***

 Katia Dolgorukova, amanta lui Alexandru al II-lea, ajunsă soție oficială a țarului

Ecaterina Dolgorukova l-a întâlnit pentru prima dată pe țarul Alexandru al II-lea pe când avea doar 12 ani. Familia ei era una dintre cele mai vechi familii nobiliare din Rusia, străbunicul ei, Iuri Dolgoruki, fiind considerat întemeiatorul Moscovei. Însă tatăl ei, Prințul Mihail, s-a ruinat din cauza speculațiilor financiare și a fost nevoit să-și crească fetele pe cheltuiala împăratului.

Moartea neașteptată a acestuia, la scurt timp după vizita ipe care țarul o făcuse la moșia familiei, lasă familia Dolgorukov fără aproape nicio resursă financiată, iar fetele familiei sunt trimise la Institutul Smolnîi din Petersburg, un pension special pentru tinerele ce proveneau din familii nobile.

Când țarul Alexandru vizitează pensionul, patru ani mai târziu, o remarcă imediat pe adolescenta Ecaterina. O vizitează des la școală și aranjează să devină domnișoară de onoare a țarinei Maria Alexandrovna. Soția țarului, bolnavă de tuberculoză din 1863, cu o stare de sănătate ce se deteriora de la o zi la alta și izolată de fastuoasa viață de la curtea imperială, acceptă fără rezerve primirea tinerei domnișoare de onoare.

Țarul avusese multe amante până în momentul acela, iar țarina știa bine că nimic nu-l poate opri, mai ales că medicii îi interziseseră să aibă relațiile sexuale după ce boala i s-a agravat. Țarina Maria era extrem de frumoasă, distinsă, iubită de curtea imperială. Apariția acestei tinere care venea în apartamentul țarului de 3 - 4 ori pe săptămână a adus, în mod evident, dezaprobarea familiei lui Alexandru care nu o privea deloc cu ochi buni pe metresa imperială.

Ecaterina a primit un apartament luxos în Sankt Petersburg. Acolo i-a născut pe primii doi copii pe care i-a avut cu țarul - George și Olga. Alexandru i-a ridicat pe copiii iubitei sale la rang de prinți și i-a tratat ca pe propriii lui copii. Nu după mult timp, amanta imperială a rămas din nou însărcinată. Urma al treilea fiu nelegitim al marelui țar. Era februarie 1876, iar mofturoasa Ecaterina a cerut să nască la Palatul de Iarnă, în apartamentele imperiale. Dorința i-a fost îndeplinită, dar, imediat după naștere, bebelușul a fost dus în casele mamei sale, în timp ce ea a rămas să se refacă în palatul țarului. Copilul s-a îmbolnăvit și a murit nu după mult timp.

Relația Ecaterinei cu țarul prinde, însă, rădăcini. În 1880, țarul ia decizia să o primească pe Ecaterina și pe copiii ei într-un apartament din Palatul de Iarnă (între timp mai adusese pe lume o fetiță, Catherina), sub același acoperiș cu țarina ce se afla într-o stare fizică extrem de proastă. O convinge pe Maria Feodorovna să-i primească și să-i binecuvânteze, iar aceasta, slăbită de puteri, acceptă. Imediat ce țarina a murit, Alexandru a luat-o de nevastă pe amanta sa, explicându-le celor din familie că se teme că va fi asasinat și că, după moartea sa, Elisabeta nu ar rămâne cu nimic. Și așa a făcut, în ciuda dezaprobării fățișe a anturajului său.

În scurt timp a ordonat senatului să-i acorde Ecaterinei titlul de prințesă Iurievskaia și a legitimat copiii, deși nu aveau nici un drept la tron fiind proveniți dintr-o căsătorie morganatică. Temerile lui s-au împlinit. Un an mai târziu, pe 13 martie, țarul Alexandru al II-lea a fost asasinat în timp ce asista la schimbarea gărzii.

După decesul Țarului, Ecaterina a primit o pensie de 3,4 milioane de ruble și a fost de acord să renunțe să trăiască la Palatul de Iarnă sau în orice reședință imperială din Rusia în schimbul unei reședințe pentru ea și cei trei copii. S-a stabilit la Paris, unde a trăit timp de 47 de ani, până în 1922.

A devenit cunoscută pentru că, în ultimii ei ani, găzduia întâlnirile emigrației rusești la Paris, avea 20 de servitori și un tramvai privat, deși urmașii familiei Romanov o disprețuiau profund.

Prințesa Martha Bibesco a publicat o biografie a prințesei Ecaterina, iar cartea a stat la baza a două filme. Primul, Katia, a apărut în 1938, cu Danielle Darrieux în rol principal și a fost regizat de Maurice Tourneur, iar cel de-al doilea, purtând același nume, Katia, a fost lansat în 1959, în rolul Ecaterinei fiind Romy Schneider, iar regia a fost semnată de Rober t Siodmak.

***

 Nineta Gusti, actriță: „Cred că plictiseala e o boală“

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

Nineta Gusti s-a născut în 14/27 noiembrie 1913, la Iaşi. Şi, după cum va declara prin interviuri, „a avut trei mame şi un tată cu mare trecere la femei, care pleca des de acasă”. A fost prima soţie a actorului Radu Beligan, fiind cu 5 ani mai în vârstă decât acesta. Nu au avut copii.

De la mama ei naturală, Penelope, de origine greacă, moşteneşte trăsăturile, ochii şi tenul. Era frumoasă şi mică de înălţime. „Hazul l-am moştenit de la mama. Avea un haz sec. Nu râdea niciodată şi spunea nişte lucruri de te prăpădeai de râs. Tata era mult mai liniştit şi cult, dar n-avea haz. Dar hazul ăsta e o treabă serioasă. Şi de aceea actorii care fac comedie joacă apoi mai bine dramă.”

Prima ispită a fost desenul, pentru că soţul mătuşii ei (sora tatălui) era Nicolae Tonitza. Dar n-a fost calea ei. La Bucureşti a locuit cu cea de-a treia mamă, lângă Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, pe care o va pomeni ca pe o mamă vitregă bună, pentru că n-a lovit-o niciodată.

Acolo unde locuiau aveau zilnic o privelişte generoasă “de domni şi domnişoare care mai de care mai dichisiţi”, ce intrau şi ieşeau în Conservator şi o atmosferă amplificată de glasurile studenţilor ce rosteau poezii, replici, sau care cântau. Într-o zi, Nineta Gusti vede un afiş ce anunţa înscrierea pentru admiterea la Teatru. “Trebuia să reciţi două poezii – una veselă şi una tristă – iar pe deasupra să spui o fabulă.”

“A fost o vreme când am scris poezii. Stăteam cu mama, într-o mansardă, vizavi de Cişmigiu. Mă suiam pe acoperiş, vedeam tot Cişmigiul de acolo, cânta fanfara militară şi cu caieţelul pe genunchi scriam, scriam… Îmi venea inspiraţia de la muzică, dar şi de la iubirile mele multe, că pe timpul acela nici eu nu ştiam pe care iubesc mai tare, dar mi-era sufletul plin de dragoste… Se vede însă că nici poezia n-a fost chemarea mea. Nici teatrul. Mi-am făcut meseria corect. Am vrut să fiu medic. Numai că nu s-a putut. Eram foarte săracă, poate că eram şi un pic comodă. Mi-am organizat viaţa cu energia mea. M-am obligat să fiu energică. “ (Gong, 1997)

N-avea bani, era prea săracă.  În ziua concursului se strecoară în sala unde se ţinea examenul, îmbrăcată în tenişi şi în trening. Avea 16 ani. Intră în clasă membrii comisiei: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Nicolae Soreanu. La final, după ce trec toţi candidaţii prin faţa comisiei, Nineta Gusti ţâşneşte din bancă şi cere să o asculte şi pe ea. Lucia Sturdza Bulandra o ascultă şi o admite pe adolescenta Climescu-Gusti Nineta la clasa sa.

La puțin timp după ce a intrat la Conservator a început să joace într-un rol secundar de balerină de circ, despre care va spune, mai târziu: “Eu vorbeam moldoveneşte pe atunci şi doamna Bulandra mi-a pus condiţia: «vrei rolul?» În două săptămâni să nu mai aud la tine nici un «şî», nici un «şe». Nici c-a auzit. Era grozavă. Avea prestanţă, avea o forţă extraordinară. Şi era o profesoară.

Îi plăcea să o înfrunţi. La început n-am îndrăznit, dar când am văzut eu că mai mult spor am la dânsa cu înfruntarea decât cu supunerea, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apucat să-i spun cum nu sunt eu de acord cu plânsul pe scenă. Că – ziceam eu – totul e să plângă cel din sală, nu eu pe scenă. Şi nu s-a supărat. «Bine, am să te văd cum ai să râzi pe scenă şi lumea o să plângă în sală.» Şi mi-a dat un rol într-o piesă lacrimogenă.

Ea se ducea în sală, de acolo ne urmărea întotdeauna. Îmi spune «mititica». Mă iubea. Tony nu putea să mă sufere. Şi nu ştiu cum trebuia să joc femeia amorezată de Tony. Îşi spunea rolul lui şi se uita în altă parte. La repetiţie m-am oprit în mijlocul replicii. Ce este acolo, ce se întâmplă?, a întrebat domna Bulandra din sală.

«Mititica dumitale s-a oprit», zice Tony. I-am spus că ştiu rolul, dar domnul Tony se uită în altă parte şi nu pot da replica. Atunci doamna Bulandra mi-a dat dreptate. Ei, pe urmă se uita Tony la mine cu o ură în ochi de-ţi tăia tot amorul.”

Până să devină o mare actriţă a jucat mult timp roluri secundare de care nu s-a ferit toată cariera ei. Slujinicile jucate nu semănau între ele. A debutat pe scena Teatrului “Nottara”, cu Suzzane din “Nunta lui Figaro”, în regia lui Vlad Mugur.

Apoi a jucat la Teatrul de Comedie, unde a fost distribuită în spectacole de către regizorii: Moni Ghelerter, George Rafael, Dinu Cernescu, Radu Penciulescu şi mulţi alţii. L-a avut partener de scenă şi pe Birlic.

În film a avut roluri secundare, personaje mărunte, dar irezistibil de fermecătoare. A debutat în 1958 în “Avalanşa” în regia lui Gheorghe Turcu. Au urmat: “Doi vecini”, “Astă seară dansăm în familie”, “Un surâs în plină vară” în regia lui Geo Saizescu, “Telegrame”, “Bădăranii”, în regia lui Sică Alexandrescu.

Ultimi ani din viaţă, după ce s-a pensionat, i-a petrecut la Crevedia, localitate situată după Buftea, într-o căsuţă ţărănească verde, înconjurată de paradisul unei grădini cu arbori pletoşi, tufe de clopoţei, alb, mov, roz; bujori şi maci.

Şi-a dorit să se retragă în peisajul de rai pentru că, aşa cum spunea, a iubit „florile şi iarba, cerul fără de hotare”. Dintr-un coridor verzui cu acoperişul înclinat, ca într-un acvariu, mansardat se ajungea într-o încăpere dotată cu sobă de teracotă, un pat, televizor, nişte rafturi, patru pisici.

Nineta Gusti, despre teatru şi despre viaţă

“După ce am ieşit la pensie m-am educat să nu regret nimic. Să mi se pară aşa, că n-am fost niciodată actriţă. Şi ca să nu regreţi, trebuie să te desprinzi de toate legăturile strânse care există între noi actorii. Nişte legături, aşa de suflet, tot mai rămân. Cum este pentru mine doamna Bulandra. Eram ditamai actriţa bătrână şi când o vedeam roşeam şi îmi bătea inima de emoţie. Aşa mă impresiona.”

“Cred că plictiseala e o boală. Îmi place să rostuiesc prin grădină la floricele şi atâta le chiţibuşăresc că se satură de mine. Am observat că florile sunt ca omenii: fac mofturi când le cauţi prea mult în coarne…”

“Când eram tânără făceam filme de dragoste. Că eu toată viaţa am aşteptat să vină Făt Frumos pe un cal alb… Îmi pare rău că televiziunea şi radioul îşi aduc aminte de noi mai mult după ce murim.”

Am jucat cu Ion Manolescu cu Storin, alte emoţii… de Ion Manolescu am fost atât de îndrăgostită că nu-mi vedeam capul. Dar câte colege de-ale mele, aşa frumoase, nu ca mine, nu-l iubeau! Şi pe Storin l-am iubit… Daaa! Erau atât de talentaţi, erau atât de mari, aveau atâta farmec şi personalitate şi nu se putea să nu-i iubeşti.

“În film n-am făcut nimic. Nişte bucăţele acolo… Eu mititică, rolurile mititele. Şi nu mi-a plăcut filmul. Trebuie să încropeşti un sentiment din fărâmiţe. În «Doi vecini» al lui Geo Saizescu a fost rolul de întindere.”

“M-am înţeles extraordinar cu Sanda Toma. Făcea parte din generaţia tânără. Am jucat cu George Constantin. Era la început de tot şi cuminte, ascultător. Cu Beligan m-am înţeles întotdeauna foarte bine. Nu, nu aveam nevoie de cuvinte. Din ochi, din priviri înţelegeam totul. Aşa ceva se întâmplă rar.”

“Am avut reuşite frumoase. «Femeia îndărătnică» s-a jucat ani în şir, «Fizicienii», «Gaiţele», «Nunta lui Figaro>>». N-am rămas impresionată de putinţele mele actoriceşti. M-am retras la timp. Uite, sunt multe actriţe talentate: Gina Patrichi, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ…”

“Am iubit oamenii şi animalele. Toţi prăpădiţii, urâţii, şchiopii, bolnavii… n-ai să vezi animal frumos. Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva. Toată viaţa am fost săracă, dar dintotdeauna am spus că sunt bogată pentru că din sărăcia mea am putut să dau altora mai săraci decât mine…”

“Mi-a plăcut dragostea. Am crezut şi cred în forţa ei benefică, în puterea ei catalizatoare. Mi-au plăcut bărbaţii zdraveni ca arborii. Bărbaţii copaci. I-am iubit cum iubesc copacii. Dar sunt încredinţată că o singură dată în viaţă iubeşti cu adevărat.” ( Eva  Sîrbu – Interviuri uitate)

***

 Gogea Mitu – misterul vieții și al morții celui mai înalt român din toate timpurile

Olteanul de 2,42 metri provenea dintr-o familie cu 11 copii, era sărac lipit, peltic și nu știa să scrie. Și-a câștigat pâinea ca boxer și circar. Se prezenta Gogu Ștefănescu, dar a intrat în istorie cu supranumele Gogea Mitu, poreclă care a dat limbii române expresia „cogeamite”. Uriașul frământat din glodul Mârșanilor, un sat afl at la 50 de kilometri de Craiova, și-a găsit sfârșitul la doar 22 de ani, după ce uluise Micul și marele Paris. Moartea sa a rămas până astăzi o enigmă. Mai mult sau mai puțin deslușită.

În cumpăna anilor 1911- 1912, pe ulițele prăfuite ale Mârșanilor vedea lumina zilei „Goliat de România”, așa cum avea să fie alintat de occidentali, în perioada interbelică, lunganul Gogu. Urmașii acestui uriaș blând își amintesc, lăcrimând, povestea celui mai înalt român din toate timpurile: „După spusele mamei mele, Mărioara, care a fost sora lui Gogea Mitu, unchiul meu era destul de inteligent, îi plăceau glumele și vorbea din vârful limbii. A fost foarte matur de mic, a învățat să citească singur și, pe la 10-12 ani, în clasele primare fiind, nu mai avea loc în bancă. Nici nu bănuiți cât de harnic era și cât de mult iubea animalele”. .

Electriza prostimea îndoind bare de fier

Cu 11 copii de hrănit, familia lui Gogu n-a stat însă pe gânduri când a venit oferta unui patron de circ din Praga. Și-au lăsat băiatul în grija acestui profitor rătăcit cine știe cum pe drumurile Olteniei. Adolescentul de 17 ani nu s-a supărat însă pe părinți. Ba chiar ar fi glumit, potrivit nepoatei Constanța Burada, cu tatăl său: „Lasă, tată, șiașa te plângi mata că n-o să mă ia nici o fată din sat! Mergând la circ, poate mă însor cu una care, suită pe trapez, poate ajunge la mine”. A început, astfel, marea aventură a lui Gogea Mitu. Una tristă, indiferent dacă citim cartea adevărului sau miile de pagini încărcate de legendă urbană. Prizonier într-un cort din diverse târguri și bâlciuri bucureștene, copilul Mârșanilor, care cântărea 120 de kilograme și măsura aproape doi metri și jumătate, era scos în fața mulțimii pentru demonstrații ieftine. Îndoia, în palmele sale generoase, bare de metal și drugi de fier pe care, probabil, un om obișnuit n-ar fi reușit să le dovedească. De fapt, electriza prostimea prin simpla apariție, fizicul său intimidant fiind „vânat” de amatorii de fotografii, care plăteau gologani frumoși să se tragă în cadru cu cogeamite flăcău.

Lumea circului s-a destrămat pentru Gogea Mitu când a realizat că ar putea câștiga mai mulți bani din box, un sport la modă în perioada dintre războaie. Hotărât să-și ia viața în propriile mâini, bravul oltean a descins la redacția Gazetei Sporturilor, interesânduse de un impresar. A pus ochii pe jurnalistul care scria despre box, Radu Ottulescu, și, cel mai probabil, acesta i-a făcut lipeala cu Umberto Lancia, un fost pugilist italian născut și crescut în București. Chestionat ulterior de Ottulescu dacă a semnat contractul cu alunecosul Lancia, uriașul avea să răspundă senin: „Nu încă. De fapt, nici nu știu să scriu. Cred că o să semnez prin punerea degetului”. Ceea ce s-a și petrecut. Gogea Mitu i-a cedat macaronarului 50% din viitoarele burse, pe o perioadă de cinci ani.

Afaceristul Umberto și uriașul Mitu s-au pus pe treabă. Primul meci, neoficial, s-a consumat la Galați, în fața a 2.500 de curioși, iar în ring au urcat managerul și elevul! Succesul a fost asigurat, bineînțeles, de bizareria combatantului mai tânăr. Cu mențiunea că în ring s-a derulat tot un număr de circ. Prima luptă oficială, după ce Gogea fusese chinuit cu antrenamente aiuritoare – i se cerea să se cațere în copaci, pentru dezvoltarea agilității! – a avut loc în iunie 1935. „Goliat” s-a bătut cu „pensionarul” Severio Grizzo, un conațional de-al mentorului Lancia, boxer care, cu doar două săptămâni în urmă, fusese făcut KO de Motzi Spakow, campion profesionist al României la categoria grea. Organizat pe arena Venus, plină-ochi, meciul n-a avut istoric. Obositul Grizzo n-a rezistat decât câteva secunde în fața pumnilor stângaci ai lui Gogea. Șase pumni și trei eschive largi au fost de ajuns pentru ca în mintea lui Mitu să încolțească iluzia unei cariere în box. Din păcate, a mai urmat o singură înfruntare oficială, în octombrie 1935, când Mitu l-a trimis la podea, tot în prima rundă, pe Dumitru Pavelescu, un golan brutal de 38 de ani, fost campion la amatori, fără rezultate notabile la profesioniști, cunoscut mai mult pentru implicarea, contra-cost, în ciomăgelile electorale ale vremii.

Gogea Mitu s-a stins la doar 22 de ani, oficial din cauza unei tuberculoze. Rudele uriașului din Oltenia au susținut, însă, și mai susțin și astăzi, fără nici o dovadă palpabilă, varianta asasinatului. El ar fi fost omorât, pe un pat al Spitalului Filantropia, de patru injecții letale executate în burtă! Motivul? Succesul fulminant din ring! A murit după turneul de la Paris Varianta uciderii la comandă este infirmată de declarațiile lui Umberto Lancia, oferite Gazetei Sporturilor cu două luni înainte să-i moară elevul: „Am avut mare ghinion că Gogea nu și-a făcut debutul la Paris în condițiuni satisfăcătoare. Vlăguit de boală, nu a putut avea viteza necesară cuceririi entuziasmului. Am consultat pe dr Simionescu, cel mai proeminent medic de plămâni al serviciului pentru profilaxia tuberculozei. Domnia sa m-a anunțat că Mitu Gogea nu este amenințat de nici o boală pulmonară. Cu toate acestea, elevul meu s-a resimțit timp de două luni și nu a putut să activeze”. Cu alte cuvinte, în ciuda părerii medicului Simionescu, uriașul era deja bolnav când a urcat în ring la Paris. La data de 9 iunie 1936, ziarele interbelice titrau pe prima pagină: „Gogea Mitu a murit!”

Perioada în care Gogea Mitu a boxat, în meciuri mai mult sau mai puțin aranjate de Umberto Lancia, a fost însoțită de zvonuri care mai de care mai spumoase. Se spune că atunci când a început să câștige bani mulți, „Goliat al României” trimitea părinților, la Mârșani, câte trei saci cu bancnote! Poștașul îi aducea la poartă flancat de jumătate de sat, iar părinții lui Gogea numărau banii chiar în uliță, spre încântarea oamenilor.

De la uriașul Gogea Mitu, care se prezenta Gogu Ștefănescu, dar care s-ar fi numit, de fapt, Dumitru Goagă, a rămas în limba română cuvântul „cogeamite”, adică foarte mare, foarte înalt. Coșcogea și coșcogeamite fac parte din aceeași familie de cuvinte.

Înmormântat în satul natal, la Mârșani, Gogea Mitu sau, mai precis, rămășițele sale au fost exhumate în anii ’80, la solicitarea Catedrei de Anatomie şi Istorie a Medicinei din cadrul Universităţii de Medicină Craiova. Scheletul lui Gogea a fost folosit ca material didactic.

În iulie 1935, Gogea Mitu avea să uluiască Parisul. Dar nu grație talentului de pugilist, ci tot datorită șarmului personal. A întâlnit, e adevărat, în cadrul unei partide demonstrative, tot un italian – pe Giuseppe Sanga – , boxer mediocru. Se întâmpla în decembrie, timp de o lună titanul venit din România făcând deliciul parizienilor la diverse evenimente mondene orchestrate de Lancia. Și această încleștare a fost lipsită de miez, victoria anemică a olteanului dezamăgind presa franceză de specialitate: „Acest gigant dă impresia unei neobișnuite slăbiciuni fizice. Pe ring el seamănă cu un mare cangur care ar avea nevoie de fortifiante. A obținut doar un anemic succes de amuzantă curiozitate”. Observația ziariștilor de pe Sena s-a dovedit a fi corectă. Curiozitatea iubitorilor de box s-a risipit ca un fum, Gogea și Lancia strângând, ulterior, parale din reprezentații penibile, de circ, luând la pas orașele Franței pentru a le arăta urmașilor lui Napoleon cum rupe un român-sadea clești din fier cu palmele goale. Așadar, după două partide oficiale și câteva amicale, cariera de boxer a celui mai înalt român din toate timpurile s-a încheiat. Din păcate, la puțin timp după periplul în Hexagon, în anul 1936 avea să se frângă, dramatic, și viața blândului uriaș  Gogea Mitu

***

 7 curiozități despre Claude Monet, artistul care își distrugea picturile cu cuțitul

Născut la 14 noiembrie 1840, la Paris, Claude Monet a devenit un pictor renumit, iar creațiile sale au devenit sinonime cu mișcarea impresionistă. Marcat de depresie întreaga viață, artistul francez era cunoscut pentru faptul că picta aceleași subiecte în mod obsesiv, iar unul dintre acestea erau nuferii.

În acest articol îți prezentăm șapte curiozități despre Claude Monet, pictorul care a revoluționat arta.

1

În adolescență vindea caricaturi

Una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet este faptul că avea talent la caricatură. A manifestat înclinații spre artă încă din copilărie, iar în 1851 a intrat la școala de arte din Le Havre.

Însă artistul nu a fost cunoscut dintotdeauna pentru picturile sale. În adolescență, Monet realiza caricaturi în cărbune, pe care le vindea cu 10-20 de franci.

2

A fost printre primii care au pictat în aer liber

Astăzi, Monet este celebru pentru capacitatea sa de a surprinde lumina în peisaje dramatice. Cel care l-a îndreptat spre pictura peisagistică a fost pictorul Eugene Boudin.

În 1856, pe când Monet avea doar 16 ani, Boudin l-a învățat să picteze în aer liber, pe plajele din Normandia. La acea vreme, pictura în aer liber era ceva neobișnuit, cu toate că ulterior a devenit o parte importantă a mișcării impresioniste.

3

 A încercat să se sinucidă

În 1868, după ce soția sa, Camille, a dat naștere fiului lor, Jean, Monet a încercat să se sinucidă aruncându-se de pe un pod în râul Sena. La acel moment, artistul avea o stare financiară precară, nu dobândise celebritatea, așa cum își dorise, și nu avea bani să întrețină o familie.

Deși a sărit de pe pod, Monet a supraviețuit căderii, dar s-a luptat cu depresia pentru tot restul vieții.

4

A botezat fără să vrea mișcarea impresionistă

Pictura lui Monet intitulată „Impresie, răsărit de soare”, realizată în 1873, a devenit inspirația pentru numele mișcării artistice impresioniste.

În 1874, Claude Monet, Edgar Degas, Camille Pissarro, Édouard Manet și Paul Cézanne au fondat Societatea Anonimă de Pictori, Sculptori și Gravatori. Din organizație mai făceau parte și alți artiști ale căror opere fuseseră respinse de societatea artistică pariziană.

În acel an, grupul a organizat o expoziție care a rămas în istorie drept prima expoziție impresionistă. Lucrările expuse au primit numeroase critici, iar una dintre ele folosea termenul „impresie” pentru a arunca o lumină proastă asupra operelor expuse.

Ulterior, artiștii din grupare au adoptat în mod sfidător termenul „impresionist” pentru a-și descrie mișcarea.

5

A avut probleme cu vecinii din cauza grădinii sale

Iată una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet. În 1879, la trei ani după ce soția sa, Camille, a murit de tuberculoză, Monet a cunoscut-o pe Alice Hoschedé, soția magnatului Ernest Hoschedé, care l-a ajutat să îi crească pe cei doi fii ai săi.

Ulterior, între Monet și Alice s-a înfiripat o relație, iar cei doi s-au mutat împreună, deși Alice a rămas căsătorită cu Ernest Hoschedé. În 1883, Monet, cei doi fii ai săi și Alice cu cei șase copii ai săi s-au mutat într-o casă situată în satul Giverny, situat la 80 de kilometri de Paris.

Aici, artistul a început să construiască faimoasa grădină care mai există și astăzi. În 1893, Monet a mai cumpărat pământ în zonă și a deviat cursul unui râu pentru a crea o „grădină de apă”.

Dorind să facă din grădină o adevărată operă de artă, pictorul a adus plante din întreaga lume, inclusiv faimoșii nuferi, pe care i-a pictat obsesiv de-a lungul carierei sale.

Însă vecinilor lui Monet, care erau crescători de vite, le era teamă că noile plante acvatice vor otrăvi apa și le vor ucide animalele. Au făcut sesizări la autorități, iar acestea i-au ordonat lui Monet să îndepărteze plantele.

Totuși, artistul a ignorat ordinul, iar nuferii au devenit una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru operele sale.

6

Când aud numele lui Claude Monet, iubitorii de artă se gândesc imediat la nuferi. Asta deoarece, în ultimii 30 de ani de viață, artistul a pictat nu mai puțin de 250 de tablouri cu nuferi.

Potrivit cărții „Fascinația nebună: Claude Monet și picturile cu nuferi”, de Ross King, artistul i-a ordonat grădinarului său să șteargă de praf nuferii din grădină.

Potrivit aceleiași surse, Monet era atât de obsedat de aceste plante, încât în 1907 a plătit asfaltarea drumului care trecea pe lângă grădina sa, din cauză că mașinile ridicau praful, care se așeza pe nuferi.

7

Își distrugea propriile picturi

 Artistul era celebru pentru faptul că își distrugea propriile creații atunci când era furios sau când era nemulțumit de ele.

În 1908, a tăiat cel puțin 15 picturi cu nuferi cu un cuțit, fapt care a dus la amânarea expoziției sale din Paris. Istoricii estimează că pictorul a distrus de-a lun gul vieții aproximativ 500 de tablouri.

***

 Barbara Hutton, săraca fată bogată

Barbara Hutton s-a născut la New York, pe 14 noiembrie 1912, fiind singurul copil al Ednei Woolworth, fiica fondatorului magazinelor de succes Woolworth. Tatăl Barbarei a fost Franklyn Laws Hutton, proprietarul unei firme de investiții și brokeraj din New York.

Edna Hutton a murit la vârsta de 33 de ani, pe 2 mai 1917, sufocată din cauza unei otite suprainfectate, dar a existat și zvonul că s-a sinucis ingerând otravă, disperată din cauza hărțuirii la care o supunea soțul său. Cum nu s-a făcut autopsia cadavrului, cauza exactă a morții tinerei mame nu a fost niciodată cunoscută. Se știe însă cu certitudine că Barbara, fetița de nici cinci ani, a fost cea care a descoperit trupul mamei sale decedate.

După moartea Ednei, copila a fost preluată de diverse rude și apoi dată în grija unei guvernante. Deși a fost înscrisă la școli publice, a devenit un copil introvertit și a avut o interacțiune limitată cu alți copii de vârsta ei.

În 1924, bunica Barbarei Hutton, Jennie Woolworth, a murit și i-a lăsat fetei o moștenire în valoare de 26,1 milioane de dolari, iar alte 2,1 milioane de dolari au fost plasate într-un fond separat, ambele depozite fiind administrate de tatăl ei, Franklyn Hutton. Până când fata a împlinit 21 de ani, moștenirea ei a ajuns la valoarea de 42 de milioane de dolari, adică peste 1 miliard de dolari astăzi, Barbara devenind una dintre cele mai bogate tinere din lume.

În 1930, la aniversarea de 18 ani, i s-a organizat un bal de debut în societate, unde oaspeți de seamă au fost familiile Astor și Rockefeller. Recepția a costat 60.000 de dolari, o adevărată avere în zilele crizei economice. Pentru a scăpa de atacurile dure ale presei, tânăra a fost trimisă la scurt timp într-un turneu în Europa.

Deși considerată o norocoasă a soartei datorită uriașei averi de care a putut să dispună singură când a devenit majoră, Barbara a avut grave probleme emoționale. A fost căsătorită cu nu mai puțin de șapte bărbați, dar a sfârșit prin a muri singură și săracă.

Primul ei soț a fost Alexis Mdivani, care pretindea că este prinț georgian și că a fugit din Tbilisi în 1921, din cauza invaziei sovietice. Alexis era căsătorit cu Louise Van Alen, o prietenă a Barbarei, când a cunoscut-o pe tânăra milionară la Biarritz, în Franța. Întâlnirea lor a fost aranjată de sora lui Alexis, Roussie, care plănuiese să îl facă pe tânăr să divorțeze de Louise, să o seducă pe Barbara și să forțeze căsătoria celor doi. Barbara a fugit la Paris pentru a evita să se confrunte cu scandalul, dar Roussie a amenințat-o că întreaga poveste va apărea în presă dacă nu se căsătorește cu fratele ei.

Alexis și Barbara s-au căsătorit pe 22 iunie 1933 la Biserica Ortodoxă Rusă din Paris. Tatăl ei i-a oferit o zestre de un milion de dolari din moștenire cu această ocazie, dar Barbara și soțul georgian au cheltuit mare parte din bani cumpărându-și o casă luxoasă, câțiva ponei pentru jocul de polo de care el era pasionat, haine de lux și bijuterii. Când banii aproape se terminaseră, cei doi au divorțat. Era martie 1935.

Al doilea ei soț a fost contele Kurt Haugwitz-Reventlow, cu care a avut singurul ei copil, un fiu pe nume Lance. Reventlow a avut un comportament violent, a abuzat-o verbal și fizic, relațiile extrem de proaste au escaladat și Barbara a fost la un moment dat bătută sălbatic, iar soțul abuziv a fost trimis pentru un timp la închisoare. Tot el a convins-o să renunțe la cetățenia americană și să își ia cetățenie daneză pentru a scăpa de impozitele fiscale, lucru pe care l-a făcut în decembrie 1937. Toate aceste abuzuri au dus-o spre consumul de droguri, apoi a dezvoltat anorexie, boală care a afectat-o pentru tot restul vieții.

În final, Barbara a divorțat de contele Reventlow și instanța i-a acordat custodia fiului lor după un lung proces. Din păcate, exact la fel cum făcuse tatăl ei, a lăsat creșterea copilului în grija unui internat privat foarte scump și bine cotat.

În 1938, Barbara Hutton a avut o scurtă aventură cu producătorul și regizorul Howard Hughes, la Londra, la hotelul Savoy. Prin intermediul lui Hughes, care era prieten cu Cary Grant de multă vreme, milionara l-a cunoscut pe faimosul actor american ce va deveni al treilea ei soț.

Cei doi s-au căsătorit pe 8 iulie 1942, iar presa a numit noul cuplu „Cash and Cary”, deși lui Grant nu-i trebuiau banii ei și nici nu avea nevoie să beneficieze de numele celebru al Barbarei. Cu toate acestea, nici această căsătorie nu a reușit, dar Grant nu a solicitat și nici nu a primit niciun ban după divorț.

“Săraca fată bogată”, cum începuse să fie numită de presă, a părăsit California și s-a mutat la Paris, nu înainte de a achiziționa un palat luxos în Tanger, în nordul Marocului. Barbara a început apoi să se întâlnească pe Igor Troubetzkoy, un prinț rus dintr-o veche familie nobiliară ce era foarte cunoscut în societatea pariziană, dar avea resurse materiale limitate.

În primăvara anului 1948, s-a căsătorit cu el la Zurich, în Elveția. În acel an, prințul a condus primul Ferrari care a concurat vreodată în cursele de mașini la Marele Premiu de la Monaco. Relația cu Troubetzkoy a făcut deliciul ziarelor mondene, dar capriciosul prinț a decis brusc să depună actele de divorț în 1951. Barbara Hutton a încercat să se sinucidă și acest eveniment dramatic a fost urmărit cu mult interes de publicul european fascinat de viața tumultoasă a frumoasei americance.

Următoarea căsătorie a durat 50 de zile, între 30 decembrie 1953 și 20 februarie 1954, iar mirele a fost diplomatul dominican Porfirio Rubirosa, un cunoscut playboy internațional. Presa a scris despre Rubirosa că a avut relații cu cele mai cunoscute femei ale anilor ‘50: Dolores del Río, Eartha Kitt, Marilyn Monroe, Ava Gardner, Maria Montez, Rita Hayworth, Dorothy Dandridge, Lupe Velez, Soraya Esfandiary, Peggy Hopkins Joyce, Joan Crawford, Veronica Lake, Kim Novak, Judy Garland și Eva Peron numărându-se printre iubitele cunoscutului aventurier.

Despre nunta Barbarei cu Porfirio, ziariștii au scris: „Mireasa milionară aflată la cea de-a cincea nuntă s-a îmbrăcat în negru și a băut scotch and soda”. Cheltuielile ei generoase au continuat, și, deși era deja proprietara mai multor conace în întreaga lume, în 1959 și-a construit un luxos palat în stil japonez pe o proprietate uriașă din Cuernavaca, în Mexic.

Următorul ei soț a fost un vechi prieten, jucătorul german de tenis Gottfried von Cramm, cu care s-a căsătorit în 1955, dar și această căsătorie s-a încheiat cu un divorț patru ani mai târziu, în 1959.

În Tanger, Barbara Hutton l-a cunoscut pe cel de-al șaptelea soț, prințul Pierre Raymond Doan Vinh na Champassak, cu care s-a căsătorit în 1964 pentru doar doi ani, pentru că în 1966 Barbara a decis să divorțeze.

În sfârșit, femeia a renunțat la căsătorii după atâtea experiențe nefericite, dar apărea deseori în stare de ebrietate în public și a devenit celebră pentru cheltuielile ei extravagante. Era cunoscută că face cadouri luxoase străinilor pe care îi cunoștea conjunctural, dar a făcut și achiziții profitabile.

A cumpărat picturi și sculpturi ale marilor maeștri, a avut o colecție magnifică de porțelanuri și bijuterii valoroase, inclusiv piese care aparținuseră cândva Mariei Antoaneta și împărătesei Eugenie a Franței și lucrări importante ale caselor Fabergé și Cartier.

În colecția ei de bijuterii s-a numărat tiara Pasha Diamond, care aparținuse în 1848 sultanului Egiptului, o piesă extrem de de valoroasă.

Moartea singurului ei fiu, Lance Reventlow, într-un accident aviatic, în 1972, a distrus-o complet pe vulnerabila Barbara. Și-a petrecut ultimii ani în Los Angeles, locuind la hotelul Beverly Wilshire, unde a murit în urma unui atac de cord în mai 1979, la vârsta de 66 de ani.

Un biograf a scris că, în momentul în care a murit, în conturi mai avea doar 3.500 de dolari, ultimii bani care mai rămăseseră  din uluitoarea ei avere.

***

 Andrei Mureşanu, poetul stins la doar 47 de ani

Andrei Mureşanu s-a născut pe 16 noiembrie 1816 în Bistriţa, într-o familie de țărani săraci. În lipsa unei şcoli româneşti în oraș, primele noțiuni de scris, citit și socotit în limba română le-a primit de la ofiţerul de grăniceri Dănilă Boboş din Valea Rodnei. A urmat apoi cursurile gimnaziului german din Bistriţa, perioadă în care s-a dovedit a fi un elev eminent, și a studiat filozofia şi teologia la Blaj, unde i-a avut profesori pe erudiţii Simion Bărnuţiu şi Timotei Cipariu.

După încheierea studiilor, Mureşanu a devenit mai întâi învăţător la Şcoala românească de la Capela Sf. Adormiţi din Braşov (1838-1840), iar mai târziu profesor la Gimnaziul romano-catolic din oraș (1840-1850). În aceşti ani, pe lângă activitatea didactică, a colaborat cu mare entuziasm la revistele “Gazeta Transilvaniei” şi “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, redactate de George Bariţiu.

În anul 1842, dascălul s-a căsătorit cu fiica preotului ortodox din Braşov, Susana Creceanu, având împreună opt copii, iar în anul 1851 a fost numit translator la Guvernul Transilvaniei de la Sibiu, ocupându-se de traduceri în limbile germană, latină, maghiară şi română.

Activitatea literară a lui Andrei Mureşanu a început în 1839, la vârsta de 23 de ani, cea mai cunoscută dintre poeziile sale fiind „Deșteaptă-te, române!” (Un răsunet), care a apărut pe 21 iunie 1848, în numărul 25 al revistei braşovene „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”. În acelaşi număr a fost publicată şi „Proclamaţia de la Izlaz”, precum şi poezia lui Vasile Alecsandri „Către români”, devenită „Deşteptarea României”.

Mureşanu a fost socotit de Titu Maiorescu „poetul unei singure poezii”, iar Nicolae Bălcescu a numit poemul său care a devenit imn național „Marseilleza românilor“, în timp ce George Coşbuc a aşezat poemul în “tripticul celor trei valori”, alături de „Marşul oştirii românilor“ al lui Vasile Cârlova, şi „Deşteptarea României”, poezia lui Alecsandri.

“Andrei Mureşanu a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie: Deşteaptă-te Romane. Această poezie (deşi prea lungă) arată un simţămănt patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat expresie acelei agitări în acel moment (1848) şi astfel a devenit populară şi a rămas cunoscută de toată lumea română.

Aşa de întinsă şi de adâncă era pe atunci mişcarea sufletească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în marginile obicinuite, ci, precum s-a revărsat în acţiuni istorice neobicinuite, a căutat să se exprime şi în oarecare forme estetice ale emoţiunii, în poezie şi în cântare. Cântarea era o trebuinţă neapărată a situaţiei, şi pentru cântare se cerea şi poezie”, scria Titu Maiorescu în Convorbiri literare, în articolul “În lături” publicat pe 1 iunie 1886, iar Aron Densușianu scria despre poet: “Limba lui este curată românească, ferită de cuvinte vulgare sau de forme şi de sunete neestetice precum şi de neologisme, afară de vreo câteva latinisme. Din punctul de vedere gramatical şi sintactic, limba este cât se poate de corectă. A. Mureşanu nu este numai un poet, el este un om inspirat de divinitate, este profet pătrunzător de cele viitoare. În adevăr, poeziile lui conţin profeţii. În poezia ‘O privire de pe Carpaţi’ de la 1844 prezice „norii de ghiaţă ce vin spre ţară” (ruşii, 1848), în ‘Deşteaptă-te Române’ profeţeşte „furarea Dunării prin intrigă şi silă”.

„Prin a doua jumătate a lunii mai 1848 erau adunaţi la Braşov mai mulţi fruntaşi ai românilor din Principate, spunea soţia poetului, Suzana Mureşanu, între care Bălcescu, fraţii Brătieni, Magheru, Cezar Bolliac, Alecsandri, G. Sion, Bolintineanu, fraţii Goleşti şi alţii din care unii se înapoiaseră de la Adunarea Naţională de la Blaj. De la o asemenea întrunire s-a întors odată târziu, după miezul nopţii, Andrei Mureşanu, fiind foarte agitat. El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu”.

Aşa s-au născut primele versuri, iar după o serie de întâlniri cu Bariţiu şi cu revoluţionarii pașoptiști, acestea s-au completat şi s-au îmbogăţit.

Poetul, care a suferit mult în ultimii ani ai vieții, fiind afectat de un “morb nervos îndelungat”, după cum menționa Gazeta Transilvaniei, a încetat din viață în noaptea de 11 spre 12 octombrie în anul 1863, la doar 47 de ani, la Braşov și a fost înmormântat în cimitirul de la Biserica ortodoxă Sf. Adormiţi din oraș.

Ziarul Lupta din 1934 consemnează o relatare emoționantă redată după o conferinţă ţinută la Radio de medicul Ion Jianu:

“Strecurându-mă prin Braşov cu 12 sanitari, nu ştiu cum un glas tainic m-a chemat să cercetez cimitirul de sub Tâmpa, în care zace nemuritorul Andrei Mureşanu. Paznicul, după ce i-am arătat scopul venirii, m-a sfătuit ca înainte de toate să vedem pe Suzana Mureşanu, soţia Bardului. Dânsa locuia chiar în incinta cimitirului. Bucuros de această invitaţie, am fost condus la o căsuţă scundă acoperită de verdeaţă şi de trandafiri tomnatici agăţători. Înăuntru găsesc pe bătrâna de peste 80 ani lucrând la ciorapi fără ochelari încovoiată pe un scaun.

Aveam în faţa mea icoana vie a generaţiei de la 1848.

După ce îi sărut mâna, bătrâna îmi spune: „Sunt veselă că sunt vizitată de un ostaş român, zilele trecute a venit la mine şi d. Dissescu, care mi-a lăsat un autograf pe o carte poştală. I-am arătat şi lui cum vreau să-ţi arăt şi dumitale aceste două tablouri, singurele lucruri de preţ din casa asta. Unul este tabloul lui Andrei, iar celălalt este al prietenului său, generalul Magheru de la Craiova. Se iubeau ca fraţii. Magheru și familia lui au venit la noi în timpul pribegiei sale. Ei se sfătuiau şi încă de atunci plănuiau Unirea tuturor românilor. Ei, ei, Unirea!… Sfânta Unire!”

Şi cu aceste cuvinte bătrâna îşi pierdu privirea în zarea îndepărtată a vremurilor de altădată.

„Dar să mergem, domnule, la mormântul lui Andrei”. Dânsa înainte cu paşi mărunţi, însă sprinteni, mă duse pe micile alei până la mormântul aceluia ce a sunat din trâmbiţă „Deşteaptă-te Române”. După câteva momente de tăcere mută şi de reculegere, îmi arătă pe Tâmpa sus pe munte rămăşiţele monumentului lui Arpad aruncat în aer şi pe care ostaşii noştri înfipseseră tricolorul român. Sus, simbolul opresiunei milenare ce urma să fie înfrântă peste puţin timp, jos, la poalele muntelui, simbolul reacţiunii româneşti şi al dreptăţii lui Dumnezeu. Era în apusul soarelui şi razele lui formau o splendidă aureolă care cuprindea pe bătrână şi monumentul soţului ei…

În atmosferă, umiditatea muntelui şi umiditatea de toamnă. Vaporii de apă condensaţi făceau şiruri de lăcrămioare care curgeau din vârful coloanei lui Mureşanu. Mormântul lui Mureşanu plângea şi nu m-am putut opri de a întreba pe aceea care mai bine ca oricine putea să tălmăcească acest plâns:

Maică, pentru ce plânge mormântul lui Mureşanu?

Bătrâna mi-a răspuns imediat şi hotârât:

Plânge, fiule, de bucuria ce o să vie”.

Andrei Mureșanu

Surse:

Lupta, ianuarie 1934

Tribuna Sibiului, 1898

 Convorbiri literare, 1886

***

 Magda Isanos care suferea de poliomelita din copilarie, s-a stins din viata pe 17 noiembrie 1944, lasand in urma doar un volum de versuri... 

Magda Isanos și Eusebiu Camilar

Eusebiu Camilar s-a născut pe 7 octombrie 1910, în comuna Udeşti, Suceava, într-o familie de ţărani săraci, şi a debutat la vârsta de 16 ani. Primul său volumul de poezie, “Chemarea cumpenelor”, a apărut în 1937.

În volumele “Cordun” (1942), “Prăpădul Solobodei” (1943) şi “Avizuha” (1945) scriitorul a înfăţişat tragediile satului sub efectul unor mari calamităţi naturale şi sociale, iar după instaurarea regimului comunist s-a adaptat foarte ușor noilor cerințe ale literaturii. Au urmat romanul “Negura” (voi I, în 1949 și voi. II, un an mai târziu) în care vorbește despre drama războiului, apoi “Valea Hoţilor” (1948), “Poarta Furtunilor” (1955), “Pămîntul zimbrului (1962) şi piesa de teatru “Focurile” (1945), scrisă în colaborare cu soția sa, delicata poetă Magda Isanos.

În a doua jumătate a anilor ’30 scriitorul a cunoscut-o pe Magda Isanos, fiica lui Mihai și a Elizei, ambii medici psihiatri din Basarabia. Magda a venit pe lume la Iaşi pe 17 aprilie 1916, a debutat la vârsta de 16 ani în revistele şcolare din Chişinău, a urmat facultatea la Iași, obținând licenţa în Drept și, în perioada studenţiei, a atras atenţia gazetelor ieşene prin talentul său neobişnuit. “Murim… ca mâine…”, scria la 20 de ani.

Cei doi s-au căsătorit în 1938, împotriva voinţei familiei poetei, iar în 1941 a venit pe lume fetiţa lor, Elisabeta Isanos, care va deveni, și ea, scriitoare. În această perioadă boala Magdei, poliomielita de care suferea din copilărie, s-a agravat, iar războiul şi perspectiva morţii i-au accentuat viziunea tragică pe care o găsim imprimată în scrierile sale. Magda Isanos s-a stins din viaţă pe 17 noiembrie 1944 la Bucureşti, lăsând în urmă un singur volum publicat, o plachetă ce includea 38 de poezii. Deşi versurile ei au fost reeditate și incluse în manualele școlare ale epocii, opera, de o sensibilitate aparte, nu este astăzi foarte cunoscută.

“Poeta, în tinereţea ei, simte viaţa care trece prea repede; cântecele ei sunt chemări pentru viaţă şi moarte.

Florilor le găseşte legături strânse cu moartea prin morţi: Poezia Magdei Isanos este, în primul rând, o poezie umană, deşi cu teama de moarte, poezia vieţii cotidiene”, scria Al. Popovici în Revista Fundațiilor Regale la dispariția tinereri scriitoare.

“Puteam încă mult să mă bucur

râzând sub verzile ramuri,

puteam să mai cânt mult

cu tâmpla pe orga pădurilor! 

Viaţă pentru unii ai fost

masă pururi întinsă

pentru mine – ploaie pustie,

tu, cu nedreptele-ţi cumpene;

Și totuşi plecând, te salut, regretându-te.”

(Cântarea munților, volum postum, 1945)

Eusebiu Camilar nu s-a recăsătorit, a continuat să publice mult, printre volumele sale din anii următori s-au aflat “Turmele” (1946), “Cartea poreclelor” (1957) şi “Nopţi udeştene” (1960), dar și seria “Povestiri eroice” pentru copii, cele mai cunoscute fiind “Stejarul din Borzești” și “Mitriță, fiul Dumitriței”.

Scriitorul a murit pe 27 august 1965, după o grea suferinţă, și a fost înmormântat lângă soția sa, Magda Isanos, la Cimitirul Bellu.

“Vântul gelos al sferelor subpămîntene ne jefuie continuu, îndoliind ferestrele şi pupitrele artelor noastre cu nişte scrumuri capcane şi pierderile nu sunt dintre cele mai puţin inconsolabile. Nu-i mai avem nici pe Ion Barbu, nici pe Bacovia, nici pe Camil Petrescu, nici pe Blaga. S-au despărţit de noi Călinescu, Vianu, Balea, Ion Marin Sadoveanu, Vinea. Au părăsit pana, dalta şi bagheta Mihail Sadoveanu, George Georgescu, Brâncuşi, Corneliu Medrea. 

Se face parcă un frig şi parcă se ridică vocea unor cumplite îndatoriri şi mesaje vacante în faţa noului schimb de literaţi, actori, pictori, muzicieni, zilieri ai luminii şi ai iluziei.

Eusebiu Camilar e ultimul scriitor de cuvintele cărţilor căruia a trebuit să ne despărţim înainte de a şi le fi scris pe toate. N-a crezut-o el. Noi am fi crezut-o cu atât mai puţin”, scria, la dispariția sa, revista Viața românească.

Fiica scriitorilor, Elisabeta Isanos-Camilar, ea însăși poetă, eseistă, traducătoare și prozatoare, a încetat din viață în ianuarie 2018 la București.

Surse:

Revista Fundațiilor Regale, 19 44

Viața românească, 1965