Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai aparte? Nu știu.... Cert este că, fără să fiu exagerat de rebelă, adesea făceam ce mă tăia capul, chit că făceam câte o poznă mai mare ca mine. Uneori mai primeam pedeapsă, dar erau și momente în care, amuzați de o poznă mai șugubață, cei din jur se făceau că uită să-mi aplice pedeapsa sau, chiar dacă mă pedepseau, îmi ofereau șansa să îndrept cât de cât și cât de curând lucrurile.

Întotdeauna am fost mai introvertită, sau, cel puțin, mai retrasă și mai discretă, uneori prea discretă. Nu eram ranchiunoasă, chiar dacă simțeam că o iau pe cocoașă mai pe nedrept. Dar nu ezitam să taxez nedreptăţile dacă simțeam că nu fac nimic rău. Pe de altă parte încercam să îmi îndrept eventualele defecte pe cât posibil, fie că era o măsură mai radicală sau una ușor mai "cosmetică". 

Este ca și cum as fi folosit mousse&scrub-ul din gama Coconut & Orange Vibes de la firma de cosmetice Ziaja România. Cu alte cuvinte eliminam tot ceea ce era urât și îmi putea afecta imaginea tocmai pentru a fi mai agreabila pentru mine și pentru cei din jurul meu. 

Mereu mi-a plăcut să afișez un aer proaspăt, elegant, dar și extraordinar de simplu și de natural, fără artificii de prost gust și am

încercat să-mi mențin același "parfum" proaspăt pentru cât mai mult timp. Și când spun parfum spun prospețime și rafinament, fie că este vorba de prospețimea dată de nuanțele de citrice sau prospețimea cetinei, fie că este vorba de rafinamentul parfumurilor florale sau exotice. Trebuie totuși să recunosc că parfumul potrivit mă face să mă simt bine în pielea mea, să adopt atitudinea potrivită, să transmit celorlalți starea mea de spirit. Deși încerc să fiu fidelă aceleiași game de parfumuri, prefer să experimentez continuu. Și odată ce descopăr o combinație nouă de parfumuri care simt că îmi place și mi se potrivește imediat o includ în "portofoliul" de parfumuri ce se cer a fi folosite la un moment dat și în anumite situații. 

Personalitatea mea este un "ceva" extrem de complex care poate fi dezvaluită celor din jur prin multiple mijloace: limbaj verbal și nonverbal (limbajul trupului, tonalitatea vocii), vestimentație, machiaj, parfum, coafarea părului, toate la fel de importante tocmai pentru că stimulează toate simțurile și creează o imagine complexă, extrem de sugestivă pentru ceilalți. Folosite inteligent, toate aceste mijloace pot fi folosite în avantajul nostru sau ne pot dezavantaja. Și tocmai de aceea trebuie folosite inteligent. Foarte inteligent. Extrem de inteligent.

Să dau un exemplu. Un parfum plin de prospețime dă senzația unei personalități proaspete, deschise, sincere, curate. Un parfum rafinat, complex, poate reflecta o personalitate rafinată, studiată, cu tendințe spre experimentare continuă. Un parfum care se schimbă în raport de situație poate da impresia unei personalități deschise spre schimbare și deschisă la nou, extrem de studiate... Un parfum menținut constant poate exprima fidelitate dar și constanță în atitudine și reacții la provocări.

Personal vorbind folosesc constant anumite arome, și anume parfumurile proaspete, florale dar și fructate. Și totuși experimentez absolut orice, încercând să îmi dau seama de ceea ce mi se potrivește și ceea ce se potrivește cu structura pielii mele, știut fiind faptul că același tip de parfum, că orice produs cosmetic, se manifestă diferit pe diferite tegumente dar și pe același tegument aflat în stări fiziologice variate.

Deși sunt, momentan, fidelă aceleiași marcă de parfum, nu renunț la folosirea, în anumite cazuri, a mai multor mărci de parfum, atâta timp cât îmi place în mod deosebit aroma sau simt că mi se potrivește stării mele de spirit de la un moment dat sau unei anumite situații sau unui anumit context. Am schimbat de-a lungul timpului mai multe tipuri de cosmetice fără însă ca acest lucru să mă afecteze. Întotdeauna a contat calitatea produsului respectiv, felul în care mi se potrivește din toate punctele de vedere, accesibilitatea sa la un moment dat... Și în acest mod îmi creez mereu un fond de rezervă în ceea ce privește cosmeticele, în cazul în care nu pot să îmi procur întotdeauna, ipotetic vorbind, ceea ce îmi place în mod special.

Articol scris pentru SuperBlog 2024 

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire” (Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti fie suficient) ii spunea Iulia Hasdeu tatalui ei, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Iulia se stinsese fiind rapusa de tuberculoza dar Hasdeu a continuat sa o caute si dincolo de mormant si in cele din urma Iulia i-a raspuns. I-a vorbit despre lumea de dincolo si l-a ghidat in constructia celui mai bizar conac din Romania, templul de spiritism de la Campina. Hasdeu s-a refugiat in spiritism si si-a gasit intr-un final linistea. Iulia trecuse dincolo, dar nu il uitase. Il iubea la fel de mult cum il iubise atunci cand era in viata.

Iulia Hasdeu – un copil genial

Iulia Hasdeu s-a nascut in Bucuresti pe 14 noiembrie 1869 si inca din primii ani de viata s-a remarcat ca fiind un copil genial. La 11 ani a absolvit Colegiul National Sfantul Sava, in timp ce in paralel urma cursurile Conservatorului din Bucuresti. La 16 ani a plecat la studii in Paris si a fost prima romanca studenta la Sorbona. In 1888 apar primele semne ale tuberculozei, boala care a fortat-o sa paraseasca Parisul pentru clima mai calduroasa si mai prietenoasa din Italia si Elvetia. Din pacate, nici cei mai buni medici nu au putut-o salva pe Iulia, care s-a stins din viata in Bucuresti, la 29 septembrie 1888. Iulia a scris mult in timpul scurtei sale vieti, in special poezie, dar si dramaturgie si proza scurta. Majoritatea operelor ei au fost publicate post-mortem de catre Bogdan Petriceicu Hasdeu. De mentionat este si un jurnal si bogata corespondenta pe care a avut-o cu tatal ei.

Bogdan Petriceicu Hasdeu se refugiaza in lumea spiritelor

Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost o personalitate enciclopedica a culturii romanesti, explorand domenii variate de la istorie, folclor, politica, filozofie, lingvistica pana la spiritism. Din pacate nici influenta si nici bagajul cultural enorm nu l-au ajutat in momentul in care si-a pierdut comoara cea mai de pret, pe fiica sa Iulia. Dupa decesul fulgerator al Iuliei, Hasdeu a fost profund zguduit iar viata sa a luat o turnura radicala. Consolarea si-a gasit-o in spiritism, caci numai asa putea sa fie alaturi de fiica sa. Iata cum descrie chiar el momentul in care spiritele au deschis portile si l-au lasat sa priveasca dincolo:

“Trecusera sase luni dupa moartea fiicei mele. Era in martie: iarna plecase, primavara nu sosise inca. Intr-o seara umeda si posomorata sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu, dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si-i rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata mana mea se puse intr-o miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede:

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”

Era scris si iscalit cu slova fiicei mele. Ce sa fie? O va spune aceasta carte.” (Sic Cogito)

In mod neasteptat, Iulia ii simtise durerea si ii raspunsese. Era bine, era fericita si avea sa aline batranetile tatalui ei. Dupa ce a primit mesajul fiicei sale, Hasdeu s-a dedicat complet spiritismului si a scris prima lucrare spiritista din literatura romana “Sic Cogito“. Dar Iulia a facut mult mai mult pentru tatal ei decat sa il ajute sa scrie o carte; sub indicatiile ei pretioase Hasdeu a constuit castelul de la Campina, denumit si Castelul Magului sau Templul Spiritist de la poalele Carpatilor. Si cavoul familiei, aflat in cimitirul Bellu, a fost construit tot urmand indicatiile Iuliei.

Spiritism in cel mai misterios conac din Romania

Constructia castelului de la Campina a inceput in 1893 si s-a finalizat trei ani mai tarziu. Edificiul este o creatie arhitecturala unica, un templu dedicat spiritelor, incarcat de simbolistica sacra. Fundatia constructiei are forma unei cruci, iar cifrele 3 si 7, considerate mistice, sunt prezente la orice pas (3 turnuri, 3 pivnite, 7 trepte la intrarea in castel, la intrare sunt inscriptionate cele 7 incarnari posibile ale Iuliei). Deasupra usii sunt incrustate citatele: “Pro fide et patria” (Pentru credinta si patrie) si “E pur si muove” (Si totusi se invarte – citat celebru al lui Galileo Galilei). Mai sus, priveste neobosit Ochiul Divin incadrat in trunghi.

Principala atractie o reprezinta camera de spiritism, in al carei perete se observa o gaura, prin care se spune ca intra spiritul Iuliei in timpul sedintelor. Cei care calca pragul castelului sunt impresionati in egala masura si de statuia Mantuitorului, cu bratele ridicate catre cer.

Conacul de la Campina a gazduit numeroase sedinte de spiritism. Noaptea luminile clipoceau neincetat, uneori peretii se zdruncinau iar cei care locuiau in vecinatate au jurat ca au vazut-o pe Iulia plimbandu-se prin curte cu margarete in par. Dar Hasdeu, alaturi de prietenii lui carturari, nu facuse un pact cu diavolul si nu se temea de lumea de dincolo. Pur si simplu explora ce se afla dincolo. Sedintele de spiritism au fost transcrise si publicate. Sunt peste 100 de sedinte, limba preferata a comunicarii fiind in special franceza, limba de suflet a Iuliei, insa exista si sedinte in romana, engleza, rusa sau araba. La conacul de la Campina nu venea doar Iulia, ci ulterior si sotia lui Hasdeu, decedata la scurt timp dupa fiica sa, fratele lui Hasdeu si Alexandru Hasdeu, tatal  scriitorului.

***

 Katia Dolgorukova, amanta lui Alexandru al II-lea, ajunsă soție oficială a țarului

Ecaterina Dolgorukova l-a întâlnit pentru prima dată pe țarul Alexandru al II-lea pe când avea doar 12 ani. Familia ei era una dintre cele mai vechi familii nobiliare din Rusia, străbunicul ei, Iuri Dolgoruki, fiind considerat întemeiatorul Moscovei. Însă tatăl ei, Prințul Mihail, s-a ruinat din cauza speculațiilor financiare și a fost nevoit să-și crească fetele pe cheltuiala împăratului.

Moartea neașteptată a acestuia, la scurt timp după vizita ipe care țarul o făcuse la moșia familiei, lasă familia Dolgorukov fără aproape nicio resursă financiată, iar fetele familiei sunt trimise la Institutul Smolnîi din Petersburg, un pension special pentru tinerele ce proveneau din familii nobile.

Când țarul Alexandru vizitează pensionul, patru ani mai târziu, o remarcă imediat pe adolescenta Ecaterina. O vizitează des la școală și aranjează să devină domnișoară de onoare a țarinei Maria Alexandrovna. Soția țarului, bolnavă de tuberculoză din 1863, cu o stare de sănătate ce se deteriora de la o zi la alta și izolată de fastuoasa viață de la curtea imperială, acceptă fără rezerve primirea tinerei domnișoare de onoare.

Țarul avusese multe amante până în momentul acela, iar țarina știa bine că nimic nu-l poate opri, mai ales că medicii îi interziseseră să aibă relațiile sexuale după ce boala i s-a agravat. Țarina Maria era extrem de frumoasă, distinsă, iubită de curtea imperială. Apariția acestei tinere care venea în apartamentul țarului de 3 - 4 ori pe săptămână a adus, în mod evident, dezaprobarea familiei lui Alexandru care nu o privea deloc cu ochi buni pe metresa imperială.

Ecaterina a primit un apartament luxos în Sankt Petersburg. Acolo i-a născut pe primii doi copii pe care i-a avut cu țarul - George și Olga. Alexandru i-a ridicat pe copiii iubitei sale la rang de prinți și i-a tratat ca pe propriii lui copii. Nu după mult timp, amanta imperială a rămas din nou însărcinată. Urma al treilea fiu nelegitim al marelui țar. Era februarie 1876, iar mofturoasa Ecaterina a cerut să nască la Palatul de Iarnă, în apartamentele imperiale. Dorința i-a fost îndeplinită, dar, imediat după naștere, bebelușul a fost dus în casele mamei sale, în timp ce ea a rămas să se refacă în palatul țarului. Copilul s-a îmbolnăvit și a murit nu după mult timp.

Relația Ecaterinei cu țarul prinde, însă, rădăcini. În 1880, țarul ia decizia să o primească pe Ecaterina și pe copiii ei într-un apartament din Palatul de Iarnă (între timp mai adusese pe lume o fetiță, Catherina), sub același acoperiș cu țarina ce se afla într-o stare fizică extrem de proastă. O convinge pe Maria Feodorovna să-i primească și să-i binecuvânteze, iar aceasta, slăbită de puteri, acceptă. Imediat ce țarina a murit, Alexandru a luat-o de nevastă pe amanta sa, explicându-le celor din familie că se teme că va fi asasinat și că, după moartea sa, Elisabeta nu ar rămâne cu nimic. Și așa a făcut, în ciuda dezaprobării fățișe a anturajului său.

În scurt timp a ordonat senatului să-i acorde Ecaterinei titlul de prințesă Iurievskaia și a legitimat copiii, deși nu aveau nici un drept la tron fiind proveniți dintr-o căsătorie morganatică. Temerile lui s-au împlinit. Un an mai târziu, pe 13 martie, țarul Alexandru al II-lea a fost asasinat în timp ce asista la schimbarea gărzii.

După decesul Țarului, Ecaterina a primit o pensie de 3,4 milioane de ruble și a fost de acord să renunțe să trăiască la Palatul de Iarnă sau în orice reședință imperială din Rusia în schimbul unei reședințe pentru ea și cei trei copii. S-a stabilit la Paris, unde a trăit timp de 47 de ani, până în 1922.

A devenit cunoscută pentru că, în ultimii ei ani, găzduia întâlnirile emigrației rusești la Paris, avea 20 de servitori și un tramvai privat, deși urmașii familiei Romanov o disprețuiau profund.

Prințesa Martha Bibesco a publicat o biografie a prințesei Ecaterina, iar cartea a stat la baza a două filme. Primul, Katia, a apărut în 1938, cu Danielle Darrieux în rol principal și a fost regizat de Maurice Tourneur, iar cel de-al doilea, purtând același nume, Katia, a fost lansat în 1959, în rolul Ecaterinei fiind Romy Schneider, iar regia a fost semnată de Rober t Siodmak.

***

 Nineta Gusti, actriță: „Cred că plictiseala e o boală“

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

Nineta Gusti s-a născut în 14/27 noiembrie 1913, la Iaşi. Şi, după cum va declara prin interviuri, „a avut trei mame şi un tată cu mare trecere la femei, care pleca des de acasă”. A fost prima soţie a actorului Radu Beligan, fiind cu 5 ani mai în vârstă decât acesta. Nu au avut copii.

De la mama ei naturală, Penelope, de origine greacă, moşteneşte trăsăturile, ochii şi tenul. Era frumoasă şi mică de înălţime. „Hazul l-am moştenit de la mama. Avea un haz sec. Nu râdea niciodată şi spunea nişte lucruri de te prăpădeai de râs. Tata era mult mai liniştit şi cult, dar n-avea haz. Dar hazul ăsta e o treabă serioasă. Şi de aceea actorii care fac comedie joacă apoi mai bine dramă.”

Prima ispită a fost desenul, pentru că soţul mătuşii ei (sora tatălui) era Nicolae Tonitza. Dar n-a fost calea ei. La Bucureşti a locuit cu cea de-a treia mamă, lângă Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, pe care o va pomeni ca pe o mamă vitregă bună, pentru că n-a lovit-o niciodată.

Acolo unde locuiau aveau zilnic o privelişte generoasă “de domni şi domnişoare care mai de care mai dichisiţi”, ce intrau şi ieşeau în Conservator şi o atmosferă amplificată de glasurile studenţilor ce rosteau poezii, replici, sau care cântau. Într-o zi, Nineta Gusti vede un afiş ce anunţa înscrierea pentru admiterea la Teatru. “Trebuia să reciţi două poezii – una veselă şi una tristă – iar pe deasupra să spui o fabulă.”

“A fost o vreme când am scris poezii. Stăteam cu mama, într-o mansardă, vizavi de Cişmigiu. Mă suiam pe acoperiş, vedeam tot Cişmigiul de acolo, cânta fanfara militară şi cu caieţelul pe genunchi scriam, scriam… Îmi venea inspiraţia de la muzică, dar şi de la iubirile mele multe, că pe timpul acela nici eu nu ştiam pe care iubesc mai tare, dar mi-era sufletul plin de dragoste… Se vede însă că nici poezia n-a fost chemarea mea. Nici teatrul. Mi-am făcut meseria corect. Am vrut să fiu medic. Numai că nu s-a putut. Eram foarte săracă, poate că eram şi un pic comodă. Mi-am organizat viaţa cu energia mea. M-am obligat să fiu energică. “ (Gong, 1997)

N-avea bani, era prea săracă.  În ziua concursului se strecoară în sala unde se ţinea examenul, îmbrăcată în tenişi şi în trening. Avea 16 ani. Intră în clasă membrii comisiei: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Nicolae Soreanu. La final, după ce trec toţi candidaţii prin faţa comisiei, Nineta Gusti ţâşneşte din bancă şi cere să o asculte şi pe ea. Lucia Sturdza Bulandra o ascultă şi o admite pe adolescenta Climescu-Gusti Nineta la clasa sa.

La puțin timp după ce a intrat la Conservator a început să joace într-un rol secundar de balerină de circ, despre care va spune, mai târziu: “Eu vorbeam moldoveneşte pe atunci şi doamna Bulandra mi-a pus condiţia: «vrei rolul?» În două săptămâni să nu mai aud la tine nici un «şî», nici un «şe». Nici c-a auzit. Era grozavă. Avea prestanţă, avea o forţă extraordinară. Şi era o profesoară.

Îi plăcea să o înfrunţi. La început n-am îndrăznit, dar când am văzut eu că mai mult spor am la dânsa cu înfruntarea decât cu supunerea, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apucat să-i spun cum nu sunt eu de acord cu plânsul pe scenă. Că – ziceam eu – totul e să plângă cel din sală, nu eu pe scenă. Şi nu s-a supărat. «Bine, am să te văd cum ai să râzi pe scenă şi lumea o să plângă în sală.» Şi mi-a dat un rol într-o piesă lacrimogenă.

Ea se ducea în sală, de acolo ne urmărea întotdeauna. Îmi spune «mititica». Mă iubea. Tony nu putea să mă sufere. Şi nu ştiu cum trebuia să joc femeia amorezată de Tony. Îşi spunea rolul lui şi se uita în altă parte. La repetiţie m-am oprit în mijlocul replicii. Ce este acolo, ce se întâmplă?, a întrebat domna Bulandra din sală.

«Mititica dumitale s-a oprit», zice Tony. I-am spus că ştiu rolul, dar domnul Tony se uită în altă parte şi nu pot da replica. Atunci doamna Bulandra mi-a dat dreptate. Ei, pe urmă se uita Tony la mine cu o ură în ochi de-ţi tăia tot amorul.”

Până să devină o mare actriţă a jucat mult timp roluri secundare de care nu s-a ferit toată cariera ei. Slujinicile jucate nu semănau între ele. A debutat pe scena Teatrului “Nottara”, cu Suzzane din “Nunta lui Figaro”, în regia lui Vlad Mugur.

Apoi a jucat la Teatrul de Comedie, unde a fost distribuită în spectacole de către regizorii: Moni Ghelerter, George Rafael, Dinu Cernescu, Radu Penciulescu şi mulţi alţii. L-a avut partener de scenă şi pe Birlic.

În film a avut roluri secundare, personaje mărunte, dar irezistibil de fermecătoare. A debutat în 1958 în “Avalanşa” în regia lui Gheorghe Turcu. Au urmat: “Doi vecini”, “Astă seară dansăm în familie”, “Un surâs în plină vară” în regia lui Geo Saizescu, “Telegrame”, “Bădăranii”, în regia lui Sică Alexandrescu.

Ultimi ani din viaţă, după ce s-a pensionat, i-a petrecut la Crevedia, localitate situată după Buftea, într-o căsuţă ţărănească verde, înconjurată de paradisul unei grădini cu arbori pletoşi, tufe de clopoţei, alb, mov, roz; bujori şi maci.

Şi-a dorit să se retragă în peisajul de rai pentru că, aşa cum spunea, a iubit „florile şi iarba, cerul fără de hotare”. Dintr-un coridor verzui cu acoperişul înclinat, ca într-un acvariu, mansardat se ajungea într-o încăpere dotată cu sobă de teracotă, un pat, televizor, nişte rafturi, patru pisici.

Nineta Gusti, despre teatru şi despre viaţă

“După ce am ieşit la pensie m-am educat să nu regret nimic. Să mi se pară aşa, că n-am fost niciodată actriţă. Şi ca să nu regreţi, trebuie să te desprinzi de toate legăturile strânse care există între noi actorii. Nişte legături, aşa de suflet, tot mai rămân. Cum este pentru mine doamna Bulandra. Eram ditamai actriţa bătrână şi când o vedeam roşeam şi îmi bătea inima de emoţie. Aşa mă impresiona.”

“Cred că plictiseala e o boală. Îmi place să rostuiesc prin grădină la floricele şi atâta le chiţibuşăresc că se satură de mine. Am observat că florile sunt ca omenii: fac mofturi când le cauţi prea mult în coarne…”

“Când eram tânără făceam filme de dragoste. Că eu toată viaţa am aşteptat să vină Făt Frumos pe un cal alb… Îmi pare rău că televiziunea şi radioul îşi aduc aminte de noi mai mult după ce murim.”

Am jucat cu Ion Manolescu cu Storin, alte emoţii… de Ion Manolescu am fost atât de îndrăgostită că nu-mi vedeam capul. Dar câte colege de-ale mele, aşa frumoase, nu ca mine, nu-l iubeau! Şi pe Storin l-am iubit… Daaa! Erau atât de talentaţi, erau atât de mari, aveau atâta farmec şi personalitate şi nu se putea să nu-i iubeşti.

“În film n-am făcut nimic. Nişte bucăţele acolo… Eu mititică, rolurile mititele. Şi nu mi-a plăcut filmul. Trebuie să încropeşti un sentiment din fărâmiţe. În «Doi vecini» al lui Geo Saizescu a fost rolul de întindere.”

“M-am înţeles extraordinar cu Sanda Toma. Făcea parte din generaţia tânără. Am jucat cu George Constantin. Era la început de tot şi cuminte, ascultător. Cu Beligan m-am înţeles întotdeauna foarte bine. Nu, nu aveam nevoie de cuvinte. Din ochi, din priviri înţelegeam totul. Aşa ceva se întâmplă rar.”

“Am avut reuşite frumoase. «Femeia îndărătnică» s-a jucat ani în şir, «Fizicienii», «Gaiţele», «Nunta lui Figaro>>». N-am rămas impresionată de putinţele mele actoriceşti. M-am retras la timp. Uite, sunt multe actriţe talentate: Gina Patrichi, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ…”

“Am iubit oamenii şi animalele. Toţi prăpădiţii, urâţii, şchiopii, bolnavii… n-ai să vezi animal frumos. Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva. Toată viaţa am fost săracă, dar dintotdeauna am spus că sunt bogată pentru că din sărăcia mea am putut să dau altora mai săraci decât mine…”

“Mi-a plăcut dragostea. Am crezut şi cred în forţa ei benefică, în puterea ei catalizatoare. Mi-au plăcut bărbaţii zdraveni ca arborii. Bărbaţii copaci. I-am iubit cum iubesc copacii. Dar sunt încredinţată că o singură dată în viaţă iubeşti cu adevărat.” ( Eva  Sîrbu – Interviuri uitate)

***

 Gogea Mitu – misterul vieții și al morții celui mai înalt român din toate timpurile

Olteanul de 2,42 metri provenea dintr-o familie cu 11 copii, era sărac lipit, peltic și nu știa să scrie. Și-a câștigat pâinea ca boxer și circar. Se prezenta Gogu Ștefănescu, dar a intrat în istorie cu supranumele Gogea Mitu, poreclă care a dat limbii române expresia „cogeamite”. Uriașul frământat din glodul Mârșanilor, un sat afl at la 50 de kilometri de Craiova, și-a găsit sfârșitul la doar 22 de ani, după ce uluise Micul și marele Paris. Moartea sa a rămas până astăzi o enigmă. Mai mult sau mai puțin deslușită.

În cumpăna anilor 1911- 1912, pe ulițele prăfuite ale Mârșanilor vedea lumina zilei „Goliat de România”, așa cum avea să fie alintat de occidentali, în perioada interbelică, lunganul Gogu. Urmașii acestui uriaș blând își amintesc, lăcrimând, povestea celui mai înalt român din toate timpurile: „După spusele mamei mele, Mărioara, care a fost sora lui Gogea Mitu, unchiul meu era destul de inteligent, îi plăceau glumele și vorbea din vârful limbii. A fost foarte matur de mic, a învățat să citească singur și, pe la 10-12 ani, în clasele primare fiind, nu mai avea loc în bancă. Nici nu bănuiți cât de harnic era și cât de mult iubea animalele”. .

Electriza prostimea îndoind bare de fier

Cu 11 copii de hrănit, familia lui Gogu n-a stat însă pe gânduri când a venit oferta unui patron de circ din Praga. Și-au lăsat băiatul în grija acestui profitor rătăcit cine știe cum pe drumurile Olteniei. Adolescentul de 17 ani nu s-a supărat însă pe părinți. Ba chiar ar fi glumit, potrivit nepoatei Constanța Burada, cu tatăl său: „Lasă, tată, șiașa te plângi mata că n-o să mă ia nici o fată din sat! Mergând la circ, poate mă însor cu una care, suită pe trapez, poate ajunge la mine”. A început, astfel, marea aventură a lui Gogea Mitu. Una tristă, indiferent dacă citim cartea adevărului sau miile de pagini încărcate de legendă urbană. Prizonier într-un cort din diverse târguri și bâlciuri bucureștene, copilul Mârșanilor, care cântărea 120 de kilograme și măsura aproape doi metri și jumătate, era scos în fața mulțimii pentru demonstrații ieftine. Îndoia, în palmele sale generoase, bare de metal și drugi de fier pe care, probabil, un om obișnuit n-ar fi reușit să le dovedească. De fapt, electriza prostimea prin simpla apariție, fizicul său intimidant fiind „vânat” de amatorii de fotografii, care plăteau gologani frumoși să se tragă în cadru cu cogeamite flăcău.

Lumea circului s-a destrămat pentru Gogea Mitu când a realizat că ar putea câștiga mai mulți bani din box, un sport la modă în perioada dintre războaie. Hotărât să-și ia viața în propriile mâini, bravul oltean a descins la redacția Gazetei Sporturilor, interesânduse de un impresar. A pus ochii pe jurnalistul care scria despre box, Radu Ottulescu, și, cel mai probabil, acesta i-a făcut lipeala cu Umberto Lancia, un fost pugilist italian născut și crescut în București. Chestionat ulterior de Ottulescu dacă a semnat contractul cu alunecosul Lancia, uriașul avea să răspundă senin: „Nu încă. De fapt, nici nu știu să scriu. Cred că o să semnez prin punerea degetului”. Ceea ce s-a și petrecut. Gogea Mitu i-a cedat macaronarului 50% din viitoarele burse, pe o perioadă de cinci ani.

Afaceristul Umberto și uriașul Mitu s-au pus pe treabă. Primul meci, neoficial, s-a consumat la Galați, în fața a 2.500 de curioși, iar în ring au urcat managerul și elevul! Succesul a fost asigurat, bineînțeles, de bizareria combatantului mai tânăr. Cu mențiunea că în ring s-a derulat tot un număr de circ. Prima luptă oficială, după ce Gogea fusese chinuit cu antrenamente aiuritoare – i se cerea să se cațere în copaci, pentru dezvoltarea agilității! – a avut loc în iunie 1935. „Goliat” s-a bătut cu „pensionarul” Severio Grizzo, un conațional de-al mentorului Lancia, boxer care, cu doar două săptămâni în urmă, fusese făcut KO de Motzi Spakow, campion profesionist al României la categoria grea. Organizat pe arena Venus, plină-ochi, meciul n-a avut istoric. Obositul Grizzo n-a rezistat decât câteva secunde în fața pumnilor stângaci ai lui Gogea. Șase pumni și trei eschive largi au fost de ajuns pentru ca în mintea lui Mitu să încolțească iluzia unei cariere în box. Din păcate, a mai urmat o singură înfruntare oficială, în octombrie 1935, când Mitu l-a trimis la podea, tot în prima rundă, pe Dumitru Pavelescu, un golan brutal de 38 de ani, fost campion la amatori, fără rezultate notabile la profesioniști, cunoscut mai mult pentru implicarea, contra-cost, în ciomăgelile electorale ale vremii.

Gogea Mitu s-a stins la doar 22 de ani, oficial din cauza unei tuberculoze. Rudele uriașului din Oltenia au susținut, însă, și mai susțin și astăzi, fără nici o dovadă palpabilă, varianta asasinatului. El ar fi fost omorât, pe un pat al Spitalului Filantropia, de patru injecții letale executate în burtă! Motivul? Succesul fulminant din ring! A murit după turneul de la Paris Varianta uciderii la comandă este infirmată de declarațiile lui Umberto Lancia, oferite Gazetei Sporturilor cu două luni înainte să-i moară elevul: „Am avut mare ghinion că Gogea nu și-a făcut debutul la Paris în condițiuni satisfăcătoare. Vlăguit de boală, nu a putut avea viteza necesară cuceririi entuziasmului. Am consultat pe dr Simionescu, cel mai proeminent medic de plămâni al serviciului pentru profilaxia tuberculozei. Domnia sa m-a anunțat că Mitu Gogea nu este amenințat de nici o boală pulmonară. Cu toate acestea, elevul meu s-a resimțit timp de două luni și nu a putut să activeze”. Cu alte cuvinte, în ciuda părerii medicului Simionescu, uriașul era deja bolnav când a urcat în ring la Paris. La data de 9 iunie 1936, ziarele interbelice titrau pe prima pagină: „Gogea Mitu a murit!”

Perioada în care Gogea Mitu a boxat, în meciuri mai mult sau mai puțin aranjate de Umberto Lancia, a fost însoțită de zvonuri care mai de care mai spumoase. Se spune că atunci când a început să câștige bani mulți, „Goliat al României” trimitea părinților, la Mârșani, câte trei saci cu bancnote! Poștașul îi aducea la poartă flancat de jumătate de sat, iar părinții lui Gogea numărau banii chiar în uliță, spre încântarea oamenilor.

De la uriașul Gogea Mitu, care se prezenta Gogu Ștefănescu, dar care s-ar fi numit, de fapt, Dumitru Goagă, a rămas în limba română cuvântul „cogeamite”, adică foarte mare, foarte înalt. Coșcogea și coșcogeamite fac parte din aceeași familie de cuvinte.

Înmormântat în satul natal, la Mârșani, Gogea Mitu sau, mai precis, rămășițele sale au fost exhumate în anii ’80, la solicitarea Catedrei de Anatomie şi Istorie a Medicinei din cadrul Universităţii de Medicină Craiova. Scheletul lui Gogea a fost folosit ca material didactic.

În iulie 1935, Gogea Mitu avea să uluiască Parisul. Dar nu grație talentului de pugilist, ci tot datorită șarmului personal. A întâlnit, e adevărat, în cadrul unei partide demonstrative, tot un italian – pe Giuseppe Sanga – , boxer mediocru. Se întâmpla în decembrie, timp de o lună titanul venit din România făcând deliciul parizienilor la diverse evenimente mondene orchestrate de Lancia. Și această încleștare a fost lipsită de miez, victoria anemică a olteanului dezamăgind presa franceză de specialitate: „Acest gigant dă impresia unei neobișnuite slăbiciuni fizice. Pe ring el seamănă cu un mare cangur care ar avea nevoie de fortifiante. A obținut doar un anemic succes de amuzantă curiozitate”. Observația ziariștilor de pe Sena s-a dovedit a fi corectă. Curiozitatea iubitorilor de box s-a risipit ca un fum, Gogea și Lancia strângând, ulterior, parale din reprezentații penibile, de circ, luând la pas orașele Franței pentru a le arăta urmașilor lui Napoleon cum rupe un român-sadea clești din fier cu palmele goale. Așadar, după două partide oficiale și câteva amicale, cariera de boxer a celui mai înalt român din toate timpurile s-a încheiat. Din păcate, la puțin timp după periplul în Hexagon, în anul 1936 avea să se frângă, dramatic, și viața blândului uriaș  Gogea Mitu

***

 7 curiozități despre Claude Monet, artistul care își distrugea picturile cu cuțitul

Născut la 14 noiembrie 1840, la Paris, Claude Monet a devenit un pictor renumit, iar creațiile sale au devenit sinonime cu mișcarea impresionistă. Marcat de depresie întreaga viață, artistul francez era cunoscut pentru faptul că picta aceleași subiecte în mod obsesiv, iar unul dintre acestea erau nuferii.

În acest articol îți prezentăm șapte curiozități despre Claude Monet, pictorul care a revoluționat arta.

1

În adolescență vindea caricaturi

Una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet este faptul că avea talent la caricatură. A manifestat înclinații spre artă încă din copilărie, iar în 1851 a intrat la școala de arte din Le Havre.

Însă artistul nu a fost cunoscut dintotdeauna pentru picturile sale. În adolescență, Monet realiza caricaturi în cărbune, pe care le vindea cu 10-20 de franci.

2

A fost printre primii care au pictat în aer liber

Astăzi, Monet este celebru pentru capacitatea sa de a surprinde lumina în peisaje dramatice. Cel care l-a îndreptat spre pictura peisagistică a fost pictorul Eugene Boudin.

În 1856, pe când Monet avea doar 16 ani, Boudin l-a învățat să picteze în aer liber, pe plajele din Normandia. La acea vreme, pictura în aer liber era ceva neobișnuit, cu toate că ulterior a devenit o parte importantă a mișcării impresioniste.

3

 A încercat să se sinucidă

În 1868, după ce soția sa, Camille, a dat naștere fiului lor, Jean, Monet a încercat să se sinucidă aruncându-se de pe un pod în râul Sena. La acel moment, artistul avea o stare financiară precară, nu dobândise celebritatea, așa cum își dorise, și nu avea bani să întrețină o familie.

Deși a sărit de pe pod, Monet a supraviețuit căderii, dar s-a luptat cu depresia pentru tot restul vieții.

4

A botezat fără să vrea mișcarea impresionistă

Pictura lui Monet intitulată „Impresie, răsărit de soare”, realizată în 1873, a devenit inspirația pentru numele mișcării artistice impresioniste.

În 1874, Claude Monet, Edgar Degas, Camille Pissarro, Édouard Manet și Paul Cézanne au fondat Societatea Anonimă de Pictori, Sculptori și Gravatori. Din organizație mai făceau parte și alți artiști ale căror opere fuseseră respinse de societatea artistică pariziană.

În acel an, grupul a organizat o expoziție care a rămas în istorie drept prima expoziție impresionistă. Lucrările expuse au primit numeroase critici, iar una dintre ele folosea termenul „impresie” pentru a arunca o lumină proastă asupra operelor expuse.

Ulterior, artiștii din grupare au adoptat în mod sfidător termenul „impresionist” pentru a-și descrie mișcarea.

5

A avut probleme cu vecinii din cauza grădinii sale

Iată una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet. În 1879, la trei ani după ce soția sa, Camille, a murit de tuberculoză, Monet a cunoscut-o pe Alice Hoschedé, soția magnatului Ernest Hoschedé, care l-a ajutat să îi crească pe cei doi fii ai săi.

Ulterior, între Monet și Alice s-a înfiripat o relație, iar cei doi s-au mutat împreună, deși Alice a rămas căsătorită cu Ernest Hoschedé. În 1883, Monet, cei doi fii ai săi și Alice cu cei șase copii ai săi s-au mutat într-o casă situată în satul Giverny, situat la 80 de kilometri de Paris.

Aici, artistul a început să construiască faimoasa grădină care mai există și astăzi. În 1893, Monet a mai cumpărat pământ în zonă și a deviat cursul unui râu pentru a crea o „grădină de apă”.

Dorind să facă din grădină o adevărată operă de artă, pictorul a adus plante din întreaga lume, inclusiv faimoșii nuferi, pe care i-a pictat obsesiv de-a lungul carierei sale.

Însă vecinilor lui Monet, care erau crescători de vite, le era teamă că noile plante acvatice vor otrăvi apa și le vor ucide animalele. Au făcut sesizări la autorități, iar acestea i-au ordonat lui Monet să îndepărteze plantele.

Totuși, artistul a ignorat ordinul, iar nuferii au devenit una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru operele sale.

6

Când aud numele lui Claude Monet, iubitorii de artă se gândesc imediat la nuferi. Asta deoarece, în ultimii 30 de ani de viață, artistul a pictat nu mai puțin de 250 de tablouri cu nuferi.

Potrivit cărții „Fascinația nebună: Claude Monet și picturile cu nuferi”, de Ross King, artistul i-a ordonat grădinarului său să șteargă de praf nuferii din grădină.

Potrivit aceleiași surse, Monet era atât de obsedat de aceste plante, încât în 1907 a plătit asfaltarea drumului care trecea pe lângă grădina sa, din cauză că mașinile ridicau praful, care se așeza pe nuferi.

7

Își distrugea propriile picturi

 Artistul era celebru pentru faptul că își distrugea propriile creații atunci când era furios sau când era nemulțumit de ele.

În 1908, a tăiat cel puțin 15 picturi cu nuferi cu un cuțit, fapt care a dus la amânarea expoziției sale din Paris. Istoricii estimează că pictorul a distrus de-a lun gul vieții aproximativ 500 de tablouri.

***

 Barbara Hutton, săraca fată bogată

Barbara Hutton s-a născut la New York, pe 14 noiembrie 1912, fiind singurul copil al Ednei Woolworth, fiica fondatorului magazinelor de succes Woolworth. Tatăl Barbarei a fost Franklyn Laws Hutton, proprietarul unei firme de investiții și brokeraj din New York.

Edna Hutton a murit la vârsta de 33 de ani, pe 2 mai 1917, sufocată din cauza unei otite suprainfectate, dar a existat și zvonul că s-a sinucis ingerând otravă, disperată din cauza hărțuirii la care o supunea soțul său. Cum nu s-a făcut autopsia cadavrului, cauza exactă a morții tinerei mame nu a fost niciodată cunoscută. Se știe însă cu certitudine că Barbara, fetița de nici cinci ani, a fost cea care a descoperit trupul mamei sale decedate.

După moartea Ednei, copila a fost preluată de diverse rude și apoi dată în grija unei guvernante. Deși a fost înscrisă la școli publice, a devenit un copil introvertit și a avut o interacțiune limitată cu alți copii de vârsta ei.

În 1924, bunica Barbarei Hutton, Jennie Woolworth, a murit și i-a lăsat fetei o moștenire în valoare de 26,1 milioane de dolari, iar alte 2,1 milioane de dolari au fost plasate într-un fond separat, ambele depozite fiind administrate de tatăl ei, Franklyn Hutton. Până când fata a împlinit 21 de ani, moștenirea ei a ajuns la valoarea de 42 de milioane de dolari, adică peste 1 miliard de dolari astăzi, Barbara devenind una dintre cele mai bogate tinere din lume.

În 1930, la aniversarea de 18 ani, i s-a organizat un bal de debut în societate, unde oaspeți de seamă au fost familiile Astor și Rockefeller. Recepția a costat 60.000 de dolari, o adevărată avere în zilele crizei economice. Pentru a scăpa de atacurile dure ale presei, tânăra a fost trimisă la scurt timp într-un turneu în Europa.

Deși considerată o norocoasă a soartei datorită uriașei averi de care a putut să dispună singură când a devenit majoră, Barbara a avut grave probleme emoționale. A fost căsătorită cu nu mai puțin de șapte bărbați, dar a sfârșit prin a muri singură și săracă.

Primul ei soț a fost Alexis Mdivani, care pretindea că este prinț georgian și că a fugit din Tbilisi în 1921, din cauza invaziei sovietice. Alexis era căsătorit cu Louise Van Alen, o prietenă a Barbarei, când a cunoscut-o pe tânăra milionară la Biarritz, în Franța. Întâlnirea lor a fost aranjată de sora lui Alexis, Roussie, care plănuiese să îl facă pe tânăr să divorțeze de Louise, să o seducă pe Barbara și să forțeze căsătoria celor doi. Barbara a fugit la Paris pentru a evita să se confrunte cu scandalul, dar Roussie a amenințat-o că întreaga poveste va apărea în presă dacă nu se căsătorește cu fratele ei.

Alexis și Barbara s-au căsătorit pe 22 iunie 1933 la Biserica Ortodoxă Rusă din Paris. Tatăl ei i-a oferit o zestre de un milion de dolari din moștenire cu această ocazie, dar Barbara și soțul georgian au cheltuit mare parte din bani cumpărându-și o casă luxoasă, câțiva ponei pentru jocul de polo de care el era pasionat, haine de lux și bijuterii. Când banii aproape se terminaseră, cei doi au divorțat. Era martie 1935.

Al doilea ei soț a fost contele Kurt Haugwitz-Reventlow, cu care a avut singurul ei copil, un fiu pe nume Lance. Reventlow a avut un comportament violent, a abuzat-o verbal și fizic, relațiile extrem de proaste au escaladat și Barbara a fost la un moment dat bătută sălbatic, iar soțul abuziv a fost trimis pentru un timp la închisoare. Tot el a convins-o să renunțe la cetățenia americană și să își ia cetățenie daneză pentru a scăpa de impozitele fiscale, lucru pe care l-a făcut în decembrie 1937. Toate aceste abuzuri au dus-o spre consumul de droguri, apoi a dezvoltat anorexie, boală care a afectat-o pentru tot restul vieții.

În final, Barbara a divorțat de contele Reventlow și instanța i-a acordat custodia fiului lor după un lung proces. Din păcate, exact la fel cum făcuse tatăl ei, a lăsat creșterea copilului în grija unui internat privat foarte scump și bine cotat.

În 1938, Barbara Hutton a avut o scurtă aventură cu producătorul și regizorul Howard Hughes, la Londra, la hotelul Savoy. Prin intermediul lui Hughes, care era prieten cu Cary Grant de multă vreme, milionara l-a cunoscut pe faimosul actor american ce va deveni al treilea ei soț.

Cei doi s-au căsătorit pe 8 iulie 1942, iar presa a numit noul cuplu „Cash and Cary”, deși lui Grant nu-i trebuiau banii ei și nici nu avea nevoie să beneficieze de numele celebru al Barbarei. Cu toate acestea, nici această căsătorie nu a reușit, dar Grant nu a solicitat și nici nu a primit niciun ban după divorț.

“Săraca fată bogată”, cum începuse să fie numită de presă, a părăsit California și s-a mutat la Paris, nu înainte de a achiziționa un palat luxos în Tanger, în nordul Marocului. Barbara a început apoi să se întâlnească pe Igor Troubetzkoy, un prinț rus dintr-o veche familie nobiliară ce era foarte cunoscut în societatea pariziană, dar avea resurse materiale limitate.

În primăvara anului 1948, s-a căsătorit cu el la Zurich, în Elveția. În acel an, prințul a condus primul Ferrari care a concurat vreodată în cursele de mașini la Marele Premiu de la Monaco. Relația cu Troubetzkoy a făcut deliciul ziarelor mondene, dar capriciosul prinț a decis brusc să depună actele de divorț în 1951. Barbara Hutton a încercat să se sinucidă și acest eveniment dramatic a fost urmărit cu mult interes de publicul european fascinat de viața tumultoasă a frumoasei americance.

Următoarea căsătorie a durat 50 de zile, între 30 decembrie 1953 și 20 februarie 1954, iar mirele a fost diplomatul dominican Porfirio Rubirosa, un cunoscut playboy internațional. Presa a scris despre Rubirosa că a avut relații cu cele mai cunoscute femei ale anilor ‘50: Dolores del Río, Eartha Kitt, Marilyn Monroe, Ava Gardner, Maria Montez, Rita Hayworth, Dorothy Dandridge, Lupe Velez, Soraya Esfandiary, Peggy Hopkins Joyce, Joan Crawford, Veronica Lake, Kim Novak, Judy Garland și Eva Peron numărându-se printre iubitele cunoscutului aventurier.

Despre nunta Barbarei cu Porfirio, ziariștii au scris: „Mireasa milionară aflată la cea de-a cincea nuntă s-a îmbrăcat în negru și a băut scotch and soda”. Cheltuielile ei generoase au continuat, și, deși era deja proprietara mai multor conace în întreaga lume, în 1959 și-a construit un luxos palat în stil japonez pe o proprietate uriașă din Cuernavaca, în Mexic.

Următorul ei soț a fost un vechi prieten, jucătorul german de tenis Gottfried von Cramm, cu care s-a căsătorit în 1955, dar și această căsătorie s-a încheiat cu un divorț patru ani mai târziu, în 1959.

În Tanger, Barbara Hutton l-a cunoscut pe cel de-al șaptelea soț, prințul Pierre Raymond Doan Vinh na Champassak, cu care s-a căsătorit în 1964 pentru doar doi ani, pentru că în 1966 Barbara a decis să divorțeze.

În sfârșit, femeia a renunțat la căsătorii după atâtea experiențe nefericite, dar apărea deseori în stare de ebrietate în public și a devenit celebră pentru cheltuielile ei extravagante. Era cunoscută că face cadouri luxoase străinilor pe care îi cunoștea conjunctural, dar a făcut și achiziții profitabile.

A cumpărat picturi și sculpturi ale marilor maeștri, a avut o colecție magnifică de porțelanuri și bijuterii valoroase, inclusiv piese care aparținuseră cândva Mariei Antoaneta și împărătesei Eugenie a Franței și lucrări importante ale caselor Fabergé și Cartier.

În colecția ei de bijuterii s-a numărat tiara Pasha Diamond, care aparținuse în 1848 sultanului Egiptului, o piesă extrem de de valoroasă.

Moartea singurului ei fiu, Lance Reventlow, într-un accident aviatic, în 1972, a distrus-o complet pe vulnerabila Barbara. Și-a petrecut ultimii ani în Los Angeles, locuind la hotelul Beverly Wilshire, unde a murit în urma unui atac de cord în mai 1979, la vârsta de 66 de ani.

Un biograf a scris că, în momentul în care a murit, în conturi mai avea doar 3.500 de dolari, ultimii bani care mai rămăseseră  din uluitoarea ei avere.