luni, 9 decembrie 2024

***

 Într-o bună zi Dumnezeu a adunat toate creaturile de pe pământ, pentru a stabili care și cât va avea de trăit. Primul a fost chemat omul: „Tu ești o creatură nu foarte mare, de aceea îți ofer o viață de 20 de ani”. „Cam puțin” – s-a gândit omul, dar nu s-a opus și s-a dat smerit într-o parte.

După asta, Dumnezeu a chemat calul: „Ție o să-ți dau 40 de ani ca să trăiești – ești o creatură mai mare, de aceea vei avea și o viață mai lungă.” La care, calul s-a indignat:„Miluiește-mă Doamne! Să fiu înhămat 40 de ani, să fiu lovit și pus la muncă silnică…Îmi sunt de ajuns și 20. Restul dă-i omului, el are mai multă nevoie”.

Dumnezeu a fost de acord și a chemat vaca. La fel ca și calului, i-a oferit 40 de ani. Nici vaca nu a acceptat: „Ferește-mă Doamne! 40 de ani să fiu mulsă în fiecare zi? Îmi sunt destui și 20, iar restul dă-i omului.” Dumnezeu nu s-a împotrivit.

Următorul a fost câinele: „Ție o să-ți dau 30 de ani de viață!” La care câinele a zis: „Miluiește-mă Doamne! Să stau 30 de ani legat și să rod oase… Dă-mi 15, iar restul lasă-i pentru om.”

Și de data asta a acceptat Dumnezeu. I-a dat omului încă 15 ani și a chemat pisica, propunându-i 20 de ani de viață. Pisica s-a gândit și a zis: „Nu vreau eu să prind șoareci 20 de ani, mă mulțumesc și cu 10, dă-i omului jumătate”.

Și iată așa trăiește omul… Primii 20 de ani își trăiește propria viață – fără griji și probleme. Apoi anii calului: muncește ca un cal și cară după el – casa, familia, munca… Următorii 20 de ani, oferiți de vacă, omul este „muls” de bani și susținere de către copii, nepoți… Iar următorii 15 ani trăiește ca un câine: stă acasă, păzește gospodăria, are grijă de nepoți. Și la final vin anii pisicii, dar deja cum îți va fi norocul…Poți fi mângâiat pe cap tot restul vieții sau poți fi alungat în stradă cu un șut în fund.

Sursa: Genovica  Parvu

Sărbătorim Crăciunul românește, cu vin Beciul Domnesc. Tradiție vie!

 Astăzi am avut parte de primii fulgi de nea din această iarnă. Și albul pufos al primului strat de zăpadă, încă prea fragil ca să reziste prea mult, m-a dus cu gândul la vacanță și la sărbătorile de iarnă.

Nu mai sunt la prima tinerețe, iar copilăria mea a rămas cu mult în urmă pe cărările vieții. Tocmai de aceea, poate, frigul și umezeala îmi cam mușcă destul de tare articulațiile. Dar trebuie să recunosc că, pentru mine, iarna are farmecul ei. Îmi place albul pur și proaspăt al ninsorii. Îmi place dantelăria fină și delicată de promoroacă așternută pe ramurile pomilor și pe garduri. Mă bucur de parfumul aerului rece innobilat de ninsori. Și, cuibărită într-un colț al casei, la căldură, ador să ascult colindele vestind un nou început.

Până și masa de sărbătoare are farmecul ei aparte. Acum, de sărbători, se cuvine să petrecem în familie și cu prietenii cei mai buni, în intimitate, fără fast deosebit. 
Mâncarea? Preparate tradiționale, gustoase și sățioase, preparate după rețete vechi păstrate din generație în generație. Și la felurile de mâncare preferate neapărat să așezăm pe masă și un vin bun, de preferat roșu. 

Un vin bun întotdeauna adună în el lumina puternică a soarelui, rodnicia pământului din care vița de vie își trage seva împreună cu apa limpede dăruită de ceruri prin picăturile de ploaie.
Un vin bun se maturizează în beciuri răcoroase, cu temperatura constantă, uitate de timp până prind, strat, după strat, colburile vremurilor și ale istoriei. 

Și un vin bun, turnat în pahar, cuprinde în el sclipirile cristaline jucăușe, vii, ale tuturor elementelor care au contribuit la maturizarea sa.
Ținând cont de toate acestea, ce poate fi mai potrivit pentru masa de Crăciun decât vinurile de la Beciul Domnesc. Cum pentru masa de Crăciun cel mai bine se potrivesc vinurile roșii, putem alege dintr-o gamă variată, fie ca este vorba de Feteasca neagră, Cabernet sau Pinot noir. 
Vinurile roșii se potrivesc perfect cu masa de Crăciun. Se pot servi fie împreună cu felul principal, fie la desert,servite mereu la temperatura camerei. Cu o culoare clară și strălucitoare și o aromă unică, încântă toate simțurile. 

Odată scos dopul, cu un pocnet scurt, ne întâmpină aroma specifică, încă delicat. Turnat în pahar, încântă auzul, clipocind ușor. Abia acum, privit prin transparența paharului, în așa fel încât să fie străbătut de raze de lumină, capătă sclipire de rubin ce încântă privirea. O ușoară agitare a paharului eliberează efluvii de parfum, iar în final o cantitate mică de vin, plimbată prin toată gura, pentru a stimula cât mai multe papile gustative, completează întreaga perceperea a proprietăților vinului. 
Și ce încântare este când vinul se potrivește mâncării și o completează. Gusturile se potențează reciproc și sporesc plăcerea de a mânca, creând acea atmosferă de sărbătoare petrecută în familie.
Totul trebuie însă consumat cu măsură, pentru a nu transforma plăcerea in dezastru. Să nu uităm că nu este cazul să petrecem sărbătorile în spital atunci când nu este cazul. Dacă suntem sănătoși de sărbători așa este bine să rămânem.
Cum doresc să îmi petrec sărbătorile? Acasă desigur, in compania familiei, a colindelor și, de ce nu, a unei mese îmbelșugate și a unui vin bun din podgoriile Moldovei. Acel vin bun turnat dintr-o sticlă colbuită de vreme, în care rodul viei se maturează pe deplin spre încântarea simțurilor și a sufletului.

Articol scris pentru SuperBlog 2024

*†*

 Salut, Iași!


George Topârceanu 


Te salut, oraș romantic, plin de parcuri și de flori

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliți, cu trecutul și cu luna...

Te salut, oraș istoric, oropsit ca-n totdeauna!


Tu, oraș de harnici dascăli, de poeți și cărturari,

Leagănul atâtor gânduri și-al atâtor fapte mari,

Care-ai adunat în juru-ți, ca un jar incandescent,

Tot ce e inteligență, suflet mare și talent.


Te salut, oraș din basme, cu conture iluzorii,

Străjuit de șapte dealuri încărcate de podgorii!

Te salut, oraș-grădină cu castanii tăi feerici,

Și cu turnurile tale -și cu cincizeci de biserici,-

Blând oraș de-odinioară, melancolic și tăcut,

Unde fiecare piatră ne vorbește de trecut,

Unde vechea strălucire îngropată’n pergamente,

Se ridică mai curată din pioase monumente

Ce-n sclipirea dimineții despre alte vremi vorbesc:

Cetățuia... Trei Ierarhii... Sfântul Neculai Domnesc...

Te salut, oraș al păcii, al poesiei și-al iubirii,

Unde se întrec în grații fetele cu trandafirii,

Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea

Și din fiece ogradă liliacu’și plouă floarea

Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci...

Tu, oraș cu arzătoare și cu gingașe duduci,

Care-au moștenit în zâmbet ca și’n tremurul de gene

Frumusețea legendară a femeii moldovene!

[…]

Te salut, oraș arhaic, plin de suveniruri sfinte!...

Te salut cu toată stima, te salut și... n’am cuvinte.... 


Poezia a fost publicată în „Calendarul Iașului” în anul 1933....

***

 Un bărbat naufragiază pe o insulă pustie și rămâne acolo timp de 10 ani.

Într-o zi o fată frumoasă, într-un costum din neopren, apare înoatând pe nsulă…

- Bună! Sunt foarte bucuros să te văd.

- Bună, dragă! Se vede ca ești aici de mult timp. De când n-ai mai fumat o țigară?

- De 10 ani!

Fata trage fermoarul unui buzunar al costumului și scoate o țigară pe care i-o dă bărbatului.

- Oh! Mulțumesc din suflet!

- Și de când n-ai mai băut ceva?

- De 10 ani!

Fata trage fermoarul unui alt buzunar, mai mare și scoate o sticluță cu whisky fin pe care i-o dă tipului.

- Oooh!… Mulțumesc mult. Ești ca o zână bună!…

Fata, cu o lucire jucăușă în ochi, îl mai întreabă:

- Și, ia spune-mi, de când n-ai mai avut parte de o partidă…?

Bărbatul: - Oooh, Doamne! Să nu-mi spui că ai și tablele la tine!

duminică, 8 decembrie 2024

***

 

PORCII ÎN OSPEȚIE 

   (Fabulă de Diana Sava Daranuța)


Un purcel, cu râtul mare, gros la trup ca un cârnaț,

Se porni în lumea mare, cu purcica lui la braț...

Își făcură socoteală pe la cine o să treacă

Și chitiră cam pe unde ar fi bine să petreacă.

Azi, la unu-n ospeție, mâine – la o altă casă.

Profitau din plin purceii și se așezau la masă.

Nu aveau vreun pic de jenă în obrazul lor porcesc,

Ocupați cu clefăiala, n-aveau timp de... mulțumesc.

Îi veni și rândul caprei să-i primească-n Casa Mare,

Că știa o lume-ntreagă cât e ea de primitoare.

Curățică, gospodină, capra frunze dulci culese.

Împleti colaci, sarmale, și-i pofti în capul mesei.

Porcii însă, cum li-i firea, prea sătui și prea obraznici,

Începură alintatul, criticând al caprei praznic:

– Parcă astea sunt sarmale? Prea sărace, prea cu varză...

E orezul fără carne, mămăliga nu-i mai brează...

Și, dacă suntem prieteni, să uităm de etichetă!

Poate ai ceva aparte, că mi-e scroafa la dietă!

Și-apoi, drăguliță soră, casa noastră e departe,

Nu putem dormi afară, hai, primește-ne pe-o noapte!

Educată și cuminte, capra le dădu de toate,

Și-aștepta să plece porcii, după zile numărate.

Însă ei nici gând de ducă... o duceau la capră bine –

Fără nicio osteneală aveau adăpost și pâine!

Pe cearșafuri înălbite, sforăiau până în zori...

Începeau cu mofturi ziua, scârnăvindu-se prin flori.

Și cereau mâncare multă, clefăind și criticând,

Ba se îmbătau „ca porcii”, toată casa răsturnând.

Și-i privea, sărmana capră, cum se alintau la masă,

Că-i secase și răbdarea, cât îi găzdui în casă.

Nu putea să le mai rabde râturile îngroșate,

Care o țineau de proastă de atâta bunătate.

Și-ntr-o zi, cam încruntată, le deschise iute poarta

Și le zise: – Iaca, drumul, dacă vreți, va dau și harta!

– Vai de noi! se indignară porcii unul câte unul,

Cum, ne dai așa afară, cum rămâne cu dejunul?

Poate măcar niște dulciuri, vreo plăcintă la plecare?

Vreo pălincă, vin la sticlă – ne așteaptă drumul mare...

Însă capra le răspunse: – Eu încep numărătoarea...

Vedeți coarnele? Îndată am să vă grăbesc plecarea!

Uite-așa plecară porcii, ducând sfoară-n lumea mare –

Că e rea și prea zgârcită capra... și-i neprimitoare...


Morala:

Voi, care-așteptați, în fine, de la porci vreo mulțumire,

Veți avea doar zile fripte, iar în rest – dezamăgire...

Și mai este înc-o vorbă, din vechime, dacă-o știți:

„Nu mai dați porcilor perle”, că rămâneți voi prostiți...

Autor fabulă și ilustrație - Diana Sava Daranuța

Din volumul „Fabule”, Casa Editurii 11, 2021

joi, 5 decembrie 2024

***

 Nu cred in viața de apoi


Eu nu prea cred în viața de apoi, 

Chiar mă gândesc că-i mare păcăleală 

Să umblu eu prin rai, în pielea goală, 

Cântând doar imnuri, ca un pițigoi. 


Să nu conteze de e zi sau noapte, 

Să stau pe iarbă, ca un îngeraș 

Mâncând colive dulci de arpacaș

Muiate-n miere, vin popesc și lapte. 


Să am și eu, o zi în calendar, 

Pe care să o țină toată baba, 

O zi în care să stea toți degeaba, 

Cu harți, sau cruce roșie măcar. 


Să stau cu heruvimii la taifas, 

Despre probleme administrative, 

Și despre sfintele, ce se cred dive, 

Doar fiindcă s-au lipit de-un sfânt mai gras. 


Aș fi satul de lapte și dulceți, 

Ca Dumnezeu, de hoții care fură, 

Și m-aș înfige într-o murătură

Cu riscul că aș pierde alte vieți. 


Eu nu mă văd, în niciun caz, zburând 

Cu ceilalti sfinți prin rai, cu ușurință, 

Chiar dacă-n rai nu este suferință, 

Eu n-aș risca să mă trezesc căzând. 


Mi-ar trece veșnicia foarte greu, 

Și-aș sta pe-acolo, bodrângos într-una, 

Dar m-aș convinge, pentru totdeauna, 

De faptul că exista Dumnezeu! 


Nu simt că am vreo karma fatalistă, 

Atunci când cred că nu mai e nimic, 

Nu cred în viața de apoi, dar zic:

Ce mama naibii fac dacă există?


Autor: Sorin Poclitaru

***

 ANİİ MEİ


Din amintiri, ce-mi răscolesc ființa,

Ce-apar în neguri grele ca un fum,

Zi de zi tot îmi aprind dorința,

Să păşesc din nou pe-acelaşi drum.


Tresar un pic şi îmi privesc odată,

Oglinda vieții ce-n mine s-a trezit.

Simt mai des cum inima îmi bate,

Nu dau uitării destinul cel trăit.


Ca un vapor purtat pe apa mării,

Pe valuri line, chiar şi pe furtună,

Am cunoscut iubire, am avut durere,

Dar sunt fidel de-a neamului cunună!


Azi mai pun o primăvară-n suflet,

Şi chipul în oglindă mi-l privesc...

Încerc să lăcrimez, să râd, să cuget,

De tot ce-am suferit şi este pământesc.


Nu pot să regret nimic din viață,

Poate că-mi doream ceva mai mult.

Ca orice om atârn de-un cap de ață,

Privesc spre viitor cu gânduri la trecut.


65 de ani la uşă me-au bătut...

Au fost buni, frumoşi, puțin şi grei.

Îmi par un vis firesc la început,

În sine mă mândresc - sunt anii mei!


O frunză ruginită de ploae şi de vânt,

Căzu încet alături, şopteşte un cuvânt -

"Nu regreta de loc şi nu te întrista,

Căci vârsta, ce-a venit, e viața ta!"


Ce să vă spun eu, oameni de demult,

Ce să vă zic, cu ce să vă mai mângâi?

Trăit-am mult şi mult am străbătut,

Privesc la cer - am fost păzit de îngeri...


Cu ce să vă uimesc azi de ziua mea?

Din când în când mai scriu o poezie,

Prin versuri simt, că dorul ar mai vrea,

Din tot  ce-a fost, aşa mereu să fie!


Din pomul meu mai cade o gutuie

Şi-al vieții sac se face tot mai greu.

Sacul meu - povara mea dăinuie,

E darul scump lăsat de Dumnezeu!


               Autor:     Sergiu APOSTOL

***

 POVESTEA MAGILOR Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşter...