$$$

 George Berci — chirurgul datorită căruia milioane de pacienți din întreaga lume au trecut mai ușor prin încercările operațiilor.

A supraviețuit grozăviilor Holocaustului, a realizat o revoluție în medicină — iar în tinerețe visase să devină violonist.

La 30 august 2024, la vârsta de 103 ani, în California s-a stins din viață chirurgul George Berci. Grație lui, intervențiile laparoscopice — operațiile care nu mai necesită incizii mari, ci doar câteva orificii minuscule — s-au răspândit în întreaga lume. Această descoperire le-a permis medicilor să facă intervențiile chirurgicale mai puțin traumatizante, să reducă durerea și să grăbească vindecarea pacienților. Pe însuși Berci, către această cale l-a purtat un șir neașteptat de împrejurări: visul ratat al unei cariere de violonist, ororile Holocaustului și ajutorul neașteptat al ministrului sovietic Boris Petrovschi.

George Berci a supraviețuit Holocaustului și falsifica documente pentru a-i salva pe alți evrei de la moarte

George Berci s-a născut în 1921, purtând atunci numele Bleier. Și l-a schimbat mai târziu, devenind adult, pentru a evita antisemitismul ce bântuia Europa chiar și după al Doilea Război Mondial. Orașul său natal a fost Szeged, în Ungaria, dar cea mai mare parte a copilăriei și-a petrecut-o la Viena, unde părinții săi, muzicieni de profesie, își câștigau existența.

Când în Austria (încă dinaintea Anschluss-ului) antisemitismul a început să se întărească, familia s-a întors în Ungaria. Dar nici acolo George nu a fost primit în școlile publice din pricina originii sale. Singura soluție a fost o școală evreiască privată, iar la 15 ani era nevoit să muncească pentru a-și plăti studiile.

La universitate nu i s-a permis accesul — din nou din cauza etniei. Astfel, a lucrat un an ca ucenic într-un magazin de electrotehnică și alți doi ani în construcția de mașini. Mai târziu, Berci avea să mărturisească faptul că această experiență i-a fost de mare folos: știa să găurească, să facă măsurători și să deseneze schițe pentru instrumentele laparoscopice.

La 21 de ani, a fost trimis într-un lagăr de muncă. Împreună cu alți tineri evrei, trebuia să ridice fortificații în munții României. Condițiile erau cumplite: foamete, frig și muncă fizică istovitoare. Aproximativ 30% dintre cei închiși acolo au pierit, dar Berci a reușit să supraviețuiască. Mai târziu, el și alți tineri au fost deportați în Polonia, pentru a descărca vagoane cu muniție. George își amintea cum își aruncau unii altora obuzele explozive, sperând în taină că vor sări în aer și „totul se va sfârși odată pentru totdeauna”.

După doi ani, Berci ar fi trebuit să ajungă într-un lagăr de concentrare. Însă vagonul în care fusese urcat s-a stricat pe drum și a fost decuplat de la restul trenului. Tocmai atunci s-a dat alarma aeriană, paznicii s-au ascuns, iar deținuții au reușit să fugă.

Berci a ajuns la Budapesta, unde, printr-o întâmplare, a cunoscut un membru al mișcării de rezistență. Grație cunoașterii limbii germane, a început să participe la falsificarea de documente pentru evrei. Aceste acte le permiteau să rămână legal în oraș, altfel îi aștepta moartea sigură. Dacă un singur control de patrulă l-ar fi surprins pe Berci cu documentele ascunse în geantă, ar fi fost ucis pe loc. Și totuși, de această dată soarta i-a zâmbit.

După eliberarea Ungariei, foametea lovea greu capitala, iar Berci a decis să plece împreună cu mama sa în orașul natal, Szeged. Singura cale era un tren militar. Au izbutit să obțină locuri datorită accesului la un antibiotic prețios — sulfamida — pe care l-au oferit drept plată soldaților.

În 1945, a fost admis la Universitatea de Medicină din Szeged, unde și-a început ulterior rezidențiatul în chirurgie. Îl pasionau cercetările, însă în cele din urmă a fost exclus din institut „pentru comportament nepotrivit”, în realitate pentru lipsa de supunere față de regimul comunist.

Într-o zi, George a primit un telefon neașteptat de la Boris Petrovschi — reputat chirurg sovietic, viitor ministru al sănătății, al cărui nume îl poartă astăzi un institut de cercetare chirurgicală. Petrovschi fusese intrigat de studiile lui Berci, dar acesta i-a răspuns că nu mai are unde să lucreze. Sovieticul a decis să-l sprijine prin canalele sale de influență. Astfel, acuzațiile au fost retrase, Berci a primit un post la Budapesta și a înființat acolo o secție de chirurgie experimentală.

În 1956, Berci lucra ca chirurg și, alături de colegi, a operat fără încetare timp de două zile victimele insurecției. Medicii nu reușeau să-i salveze pe toți, iar răniții împușcați mureau pe coridoarele spitalului. „O amintire îngrozitoare”, avea să spună el. După aceste zile, a hotărât să părăsească Ungaria.

Plătind o mită, a reușit să urce împreună cu familia în tren până la granița cu Austria. Dar trecerea trebuia făcută ilegal. Au mers cinci kilometri pe timp de noapte, prin ninsoare și ploaie, temându-se de lumina reflectoarelor. După o treime din drum, mama sa a spus că nu mai poate continua și vrea să se întoarcă. Atunci George și-a lăsat bagajele și a ridicat-o în brațe.

Viena nu mai primea refugiați unguri, căci sosiseră deja prea mulți. Totuși, Berci a reușit să ajungă la o înțelegere cu poliția — în schimbul serviciilor de traducător i s-a acordat azil.

A lucrat la clinica universitară din Viena, apoi a obținut o bursă de doi ani din partea Fundației Rockefeller. În 1957 a hotărât să emigreze în Australia. Ar fi părut mai firesc să aleagă Statele Unite, însă, ascultând frecvent postul „Radio Europa Liberă”, unde se vorbea mereu despre un posibil atac comunist asupra Americii, Berci a considerat această perspectivă inacceptabilă. Australia i s-a părut mai sigură: nimeni, credea el, nu ar fi atacat-o.

Ajuns aproape întâmplător la Melbourne, a fost îndrumat către chirurgul Maurice Ewing, care i-a oferit inițial un post de laborant. În paralel, Berci învăța cu sârguință engleza la cursurile de stat, căci necunoașterea limbii era cel mai mare obstacol în calea carierei sale. În cele din urmă, a revenit la pasiunea sa — chirurgia experimentală.

Fiica lui George, Catherine DeFever, spunea că tatăl său avea o uimitoare forță de supraviețuire: știa să se ridice deasupra ororilor, să înțeleagă totul și să se reinventeze.

După cum arată toate întâmplările prin care trecuse înainte de emigrarea în Australia, antisemitismul i-a marcat profund viața. De aceea, după stabilirea în Statele Unite, obișnuia să vorbească adesea grupurilor de studenți ce vizitau Muzeul Toleranței din Los Angeles despre ceea ce trăise.

Grație lui George Berci, operațiile au devenit mai puțin dureroase, iar recuperarea pacienților, mult mai rapidă.

În chirurgia laparoscopică, toate manevrele se realizează nu printr-o incizie mare, ci printr-unul sau câteva orificii minuscule. George Berci nu a fost autorul acestei metode, dar a creat instrumentele care au transformat-o într-o practică sigură pentru pacienți și mult mai ușoară pentru medici. În plus, el a depus un efort imens pentru ca tehnica laparoscopică să fie răspândită în întreaga lume.

La începuturile laparoscopiei, chirurgii erau siliți să privească prin oculare pentru a observa interiorul pacientului — imaginea era mică, neclară, iar iluminarea lăsa mult de dorit, ba chiar era periculoasă: becurile se puteau exploda în timpul intervenției.

Pe când locuia încă în Australia, Berci a călătorit la Londra pentru afaceri profesionale. Își dorea să găsească un inginer specializat în optică medicală. I s-a recomandat Harold Hopkins — un om „interesant, puțin nebunatic”. Hopkins privea cu suspiciune străinii, însă întâmplarea a făcut ca el să întârzie la întâlnire, iar Berci, așteptându-l, a început să fluiere un concert pentru vioară. Uimit că acesta cunoștea muzica respectivă, Hopkins l-a provocat la vorbă, iar Berci și-a împărtășit povestea. Impresionat, Hopkins i-a dezvăluit proiectele sale. Era vorba despre o invenție revoluționară: într-un tub destinat laparoscopiei, el integrase un set de lentile care ofereau o imagine mult mărită, luminoasă și clară.

Berci l-a pus în legătură pe Hopkins cu Karl Storz, a cărui companie era interesată să producă acest tip de echipamente. Tehnologia avea nevoie de ajustări pentru a fi realizată la scară largă, dar, prin efort comun, reușita nu a întârziat să apară.

În timp, Berci a conceput ideea de a încorpora o cameră video în dispozitiv, astfel încât imaginea să fie proiectată pe un ecran. Astfel, nu doar chirurgul, ci și întreaga echipă operatorie putea urmări intervenția, și încă mărită. Metoda a fost aplicată și în endoscopie, pentru explorarea organelor cavitare prin orificiile naturale.

La început, calitatea redusă a imaginii și lipsa culorii reprezentau o problemă. Însă, odată cu evoluția tehnicii, obstacolele au fost depășite. Nu era suficient să adaptezi o cameră video existentă: trebuia inventată o modalitate prin care să poată fi sterilizată. Berci a găsit și această soluție.

În anii ’70, a descoperit un bec — dezvoltat inițial pentru armata americană — care se potrivea perfect instrumentelor laparoscopice: nu se încălzea și emitea o lumină intensă. Este folosit și după zeci de ani.

În plus, Berci a creat o serie de instrumente noi, care permiteau efectuarea mai multor manevre în timpul laparoscopiilor și endoscopiilor. Printre acestea, se numărau și unele miniaturizate, adaptate pentru a fi folosite la copii.

La sfârșitul anilor ’60, George Berci a fost invitat să lucreze la Centrul Medical Cedars-Sinai din Los Angeles — mai întâi ca specialist asociat, apoi cu normă întreagă. A preluat conducerea secției de chirurgie endoscopică și a început să-i convingă pe chirurgii din toate departamentele să încerce laparoscopia. Cei mai receptivi s-au dovedit a fi ginecologii. Treptat, grație insistenței sale și cererii tot mai mari din partea pacienților (care aflaseră despre caracterul mai puțin traumatizant al intervențiilor), aproape toate specialitățile au adoptat noua metodă.

Berci a scris mai multe cărți pe această temă, a publicat zeci de articole științifice, a înregistrat cursuri video și a călătorit constant prin lume pentru a susține ateliere și demonstrații. Timp de doi-trei ani, aproape fiecare sfârșit de săptămână îl găsea într-un alt oraș, predând chirurgilor arta laparoscopiei.

Și după ce a împlinit 100 de ani a continuat să muncească, evaluând și modernizând echipamentele din centrul său medical. Colegii mărturiseau că rolul său nu era nicidecum o simplă recunoaștere simbolică a unui chirurg venerabil — Berci chiar a introdus inovații reale în ultimii ani ai vieții.

George Berci a purtat mereu regretul că nu a putut urma o carieră profesională în muzică.

„Muzica pentru mine este mai importantă decât endoscopia”, spunea el. Născut într-o familie de muzicieni, începuse să studieze vioara la trei-patru ani, iar la zece ani susținea deja concerte. La paisprezece–cincisprezece ani era considerat un violonist profesionist. După război, a studiat pentru o vreme la Academia de Muzică și găsea mare bucurie în asta. Totuși, mama sa a decis că el trebuia să devină medic — o meserie care le putea asigura traiul.

Deși muzica nu i-a devenit destin, Berci nu a părăsit-o niciodată. După emigrarea în Australia, a cântat într-o orchestră de cameră.

„A schimbat chipul chirurgiei, dar încă se vede pe sine ca pe un violonist care, din întâmplare, a făcut și altceva cu viața lui”, spunea cea de-a patra soție, Barbara Weisfeld.

Când a fost întrebat ce sfat ar da tinerilor într-o vreme atât de nesigură, George Berci a răspuns:

„Nimeni nu știe cu adevărat ce se întâmplă. Mai întâi trebuie să supraviețuim, pentru că nu știm ce ne așteaptă. Apoi trebuie să-i învățăm pe tineri muzica. Este esențial: muzica poate lumina viețile așa cum nimic altceva nu poate.”