$$$

 Ernesto Sábato s-a născut pe 24 iunie 1911, în Rojas, și a fost un scriitor, eseist, fizician și pictor argentinian, considerat unul dintre cei mai importanți autori latino-americani ai secolului al XX-lea, laureat al Premiului Cervantes, recunoscut atât pentru angajamentul său civic și politic, cât și pentru romanele „Tunelul” (1948), „Despre eroi și morminte” (1961) și „Abadon, exterminatorul” (1974).

Născut într-o familie de imigranți italieni, și-a început studiile la Colegio Nacional de La Plata, apoi a studiat fizica și matematica la Universidad Nacional de La Plata, obținând în 1937 doctoratul în fizică. Ulterior, a studiat la Sorbona, în Paris, și a lucrat la Institutul Curie, sub îndrumarea lui Irène Joliot-Curie, și la Massachusetts Institute of Technology (MIT).

În tinerețe, s-a alăturat unor grupuri de anarhiști, apoi a îmbrățișat comunismul, devenind chiar purtător de cuvânt al partidului. În 1934, a călătorit în secret în Europa ca reprezentant al Tineretului Comunist Argentinian la un congres antifascist de la Bruxelles, însă a înțeles repede că „materialismul dialectic" e o contradicție în termeni, iar atunci când a trebuit să meargă la Moscova pentru a studia doctrina marxist-leninistă, a refuzat și a rupt legăturile cu mișcarea comunistă, evitând astfel soarta atâtor intelectuali de stânga din afara URSS ce au fost înghițiți de Gulag.

Inițial, Ernesto Sábato a avut o carieră de succes ca om de știință, iar după ce s-a întors în Argentina, a lucrat ca profesor la Universitățile din La Plata și Buenos Aires. Cum nu a putut sta pasiv față de dictatura lui Juan Peron, a contribuit la secțiunea literară a publicației „La Nación”, unul dintre cele mai importante ziare din Argentina, cu articole ce declarau opoziția sa față de guvern, fiind declarat indezirabil politic. Din cauza crizelor sale existențiale, dar și a deziluziei față de „de-umanizarea științei”, considerând că știința nu mai putea oferi răspunsuri la problemele esențiale ale omului, în 1945 a abandonat cariera științifică, dedicându-se literaturii.

În 1948, a publicat romanul „Tunelul”, care inițial a fost respins de mai multe edituri, însă după ce a fost elogiat de mai mulți scriitori importanți, precum Albert Camus, Graham Greene și Thomas Mann, care i-au recunoscut valoarea, a fost primit cu entuziasm de critica internațională, fiind considerat un roman fundamental al literaturii sud-americane, existențialiste și psihologice. Povestea este narată la persoana întâi de Juan Pablo Castel, un pictor din Buenos Aires, care își scrie memoriile din închisoare, după ce a ucis-o pe María Iribarne, femeia de care a devenit obsedat, romanul fiind o lectură captivantă și profundă despre natura umană, limitele comunicării și abisul dintre rațiune și nebunie.

„Despre eroi și morminte” (1961), considerat capodopera sa, urmărește relația dintre Martín și Alejandra, pe fundalul unei Argentine tulburate politic. Asemenea lui Dostoievski, Sábato investighează sursa răului atât în individ, cât și în societate, explorând straturile adânci ale psihologiei personajelor și ale istoriei naționale. Romanul este și o radiografie a trecutului glorios și a decăderii Argentinei, punând în oglindă drama individuală cu cea colectivă, într-un joc de umbre și lumini. „Raportul despre Orbi”, pe care romanul îl include, este considerat unul dintre cele mai tulburătoare texte din literatura sud-americană, simbolizând forțele iraționale, subconștientul și frica de necunoscut. Apreciat pentru profunzimea psihologică și complexitatea narativă, Sábato a fost la un pas să ardă manuscrisul romanului, așa cum obișnuia cu alte lucrări, considerându-l „impur” și imperfect, însă soția sa, Matilde, l-a convins să îl publice. În roman apare și pictorul suprarealist român Victor Brauner, care și-a pierdut vederea la un ochi, accentuând tema orbirii.

„Abadon, exterminatorul” (1974), este un roman fragmentar, experimental, care combină autobiografia, eseul și ficțiunea, reflectând asupra răului, violenței și sfârșitului lumii. Romanul este considerat o meditație sumbră asupra istoriei Argentinei și a condiției umane, adesea văzut ca un „testament literar”, fiind combinate realitatea și ficțiunea într-o manieră unică pentru literatura latino-americană. În Franța, în 1976, a fost desemnat „cel mai bun roman străin al anului”.

Ernesto Sábato a scris și numeroase eseuri și lucrări, printre care „Unul și universul” (1945), primul său volum de eseuri, care abordează teme filozofice, științifice și sociale, cu reflecții asupra progresului și alienării moderne, „Oameni și angrenaje” (1951), unde critică mitul progresului tehnologic și impactul acestuia asupra umanității, „Heterodoxia” (1953), unde vorbește despre criza valorilor moderne și pierderea fundamentelor morale și metafizice, și „Înainte de sfârșit” (1998), unde își prezintă reflecțiile despre viață, bătrânețe și moarte.

Ernesto Sábato a fost perceput drept un intelectual angajat, preocupat de soarta omului modern, de criza valorilor și de pericolele tehnologiei dezumanizante. Raportul „Nunca Más”, realizat sub conducerea sa, a fost esențial pentru procesul de democratizare a Argentinei și pentru condamnarea crimelor dictaturii militare, având un impact major asupra societății argentiniene, devenind un simbol al luptei pentru drepturile omului.

Figură emblematică a literaturii și culturii argentiniene, Ernesto Sábato a fost un scriitor care a explorat cu luciditate și neliniște marile întrebări ale existenței, ale istoriei și ale conștiinței umane, opera sa, deși restrânsă ca volum, impresionează prin forța ideilor, originalitatea stilului și angajamentul moral.

Ernesto Sábato s-a stins din viață pe 30 aprilie 2011. La moartea sa, publicația „El País” l-a numit „ultimul scriitor clasic din literatura argentiniană”.

 #culturagenerala #istorie #educatie #CulturaGeneral #evenimente #eveniment #aboutpeople #cultura #personalitati #citate #scriitori #Romane