***

 Larry Hagman: Cine l-a ucis pe J.R.?

Larry Hagman s-a născut pe 21 septembrie 1931 în Fort Worth, Texas și a fost fiul actriței Mary Martin. Tatăl lui, Benjamin Jackson Hagman, era de origine suedeză și lucra ca avocat districtual, dar părinții au divorțat în 1936, când Larry avea cinci ani, iar el a rămas în grija bunicii materne, Juanita Presley Martin, pentru că mama sa primise un contract la studiourile Paramount. În 1940, Mary Martin s-a recăsătorit cu un anume Richard Halliday cu care a avut o fiică, Heller, și a renunțat temporar la cinematografie, dar apoi s-a mutat la New York pentru a începe o carieră pe Broadway.

Larry a stat în această perioadă cu bunica în California, iar când aceasta a murit i s-a alăturat mamei la New York. Deși tatăl își dorea pentru el o carieră de avocat, adolescentul era atras de teatru. După ce a absolvit liceul în 1949, a decis să devină actor și s-a înscris la cursurile Bard College din New York, dar a renunțat la pregătire după un an. Larry Hagman și-a început cariera în 1950, primind roluri mici în spectacolele trupei de teatru a lui Margo Jones. Un an mai târziu a apărut în musical-ul South Pacific împreună cu mama sa și a rămas în distribuție timp de un an, până în 1952, când a fost înrolat în Forțele Aeriene ale Statelor Unite.

Staționat la Londra, și-a petrecut cea mai mare parte a serviciului militar distrând trupele americane din Regatul Unit, iar în 1956 s-a întors la New York. Doi ani mai târziu a apărut pe Broadway în piesa “Comes a Day” și în câteva programe de televiziune, cele mai multe live.

În 1954, Hagman s-a căsătorit cu Maj Axelsson, o suedeză cu trei ani mai mare decât el, cu care a avut doi copii, Heidi Kristina și Preston. După zece ani, actorul și-a făcut debutul în filmul “Ensign Pulver”, alături de tânărul Jack Nicholson, și în același an a fost distribuit în “Fail-Safe”, un film în care a jucat alături de Henry Fonda. În 1965, Hagman a primit un rol în serialul tv “I Dream of Jeannie”, comedie care a avut cinci sezoane între 1965 to 1970 și a avut mare succes în America.

În 1978, lui Larry Hagman i s-au oferit două roluri în două seriale de televiziune care urmau să apară în acel an. Primul era filmul “The Waverly Wonders”, iar celălalt – Dallas, în care a primit rolul fiului cel mare al omului de afaceri J.R. Ewing. Citind ambele scenarii, actorul a decis că personajul J.R. este perfect pentru el.

Dallas a devenit rapid un succes mondial, a fost difuzat în 90 de țări, iar Larry Hagman s-a transformat într-una dintre cele mai cunoscute vedete de televiziune ale epocii.

La sfârșitul celui de-al treilea sezon, scenariștii au decis ca J.R. să fie împușcat și seria s-a încheiat într-un mister total, întrebarea de pe buzele tuturor telespectatorilor fiind “Cine l-a împușcat pe J.R.?”. Înainte de a începe producția pentru cel de-al patrulea sezon al serialului, actorul a încercat să-și negocieze un salariu mai mare, astfel că a ratat filmările pentru primul episod, apărând de-abia la sfârșit, pentru câteva minute.

În mijlocul negocierilor, Larry Hagman își dusese familia în vacanță la Londra, dar cum telespectatorii și directorii de rețele tv își doreau ca el să rămână în film, toate solicitările financiare i-au fost acceptate, devenind una dintre cele mai bine plătite vedete din televiziune. Misterioasa întrebare “Cine l-a ucis pe J.R.?” a primit răspuns pe 21 noiembrie 1980, într-un episod care a înregistrat o audiență record. Vinovată nu era Sue Ellen, așa cum au crezut cei mai mulți dintre telespectatori, ci sora acesteia, Kristin Shepard, interpretată în serial de actrița Mary Crosby.

Pentru interpretarea sa în rolul lui J.R. Ewing, Hagman a fost nominalizat la două premii Emmy pentru cel mai bun actor principal într-un serial dramatic, în 1980 și 1981, dar nu a obținut premiul. În 1984, când Barbara Bel Geddes, interpreta lui Miss Ellie, a părăsit temporar serialul pentru a face o intervenție chirurgicală, Larry i-a sugerat mamei sale din viața reală, Mary Martin, să apară în locul ei, dar aceasta a respins categoric ideea, iar Bel Geddes a fost înlocuită pentru scurt timp de Donna Reed. În 1991, după 14 sezoane, ratingurile serialului au scăzut, iar CBS a decis să pună capăt filmărilor.

La câțiva ani după ce Dallas s-a încheiat, Hagman a apărut în două filme de televiziune legate de povestea serialului: “J.R. se întoarce”, în 1996 și „Războiul familiei Ewing”, în 1998.

În 2012 Larry a acceptat să joace în continuarea serialului Dallas, o serie produsă de TNT, pentru care au început filmările în 2012, dar după primul sezon actorul a încetat din viață, iar personajul său, J.R., a fost ucis în sezonul al doilea al noului Dallas.

În 1995, suferise un transplant de ficat care i-a salvat viața după ce fusese diagnosticat cu cancer hepatic, provocat probabil de faptul că timp de 40 de ani fusese un consumator serios de alcool și, în plus, suferea de trei ani și de ciroză hepatică. În 2008 a fost afectat cu boala Alzheimer, iar starea lui de sănătate s-a deteriorat, ajungând ca în 2010 să aibă nevoie în permanență de îngrijire medicală.

În iunie 2011, actorul a mărturisit într-un interviu că suferă de cancer la gât în stadiul 2, spunând: “Când eram J. R. puteam să scap de orice, fie că era vorba de mită, șantaj sau adulter, dar acum am fost prins de cancer.

Vreau ca toată lumea să știe că este o formă frecventă, dar tratabilă de cancer. Voi primi tratament în timp ce lucrez la noua serie Dallas”.

În iunie 2012, boala de care suferea părea că a intrat în remisie, dar o lună mai târziu medicii l-au diagnosticat cu sindrom mielodisplazic. Actorul a murit pe 23 noiembrie 2012, la Spitalul Medical City din Dallas, în urma complicațiilor cauzate de leucemia mieloidă acută, la puțin timp după ce a fost intervievat pentru un documentar National Geographic numit “The ’80s: The Decade that Made Us”.

Actrița Linda Gray, care a interpretat-o pe Sue Ellen Ewing în Dallas, l-a numit pe Larry “cel mai bun prieten al ei timp de 35 de ani” și a mărturisit că a fost alături de el în spital până în ultimele clipe: “a fost creativ, generos, amuzant, iubitor și talentat și îmi va fi enorm de dor de el. A avut o viață originală și a trăit-o la maxim”. Patrick Duffy, actorul care l-a jucat pe Bobby Ewing, s-a aflat și el lângă patul lui Hagman când acesta a murit și a spus la acel moment: “Vineri am pierdut unul dintre cei mai mari prieteni. A fost un luptător în cel mai blând mod de a lupta, a luptat pentru prietenii săi. Îi port prie tenia cu onoare”.

***

 L’Oréal, imperiul vopselelor de păr, construit de un bărbat

Eugène Schueller, creatorul companiei L’Oréal, s-a născut pe 20 martie 1881 la Paris, fiind fiul unui patiser de origine alsaciană. Familia locuia în camera din spate a brutăriei, pe rue du Cherche-Midi, în arondismentul 6, unde copilul și-a petrecut primii ani de viață.

Eugène a urmat gimnaziul la Sainte-Croix de Neuilly, apoi Liceul Condorcet și s-a înscris la Institutul de Chimie Aplicată din Paris. În 1904, după finalizarea studiilor, a fost promovat asistent al profesorului Victor Auger de la Sorbona și apoi preparator șef la Farmacia Centrală din Franța.

În 1907, tânărul a dezvoltat primele vopsele de păr sintetice, făcând experimente în baia apartamentului său cu două camere de pe rue d’Alger. Schueller s-a căsătorit în 1909 cu Louise Madeleine Berthe Doncieux, iar fiica lor, Liliane, s-a născut pe 21 octombrie 1922. Soția sa a murit în octombrie 1927 și chimistul s-a recăsătorit cinci ani mai târziu, în mai 1932, cu Annie Grace Burrows.

În 1909 Eugène a fondat Societatea franceză de vopsele de păr, cea care a devenit mai târziu L’Oréal și a avut, în paralel, și un mic magazin de țesături, iar în 1912 a cumpărat revista “La coiffure” din Paris, pe care a început să o distribuie în saloanele de coafură.

În timpul Primului Război Mondial Schueller a fost mobilizat pe front, devenind locotenent secund de artilerie, iar în această perioadă afacerea a fost condusă de soția sa.

După încheierea războiului, în 1919, chimistul a inventat primul colorant rapid de păr, apoi șamponul Dopal, a lansat mărcile Dop și Monsavon și în 1935 a dezvoltat Ambre Solaire, primul produs de protecție solară, inaugurând astfel o industrie  care i-a adus o avere uriașă.

Prieten apropiat al politicianului fascist Eugène Deloncle, omul de afaceri și-a pus la dispoziție resursele materiale pentru a sprijini înființarea Organizației secrete de acțiune revoluționară națională (OSARN), un grup subversiv de extremă dreapta cunoscut și sub numele “La Cagoule”, iar în 1940 a contribuit la finanțarea partidului fondat de Deloncle, Mișcarea Socială Revoluționară, care a colaborat cu naziștii.

După război, datorită mărturiilor lui Pierre de Bénouville, André Bettencourt, François Mitterrand, Max Brusset, conform cărora Schueller ar fi ajutat un număr mare de evrei în timpul ocupației naziste, omul de afaceri a scăpat de acuzația de colaborare cu regimul nazist și a primit chiar distincția de Cavaler al Legiunii de Onoare.

La sfârșitul anului 1945, omul de afaceri l-a angajat pe François Mitterrand în funcția de președinte și director executiv al Editions du Rond-Point și director al revistei “Votre beauté”, iar politicianul André Bettencourt s-a alăturat conducerii grupului L’Oréal.

Fiica sa, Liliane, s-a căsătorit pe 8 iunie 1950 cu André, care devenise director al grupului L’Oréal, ambii ocupându-se de managementul firmelor de cosmetice. Ea a fost o prezență discretă în spațiul public, dar a condus cu succes compania, iar în 1958, la un an după moartea tatălui său, a creat “Premiul Eugène Schueller” în beneficiul absolvenților Școlii naționale superioare de chimie de la Paris.

Pe 22 decembrie 1987, soții Bettencourt au creat fundația care le poartă numele și care

finanțează lupta împotriva SIDA, iar pe 11 februarie 2010 Liliane a lăsat moștenire organizației suma de 552 milioane de euro, considerată cea mai mare donație privată din Franța.

Liliane Bettencourt a locuit toată viața în conacul său din Neuilly-sur-Seine și a murit în noaptea de 20 spre 21 septembrie 2017, la vârsta de 94 de ani. Înmormântarea a avut loc la biserica Saint-Pierre din Neuilly-sur-Seine în prezența familiei Bettencourt-Meyers, a fostului președinte Valéry Giscard d’Estaing și a fostului premier Édouard Balladur.

Unica ei fiică, Françoise, s-a căsătorit cu Jean-Pierre Meyers, nepotul unui rabin ucis la Auschwitz și cei doi au decis să-și crească copiii, Jean-Victor și Nicolas, în religia mozaică. Mariajul a readus în atenția opiniei publice controversele legate de bunicul său, Eugène Schueller, în privința colaborării cu regimul nazist. Din octombrie 2019, Françoise este cea mai bogată femeie din lume, cu o avere estimată la 59,3 miliarde de dolari, potr ivit Bloomberg.

***

 Baronul Barbu Bellu și necropola Capitalei

Barbu Bellu s-a născut în mai 1825 la București și a fost fiul logofătului Alexandru Bellu și al Irinei Văcărescu, fiica marelui ban Barbu Văcărescu. Familia a avut patru copii – Costache și Gheorghe (ambii decedați la Paris, fără descendenți), Ștefan (căsătorit cu Eliza Stirbey, fiica lui Barbu Știrbey) și, în sfârșit, Barbu.

Strănepot al macedoneanului George Bellio, boierul a moștenit titlul pe linie paternă din familie, a fost deputat și ministru al Instrucțiunii și Justiției, în 1866 i s-a întărit titlul nobiliar ce-i fusese oferit unui unchi de către curtea imperială de la Viena și a avut un singur fiu, numit tot Barbu.

Baronul și-a făcut studiile la Atena, în Grecia. La revenirea în țară, în 1850, a devenit judecător la tribunalul Ilfov, iar în 1856 a fost numit procuror la Curtea de Argeș.

Pe 7 februarie 1862, Barbu Bellu a primit funcția de ministru, dar a demisionat pe 24 iunie 1862, după ce premierul Barbu Catargiu, care îi era văr, a fost asasinat. Un an mai târziu, pentru o perioadă de aproape două luni, a ocupat funcția de ministru al Justiției în Guvernul Nicolae Crețulescu, iar după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a retras din viața publică.

În 1889, “Domnul Baron Barbu Bellu” a adus în România cel dintâi automobil, un “Peugeot de 4 CP” sau, cum i se spunea pe atunci, trăsură cu patru locuri. După vreo şase ani, în România au apărut şi alte automobile, astfel că în 1904 numărul mașinilor din București era de 63, din care numai 36 înregistrate. Automobilul lui Barbu Bellu nu a fost primit cu simpatie de către opinia publică, deoarece “producea panică printre cetăţeni, speria caii și făcea zgomot”, ceea ce a dus la numeroase proteste, consemnează presa vremii.

În plus, primele automobile erau destul de fragile, cu motoare care se defectau uşor, dădeau multă bătaie de cap şoferilor care nu ştiau cum să le repare, astfel că erau dese cazurile când maşinile defecte erau lăsate în stradă şi proprietarii recurgeau la un mijloc de transport mai sigur: căruţa cu cai.

Om cu avere însemnată, lui Barbu Belu îi plăcea să ţină casă deschisă şi masă întinsă pentru oricine, chemaţi sau nechemaţi de se întâmplau acolo “douăzeci, treizeci de inşi la masă, să poftească”. Odată, îi veni boierului să întrebe, “între ciorbă şi rasol”:

— Ia ascultă, coane cutare, cine-i ăla care stă acolo, în capul mesei, parcă nu l-am mai văzut pe-aici?

— Cum se face, coane Barbule? Păi ăsta-i doar cutare, mănâncă la dumneata în toate joile, de vreo douăzeci de ani!

— Aşa! Bravo lui, răspunse Bellu, să fie sănătos şi să mai poftească!

Despre epoca lui Barbu Bellu povestea cu nostalgie Ion Niculescu-Bucătarul:

“Uite ici, aproape de dumneavoastră, unde sunt acum casele lui Prager, erau altădată curţile lui boier Barbu Bellu! Ce mai grădini erau pe atuncea! Şi cum e acum în primăvară, numai podoabă de floare albă în pomi, trăgeau caleştile lăcuite la scara lui boier Barbu Bellu şi mai în fiece săptămână erau ospeţe mari. Eu eram bucătar, şi la boier Barbu Bellu am fost bucătar, şi la dumneaei, cocoana Maria Filipescului, şi la mulţi alţii, pe care bătrâneţile mele le-au uitat acum. Iar boierii, când erau mulţumiţi de masa ce le-o puneam la cale, ori de cofeturile cu care-şi îndulceau guriţa duducuţele, că eu eram bucătar cofetar, nu ca cei de azi, atunci mă chemau boierii şi îmi dădeau bacşiş galbeni şi irmilici, icosari şi lei noi de-ai lui Vodă Carol.

“Să trăieşti, Ioane”, îmi ziceau boierii, iar eu le mulţumeam frumos şi adunam părăluţe albe pentru zile negre. Că eu n-am fost beţiv şi n-am bătut cărţile prin cafenele, nici pungaş de buzunare n-am fost, nici curvar. Am crescut din fragedă copilărie la case mari şi am trăit cu cinste. După patruzeci de ani de muncă, atunci când alte bucate se cereau la masa altor boieri, eu cu baba mea şi cu patru feciori m-am dat la o parte din viaţa cea nouă.

Am prins rostul vremilor şi, pentru că mi-am dat seama că tinereţii îi place mai mult plimbatul, din agonisita celor patruzeci de ani, după ce îmi durasem o căsuţă în şoseaua Viilor, am pus pe piaţă trei trăsuri, tot una şi una, pe arcuri legănate, aduse de la “Viana”. Optsprezece cai aveam! Mâncau jăratec, nu alta. Eram mulţumit, ce să zic! Îmi creşteau feciorii roată împrejurul meu şi mă bucuram de zilele pe care mi le da Dumnezeu…” (Curentul, mai 1932)

Barbu Bellu

Baronul Barbu Bellu a murit pe 27 iulie 1900, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul care îi poartă numele, iar singurul său fiu și-a pus capăt zilelor în mai 1924. Presa consemna la acel moment: “Sinuciderea baronului Barbu Bellu

Aseară, la orele 9, baronul Barbu Bellu s-a sinucis pe când se afla în locuința sa din strada General Manu (fostă Verde) No. 23, trăgându-și un glonț de revolver calibrul 12 în tâmpla dreaptă, astfel că moartea i-a fost instantanee.

Cauza care l-a îndemnat pe nefericitul baron, om în vârstă de 55 ani, să-şi curme firul vieţei, e boala incurabilă ce-l chinuia de mai mult timp: neurastenia îi făcuse traiul insuportabil. Din informaţiile ce le-am putut culege, reiese că baronul era un blazat în acelaşi timp. Trăia izolat, fără familie, și de la o vreme devenise extrem de abătut și de taciturn. Aceasta l-a dus la o stare de depresiune morală care a avut ca rezultat deznodământul fatal”.

Din volumul lui Gheorghe Bezviconi, “Necropola Capitalei” (Institutul de Istorie N. Iorga, 1972), aflăm câteva informații interesante despre istoria Cimitirului Bellu: “Pe locul de la bariera Șerban Vodă se găsea în 1821 curtea boierească și grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân.

De la proprietarul locului vine numele cimitirului de mai târziu, căruia i se spunea în popor “la Bellu”. Tradiția amintește de Barbu Bellu (1825 – 1900), ministru al cultelor și justiției, drept donator al terenului sau al unei părți a lui către vechiul Cimitir Bellu; de altfel, celei dintâi biserici din cimitir i se zicea “Mănăstirea Bellu”.

Barbu Bellu

În toamna anului 1855, au fost întreprinse lucrările de amenajare a câmpului Cimitirului Bellu, care a început să funcționeze la 21 septembrie 1858. În anul următor, se fac numiri de personal. Tot atunci guvernul trece la aplicarea practică a hotărârilor sale în legătură cu mutarea cimitirelor afară din oraș, dincolo de bariere. Astfel se publică oficial și se comunică tuturor parohiilor din mahalalele orașului porunca prin care se interzice înmormântarea pe viitor în cimitirele din jurul bisericilor. Se dă termen până la 1 aprilie 1860 ca aceste cimitire bisericești să fie mutate dincolo de bariere, unde li s-a arătat locul. În același an a fost tiparit și un regulament pentru înmormântări. Din Condica concesionărilor de locuri pe anii 1859-1874 a Serviciului Cimitirelor aflăm că înmormântările se fac în Cimitirul Bellu din noiembrie 1859. Cel dintâi “concesionar” este C.A. Rosetti, cunoscut om politic, care cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena, iar în aprilie 1861, alt loc pentru fiul său, Anton. De aceea lui C.A. Rosetti i se atribuie înființarea acestui cimitir. Al doilea “concesionar” este scriitorul Cesar Bolliac care, în aprilie 1860, își înmormântează soția, Aristia. Deși de la 1861 în Cimitirul Bellu sunt înregistrate numeroase înmormântări, totuși pietrele de morminte din această perioadă sunt destul de rare”.

Surse:

Adevărul (1895, 1924)

Curentul (1932)

Viitorul (1928)

Ilustrațiunea română (1 932, 1934)

Realitatea ilustrată (1930)

***

 “Tanța și Costel” și “Preșul”, piesele care i-au adus celebritatea lui Ion Băieșu

Dramaturgul a incetat din viata la 21 septembrie 1992, la varsta de 59 de ani.

Ion Băieșu s-a născut la 2 ianuarie 1933, în salul Băteşti din judeţul Buzău, a absolvit școala primară în satul natal, apoi liceul comercial din Buzău.

În anii 1951 – 1952 a urmat Şcoala de literatură “Mihai Eminescu”, apoi Facultatea de filologie din Bucureşti, devenind după absolvire redactor la ziarele “Albina”, “Tânărul miner” din Petroşani şi “Tânărul constructor” din Hunedoara între 1952 – 1954, apoi redactor la cotidianul “Scânteia tineretului” până în anul 1964 și, între 1966 și 1968, redactor şef la revista “Amfiteatru”.

Ion Băieșu a debut în literatură în 1951, cu o poezie publicată în ziarul “Viaţa Buzăului”, semnată sub pseudonimul Ion Mihalache, iar în dramaturgie în 1966, cu piesa Ariciul de Ia “Dopul perfect”, jucată pe scena Teatrului “Barbu Ştefănescu Delavrancea” din Bucureşti. Printre piesele pe care le-a scris în această perioadă se numără “Iertarea”, “Vinovatul”, “Preşul” și “Chiţimia”, pentru care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor și “Balanța”, singurul său roman, care a fost ecranizat de Lucian Pintilie în 1992. Ion Băieșu a fost și autorul scenariului pentru filmele “Astă seară dansăm în familie”, “Mere roșii”, “Grăbește-te încet”, “Duminică în familie”, “De ce are vulpea coadă”, “Harababura”.

Autorul memorabilelor piese “Preșul” și “Chițimia” și al scheciurilor tv “Tanța și Costel”, atât de cunoscute în anii ’60 – ’70, a acordat un interviu cronicarului Paul Tutungiu, publicat în revista Teatrul din anul 1973:

“Cineva spunea că în fiecare scriitor, poet sau prozator se ascunde un dramaturg. Adevărul este că prozele cu care aţi “descuiat” primele porţi ale literaturii române au în ele foarte multe elemente dramatice, chiar oralitatea ce pare atât de estompată. Când şi de ce aţi optat pentru teatru?

— Dramaturgul se poate ascunde nu numai într-un poet sau prozator, ci în oricare altă fiinţă. Într-un vânător, într-un funcţionar sau chiar într-un avocat. Istoria teatrului universal geme de astfel de cazuri. Sigur că poeţii şi prozatorii sunt foarte aproape de dramaturgie, că un poem oarecare poate deveni oricând un poem dramatic care poate fi pus pe scenă. Marin Sorescu a rămas poet şi în lucrările sale dramatice, Matca şi Iona fiind nişte poeme dramatico-filozofice. Există şi exemple de romane teatrale, de prozatori care se bizuie foarte mult pe dialog şi monolog, mai ales prozatorii de tip comportamentist ca Hemingway. În ceea ce mă priveşte, pe vremea cînd eram prozator, nici prin cap nu-mi trecea să scriu teatru.

Întâmplător, publicasem o schiţă satirică într-o revistă, dar regizorul Dinu Cernescu a avut ciudata idee să-mi dea un telefon şi să-mi propună să transform respectiva schiţă într-o piesă.

M-am apucat de scris şi aşa s-a născut Ariciul de la “Dopul perfect”, o comedie cam hibridă, dar nu lipsită de anumite calităţi. Piesa a fost pusă în scenă la răposatul teatru “Delavrancea”, fiind un eşec desăvîrşit. Eram decis să nu mai scriu teatru, mai ales că prozele mele cuprinse în volumul “Sufereau împreună” se bucurau de un frumos succes la critică si public. Dar n-am fost în stare să-mi ţin jurământul. Mă chinuia ideea unei drame având la bază subiectul nuvelei “Acceleratorul”. M-am gândit ce m-am gândit, m-am frământat, ce m-am frământat şi am scris “Iertarea”. Succesul a fost deplin, am căpătat încredere în mine şi atunci mi-am zis: “mai scriu câteva ca să adun pentru un volum şi apoi mă las”. Dar au trecut de atunci aproape zece ani şi nu m-am lăsat de teatru. Ce se va întîmplă mai departe, nu ştiu.

— Publicistul Ion Băieşu a vizat vreodată teatrul publicistic? Sau poate că “Preşul” şi “Tanţa şi Costel” reprezintă posibile ipostaze ale teatrului publicistic ionbăieşean?

— Da, cred că există un teatru publicistic. E greu să spun exact ce este, dar există aşa ceva. Poate e o specie ceva mai rudimentară artisticeşte. “Tanţa şi Costel” era un serial teatral, o suită de scenete cu aceleaşi două personaje, bizuindu-se nu atât pe situaţie, cât pe umorul de limbaj. Nu se puneau acolo problemele cruciale ale existenţei, ci se satirizau defecte la ordinea zilei: prostia, agramatismul, certurile stupide în familie, gelozia, lipsa de grijă faţă de bunul obştesc etc. Probabil că succesul de public s-a datorat şi actualităţii sale acute. Din acest punct de vedere s-ar putea ca şi “Preşul” să fie o comedie publicistică, în sensul că şi acolo succesul izvorăşte din contemporaneitatea moravurilor şi situaţiilor satirizate. Dar de aici putem porni spre o concluzie oarecum periculoasă: că toate piesele care se adapă din problema la zi sunt piese publicistice. Celelalte piese, care atacă probleme etern valabile, sunt piese de artă, adevărate. Cred că teatrul publicistic este cu totul altceva, adică un teatru gazetăresc. De pildă, textele dedicate brigăzilor artistice de agitaţie. Sau acele spectacole ale studenţilor vest-germani care improvizau în plină stradă scene de teatru, cu participarea spectatorilor, îndreptate împotriva războiului din Vietnam. Teatrul publicistic ar mai putea fi şi acele spectacole de colaje pe care le-au încercat la noi câţiva entuziaşti, încurajaţi de A.T.M. Aceasta este părerea mea şi nu doresc altceva decât să fiu contrazis.

— Nu ne grăbim să vă contrazicem. Vom sublinia, în schimb, că spectacolul cu “Chiţimia” a însemnat un altfel de drum al dramaturgului Ion Băieşu. O altfel de consacrare. Printre multele modalităţi de teatru ce-şi găsesc în “Chiţimia” şanse de revilalizare, descoperim o armonică infiltrare a structurilor de farsă medievală. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, farsa? Până unde credeţi că se poale întinde “împărăţia” ei?

— De fapt, ce este farsa? Ne uităm într-un dicționar, scos cu mai bine de un deceniu şi jumătate în urmă, şi descoperim următoarea definiţie: “Comedie cu conţinut uşor, în care comicul provine din vorbe de spirit şi din situaţii amuzante, nu din studiul mai adânc al caracterelor”. Deci asta e: farsa e un produs uşor şi de larg consum al genului dramatic, iar el nu trebuie privit decât cu îngăduinţă. Dovadă că Labiche le făcea pe bandă rulantă, lucrând cu câte doi, trei colaboratori deodată. Cu toate astea, iluştrii săi contemporani l-au taxat drept geniu şi l-au primit în Academie. Care e situaţia autorilor noştri de farse? Caragiale asta a scris, în fond, farse. “Scrisoarea pierdută” şi “Conul Leonida” sunt farse în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Şi tocmai aici se înşală profund inteligenţii autori ai definiţiei din dicţionarul de acum cincisprezece ani: Caragiale reuşea şi acel “studiu mai adânc al caracterelor”. Nu e deloc musai ca farsa să se mulţumească cu câteva încurcături amuzante, acolo pot exista studii asupra caracterelor şi moravurilor. Da, “Chiţimia” poate fi şi o farsă. O farsă oarecum tragică, Chiţimia îşi păcăleşte soţia timp de douăzeci de ani, crezând că ea nu ştie că el nu e el, adică Chiţimia. De fapt, ea ştia, aşa cum aflăm în final, iar o existenţă care s-a bizuit pe minciună sc prăbuşeşte lamentabil. Iată că farsa poate fi şi tragică, adică se poate sfârşi rău, fără pupături în piaţă. Deşi nu am intenţionat asta, pot acum să mă mândresc că am împins ceva mai înainte graniţele unei specii.

Marii noştri actori sunt adesea fie mofturoşi, fie ocupaţi. Ai nevoie de o mare şansă ca să-i poţi prinde pe mai mulţi deodată într-o piesă. Încropirea distribuţiei pentru “Chiţimia”, la Teatrul Bulandra, a durat aproape o Jună. De ce? Pentru că toţi cei cărora le propuneam o anumită partitură voiau numai rolul principal, fie că li se potrivea sau nu. Mai e o problemă şi cu regizorii. Aceştia au merite mari faţă de dramaturgia originală, nimic de zis, dar, în ultimul timp, unii îşi încearcă mâna mai ales pe partituri străine. Deci, cum s-ar spune, autorul are unele greutăţi din partea actorilor şi regizorilor. Dar ce s-ar face fără ei? Câte piese slabe şi mediocre nu au fost salvate de la pieire rapidă şi transformate în succese de public prin eforturile eroice ale acestor minunaţi oameni de artă, obligaţi de către profesiune să spună aceleaşi vorbe (uneori stupide) de câte patru sau cinci sute de ori, pînă la astenizare?! Sigur că respectul meu faţă de toţi aceşti artişti adevăraţi este fără margini şi că aş dori să mă cuplez pentru totdeauna cu un regizor şi cu anumiţi actori. Dar, aşa cum spuneam, acestea nu depind doar de autor.

— Cu ce adevăruri credeţi că se afirmă generaţia de scriitori din care faceţi parte? Care ar fi ideea-suport a generaţiei dumneavoastră? Sau esle vorba de o generaţie depistabilă formal de critica didactică, o generaţie constituită prin legea firii, spontan, adică prin afinităţile de vârstă biologică şi nu de vârstă spirituală?

— Fac parte din generaţia scriitorilor de patruzeci de ani, de care mă simt legat dintr-un punct de vedere oarecum civico-estetic. În ce sens? În sensul că această generaţie a venit cu ceva nou în literatură, nu numai din punct de vedere estetic, ci şi cu o atitudine mai proaspătă, mai curajoasă faţă de meseria ca atare, faţă de scopurile şi demnităţile literaturii. Generaţia aceasta, al cărei lider poate fi numit Nicolae Labiş, nu a contestat pe nimeni, nu s-a impus aruncând cu coatele în lături pe alţii, ci a forţat, prin talent şi curaj, schemele vechi şi obosite, oxigenând atmosfera literară, stimulând generaţia mai vârstnică şi făcând, în cele din urmă, corp comun cu aceasta. (…) Adevărul este că atitudinea publicului faţă de textele sale nu-i poate fi indiferentă unui dramaturg. Oricâtă siguranţă ai avea că posteritatea te va răsplăti regeşte, ţi-e greu să te împaci cu gândul că piesa pe care ai scris-o cu atâta trudă şi atâta chin este rostită în faţa unei săli goale şi reci. Din modesta mea experienţă de până acum, trag concluzia că publicul iubeşte mai mult comedia, ceea ce nu înseamnă neapărat că spectatorii confundă teatrul cu distracţia. Oamenilor le place râsul pentru că îi destinde şi le însănătoşeşte spiritul. Poate şi din această pricină viitoarea mea piesă va fi o comedie”.

“Personajele cele mai populare ale lui Ion Băieşu au avut norocul de a fi lansate în lume de doi actori nu numai foarte buni, ci şi foarte potriviți pentru aceste roluri. Regretații Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au datorat însă şi ei – mai ales prima – mult din notorietatea lor faptului că s-au identificat cu îndrăgostiții din gara Medgidia, unde azi o bodegă poartă numele “La Tanța şi Costel”. Talentul lui Băieşu, vizibil mai mult în proza scurtă decât în teatru, a nemurit şi personjele, şi actorii. Indiscutabil, Băieşu avea talent, prea mult talent. Scria prea uşor şi prindea prea bine anecdota pentru a căuta mai adânc, mai departe. În teatru, tipul de talent al lui Ion Băieşu îi va fi adus scriitorului multe satisfacții, dar probabil şi regretul că nu se poate măsura cu înaintaşul Caragiale şi nici măcar cu contemporanul său, Mazilu. La piesele lui Ion Băieşu râzi şi le uiți. Nu mai ştiu despre ce era vorba în Preşul, sau în Alibi, sau în … Deşi le-am văzut, ca fiecare, de multe ori. “Tanta şi Costel” au fost personajele unei serii de scheciuri cu doi soți înduioşători şi prostuţi. Nu mai țineam minte nimic despre ei decât că s-au cunoscut pe peronul gării Medgidia”, scria Horia Gârbea în 1999 despre legendarele personaje ale lui Ion Băieșu, scriitorul de la a cărui dispariție de î mplinesc 30 de ani.

***

 Sophia Loren împlinește 90 de ani

Sofia Villani Scicolone s-a născut pe 20 septembrie 1934 la Roma, fiind fiica Romildei Villani și a lui Riccardo Scicolone, care era inginer constructor. Bărbatul a refuzat să se căsătorească cu Romilda, care era în acel moment profesoară de pian și actriță aspirantă și a lăsat-o fără niciun sprijin financiar. Sophia și-a întâlnit tatăl de trei ori în viață, prima dată la vârsta de cinci ani, a doua oară când avea șaptesprezece ani și ultima dată în 1976, când bărbatul era pe patul de moarte, spunând apoi că l-a iertat, dar că nu a uitat niciodată că a abandonat-o pe mama ei la scurt timp după ce aceasta mai adusese pe lume un copil, pe Maria, în 1938.

Romilda, Sofia și Maria s-au mutat la Pozzuoli, lângă Napoli, la bunica maternă, apoi întreaga familie s-a stabilit la Napoli, la niște rude îndepărtate. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, femeile s-au întors la Pozzuoli, bunica Sophiei, Luisa, a deschis un mic bar în sufrageria lor, unde vindea lichior de cireșe făcut în casă, mama, Romilda, cânta la pian, sora mai mică, Maria, dansa, iar Sophia Loren servea la mese și spăla vasele.

La vârsta de 15 ani, viitoarea actriță a participat la concursul de frumusețe Miss Italia 1950, fiind clasată pe locul al II-lea și devenind câștigătoare a titlului “Miss Elegance”. S-a înscris apoi la cursurile Centro Sperimentale di Cinematografia, cea mai veche școala de film din Europa de Vest, și a apărut un an mai târziu într-un mic rol în filmul “Quo Vadis” din 1951 al lui Mervyn LeRoy, apoi a avut apariții minore în mai multe producții, inclusiv în “La Favorita”, în 1952.

Primul ei rol principal a venit un an mai târziu, în 1953, în pelicula “Aida”, apoi a jucat în „Două nopți cu Cleopatra” și un an mai târziu în “The Gold of Napoli”, în regia lui Vittorio De Sica.

Sophia Loren a devenit cunoscută pe plan internațional după ce a semnat un contract pe cinci ani cu Paramount Pictures, în 1958. Printre filmele sale din această perioadă s-au numărat “Desire Under the Elms”, „Houseboat”, o comedie romantică cu Cary Grant în rol principal, și „Heller”

În 1960, Sophia a fost distribuită în filmul lui Vittorio De Sica, “La Ciociara”, povestea emoționantă a unei mame care încearcă să-și protejeze fiica de 12 ani în Italia sfâșiată de război, o peliculă pentru care a obținut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul de Film de la Cannes și premiul Oscar pentru cea mai bună actriță.

În anii 1960, Loren a devenit una dintre cele mai populare actrițe din lume, iar în 1964 a primit un milion de dolari pentru rolul său în “Căderea Imperiului Roman”. Un an mai târziu a obținut a doua nominalizare la Premiul Oscar pentru interpretarea din „Căsătorie în stil italian”.

Printre cele mai cunoscute filme ale lui Loren din această perioadă se numără producția lui Samuel Bronston, “El Cid” cu Charlton Heston, „Milionarul”, cu Peter Sellers, „A început la Napoli”, cu Clark Gable, „Ieri, Azi și Mâine”, cu Marcello Mastroianni, „Lady L”, cu Paul Newman și ultimul film al lui Charlie Chaplin, „A Countess from Hong Kong”, în care a jucat alături de Marlon Brando.

În 1982, în timp ce se afla în Italia, Sophia Loren a executat o pedeapsă de 18 zile de închisoare pentru acuzații de evaziune fiscală, dar această experiență nu i-a știrbit popularitatea.

Pe când avea vârsta de 15 ani, Sophia Loren l-a cunoscut pe producătorul de film Carlo Ponti, care avea în acel moment 37 de ani și era separat de mult timp de prima sa soție, Giuliana. Cei doi nu erau divorțați legal, astfel că Ponti nu se putea căsători cu Sophia în Europa, au făcut un mariaj prin procură în Mexic, în septembrie 1957, dar și-au anulat căsătoria în 1962, pentru a scăpa de acuzațiile de bigamie.

În 1965, actrița și iubitul ei au devenit cetățeni francezi, Ponti a obținut divorțul de Giuliana în Franța și a putut să se căsătorească cu Sophia Loren, evenimentul având loc pe 9 aprilie 1966. Cuplul a avut doi copii, Carlo Ponti Jr., născut pe 29 decembrie 1968, și Edoardo Ponti, născut pe 6 ianuarie 1973. Actrița a fost căsătorită cu producătorul Carlo Ponti până la moartea lui, pe 10 ianuarie 2007, și nu a fost niciodată suspectată pentru vreo aventură extraconjugală, deși s-a aflat în permanență în atenția presei.

Sophia Loren locuiește în Elveția, la Geneva, dar are reședințe și la Napoli și Roma și își petrece verile în casă de vacanță aflată în orașul de coastă Castiglione della Pescaia din Toscana.

Actrița împlinește astăzi 90 de ani, iar ultima apariție pe platourile de filmare a avut-o cu patru ani în urmă, când a acceptat să apară în pelicula “The Life Ahead”, regizată chiar de fiul ei, Edoardo Ponti, și produsă de Netflix. Anul trecut actrița și-a interpretat propriul rol în documentarul american “What Would Sophia Loren Do?”, difuzat tot de Netflix.

***

 George Coșbuc, stins de durere după moartea fiului său

George Coșbuc s-a născut pe 20 septembrie 1866, la Hordou, lângă Bistrița, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Viitorul poet și-a petrecut copilăria în satul natal, învățând să citească la vârsta de 5 ani de la Tănăsucă Mocodean, cântăreț la biserică, a început studiile la școala primară confesională greco-catolică în toamna anului 1871, dar a întrerupt cursurile după clasa I, din motive de sănătate. Din toamna anului 1873 a fost înscris la școala greco-catolică din Telciu, unde a învățat germana de la unchiul său, Ion Ionașcu, care era directorul școlii. Din clasa a IV-a a urmat Școala Normală din Năsăud, pe care a terminat-o în 1876, apoi s-a înscris la Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud.

În această perioadă George Coșbuc a început să scrie versuri, pe care le-a publicat în paginile revistei Muza someșeană, a făcut traduceri din Friedrich Rückert și Sándor Petőfi și a scris o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.

În mai 1884 tânărul a susținut examenul de bacalaureat, apoi s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Franz Josepf din Cluj, începând să colaboreze cu gazeta Tribuna din Sibiu. În noiembrie 1886, bolnav și având dificultăți materiale, s-a retras de la facultate, frecventând doar câteva cursuri universitare.

A continuat însă colaborarea la Tribuna, iar Ioan Slavici, directorul revistei, și-a propus să îl aducă cu orice preț la Sibiu, în redacție, unde a ajuns în august 1887, pentru o perioadă de doi ani. În această perioadă a apărut poemul Nunta Zamfirei, care a fost preluat în Convorbiri literare, în martie, 1890 și apoi citit la ședința Junimii, în București.

La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu l-a chemat pe George Coșbuc la București, unde a ajuns la mijlocul lunii decembrie 1889, oferindu-i un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice

Nemulțumit de birocrație, Coșbuc a demisionat din postul de funcționar și a fost cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau manualul “Carte românească de citire”.

În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului Constantin Sfetea, fiica unui comerciant înstărit din Brașov, și, în același an, la Craiova, s-a născut unicul său fiu, Alexandru.

În 1896 poetul a publicat volumul “Fire de tort”, a realizat traducerea “Eneidei” lui Vergiliu și a început să colaboreze cu publicațiile “Povestea vorbei” și “Literatură și artă română”. În martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor l-a numit pe Coșbuc în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor și a primit conducerea revistei “Viața literară”, fiind numit și în postul de referendar la Administrația Casei Artelor.

Cel mai greu moment al vieții va veni la sfârșitul lunii august 1915, când Alexandru, fiul său, care avea doar 20 ani, a murit într-un teribil accident de automobil.

Revista Unirea din 14 septembrie 1914 consemnează:

“Moartea tânărului Coşbuc.

Cetim în ziarele din Bucureşti despre marea nefericire ce a ajuns familia poetului nostru Coşbuc. În zilele trecute, tânărul Coşbuc a călătorit cu un automobil de la Craiova spre Băieşti. Automobilul era condus de dl. Alexandrescu, proprietar. Din cauza direcţiei greşite, automobilul, având o viteză mare, s-a răsturnat consecutiv de mai multe ori, producând moartea momentană a dlui Alexandrescu, urmând la scurt timp şi decesul nefericitului tânăr Coşbuc. Familiei îndoliate, pentru pierderea unicului fiu, îi trimitem cele mai sincere condoleanţe. Citim în „Viitorul”: „Un stupid accident de automobil, în care şi-a găsit moartea fiul marelui cântăreţ al neamului, George Coşbuc, a zdrobit de durere pe autorul „Baladelor şi Idilelor”.

O durere neașteptată a rănit adânc inima celui mai duios dintre cântăreții neamului nostru – poetul Gheorghe Coșbuc: un groaznic accident de automobil a răpus pe fiul său, Alexandru, dus în excursiune în ținutul Gorjului.

Faptul tragic a fost relatat prin ziare prin toate amănunțimile și el a impresionat pe toți aceia care l-au cetit. Mulți s-au gândit, în primul moment, la autorul Baladelor și Idilelor care, între pretinii intimi, își povestea adevărata dragoste ce o avea pentru copilul său.

Aici, la Iași, într-un superb amurg de vară, l-am auzit pe poet povestind multe din năzbâtiile ce i le făcea copilul – pe atunci un micuț – și am putut vedea cum în ochii săi strălucea acea nețărmuită dragoste părintească dublată de vibrarea unui temperament de artist.

Micuțul acela făcea deliciul poetului și tânărul de azi în care părinții își puneau atâta nădejde nu mai este. Înfiorătorul său sfârșit a fost anunțat prin următorul necrolog de către poet și tovarășa sa de viață, doamna Elena Coșbuc:

Mama sa, Elena, și tatăl său, George, cu durere vestesc pe cei ce au iubit ori au cunoscut pe fiul lor, Alexandru Coșbuc, că lângă Tg Jiu, miercuri, 29 august, a murit de o groaznică moarte într-un accident de automobil.

Adus în București, va fi îngropat în cimitirul Șerban Vodă la orele 3 p.m. duminică, 30 august, în ziua acelui sfânt al cărui nume l-a purtat sărmanul în zilele vieții sale, care atât de scurtă i-a fost măsurată.

Aducă-și cu drag aminte de fiul nostru toți aceia cărora le-a făcut vreodată vreo plăcere ori vreo bucurie, de bunătatea inimii sale și cu drăgălășenia sufletului său cel necontenit vesel.

Așa a anunțat poetul moartea fulgerătoare a fiului său drag. În durerea covârșitoare care i-a cuprins sufletul, poetul și-a păstrat întreaga bunătate a inimii cu care a adus la cunoștință moartea fiului său, înhumat chiar în ziua onomasticei sale…

Simți parcă din cetirea acestei impresionante înștiințări toată jalea părintească, iar în minte îți reînvie și mai puternic finalul filosofic din Moartea lui Fulger:

Nu cerceta aceste legi!

Că ești nebun când le-nțelegi!

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea:

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!”

Coșbuc a suportat foarte greu șocul, s-a izolat și a încetat să mai publice. Nicolae Iorga scria la acel moment: „O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”

Pe 24 februarie 1918, avea să apară în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, “Vulturul”.

Pe 9 mai 1918, după trei ani de la dispariția iubitului său fiu, poetul George Coșbuc a murit la București, la doar 51 de ani. “Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântare, iar Nicolae Iorga a publicat un necrolog pe care îl încheie dureros: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

La cinci ani după moartea lui Coșbuc, Octavian Goga l-a omagiat la Academia Română: “Când l-am zărit, întâia oară, sunt vreo douăzeci de ani de atunci, strecurându-se pe calea Griviţei cu trupul lui uscăţiv, adus puţin de spate, cu privirile pierdute sub pălăria cu bordure largi, am simţit că nu vede nimic din apropiere, n’aude nimic, că înaintează ca un iluminat cu fanatism spre o ţintă care e undeva departe, foarte departe… Aşa mi-l închipui că a fost de la început. Copilăria, amintirile, barba de apostol a părintelui Sebastian, glumele de la Năsăud, mama de pe prispă, basmele cu Pipăruş şi Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea ca o nemărturisită povară pe umerii îndoiţi prea de vreme. El le alinta, în fiecare ceas, le orânduia, Ie netezea cu patimă şi cu delicateţe, se înfăşură în dantelele lor uşoare, le stropea cu plâns şi cu flori de busuioc, iar într’o zi le-a adunat una lângă alta, scumpeturi într’o ladă de zestre ţărănească, minunată cu crestături şi arabescuri înflorite şi le-a zis: Balade şi Idile”.

(Fragment din discursul despre George Coşbuc, rostit de Octavian Goga în şedinţa solemnă a Academiei Române din 10 Mai 1923)

Revista Universul literar din noiembrie 1938 publica un reportaj impresionant semnat de Radu A. Sterescu, realizat în casa soției poetului, doamna Elena Coșbuc:

“La o masă, în mijlocul salonului, doamna Coşbuc şi încă o doamnă cu păr coliliu — aflu mai apoi că se numeşte doamna Tilici — lucrează la ciorapi.

– Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Principele Mircea”, mă lămureşte stânjenită din lucru doamna Coşbuc. Îmi fixez privirea asupra unui tablou de pe peretele din stânga. O figură tânără, energică, inteligentă.

– Puiul mamei, şopteşte soţia poetului. L-am pierdut când avea numai douăzeci de ani şi şaisprezece zile. A murit într’un accident de automobil. De focul lui s’a prăpădit bădica.

Sora doamnei Coşbuc, cu ochii strălucind în lacrimi, îmi spune că Alexandru era un copil excepţional. Ştia englezeşte, franţuzeşte, nemţeşte şi italieneşte. Îi prindea mâna la orice. Odată, îmi spune dânsa, a făcut dintr’o cutie de Frank-cafea un aparat de fotografiat. A scos nişte lentile de la un binoclu, a mai meşterit ce-a meşterit şi a făcut aparatul. Scotea cu el fotografii mai acătării decât camarazii lui cu cele mai scumpe aparate. Când era mic, reia firul doamna Coşbuc, îi plăcea să şadă lângă bădica şi să scrie.

– Tată iagă, spunea el, să-mi faci şi mie un birou lângă tine, să fac poezii ca să rămâie pentru nevasta şi copiii mei.

Şi iarăşi o lacrimă alunecă din ochii în care chipul copilului a rămas pe veci întipărit.

– Când era de vreo zece ani, aflându-ne în casa bunicii lui din strada Pythagora, şi fiind ea bolnavă, i-a făcut „o poezie” din care mai ţiu minte această strofă:

Mamă mare dragă, / Vezi de te fă bine. / E frumos afară, /Primăvara vine.

Camera unde lucra „puiul mamei” a rămas aşa cum a lăsat-o el. Când şterge praful servitoarea, supravegheată de doamna Coşbuc, nu mişcă niciun obiect de la locul său. În fund, în dreapta patului, în stânga un paravan după care îşi făcea de joacă cu prietenii, de-o parte şi de alta biblioteci cu cărţi multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculptură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum douăzeci şi mai bine de ani. Pe masă o candelă arde de atunci într’una.

Mama şi mătuşa se desprind cu greu din camera în care pluteşte amintirea copilului iubit. Trecem într’ o încăpere mare din stânga salonului. În colţul din fund dreapta, cum intri din salon, e biroul la care lucra Coşbuc. Mic, ai zice un birou de femeie. În stânga, un bust al lui Dante, iar în dreapta ediţii diferite ale Divinei Comedii, Biblia, Psalmii. Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate şi clasate cu grijă de doamna Coşbuc, fotografii, scrisori, notiţe. Toate cărţile citite de Coşbuc au paginile acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu creion roşu, albastru şi negru şi acolo unde pagina era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care şi-a făcut adnotări. Şi când te gândeşti că despre acest cititor cum puţini a numărat ţara noastră emina mente agricolă, s’au găsit oameni care să spună că era leneş. (…)

Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul bădicăi.

– Plângea prin curte ca să nu văd eu, spune doamna Coşbuc. Iar eu plângeam în camera lui. Când venea în casă, glumea, ca să mă facă să uit. Războiul l-a găsit deprimat. Victoriile duşmanilor îl dureau. Nu se îndoia nicio clipă însă de izbânda noastră finală. Păcat că n’a trăit să-şi vadă visul înfăptuit. La doi ani şi opt luni după moartea băiatului, adică în ziua de 26 Aprilie 1918 stil vechi (după stil nou, 9 mai) între orele 12 şi 1, Coşbuc a trecut în lumea drepţilor.

Iată cum povesteşte soţia sa ultimele-i clipe: „ În ziua de 23 şi-a serbat onomastica. Zilele următoare a fost tot neliniştit. Avea fierbinţeli şi apoi îl lua cu frig. În ziua morţii se plimba agitat prin casă. I-am făcut un ceai, îmi cerea într’una bicarbonat. Pe la douăsprezece l-am chemat la masă dar mi-a răspuns că nu-i e foame. Mâncam şi-l auzeam plimbându-se. Deodată nu l-am mai auzit. Mirată, m’am uitat după el. Era căzut între două fotolii; părea că e aplecat să caute ceva, dar întârzia să se ridice. M-a cuprins o teamă neînţeleasă şi am început să-l strig. N’a răspuns, nu mai putea răspunde. În momentele acelea nu mai ştiam ce să fac. Alergam spre bucătărie să chem servitoarea, cu toate că aveam soneria la îndemână şi nu ajungeam până în bucătărie pentru că mi se părea că înapoindu-mă aş putea fi de ajutor. Vecinul de la etaj m-a auzit strigând şi a chemat pe nişte sanitari germani cari n’au putut face altceva decât să constate moartea. Congestie cerebrală sau criză de inimă. Cine poate şti?”

***

 Jonas Salk, eroul în halat alb. Medicul căruia omenirea îi datorează eradicarea aproape totală a poliomielitei

Jonas Edward Salk s-a născut la New York pe 28 octombrie 1914 și a fost fiul cel mare al lui Daniel Salk și Dorei Press, un cuplu de evrei originari din Imperiul Rus. Familia a locuit mai întâi în Harlem, apoi în cartierul Bronx, iar ulterior în Queens.

Tatăl era croitor, făcea haine pentru femei și a muncit din greu pentru că își dorea ca cei trei fii ai săi să aibă parte de o educație bună. La vârsta de 12 ani Jonas a fost înscris la liceul Townsend Harris, o școală particulară pentru copii dotați, în care elevii puteau să facă în trei ani un program de cursuri de patru ani. După ce a dat bacalaureatul la numai 15 ani, tânărul a fost admis la City College din New York. Deși voia să se pregătească pentru a deveni avocat, la insistențele mamei, Jonas a renunțat la planurile inițiale și s-a concentrat asupra materiilor care îi trebuiau pentru a face studii de medicină.

A obținut o bursă pentru a urma medicina la Universitatea New York, optând pentru o carieră în cercetare, iar în 1939 Salk a primit titlul de doctor în medicină. În același an s-a căsătorit cu Donna Lindsay, cu care a avut trei fii: Peter, Darrell și Lee. În 1968 cuplul a divorțat, iar în 1970 medicul s-a căsătorit cu pictorița Françoise Gilot, fostă iubită a lui Pablo Picasso, și mama a doi copii ai artistului.

Imediat tânărul a început un stagiu la Spitalul Mount Sinai din New York, concentrându-se mai ales asupra muncii de laborator. După intrarea Statelor Unite în cel de al Doilea Razboi Mondial, Salk urma sa fie recrutat ca medic militar, dar, datorita intervenției profesorului Thomas Francis, care a insistat asupra importanței cercetărilor în care era implicat pentru apărarea națională, Salk a putut să-și înceapă munca științifică la Ann Arbor, în Michigan, dezvoltând un vaccin împotriva gripei, care a fost aplicat pe scara largă în bazele militare.

În 1947 Salk a decis să caute un institut unde să conducă un laborator propriu de cercetări și a ajuns în Pennsylvania. Aici a reușit să dezvolte primul său vaccin activ contra virusului poliomielitei, pe care l-a testat pe sine însuși și pe membrii familiei sale.

Vaccinul Salk a fost unul dintre primele vaccinuri eficiente pentru imunizarea contra unui virus, fiind esențial pentru campania mondială de eradicare a poliomielitei, una dintre bolile cele mai ucigătoare și invalidante, mai ales la copii.

Salk nu a patentat niciodată vaccinul pentru care a lucrat împreună cu echipa sa ani în șir pentru că nu gândea să devină milionar, estimând că din salariu și donații va reuși să trăiască decent. Când un jurnalist l-a întrebat de ce nu și-a patentat produsul, medicul i-a răspuns “Se patentează soarele?”, spunând că rezultatul muncii sale aparține omenirii.

În ultimii ani ai vieții Salk a fost preocupat cu obținerea unui vaccin împotriva SIDA. Medicul a murit pe 23 iunie 1995, la vârsta de 81 de ani, în La Jolla și a fost înmormântat la cimitirul El Camino Memorial Park din Sa n Diego.