***

 14 Ianuarie 

SFANTUL CUVIOS SAVA, ARHIEPISCOPUL SERBIEI SI CTITORUL MANASTIRII HILANDAR

Sfântul Sava s-a născut în anul 1169 după Hristos, şi a fost fiul lui Ştefan Nemania, Marele Jupan al Sârbilor. Încă de tânăr, Sava a dorit fierbinte viaţa duhovnicească şi pentru ea a scăpat la Sfântul Munte Athos; acolo a fost tuns monah şi a trăit într-o nevoinţă zeloasă.

Ştefan Nemania a urmat exemplul fiului său şi a venit şi el în Sfântul Munte, unde s-a călugărit şi a murit sub numele de Simeon, monahul. Sfântul Sava a obţinut autocefalia Bisericii Sârbe de la patriarh şi împărat [al Bizanţului] şi a devenit întâiul Arhiepiscop al Sârbilor. Împreună cu tatăl său a zidit Mânăstirea Hilandar şi mai apoi multe alte mânăstiri, biserici şi şcoli în toate pământurile sârbeşti. De două ori a mers în pelerinaj la Locurile Sfinte. El i-a împăcat pe doi dintre fraţii lui după trup care se înstrăinaseră din cauza luptei pentru putere. A instaurat pacea între sârbi şi vecinii lor. Întemeind Biserica Sârbă, el a întemeiat prin aceasta cultura şi statul sârb. El a adus un duh de pace între toate popoarele din Balcani şi a lucrat în folosul tuturor, pentru aceasta a fost iubit şi respectat în toate aceste popoare.

Poporului sârb el i-a dăruit un suflet creştinesc, care nu a pierit, în pofida prăbuşirii statului sârb. Sava a murit în oraşul Târnovo din Bulgaria, în timpul domniei împăratului Asan, îmbolnăvindu-se după Slujba Sfintei Liturghii din Ziua Botezului Domnului, a anului 1236. Regele Vladislav a mutat cinstitul său trup la Mânăstirea Mileşevo. De acolo Sinan Paşa l-a adus la Belgrad şi l-a ars în 27 aprilie 1595.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I ianuarie-iunie, traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 61

***

 14 Ianuarie

SFANTA NINA CEA INTOCMAI CU APOSTOLII

Cunoscută pentru dăruirea întregii vieți pentru a creștina Georgia, Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii a dorit să aducă la cunoștința tuturor Evanghelia, având lucrarea misionară de a converti populația gruzină. Aceasta a învins idolii și a reușit să construiască primele biserici, aducând la credință un întreg popor.

Născută în Capadocia, pe vremea împăratului Maximian, Sfânta Nina a fost lăsată în grija stareței Niofora, într-o mănăstire din apropierea Sfântului Mormânt, după ce tatăl ei a plecat în pustie, iar mama ei a mers să aibă grijă de cei săraci și bolnavi. Întrebându-se ce s-a întâmplat cu cămașa Mântuitorului după Răstignire, maica Niofora i-a spus că aceasta se găsește în Georgia. Așa că Sfânta Nina s-a rugat să ajungă în acel loc, iar într-o noapte i s-a arătat Maica Domnului în vis și a binecuvântat-o, dăruindu-i o cruce din viță-de-vie, cruce pe care tânăra o avea în mâinile ei, atunci când s-a trezit. Cu voia episcopului, a pornit la drum împreună cu 30 de fecioare, dar acestea au fost capturate și decapitate, pentru că nu au vrut să se lepede de Hristos, Sfânta Nina fiind singura care a reușit să se ascundă și chiar să surpe, mai târziu, templul zeului Armazi.

Prima familie convertită a fost cea la care locuia, pentru că, prin rugăciunile Sfintei Nina, Anastia cea stearpă primise vindecare. De atunci minunile au continuat, sfânta având putere să izgonească duhurile rele. Însuși împăratul Mirian a crezut în Dumnezeu, după ce orbise din pricina unei furtuni, iar prin rugăciunea pe care o învățase de la Sfânta Nina și-a recăpătat vederea. Așa au fost aduși atunci episcopi și a început creștinarea poporului și zidirea bisericilor, căci Domnul îi arătase tinerei prin vedenie unde să facă primul locaș sfânt. Închinată Sfinților Apostoli, biserica s-ar afla în apropiere de locul în care ar fi fost înmormântată cămașa Mântuitorului, dimpreună cu femeia care o obținuse, și are în centrul ei trunchiul unui stejar din care izvorăște și astăzi mir vindecător de boli.

Știind că sfârșitul ei pe acest pământ se apropie, Sfânta Nina i-a scris împăratului Mirian pentru a-l anunța și pentru a-i cere să i-l trimită pe Episcopul Ioan și să fie împărtășită cu Sfintele Taine. Trupul ei a rămas, după cum a dorit, în ultima localitate săracă în care propovăduise, în Kaheti. Deși oamenii au încercat să îl mute, acesta nu a putut fi urnit. Crucea din mlădiție de vie a rămas și ea mărturie, fiind așezată în Catedrala Sionului din orașul Tiflida.

*†*

 14 Ianuarie

SFINTII MUCENICI UCISI IN SINAI SI RAIT

Dintre sfinții părinți care se nevoiau de ani îndelungați în Sinai, 38 au pierit uciși de sabie, iar alți doi au mai trăit puțină vreme, până când s-au rugat Domnului să îi primească și pe ei în ceata mucenicilor. Barbarii nu s-au oprit aici, ci au năvălit și în Rait, unde au ucis mai mulți bărbați și preoți, iar la final și-au ucis robii și s-au înjunghiat între ei.

După ani îndelungați de nevoință în pustiu, timp în care au petrecut în post aspru și în rugăciune, cei 40 de mucenici din Sinai au fost uciși cu mare cruzime de către barbari. Sarazinii locuiau și ei în muntele Sinai și, după moartea voievodului, s-au năpustit asupra celor care se asemănau cu îngerii, căci își dăduseră uitării trupurile, pentru a fi neîntrerupt cu inima la Dumnezeu. 38 dintre părinți au murit tăindu-li-se capul cu sabia, după ce au fost înjunghiați, iar alți doi, Isaia și Sava, au rămas în viață încă puțină vreme, până când s-au rugat Domnului să îi primească și pe ei în ceata mucenicilor. De furia barbarilor au scăpat doar câțiva sihaștri din Sinai, căci noaptea muntele a fost cuprins ca de o pară de foc, iar ucigașii s-au speriat și au fugit.

La scurtă vreme, însă, trei sute de sarazini au ajuns în Rait și, după ce au răpit femeile și copiii faraonilor, curmând viața a 47 de bărbați, au năvălit în biserică, omorându-i pe părinții care se închiseseră acolo. Apoi, încercând să treacă marea dimpreună cu robii lor, nu au reușit, întrucât oamenii afundaseră corabia și fugiseră. Așa că barbarii, iuți la mânie, au înjunghiat pe toți robii, iar apoi s-au înjunghiat cu toții, unii pe alții.

***

 

***

 CULTUL PERSONALITĂȚII

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, inspirat din practicile maoiste şi staliniste, este una dintre cele mai cunoscute variante ale ideologiei comuniste naţionaliste.

Ceauşescu a reuşit să întreţină un cult al personalităţii de o inegalabilă amploare în spaţiul european. Au exista trei momente importante care au permis lui Nicolae Ceuşescu acapararea totală a puterii politice şi implicit declanşarea şi ulterior exacerbarea cultului personalităţii:

– Anul 1967, când a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Stat, ceea ce era o abatere de la Statutul P.C.R. – modificat special pentru Ceauşescu – care prevedea separarea funcţiilor de partid şi de stat.

– Anul 1968. Din mărturisirile consemnate de-a lungul anilor (cu precădere după 1989) ale foştilor lideri ai P.C.R. care s-au aflat în apropierea lui Ceauşescu (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu), reiese că evenimentul decisiv pentru instaurarea cultului personalităţii a fost reprezentat de momentul „august 1968”. Discursul public de la Bucureşti în care Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia – eveniment de care nu fusese anunţat decât după producerea lui deşi România era membră a Tratatului , i-au conferit un prestigiu pe plan internaţional.

– Anul 1974 a marcat alegerea sa ca preşedinte al României, cumulând şi funcţiile de secretar general al P.C.R. şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului de Apărare Naţională, deţinând în aceste condiţii toate pârghiile de comandă. Prin politica „paşilor mărunţi” s-a ajuns la situaţia în care Ceauşescu a devenit de neînlocuit. Dezlănţuirea a ceea ce numim astăzi cultul personalităţii lui N. Ceauşescu, realitate pregnantă a timpului, a început în anul 1974, la un an de la alegerea Elenei Ceauşescu ca membră a Comitetului Politic Executiv al partidului. Soţia dictatorului a devenit aşa-numitul cabinet numărul 2, adică al doilea om în conducerea ţării, care răspundea de domenii fundamentale: învăţământul, cultura, dar şi cadrele. Dirijarea pe plan naţional a politicii de cadre de către Elena Ceauşescu, a constat în înlocuirea principiului competenţei, cu amplificarea dosarului de cadre, în care criteriile politico – subiective au adus în planul întâi personaje cu un grad de instruire, cultură şi competenţă – în multe cazuri submediocre. Acumulând tot mai multă putere, soţia „celui mai brav fiu al poporului” a reuşit să se interpună între activiştii de partid de grad înalt şi soţul său. În aceste condiţii s-a creat acest cuplu de putere care şi-a pus amprenta asupra istoriei României sub această formulă.

Apetitul lui Ceauşescu de a se vedea şi auzi proslăvit a crescut simultan şi direct proporţional cu extinderea puterii sale, ajungând la paroxism în anii `80. De remarcat că, acest cult al personalităţii lui N. Ceauşescu nu a apărut pe un teren arid, ci a fost facilitat de activitatea din interiorul partidului, caracterizată de aplicarea unor metode dictatoriale, cazone, ce sfidau cele mai elementare norme ale democraţiei şi ale respectului pentru afirmarea personalităţii umane. O vastă acumulare de putere în mâinile lui N. Ceauşescu a deschis calea către arbitrariu, subiectivism şi excese de natură personală. El a fost descris, pe bună dreptate, ca un „Tiran modern”, într-un documentar TV austriac difuzat la Viena în ianuarie 1986, şi care a dezvăluit, printre altele, ridicola glorificare a lui Ceauşescu şi a soţiei sale, precum şi acuta criză economică, alimentară şi energetică prin care trecea România şi măsurile inumane de austeritate impuse de dictatorul de la Bucureşti.

Mai presus de orice, N. Ceauşescu savura pompa de tip bizantin şi simbolurile puterii, ca sceptrul prezidenţial, introdus la 28 martie 1974, atunci când a devenit primul preşedinte al R.S. România. Alegerea sa în această demnitate l-a determinat să-şi atribuie puteri depline, deciziile sale fiind – de regulă – transpuse în legi şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri. După această dată, cultul personalităţii a devenit tot mai accentuat, ajungând la manifestări delirante, asemănătoare celor din timpul lui I.V. Stalin. Una din cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv întitulat OMAGIU, publicat în anul 1973, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani, în care se scria printre altele: „Privim cu preţuire şi respect la armonia vieţii sale de familie. Ataşăm o semnificaţie etică specială faptului că viaţa sa, alături de cea a tovarăşei sale de viaţă, fostă muncitoare textilistă şi militantă a U.T.C., membră a partidului din vremea ilegalităţii, astăzi Erou al Muncii Socialiste, om de ştiinţă, membră a C.C. al P.C.R., tovarăşa Elena Ceauşescu, oferă imaginea exemplară a destinelor a doi comunişti”.

Către mijlocul anilor `80, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu dezvoltă şi promovează forme fără precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor `70. Împlinirea, în anul 1985, a 20 de ani de la alegerea sa ca secretar general al P.C.R. a declanşat o avalanşă de ode şi imnuri, lucrări de artă plastică etc., menite să bucure nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Ca şi în cazul altor dictatori comunişti, personalitatea conducătorului a depăşit cadrul realităţii, pentru a adopta calităţi mitice; modestul sat natal a devenit loc de pelerinaj şi legendă, iar adjectivele care însoţeau numele „Conducătorului” erau numai la superlativ, biografia fiindu-i mereu rescrisă şi căpătând caracter hagiografic. Formulele cele mai delirante apar la fiecare dată de 26 ianuarie, când ţara întreagă sărbătorea aniversarea „fiului cel mai iubit”, bucuroasă, mândră şi recunoscătoare căci „el este România, noi suntem fiii lui”, după cum scria ziarul „Scânteia” la aniversarea vârstei de 65 de ani, în anul 1983. Cu ocazia acestei date, s-a anunţat că, dovadă a impactului gândirii preşedintelui asupra întregii lumi, stau cele 24 de cărţi scrise, ce au avut parte de 125 de ediţii, însumând un tiraj total de 750.000 de exemplare.

Gama de omagii pentru cuplul Ceauşescu a fost extrem de diversă, debutând cu simple scrisori şi ajungând până la cele mai elaborate şi chiar în unele cazuri sofisticate ca tehnică de realizare, finalizate cu costuri foarte mari, kitch-uri, evident fără nici o valoare artistică. Dintre acestea amintim: manifestaţiile grandioase organizate pe stadioane – cu participarea a zeci de mii de persoane, mesaje de recunoştinţă, tipărirea a numeroase lucrări – poezie, proză –, festivalul naţional „Cântarea României”, imnuri, ode, cântece şi dansuri închinate lor, realizarea de picturi şi sculpturi – unele reprezentându-l alături de marii voievozi, redarea cuplului alături de pionieri, muncitori şi ţărani, albume placate cu metal preţios,machete, etc. În pofida eforturilor aparatului propagandistic al partidului şi al apogeului cultului personalităţii, care după cum am văzut a îmbrăcat o gamă variată de forme şi metode, necunoscute până atunci pe meleagurile româneşti, afirmându-se că ţara traversează o „epocă de aur”, realitatea era cu totul alta.

România lui Ceauşescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de mişcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violările drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură permanentă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul preşedintelui şi familiei sale.

***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

SALVADOR DALI ȘI GALA

Gala Dali sau simplu Gala, o femeie misterioasă, o soţie puternică, o mamă distantă, o femeie de afaceri, o muză. Multiple roluri, o singură femeie, Gala. De-a lungul vieţii, Gala a reuuşit, cu o uşurinţă de invidiat, să atragă privirile lacome ale artiştilor vremii.

Postura care a evidenţiat-o poate cel mai mult sau cel puţin care i-a adus recunoaştere larg răspândită a fost cea de muză a artistului şi omului, Salvador Dali. Gala nu a încetat nici un moment să-şi surprindă soţul

Momentul întâlniri

Anul 1929 va marca întâlnirea dintre Gala şi Salvador Dali şi totodată pătrunderea în universul dalinian a celei mai importante surse de inspiraţie. De acum încolo Dali o va considera pe Gala şi pe sine ca un tot, semnându-şi tablourile Gala/Dali, anulând dualitatea freudaniană dintre masculin şi feminin şi punând capăt căutării sale permanente a andronigiei perfecte, a contopuirii cu celălalt, căci el a realizat-o în Gala/Dali.

Originea Galei

În legătură cu originile Galei, pe numele ei Elena Dimitrievna Diakonova, există diferite variante. Astfel, în diferite biografii, ea se naşte în 1893 la Vieuille, apoi în 1894 la Bona, apoi în 1895 la McGirk sau la Kazan sau la Moscova. Se spune apoi că tatăl ei a ar fi murit şi că ea ar fi fost crescută de un tată adoptiv, un avocat bogat. Bărbatul are grijă de cei patru fraţi:Vadim, Nicolai, Gala şi Lidia. Într-o altă versiune, tatăl bun dispare în Siberia pentru a căuta aur. De asemenea, se aude că Galei nu îi place numele de Diakonova, deoarece la Moscova ar fi fost un nume obişnuit purtat de evrei şi de aceea ea a dat de înţeles că ar proveni dintr-o familie aristocratică rusă;după altă versiune, Elena este fiica unor ţigani chirchizi, a cărei familie a trăit o viaţă tumultoasă în Urali, căutând aur în râuri. Gala susţine că tatăl ei adoptiv a abuzat sexual de ea. Apoi s-ar fi aflat că tatăl adoptiv ar fi fost de fapt tatăl ei bun şi că mama ei, a trăi în concubinaj cu un bărbat, bărbat care era de fapt tatăl copiilor ei. Prin urmare şi tatăl Galei.

La Kazan fiind fată nu are voie să studieze. După alte surse ar fi studiat la Moscova la Universitatea pentru femei. Odată, a povestit că tatăl ei, ţigan chirchiz, îşi adăpa caii cu şampanie când găseau un bulgăre de aur în apele îngheţate ale unui râu Siberian. A fost un copil bolnăvicios, famila ei având destui bani pentru a o trimite la un sanatoriu.

În Elveţia, tratându-se de tuberculoză îl cunoaşte pe Paul Grindel, care mai târziu îşi va lua numele de Paul Eluard şi care va deveni soţul ei. Împreună cei doi vor avea o fată, Cecile, însă relaţia Galei cu fata ei va fi întotdeauna una distantă şi rece.

După război, începe cu Eluard să facă comerţ cu obiecte de artă, obţinând câştiguri importante. Gala dispune de un fin simţ artistic şi de competenţă şi este o excelentă femeie de afaceri. Cu Dali va deveni comerciantă “par excellence”, negociindu-l pe pictor, într-un mod necunoscut până atunci.

Gala şi Dali

Alături de Eluard, Gala se implică în mişcarea suprareaslistă. Pătrunderea în lumea suprarelistă o va apropria şi de mai tânărul artist Salvador Dali care după cinci ani de relaţie, în 1934 îi devine soţ. Luis Romero scria:“Se îndrăgostise de Gala încă dinainte. Înainte de a o vedea. Era îndrăgostit de iubire, îndrăgostit de sine însuşi, şi vrea să se proiecteze în ceva unic, deosebit, covârşitor. Înainte de toate, asta s-a întamplat doar în imaginaţia sa, prinzând contur abia după aceea, devenind viaţă şi realitate permanentă:asta era Gala.”

Toate pseudoiubirile lui Dali prinseră viaţă în Gala. Ea era vie, reală, era Gala cea care reuşise să îl scoată pe artist din singurătatea în care Dali trăise până atunci.

Muza Gala

Gala nu a devenit numai partenera de viaţă a artistului, ci şi muza acestuia. Ea se înalţă, devine salvarea sa, inspiraţia sa, muza care trăieşte şi care îi arată drumul, mergând înaintea lui. Dragostea nedefinită din copilăria lui Dali nu mai este înabuşită, ea a “înviat”, muza a fost în sfârşit eliberată, a luat formă umană şi devine vie în arta sa. Gala este o parte a operei soţului ei, Salvador Dali. Ea îşi doreşte acest lucru. Reuşeşte, în calitate de obiect-model, să participe la elaborarea artei sale. Îi devine prin asta subiect-în lucrările artistice ale lui Dali.

Este reprezentată în lucrări precum “The Madonna of Port Lligat”, “Imperial Monument to the Child-Woman, Gala ”, “Memory of the Child-Woman”, „The Angelus of Gala”, „Gala and "The Angelus" of Millet before the Imminent Arrival of the Conical Anamorphoses”, „William Tell and Gradiva”, „The Old Age of William Tell”, „The Discovery of America by Christopher Columbus”, „The Ecumenical Council”, „Corpus Hypercubus”, „Galatea of the Spheres”, dar nu numai.

Bibliografie

Estrella, Diego, Querida Gala, Las Vidas ocultas de Gala Dali, Espasa Forum, Madrid, 2003

Weyers, Frank, Salvador Dali, Like and Work, Koenemann,f.a.

Klingsohr-Leroy, Cathrin, Surrealism, Editura Tachen, Koln London Los Angeles, Madrid Paris Tokio, 2007

*†*

 MARI IUBIRI:

GEORGE SAND ȘI ALFRED DE MUSSET 

„Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori”, aşa cum spune titlul unei rubrici dintr-o revistă de profil istoric.

Da, pe vremuri nu de mult apuse. Unii dintre noi îşi mai aduc aminte, pentru că ei înşişi au scris sau au primit cândva scrisori; însă cei mai tineri, adaptaţi, cum este şi firesc, vremurilor de azi, nu cunosc sentimentul plăcut pe care îl încerci atunci când îţi aşterni gândurile pe foaia de hârtie şi nici nerăbdarea cu care aştepţi apoi răspunsul la scrisoare, dar mai ales amalgamul de trăiri pe care le simţi atunci când citeşti o scrisoare primită, cu atât mai mult cu cât expeditorul este un suflet drag nouă (părinţi, fraţi, surori) sau este vorba despre o scrisoare de dragoste. Astăzi, în cutia poştală nu mai găsim scrisori – eventual corespondenţă oficială – , ci doar facturi şi multe pliante cu reclame. Acum comunicăm pe reţele de socializare, prin mail-uri sau la telefon.

Pentru că lumea este într-o continuă schimbare, iar nevoia de a comunica rapid şi eficient este o realitate, evoluţia tehnologiei ne vine în ajutor, astfel că nu mai trebuie să pierdem timp preţios mergând la un oficiu poştal pentru a trimite vreo scrisoare, ca mai apoi să aşteptăm să primim răspuns vreo câteva zile (asta atunci când scrisoarea noastră (chiar) ajunge la destinaţie!); putem trimite simplu un email, iar răspunsul să-l primim la scurt timp, în aceeaşi zi. Mi-aduc aminte că pe vremuri învăţam la şcoală câteva reguli necesare redactării unei scrisori; însă acum trebuie să ne însuşim unele reguli de redactare a email-urilor, pentru că se pare că există un fel de cod al bunelor maniere şi în privinţa poştei electronice, mai ales dacă vrem să trimitem un email în interes de afaceri şi să facem o impresie bună.

Vi s-a întâmplat să daţi peste scrisori mai vechi şi, împinşi de curiozitate, să vreţi să le (re)citiţi? Nu-i aşa că, sorbind fiecare cuvând, gândul vostru a pătruns, ca-ntr-o maşină a timpului, în vremuri pe care poate vi le amintiţi cu nostalgie? Scrisorile pot fi adevărate documente cu valoare istorică, pot fi mărturii în timp ale unor evenimente importante dintr-o anumită epocă; iar dacă ne referim la corespondenţa aparţinând unor personalităţi ale culturii sau literaturii universale, descoperirea ei ne transpune în universul intim al acesteia.

Mi-aduc aminte cât de mult mi-am dorit să achiziţionez volumul de corespondenţă Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, apărut în anul 2000 la editura Polirom; ajunsă acasă, cu un amestec de curiozitate şi sfială am citit primele pagini, simţindu-mă oarecum ca o intrusă care se strecura printre emoţiile, sentimentele, trăirile cele mai ascunse ale celor doi protagonişti, a căror tragică poveste de dragoste este bine cunoscută de cititorul român.

Îndreptându-ne atenţia către alte culturi şi meleaguri, descoperim destule exemple de scrisori în paginile cărora sunt zugrăvite poveşti de dragoste celebre, iar ca să dau doar câteva exemplificări în acest sens, aş menţiona corespondenţa dintre George Sand şi Alfred de Musset, Napoleon Bonaparte şi Josephine de Beauharnais, Richard Burton şi Elizabeth Taylor, Voltaire şi Olympe Dunover, lordul Byron şi contesa Teresa Guicciol, Mozart şi Constanze, Emil Cioran şi Friedgard Thoma, Zelda şi Scott Fitzgerald sau Lev Tolstoi şi Valeria Arsenev, iar lista ar putea continua.

Reprezentanta rebelă a romantismului francez, George Sand ( 1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), pe numele său adevărat Amantine-Aurore-Lucile-Dupin, baroana Dudevant, este cunoscută atât pentru opera sa literară, cât şi pentru poveştile amoroase pe care le-a avut cu diverse nume ale culturii acelei epoci, cele mai sonore fiind Chopin şi Alfred de Musset. Reputaţia adusă de viaţa sa sentimentală destul de tumultuoasă, nonconformismul afişat de vestimentaţia bărbătească pe care o adopta, cât şi lupta ei pentru feminism, pentru drepturile şi libertăţile femeii şi pentru recunoaşterea femeii într-o lume a bărbaţilor, erau în totală contradicţie cu canoanele societăţii conservatoare care domina Europa acelor timpuri. Toată revolta pe care o simţea la adresa imaginii femeii impuse de societate a culminat cu adoptarea pseudonimului literar George Sand începând cu 1830, o dată cu publicarea primului său roman – Indiana.

Astfel a dat uitării numele primit la botez, dar şi numele tatălui său (Maurice François Élisabeth Dupin de Francueil), care a fost colonel în armata lui Napoleon Bonaparte şi care era descendent direct al marii nobilimi polone, fiind stră-stră-nepotul lui Frederic Augustus de Saxonia, regele Poloniei, cunoscut şi sub numele de Augustus al II-lea cel Puternic. Se pare că şi din partea bunicii sale – Marie-Aurore de Saxe – cea care a crescut-o de la vârsta de patru ani, avea o descendenţă directă din vechea şi conservatoarea nobilime franceză, cunoscută în epocă sub numele de „nobilimea de robă”. Ideea alegerii pseudonimului i-a venit ca urmare a relaţiei amoroase cu romancierul şi scriitorul dramatic Jules Sandeau, împreună cu care scrie romanul Rose et Blanche, ou la comedienne et la religieuse, semnat J. Sand.

În primăvara anului 1833, George Sand îl cunoaşte la Paris pe tânărul scriitor Alfred de Musset (11 decembrie 1810 – 2 mai 1857), reprezentant de seamă al romantismului francez şi autorul binecunoscutului roman autobiografic Confesiunea unui copil al secolului. Amândoi tineri, celebri, unul apreciat pentru ţinuta elegantă şi manierată cu care se afişa în societatea conservatoare a acelor vremuri, iar celălalt ieşind ostentativ din tiparele impuse de morala burgheză. Dineul organizat de directorul publicaţiei Revue des deux mondes a fost prilejul perfect pentru ca tânărul cuceritor să o observe pe Sand, să o considere o femeie de o frumuseţe aparte şi să se îndrăgostească iremediabil de aceasta. Din partea ei, sentimentele de prietenie s-au transformat destul de curând în sentimente mai profunde, mărturisite întâi într-o scrisoare adresată lui Sainte-Beuve, prietenul şi confidentul său:

 „Sunt fericită, foarte fericită, prietene. Mă simt legată de el pe fiecare zi tot mai mult.”

Pentru Musset, George Sand a devenit o adevărată muză, inspirându-l în crearea ciclului de patru poeme intitulat Nopţile (Noapte de mai, Noapte de decembrie, Noapte de august, Noapte de octombrie). Sentimentele puternice de iubire pe care le împărtăşeau, atinse de viermele geloziei, îi făceau să se adore şi să-şi arunce cuvinte grele deopotrivă. Zbuciumul sufletesc trăit de Musset în această relaţie, cât şi amănuntele intime sunt dezvăluite chiar în Confesiunea unui copil al secolului, detaliu observat şi de Sand, care a fost foarte impresionată citind acest roman.

Iată ce mărturisea Musset în Confesiunea sa: „După ce o insultam, îi cădeam în genunchi. De îndată ce nu o mai acuzam îi ceream iertare, de îndată ce nu o mai batjocoream, plângeam implorând-o să uite ce spusesem. Apoi un delir neînchipuit punea stăpânire pe mine, mă arătam în culmea fericirii, transportat de bucurie, aproape îmi pierdeam minţile, nu ştiam ce să spun, ce să fac, ce să inventez pentru a şterge răul ce-l făcusem. O luam în braţe şi o puneam să-mi repete de o sută, de o mie de ori că mă iubea şi mă ierta…

Această stare sufletească dura nopţi întegi, în care timp nu încetam de a vorbi, de a plânge, de a mă rostogoli la picioarele ei, de a fi îndrăgostit peste măsură.”

Povestea lor sentimentală a fost un şir de despărţiri şi regăsiri pe care le pot cuprinde numai o dragoste nebună şi numeroase scrisori. Însă în corespondenţa lor puteau fi regăsite şi vorbe dulci, pline de dor, pe care doar îndrăgostiţii şi le pot spune; stă mărturie în acest sens o scrisoare trimisă de Musset lui George Sand, scrisă într-una din perioadele de ruptură a relaţiei lor: „Niciodată un om n-a iubit cum te iubesc eu, sunt pierdut, vezi tu, sunt copleşit, inundat de dragoste. Nu ştiu dacă mai trăiesc, mănânc, merg, respir sau vorbesc, ştiu doar că te iubesc, că nu mai pot îndura, că mor, şi că e îngrozitor să mori din dragoste. […] Te iubesc sufletul, sângele, carnea mea. Mor de iubire, de o iubire nesfârşită, fără nume, nebunească, disperată, pierdută. Eşti iubită, adorată, idolatrizată până la moarte. Nu mă voi vindeca, nu, nici nu voi încerca să trăiesc, şi prefer asta, căci e mai bine să mor iubindu-te decât să trăiesc astfel…”

Din multitudinea de scrisori, o parte, George Sand a fost de acord s-o încredinţeze prietenului său Émile Aucante spre publicare, ceea ce s-a şi concretizat în 1904 sub forma unui volum de corespondenţă. Pe lângă corespondenţa oficială dintre cei doi, trebuie spus că a existat şi o falsă corespondenţă, o pastişă ce datează din perioada 1870-1915, cu autor necunoscut. Aceasta ar conţine, se pare, mesaje ascunse, lipsite de pudoare, pe care cei doi îndrăgostiţi şi le-ar fi trimis. Este foarte posibil ca şi corespondenţa lor să fi cuprins asemenea mesaje picante, ţinând cont de faptul că multe dintre scrisori au fost distruse de George Sand înainte de a se hotărî asupra celor pe care le-a considerat potrivite să vadă lumina tiparului.

„Veneţia, 12 mai 1834

Nu, dragul meu copil, aceste trei scrisori nu sunt ultimul jurământ din mâna amantului care te părăseşte; ci îmbrăţişarea fratelui care îţi rămâne. Acest sentiment este prea frumos, prea pur şi prea blând ca să simt vreodată nevoia de a-i pune capăt. Fie ca amintirea mea să nu otrăvească nici una din bucuriile vieţii tale. Dar nu lăsa aceste bucurii să distrugă şi să dispreţuiască amintirea mea. Fii bucuros, fii iubit, cum să nu fi aşa? Dar păstrează-mă într-un mic colţ secret al inimii tale şi coboară acolo în zilele tale de tristeţe pentru a găsi o consolare sau o încurajare.

Iubeşte deci, Alfred,

Iubeşte pentru totdeauna

Iubeşte o femeie, tânără şi frumoasă

Şi care încă nu a iubit

Menajează-o

Şi nu o face să sufere

Inima unei femei

E un lucru atât de delicat

Când aceasta nu este un sloi de gheaţă sau o piatră

Cred că nu are o cale de mijloc

Şi nu există o astfel de cale

Nici în felul tău de a iubi

Sufletul tău e făcut pentru a iubi cu ardoare

Sau pentru a se usca în întregime

Tu ai spus-o de o sută de ori

Şi degeaba ai negat-o

Nimic, nimic nu a şters acea frază

Nu există pe lume decât dragostea

Care să fie ceva

Poate că m-ai iubit cu durere

Pentru a iubi pe altcineva cu abandon

Poate că cea care va veni

Te va iubi mai puţin ca mine

Şi poate că ea va fi mai fericită

Şi mai iubită

Poate că ultima ta iubire

Va fi cea mai romanescă şi cea mai tânără

Dar inima ta, dar inima ta

Nu o ucide, te implor

Fie ca ea să se pună întreagă

În toate iubirile vieţii tale

Pentru ca într-o zi tu să poţi privi

În urmă

Şi să spui ca mine

„Am suferit adesea

M-am înşelat de câteva ori…

Dar am iubit.”

(George Sand către Alfred de Musset, o poveste de dragoste așa cum numai doi romantici incurabili puteau să trăiască)

Dincolo de orice, o scrisoare poartă în ea farmecul altor vremuri şi ascunde în paginile ei o fărâmă din sufletul celui care şi-a aşternut cele mai sincere şi intime emoţii şi frământări sufleteşti.

Interesant este şi faptul că la Grignan (Franţa) există un festival închinat artei epistolare, eveniment ce datează din 1996 şi care a luat naşterea la iniţiativa lui Bruno Durieux. Acesta a dorit ca prima ediţie a Festivalului Corespondenţei de la Grignan să fie o comemorare a 300 de ani de la moartea scriitoarei Marie de Rabutin-Chantal, Marchiza de Sévigné, născută în satul Grignan.

Fiecare ediţie a festivalului este o expresie artistică a corespondenţei din toate timpurile şi sub toate formele, aducând laolală tradiţionalul şi modernul şi având invitaţi o paletă largă de artişti, scriitori, profesori universitari, actori şi regizori. Festivalul pune la dispoziţie publicului participant ateliere de caligrafie şi săli de lectură şi cenacluri literare.

În fiecare an, festivalul se desfăşoară sub o temă atent aleasă; printre temele din editţiile anterioare menţionăm doar câteva: Literatura (1999), Artele (2000), Ştiinţa (2006), Pictorii (2008), Călătorii în Italia (2009), Rusia (2011), sau Scrisori din exil (2016). Anul acesta, la ediţia cu numărul 24 a festivalului (2 – 6 iulie 2019), a fost propusă tema Anii 1950 în Franţa, aducând în faţa publicului figuri marcante din viaţa culturală, literară şi politică de după război, precum Boris Vian, Gérard Philipe, Françoise Sagan, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Jean Dubuffet, Edith Piaf ş. a. În plus, la ediţia din acest an a fost lansat Premiul corespondenţei electronice şi a dezvăluit şi prima aplicaţie a festivalului – entouteslettres – care poate fi descărcată gratuit.