dar totul cum grano salis, fără a cădea în capcana idealizării sau a subjugării totale. Ar trebui să avem cu toții conștiința unei limite, chiar de la început.

De ce iubim, când știm că totul, inclusiv viața noastră se sfârșește, pentru că tot ceea ce se naște are o soartă efemeră, ați putea să mă întrebați, și vă dau dreptate. Pentru că existența noastră e o perpetuă călătorie spre frumusețe, care începe din marginea simțurilor, înaintează prin minte, stârnind vibrațiile latente ale subconștientului și atinge centrul, acea uriașă anima, sediu al trăirilor care dau sens vieții.

Dar aceeași cale întoarsă o poate face iubirea în momentul în care ea fie se transformă în prietenie, amiciție, se banalizează, epuizându-și substanța odată cu trecerea implacabilă a timpului, sau este distrusă de către hazard, și de ce nu, în multe cazuri, distrusă cu bună știință de oameni. Uneori din ignoranță, din frică, din incapacitatea de a iubi, din sentimentul prea-târziului sau al ridicolului, sau din alte inhibiții mai mult sau mai puțin conștientizate. Iubim până când încetăm să iubim, poate suna a loc comun, dar câte aventuri se cuprind în acest interval dintre (re)naștere și moarte (desigur, simbolică). Se spune că Everestul se vede cel mai bine din Groapa Marianelor și invers.

A.T.

***

 DINU PILLAT

Pe 19 noiembrie s-au împlinit 103 ani de la naşterea romancierului şi istoricul literar Dinu Pillat. Strãnepot al lui I.C. Brãtianu, el a venit pe lume şi a crescut într-o familie de artişti, tatãl sãu, Ion Pillat fiind poet, iar mama, Maria Pillat-Brateş, nãscutã Procopie-Dumitrescu – pictoriţã. Şi-a cultivat firea contemplativã în minunatele biblioteci de acasã, înconjurat de tablourile mamei şi ale colegilor ei de generaţie precum: Iser, Tonitza, Pallady, Olga Greceanu, Rodica Maniu, Popeea, Lucia Demetriad Bãlãcescu, Ştefan Popescu, Camil Ressu, Steriadi.

Şi-a conturat personalitatea în contact cu elitele intelectuale ale epocii, care veneau sã-i viziteze pãrinţii, precum Lucian Blaga, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Ştefan Neniţescu, Oscar Walter Cisek, Basil Munteanu, Al. Philippide, Ion Marin Sadoveanu, Alfred Magul Sperber, etc. A pãşit pe calea deschisã de tatãl sãu, urmând Facultatea de Litere. A optat pentru roman şi pentru criticã, mãrturisind viitoarei lui soţii, Cornelia Filipescu, cu care se împrietenise din studenţie, cã era tentat sã priveascã viaţa “prin vitraliul literaturii”. Pânã în 1946, mai precis pânã la vârsta de 25 de ani, publicase deja trei volume: Jurnalul unui adolescent, douã romane, Tinereţe ciudatã şi Moartea cotidianã, şi avea în pregãtire un al treilea, Aşteptând ceasul de apoi. Se bucurase de o bunã receptare a primului roman din partea unor critici ai vremii ca Pompiliu Constantinescu, Traian Chelaru, Ovidiu Constantinescu, Octav Şuluţiu, Nicolae Roşu. Tirajul celei de a doua cãrţi a fost distrus în mare parte de un bombardament, spre sfârşitul celui de al doilea rãzboi mondial, iar ultimul roman a devenit pentru el corp delict în procesul Noica-Pillat, proces intentat intelectualilor indezirabili de cãtre regimul comunist în anii 60.

Dacã nu ar fi trãit cataclismul istoric care a pus la pãmânt valorile unei civilizaţii româneşti sincronice cu Europa interbelicã, poate cã Dinu Pillat şi-ar fi desãvârşit talentul de scriitor şi critic, pe de o parte, iar pe de alta, ar fi excelat într-o carierã universitarã la catedra de istorie a literaturii române moderne, unde începuse sã lucreze ca asistent al lui G. Cãlinescu în 1947. În acelaşi an, îşi dãduse doctoratul sub îndrumarea acestuia, cu douã subiecte: Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat.

Cum însã atât membrii familiilor liberale I. C. Brãtianu şi I. Pillat, cât fruntaşul social-democrat Gh. Ene Filipescu ajunseserã pe lista neagrã a noii dictaturi, Dinu Pillat a fost concediat de la Facultate, mama lui a fost arestatã în 1949 şi apoi trimisã pentru cinci ani în domiciliu forţat, iar rudele sale, Dinu şi Gheorghe Brãtianu, ca şi socrul sãu, au fost întemniţaţi şi au murit în închisoare. S-au putut salva doar cei care reuşiserã sã fugã în exil: Pia, sora lui Dinu Pillat, soţul ei, Mihai Fãrcãşanu, Vintilã Brãtianu, etc.

Astfel, dupã promiţãtorul început de la catedrã, Dinu Pillat s-a vãzut dintr-o datã şomer. Dupã câţiva ani grei, în care a putut asigura traiul familiei mai mult prin vânzarea cãrţilor din biblioteca tatãlui sãu, el a reuşit totuşi, prin intervenţia unui prieten, sã fie angajat pontator la o fabricã de praf de sânge, în vreme ce soţia lui a gãsit un post de secretarã la Şcoala sanitarã din Bucureşti. Intervenţia lui G. Cãlinescu (ajuns între timp directorul unui institut de culturã) de a-l primi pe Dinu Pillat în colectivul cercetãtorilor în teorie literarã şi folclor a schimbat, în chip providenţial, pentru scurtã vreme (1956-1959) traiectoria sumbrã a destinului sãu. Într-un fel asemãnãtor, G. Oprescu a izbutit sã salveze provizoriu o serie de distinşi intelectuali (printre care s-a numãrat şi Cornelia Pillat) şi sã-i aducã la Institutul de Istoria Artei pe care îl conducea pe atunci.

Cu toate acestea, nici Dinu Pillat, nici familia şi nici prietenii sãi n-au încetat însã sã fie urmãriţi de Securitate. În primăvara anului 1959, a fost arestat în lotul Noica-Pillat, fiind condamnat la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru ‘crima de uneltire împotriva ordinii sociale’ şi pentru romanul Aşteptând ceasul de apoi, socotit a fi mistico-legionar. Sub presiunea Occidentului, în 1964, regimul de la noi a acordat o amplã amnistie politicã, în urma cãreia şi Dinu Pillat a fost eliberat din închisoare, iar în toamna aceluiaşi an a fost reîncadrat de George Călinescu la Institut. A renunţat pentru totdeauna la ficţiune, dedicându-se studiilor de istorie literarã şi readucerii în memoria contemporanilor a unor scriitori pe care comunismul îi condamnase la uitare.

În cei 10 ani cât a mai trãit, Dinu Pillat a publicat volumele Mozaic istorico-literar. Secolul XX, 1969, Ion Barbu (Micromonografie),1969, Dostoievski în conştiinţa literarã româneascã, apãrutã postum în 1976; a îngrijit trei ediţii: Ion Barbu – Pagini de proză, 1968, Ion Barbu – Versuri şi proză, Ed. Minerva, 1970, Valeriu Ciobanu – Fiul lunii, 1969; şi a întocmit antologiile: Ion Pillat – Poezii, în 2 vol., 1969, M.Blecher – Întâmplări din irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, 1973; Ionel Teodoreanu – Pagini cu copii şi adolescenţi, 1973; Ştefan Neniţescu – Ani, 1973; O constelaţie a poeziei române moderne, 1974; G. Călinescu în conştiinţa literară a contemporanilor, antologie de texte critice, apãrut postum în 1999.

Reluarea contactelor cu vechii sãi prieteni şi cu colegi de detenţie, felul lui deschis de a-şi exprima opiniile în public şi intransigenţa moralã l-au menţinut în continuare în vizorul Securitãţii, astfel încât, în primăvara anului 1975, în urma unei noi restructurări pe criterii politice, a fost concediat din Institutul condus, pe atunci, de Zoe Dumitrescu Buşulenga. A fost retrogradat şi trimis pe un post de documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Bolnav de cancer, cu metastaze la oasele capului, Dinu Pillat a murit pe 5 decembrie 1975.

Deşi s-a stins, ca şi tatãl sãu la vârsta de 54 de ani, Dinu Pillat a avut parte de o recunoaştere postumã impresionantã. Cãrţile sale de istorie literarã se bucuraserã de un oarecare succes încã din timpul vieţii, fiind apreciate de critici precum Al. Piru, M. Niţescu, Şerban Cioculescu şi Ion Bãlu, însã mai târziu, prin reeditarea operei lui, prin recuperarea din Arhivele CNSAS a romanului Aşteptând ceasul de apoi şi prin publicarea seriei de autor Dinu Pillat în 6 volume, la Editura Humanitas între anii 2010 şi 2015, Dinu Pillat s-a impus nu numai ca un scriitor de talent, ci şi ca un model de verticalitate spiritualã şi de înaltã demnitate umanã.

Sã aprindem cu toţii o lumânare a neuitãrii de ziua lui!

MONICA PILLAT

***

 ERNEST BERNEA

Dar din dar 

Ernest Bernea, o figură marcantă a culturii și gândirii românești din secolul al XX-lea, a fost un filosof, sociolog și etnolog care a lăsat o amprentă profundă în studiul tradițiilor, obiceiurilor și vieții spirituale a poporului român. Un martir al închisorilor comuniste care a îndrăznit să proclame dreptul la valorile tradiționale ale poporului român.

Biografie

Născut în anul 1905, în inima României, Bernea a crescut într-o epocă de mari transformări, fiind martor la schimbările profunde care au modelat țara sa. De tânăr, a fost atras de studiul filozofiei, sociologiei și etnologiei, discipline prin care căuta să înțeleagă mai bine esența și sufletul poporului român. În urma studiilor sale universitare, Bernea a devenit unul dintre discipolii lui Dimitrie Gusti, fondatorul Școlii sociologice de la București. Sub îndrumarea lui Gusti, Bernea a început să exploreze adâncimile vieții rurale românești, participând la numeroase cercetări de teren care aveau să-i modeleze întreaga carieră. Adept al metodelor de cercetare interdisciplinară, Ernest Bernea s-a dedicat studiului profund al culturii tradiționale românești. A investigat obiceiurile, credințele și structurile sociale ale satului românesc, căutând să dezvăluie legăturile subtile dintre om și natură, tradiție și spiritualitate.

Prin lucrările sale, precum „Etnografia română” și „Cadrele etnografice ale satului românesc”, Bernea a oferit o viziune profundă asupra modului de viață tradițional românesc. Scrierile sale reflectă o înțelegere aprofundată și o apreciere sinceră pentru valorile și obiceiurile românești, subliniind importanța păstrării și înțelegerii acestora în contextul modernizării și urbanizării. În ultimii ani ai vieții sale, Ernest Bernea a continuat să fie un mentor și o sursă de inspirație pentru tinerii cercetători, rămânând dedicat până la sfârșit studiului culturii românești. Moartea sa, survenită în 1990, a marcat sfârșitul unei epoci, dar moștenirea sa continuă să inspire și să educe.

„Îndemn la Simplitate” este o lucrare care explorează profund valorile tradiționale și importanța menținerii unui stil de viață simplu și autentic într-o lume tot mai complexă și materialistă. Această carte reflectă viziunea filosofică și etnologică a filosofului, fiind o carte absolut necesară tinerei generații, prea mult tentată de acele delicii trecătoare ale civilizației moderne. „Îndemn la Simplitate” nu este doar o critică a modernității, ci și o călătorie filosofică în inima culturii și a spiritualității românești. Bernea își folosește profunda cunoaștere etnologică pentru a arăta cum tradițiile și simpla viață rurală românească pot oferi lecții valoroase pentru contemporani.

Viața nu face zgomot. Trece atât de ușor, încât dacă nu ești atent, îți scapă printre degete.

Cine dă, nu trebuie să-și amintească, iar cine primește nu trebuie să uite.

Să fii atent la șoaptele vieții, nu la zgomotele ei.

Fiecare vede în ceilalți ceea ce are în inima sa: dragoste sau ură.

Dacă fiecare ar acționa fără gândul recompensei, pământul ar fi un rai.

Patru lucruri pe care le avem mai mult decât credem: defecte, datorii, ani și dușmani. (proverb persan)

Netoții caută răzbunarea. Inteligenții lasă destinul să trimită nota de plată.

Sunt trei categorii de oameni pe care nu trebuie să-i uiți niciodată: pe cei care te ajută în momentele dificile, pe cei care te părăsesc în momentele dificile și pe cei care te pun în momente dificile.

Matematica îți poate salva viața dacă eviți trei accidente geometrice: cercurile vicioase, triunghiurile amoroase și capetele pătrate.

Nu regreta nimic din viață, cu excepția a ce nu ai făcut.

Arta de a trăi frumos: cuvântul ”ceartă” să-l transformăm în ”ce artă”!

Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la viață este că mai am multe de învățat …

Probleme, neajunsuri sau oameni care nu se plac vor fi tot timpul, dar contează să nu le dăm mai multă importanță decât este necesar.

În viață este necesară și vremea rea. Numai așa vezi cine este dispus să împartă umbrela cu tine.

Unii citesc și adorm, alții citesc și se trezesc…

Prietenia și iubirea se simt, nu trebuie demonstrate.

„Întâi dragostea. Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti. Sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenuncherilor.

Omule bun, pune în cugetul şi fapta ta, întâi dragostea! Întâi dragostea.

Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea-mângâiere, îndemn şi creaţie.

Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul.”

***

 VIAȚA LUI ALFRED NOBEL

Alfred Nobel s-a născut în Stockholm, pe 21 octombrie 1833. Tatăl său, inginerul şi inventatorul Immanuel Nobel, a proiectat poduri şi clădiri în oraşul său şi a experimentat cu diverse tehnici de explozie a rocilor. Mama sa, Andriette Ahlsel, făcea parte dintr-o familie bogată. Din cauza accidentelor de la locul de muncă, cauzate de pierderea unor barje, Immanuel Nobel şi-a părăsit oraşul şi familia pentru o nouă carieră în Finlanda şi în Rusia.

Pentru a-şi întreţine familia, Andriette Nobel a deschis o băcănie care i-a adus un venit modest. În aceeaşi perioadă, Immanuel Nobel avea parte de succes cu noua sa fabrică din St. Petersburg. Atelierul său de mecanică a aprovizionat armata rusă cu echipament, iar Immanuel Nobel i-a convins pe ţar şi pe generalii săi să folosească mine acvatice pentru a bloca navele inamice în cazul unui atac asupra oraşului.

Minele acvatice proiectate de Immanuel Nobel erau dispozitive simple şi constau în butoiaşe de lemn umplute cu praf de puşcă. Minele acvatice au fost aşezate în Golful Finlandei, sub apă, şi au demoralizat forţele navale britanice care aveau ca scop asediul oraşului St. Petersburg, în timpul Războiului din Crimeea, din anii 1853-1856. Immanuel Nobel a fost un pionier în domeniul fabricării armelor şi în domeniul proiectării motoarelor cu aburi. După ce a avut succes cu afacerile sale, Immanuel Nobel şi-a adus familia la St. Petersburg. În Rusia, fiii săi au avut parte de o educaţie aleasă, cu profesori particulari; aceştia învăţau ştiinţele naturale, limbi străine şi literatură. La vârsta de 17 ani Alfred Nobel vorbea fluent suedeză, rusă, franceză, engleză şi germană. Interesele sale constau în literatura engleză, poezie, chimie şi fizică. Immanuel Nobel îşi considera fiul introvertit şi nu privea cu ochi buni interesele lui Alfred pentru poezie, deoarece dorea ca fiii săi să devină ingineri.

Astfel, Immanuel Nobel şi-a trimis fiul în străinătate pentru a aprofunda ingineria chimică. Timp de 2 ani, Alfred Nobel a vizitat Suedia, Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. A lucrat cu profesorul şi faimosul chimist T.J. Pelouze, în laboratorul acestuia din Paris, oraşul preferat al lui Alfred Nobel. Acolo l-a întâlnit pe Scanio Sobrero, un tânăr chimist italian, care inventase nitroglicerina în urmă cu 3 ani. Nitroglicerina era produsă prin amestecul glicerinei cu acid nitric şi acid sulfuric şi era considerată a fi prea periculoasă pentru a avea un scop practic. Deşi puterea sa de explozie o depăşea cu mult pe cea a prafului de puşcă, lichidul exploda într-un mod imprevizibil, dacă era supus la căldură şi presiune. Alfred Nobel a devenit interesat de nitroglicerină şi de găsirea unui uz practic pentru aceasta. A căutat atât soluţii la problemele de siguranţă cu privire la folosirea nitroglicerinei, cât şi domenii în care ar putea fi utilizată. Nobel l-a vizitat în Statele Unite ale Americii pe americanul de origine suedeză John Ericsson, inginer cunoscut pentru dezvoltarea elicelor pentru vase. În 1852, Nobel a primit propunerea de a se întoarce la St. Petersburg şi de a ajuta afacerea familiei, care se dezvolta datorită comenzilor trimise de armata rusă. Împreuna cu tatăl său a experimentat cu nitroglicerină pentru a crea un exploziv util din punct de vede tehnic şi comercial. După ce s-a terminat războiul, afacerea familiei a falimentat; Immanuel Nobel şi doi dintre fii săi, Alfred şi Nobel, s-au întors în Stockholm, iar ceilalţi doi fii ai săi, Robert şi Ludvig, au rămas în St. Petersburg. Depăşind anumite dificultăţi, aceştia au reuşit să salveze afacerea familiei, pentru că, ulterior, să se implice în industria petrolului, în sudul Imperiului Rusesc; au avut parte de succes şi au ajuns printre cei mai bogaţi oameni din acea perioadă.

După întoarcerea în Suedia, în 1863, munca lui Alfred Nobel a constat în dezvoltarea nitroglicerinei ca explozibil. După o serie de explozii, în care au murit mai multe persoane, printre care şi unul din fraţii săi, autorităţile au interzis experimentele pe bază de nitroglicerină în Stockholm. Drept urmare, Alfred Nobel şi-a efectuat experimentele pe un vas de pe Lacul Malaren. Mai mult, acesta nu s-a demoralizat şi a început iarăşi producţia de nitroglicerină. Pentru a manevra în siguranţă nitroglicerină, Nobel a încercat să o amestece cu mai mulţi aditivi. Astfel, a descoperit că amestecarea nitroglicerinei cu un diatomit va transforma lichidul într-o pastă care ar putea fi modelată astfel încât să încapă în gaura unei roci. De asemenea, pentru a declanşa explozia, Nobel a inventat şi un dispozitiv de detonare, care funcţiona pe baza unei siguranţe. În 1867 acesta a patentat explozibilul sub numele de dinamită. Invenţiile lui Nobel au fost realizate în aceeaşi perioadă cu utilizarea burghiului diamantat şi a ciocanului pneumatic. Toate aceste invenţii au dus la ieftinirea proceselor de explozie de rocilor, de creare a tunelelor sau de construire a canalelor.

Cererea pentru dinamită şi detonatoare a crescut rapid, iar Alfred Nobel s-a dovedit a fi un antreprenor şi un om de afaceri de succes. Din 1985, fabrica sa din Krummel, Germania, exporta combustibili pe bază de nitroglicerină în alte ţări din Europa, America şi Australia. De-a lungul anilor, a creat fabrici şi laboratoare în 90 de locuri diferite, din peste 20 de tari. Deşi a trăit în Paris cea mai lungă parte a vieţii, Nobel a călătorit mereu. Scriitorul Victor Hugo l-a numit ,,cel mai bogat vagabond al Europei". Atunci când nu se ocupa de afacerile sale şi când nu călătoarea, Nobel muncea intens în laboratoarele sale din Suedia, Germania, Scoţia, Franţa şi Italia. S-a concentrat pe dezvoltarea tehnologiei de explozibili, dar şi pe invenţii chimice, precum cauciucul sintetic, pielea sintetică şi mătasea artificială. La moartea sa, în 1896, Nobel deţinea 355 de patente.

Din cauza muncii intensive şi a călătoriilor, Nobel nu a avut timp pentru viaţa sa personală. La 43 de ani, acesta se considera bătrân; publicând într-un ziar următorul anunţ: ,,Domn în vârsta, bogat, cu educaţie aleasă, caut secretară, vorbitoare de limbi străine, pentru a administra o gospodărie".

Cea mai calificată ofertă a venit din partea contesei austriece Bertha Kinsky. După ce a muncit o perioadă scurtă pentru Nobel, aceasta a decis să se întoarcă în Austria pentru a se căsători cu contele Arthur von Suttner. Deşi relaţia lor de muncă a luat sfârşit, Nobel şi contesa au rămas prieteni şi au comunicat prin scrisori, timp de mai multe decenii. Bertha von Suttner a devenit un critic militant împotriva cursei înarmării. Aceasta a scris o carte cunoscută, "Renunţaţi la arme", şi a devenit un simbol pentru mişcarea pacifistă. Munca ei l-a influenţat pe Alfed Nobel, deoarece, în testamentul său, acesta a dorit să se ofere un premiu anual pentru persoane sau organizaţii care promovează pacea. După mai mulţi ani de la moartea sa, Parlamentul Norvegian a decis să îi ofere Premiul Nobel pentru pace Berthei von Suttner.

Măreţia lui Alfred Nobel consta în faptul că a reuşit să combine cunoştinţele de om de ştiinţă şi inventator cu dinamismul vizionar al unui afacerist. Nobel era preocupat de problemele sociale şi chiar avea opinii radicale în acest domeniu. De asemenea, era interesat de literatură, reuşind să scrie atât poezie, cât şi opere dramatice. Premiul Nobel reprezintă o împlinire şi o extensie a intereselor sale.

Multe din companiile create de Nobel s-au transformat în întreprinderi industriale importante pentru economia mondială: Imperial Chemical Industries din Marea Britanie, Societatea Centrală a Dinamitei din Franţa, Dyno Industries din Norvegia. Spre sfârşitul vieţii, Nobel a achiziţionat compania AB Bofors din Karlskoga şi s-a mutat în reşedinţa Björkborn. A murit în Italia, la San Remo, în 1896, lăsând ordin, prin testament, ca averea sa să fie folosită pentru oferirea de premii în fizică, chimie, medicină, literatură şi pace. Executorii testamentului său au fost doi ingineri tineri, Ragnar Sohlman şi Rudolf Lilljequist. Cei doi au pus bazele fundaţiei Nobel sub forma unei organizaţii care să preia bunurile materiale lăsate de Nobel şi să coordoneze munca instituţiilor care se ocupau cu oferirea premiilor. Testamentul lui Alfred Nobel a fost contestat de rude şi de autorităţi în mai multe ţări.

 Scris de: Nils Ringertz