***

 Jimi Hendrix. A avut nevoie doar de o chitară pentru a schimba lumea. A decedat pe 18 septembrie 1970, la doar 27/28 de ani...

James Marshall Hendrix s-a născut pe 27 noiembrie 1942. În ziua morții sale, tatăl său, James, arhitect peisagist, a vorbit despre copilăria fiului său. Familia Hendrix locuia într-o casă simplă, cu gazon și grădină, în cea mai mare parte a cartierului negru din Seattle, în apropiere de Lacul Washington. Ultima dată când familia l-a văzut pe Jimi a fost pe 26 iulie 1970. Ca întotdeauna când a fost în Seattle, Jimi a stat la casa Hendrix în acel weekend.

Domnul Hendrix și-a amintit că Jimi a devenit interesat de muzică când avea 10 ani. Tatăl lui își amintește că a intrat în camera lui Jimi într-o noapte pe întuneric și s-a împiedicat de o mătură. L-a întrebat pe Jimi de ce mătura era acolo, din moment ce, evident, nu o folosea pentru a-și face curat în camera.

„Asta e chitara mea, tată. Învăț să cânt.”

Când avea 11 ani, tatăl său i-a cumpărat o chitară acustică ieftină, iar la 12 ani, Jimi și-a luat prima chitară electrică. A învățat repede și cânta în formații la 13 ani. Când avea 14 ani, prima chitară electrică (inscripționată „Jimmy”) a fost furată și nu a putut să o înlocuiască până în anul doi la Liceul Garfield.

Membrii trupelor lui Jimi au fost destul de surprinși când a devenit vedetă. El a fost atunci doar un muzician mediu, și nu a dat nici un indiciu de creativitatea aproape compulsivă pe care a arătat-o mai târziu. El era, de asemenea, foarte timid și rezervat.

A renunțat la liceu și a mers la locul de muncă dat de tatăl său. Presupunea, în cea mai mare parte, grădinărit. Într-o zi, în timp ce lucrau, Jimi i-a spus tatălui său că munca este o piedică, și că s-a decis să se alăture armatei. Asta a fost în 1963.

A plecat din Seattle în câteva zile și s-a alăturat Diviziei 101, staționată în sud. Tatăl său își amintește că a intrat în camera lui Jimi imediat după ce a plecat, văzând chitara și exprimându-și surprinderea că Jimi nu a luat-o cu el. Câteva zile mai târziu a primit un telefon de la Jimi, care a spus că armata îl face să inebuneasca și că are nevoie de chitara lui „imediat.”

Începe să cânte cu mai multe trupe

Cu excepția unei fotografii pe care a primit-o prin poștă, a fost ultima dată când domnul Hendrix a auzit de fiul său până când Jimi a ajuns în Anglia în 1966. El a fost eliberat din armată după 14 luni, când a suferit o accidentare la spate într-un salt cu parașuta. A petrecut următorii doi ani traversând Statele Unite, cântând cu mai mult de 40 de grupuri de ritm și blues. Folosind numele Jimmy James, a cântat timp de șase luni cu un grup din New York numit Blue Flames. În diferite momente, i-a sprijinit pe Little Richard, Jackie Wilson, Isley Brothers și Wilson Pickett.

De asemenea, a cântat cu un grup numit Curtis Knight and the Squires, și, după ce a devenit vedetă în 1967, Capitol Records l-a făcut de râs prin lansarea unui album numit Got That Feeling; Jimi Hendrix Plays, Curtis Knight Sings, un album slab înregistrat și fără valoare istorică. A dezvăluit doar urme ale artei Hendrix. Hendrix a spus: „Capitol nu ne-au zis că vor lansa porcăria aia.”

Chandler a fost entuziasmat de Hendrix, care a adunat un grup muzical, dar Jimi și-a exprimat îndoielile cu privire la propria sa capacitate muzicală și cu privire la afirmația lui Chandler că ar putea deveni un star. Două săptămâni mai târziu, după un tur rapid cu Animals, Chandler s-a întors la New York, a confirmat primele impresii și l-a convins pe Hendrix să se întoarcă în Anglia cu el. Asta s-a făcut în septembrie 1966. Câteva zile mai târziu, tatăl lui Hendrix a primit un telefon la aproximativ 4 a.m.

„Sunt eu, Jimi. Sunt în Anglia, tată. Am întâlnit niște oameni și mă vor face o mare vedetă. Mi-am schimbat numele în J-i-m-i.”

Surprins, tatăl său l-a întrebat de ce și-a schimbat numele, iar Jimi a răspuns că este „doar pentru a fi diferit”. Dl Hendrix își amintește că i-a spus lui Jimi că dacă într-adevăr sună de la Londra, apelul va fi foarte scump. Amândoi au început să plângă la telefon.”Eram amândoi atât de încântați încât am uitat să-i spun că m-am recăsătorit”, spune tatăl său.

Odată ajuns în Anglia, Hendrix a format o nouă trupă. Noel Redding, care venise la audiție pe post de chitarist la Animals, l-a cunoscut pe Hendrix prin Chandler. „Poți să cânți la bas?” a fost prima întrebare pe care Jimi i-a pus-o lui Redding. Deși nu era înainte, el a devenit imediat basist, și, uneori, chitarist, cu Jimi Hendrix Experience. Mitch Mitchell, un alt englez, a fost ales ca baterist.

“Vreau o trupă mare. Nu mă refer la trei harpe și 14 viori. Mă refer la o trupă mare plină de muzicieni competenți pentru care pot conduce și scrie. Și cu muzica vom picta imagini pământesti și spațiale, astfel încât ascultătorul să poată fi transpus în alte lumi.”

Au plecat într-un tur al Europei. La Teatrul din Sevilla din Londra, ei au fost primul act care a vândut ambele spectacole, iar când un angajament de întoarcere a fost rezervat o lună mai târziu, biletele s-au vândut în ziua în care au devenit disponibile. Experiența Jimi Hendrix a fost, după a spus presa europeană, o lovitură peste noapte.

Acum e timpul să ne întoarcem în America. Cu mai multe single-uri de succes și un album în spate, Hendrix și-a făcut debutul în SUA în 1967 la Festivalul Internațional Pop de la Monterey. Puțini din public știau că, până acum nouă luni, Hendrix și-a trăit întreaga viață în această țară. Puțini știau ceva despre el, cu excepția faptului că acest „ciudat negru englez bluesman” a debutat în America.

Lou Adler, împreună cu John Phillips, co-producător al festivalului, a spus că a auzit de Hendrix de la Paul McCartney – „Mi-a spus despre un tip din Anglia care cântă la chitară cu dinții.” Pete Johnson de Warner Brothers descrie performanța live:

„Apariția lor la festival a fost magică; felul în care arătau, felul în care se descurcau și felul în care sunau erau la ani lumină distanță de orice văzuse cineva înainte. Jimi Hendrix Experience deținea viitorul, iar publicul o știa.”

Moartea lui Jimi, 1970

Natura exactă a morții este încă vagă, iar ancheta medicului legist are loc la Londra pe 30 septembrie. Poliția, cu toate acestea, spune că a fost o supradoză de droguri. Se spune că a luat nouă somnifere și a murit prin sufocare cu propria vomă.

Jimi i-a lăsat prietenei sale un „bilet de sinucidere”

Potrivit lui Eric Burdon, Hendrix a lăsat în urmă pentru prietena în al cărei apartament a murit, ceea ce Burdon a numit un „bilet de sinucidere”, care era un poem de mai multe pagini. Poemul este acum în posesia lui Burdon, ultimul muzician cu care Hendrix a cântat înainte de a muri.

„Poezia spune doar lucrurile pe care Hendrix le-a spus întotdeauna, dar pe care nimeni nu le-a ascultat vreodată. A fost o notă de rămas bun și o notă de salut. Nu cred că Jimi s-a sinucis în mod convențional. S-a decis să ias ă din scenă când a vrut.”

***

 Maurice Chevalier, regele musical-ului, a fost căsătorit cu o actriță de origine basarabeană. Fiu al unui zugrav alcoolic și al unei dantelărese, marele actor a fost acuzat de colaboraționism după război.

Maurice Chevalier s-a născut pe 12 septembrie 1888 la Paris, fiind fiul zugravului Victor Charles Chevalier și al lui Joséphine, o tânără belgiană care realiza dantele. Cuplul a mai avut încă doi copii, Charles și Paul. Victor, care era alcoolic, și-a părăsit familia în 1896, lăsându-o pe Joséphine să-i crească singură pe cei trei băieți. Forțată să muncească de dimineața până seara pentru a câștiga banii necesari casei, femeia a fost internată în spital pentru suprasolicitare în 1898. Carol, cel mai mare dintre copii, a preluat unele dintre responsabilități, dar s-a căsătorit în 1900, lăsând-o pe mama sa să aibă grijă în continuare singură de Maurice și Paul.

Cel din urmă a fost forțat să-și găsească un loc de muncă pentru a-și ajuta familia și, în cele din urmă, s-a angajat la o fabrică de gravură metalică. Frații au devenit foarte apropiați de mama lor în această perioadă, alintând-o “La Louque”, nume pe care Maurice avea să-l dea mai târziu moșiei sale Marnes-la-Coquette.

Hotărât să devină acrobat, Maurice a părăsit școala la vârsta de zece ani, dar a fost nevoit să renunțe la pasiunea sa după o accidentare gravă, apoi încercat o serie de alte slujbe: ucenic al unui tâmplar, electrician, tipograf și chiar ca pictor de marionete. În cele din urmp s-a angajat la o fabrică de saltele, dar, pentru că nu era deloc atent la ceea ce făcea, o mașină industrială i-a strivit degetele și nu a mai putut lucra.

În timp ce se recupera, în 1900, el și-a oferit serviciile proprietarului unei cafenele din apropiere și a interpretat prima sa piesă aici, V’la Les Croquants, dar prestația s-a a stârnit râsul pentru că a cântat trei octave prea sus. Descurajat, Maurice s-a întors acasă, unde mama și fratele său, Paul, l-au încurajat să persevereze. A continuat să cânte, neplătit, la cafenea până când un actor l-a văzut și i-a sugerat să încerce să dea o probă la un teatru. Chevalier a fost angajat și a început să joace ca mim și cântăreț, iar prestația sa din l’Alcazar din Marsilia a fost extrem de reușită, câștigând admirația publicului.

În 1909, a devenit partenerul celei mai mari vedete feminine din Franța de la acel moment, Fréhel. Cu toate acestea, din cauza alcoolismului și a dependenței de droguri a artistei, legătura lor s-a încheiat în 1911. Chevalier a spus mai târziu că a devenit și el dependent de cocaină în acea perioadă, obicei la care a renunțat când a devenit prizonier în timpul Primului Război Mondial, pentru că nu avea de unde să-și mai procure stupefiantele. După ce s-a despărțit de Fréhel, a început o relație artistică cu

celebra Mistinguett, care avea atunci vârsta de 36 de ani și era dansatoare la Folies Bergère. Cei doi au trăit mai târziu o poveste pasională de dragoste care a devenit publică.

În timpul războiului, Maurice a fost rănit de șrapnel chiar în primele săptămâni de luptă și a fost luat prizonier de război în Germania timp de doi ani. În 1916, a fost eliberat datorită intervenției secrete a admiratorului lui Mistinguett, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, singurul rege al unei țări neutre care era înrudit atât cu familia regală britanică, cât și cu cea germană.

În 1917, Maurice Chevalier a devenit vedetă în Le Casino de Paris și a jucat în fața soldaților britanici și americani, a descoperit jazzul și și a început să se gândească la turnee în Statele Unite.

După război, actorul s-a întors la Paris și a devenit celebru datorită interpretării unor cântece cunoscute și astăzi, cum ar fi “Valentine”, a jucat în câteva filme, inclusiv în „Pariziana”, realizat în 1923 de Charlie Chaplin și în opereta Dédé. I-a cunoscut în această perioadă pe compozitorii americani George Gershwin și Irving Berlin care i-au propus să ducă spectacolul Dédé pe Broadway în 1922 și în același an a cunoscut-o pe Yvonne Vallée, o tânără dansatoare, care i-a devenit soție în 1927 și cu care a fost căsătorit timp de opt ani.

După ce au apărut filmele cu sunet, Maurice Chevalier și-a făcut debutul la Hollywood, în 1928, a semnat un contract cu Paramount Pictures și a jucat primul său rol american în “Innocents of Paris”. În 1930, a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolurile sale din “The Love Parade” și „The Big Pond”.

În timp ce era sub contract cu Paramount, actorul devenise atât de recunoscut încât pașaportul său a avut propriul rol în filmul Monkey Business. Cei doi frați care erau personaje principale în film foloseau pașaportul lui Maurice Chevalier pretinzând fiecare dintre ei că este cântărețul.

În 1932, artistul a jucat alături de Jeanette MacDonald în musical-ul “One Hour With You” care a devenit un succes instantaneu și este considerat unul dintre filmele care au contribuit la popularizarea musical-urilor.

În 1934, a jucat în „Văduva veselă”, unul dintre cele mai cunoscute filme ale sale, apoi a semnat un contract cu MGM pentru „The Man from the Folies Bergère”, filmul său favorit, iar în 1935 actorul a revenit în Franța pentru a-și relua cariera în musical-uri.

Chiar și când devenise cel mai bine plătit star de la Hollywood, Chevalier avea o reputație de mare zgârcit și mai târziu a recunoscut că ezită să cheltuiască bani pe lucruri precum schimbarea lamei briciului cu care se bărbierea, probabil din cauza faptului că a crescut în sărăcie, remarcând că “sărăcia este o boală care nu poate fi vindecată niciodată”.

În 1937, Chevalier s-a recăsătorit cu dansatoarea Nita Raya, o tânără născută în 1915 la Chișinău, și a urmat o perioadă de mari succese, cu piesele sale care au devenit hituri, precum “Prosper”, “Ma Pomme” și “Ça fait d’excellents français”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Chevalier a continuat să cânte, retrăgându-se în sudul Franței, zonă care nu era invadată de germani, împreună cu soția sa, care era evreică, și părinții acesteia. Cuplul și părinții Nitei au fost găzduiți în această perioadă de celebra dansatoare Desha Delteil, fosta elevă a coregrafului rus Michel Fokine, și de soțul acesteia în casa lor din Dordogne. Cântecele patriotice ale lui Maurice Chevalier precum “Ça sent si bon la France” și “Paris sera Toujours Paris” au devenit extrem de populare, iar artistul a organizat baluri caritabile în care cânta pentru a strânge bani pentru eforturile Rezistenței franceze.

Chevalier a refuzat în mod constant propunerile pe care le primea de la colaboraționiștii ocupantului francez invocând că este bolnav, dar, în cele din urmă, de teamă că soția sa și părinții ei ar putea avea de suferit, a fost de acord să facă o înțelegere. A refuzat să cânte la postul Radio Paris, dar a acceptat să cânte pentru prizonieri chiar în lagărul în care și el fusese încarcerat în timpul Primului Război Mondial și a dat acest spectacol cu condiția eliberării a zece prizonieri francezi.

În 1942, Chevalier a fost trecut pe o listă de francezi care ar fi colaborat cu Germania pentru a fi ucis după eliberare. În acel an s-a întors la La Bocca, lângă Cannes, dar a revenit în capitală în septembrie. În 1944, după ce forțele aliate au eliberat Franța, Maurice Chevalier a fost acuzat de colaboraționism. Chiar dacă a fost achitat apoi de un tribunal francez, presa i- a rămas ostilă și i s-a refuzat viza pentru Statele Unite sau Anglia timp de mai mulți ani.

Totuși, în propria sa țară, actorul era foarte popular. În 1946, s-a despărțit de Nita Raya (actrița a murit la Paris în 2015, la vârsta de 100 de ani) și a început să-și scrie memoriile, să colecționeze și să picteze el însuși tablouri și a jucat în “Le silence est d’or”. În cele din urmă a făcut câteva turnee în Statele Unite, în 1948 s-a întors în Franța, iar trei ani mai târziu, în 1951, când voia să plece din nou în SUA, i s-a refuzat viza pentru că semnase Apelul de la Stockholm. Acest lucru se întâmplase în 1949, când a cântat la Stockholm într-o manifestație organizată de comuniști împotriva armelor nucleare.

În 1952, actorul și-a cumpărat o proprietate în Marnes-la-Coquette, lângă Paris, și a numit-o La Louque, ca un omagiu adus mamei sale. În același an, a început o relație cu o anume Janie Michels, o tânără divorțată care avea trei copii.

În 1954, după ce epoca McCarthy a care îi interzisese acordarea vizei s-a încheiat, Chevalier a fost primit în Statele Unite, unde a avut un turneu excepțional și a jucat apoi în filmul “Love in the Afternoon”, alături de Audrey Hepburn și Gary Cooper, primul său film la Hollywood din ultimii 20 de ani.

În 1958 Chevalier a apărut în musical-ul „Gigi”, cu Leslie Caron și Hermione Gingold și în mai multe filme realizate de Walt Disney. Succesul filmului Gigi a determinat Hollywood-ul să-i acorde un Premiu Oscar onorific în acel an pentru realizările sale din divertisment.

La începutul anilor 1960, actorul a mai făcut un turneu în Statele Unite, iar între 1960 și 1963 a realizat opt filme, inclusiv “Can-Can”, cu Frank Sinatra. În 1961, a jucat în drama „Fanny” cu Leslie Caron și Charles Boyer, iar un an mai târziu a filmat „Panic Button”, jucând alături de Jayne Mansfield.

În 1965, ajuns la vârsta de 77 de ani, actorul a mai avut forța de a începe un turneu mondial. În 1967 a concertat în America Latină, din nou în Statele Unite, apoi prin toată Europa și în Canada. În anul următor, pe 1 octombrie 1968, și-a anunțat spectacolul de adio.

În 1970, la doi ani de la pensionare, compozitorii Richard M. și Robert B. Sherman l-au convins să cânte piesa pentru genericul filmului „The Aristocats” realizat de Disney, iar aceasta va fi ultima sa contribuție la industria cinematografică.

Maurice Chevalier a suferit de mai multe episoade de depresie de-a lungul vieții sale adulte. Pe 7 martie 1971, a încercat să se sinucidă prin supradoză de barbiturice, dar, fiind dus de urgență la spital, a fost salvat, deși a suferit leziuni hepatice și renale grave. În lunile următoare, a avut pierderi de memorie, oboseală cronică și și-a petrecut o mare parte din timp singur. Pe 12 decembrie starea lui s-a deteriorat și a fost dus la Spitalul Necker din Paris, fiind trecut pe dializă. După încă trei săptămâni, medicii au anunțat că rinichii săi nu mai răspund la dializă. Prea fragil pentru suporta un transplant, actorul a suferit o intervenție chirurgicală, un ultim efort al doctorilor pentru a-i salva viața, dar operația nu a avut succes. Maurice Chevalier a murit în urma unui stop cardiac declanșat după intervenția chirurgicală în ziua de Anul Nou 1972, la vârsta de 83 de ani.

Actorul este înmormântat în cimitirul Marnes-la-Coquette din Hauts-de-Seine, în afara Parisului, alături  de iubita sa mamă, “La Louque”.

***

 Vasile Cârlova, poetul stins la doar 22 de ani, pe 18 septembrie 1831...

Vasile Cârlova a venit pe lume pe 4 februarie 1809 la Târgoviște și a fost fiul medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic și descendent al unei familii de mici boieri, mama sa, Sevastița, fiind fiica clucerului Vasile Lăcusteanu din Dolj.

După moartea timpurie a părinților, viitorul poet a fost preluat de o mătușă maternă care era căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu. În iulie 1830, tânărul s-a oferit voluntar în miliția națională, primind gradul de sublocotenent de cavalerie. Despre scurta sa viață există puține informații, dar cele câteva poeme pe care le-a scris au rămas în istoria literaturii române.

“Curentul nou în literatura românească însufleţit de Heliade Rădulescu în Muntenia şi de Gh. Asachi în Moldova, prin ziarele lor, ce au apărut la 1829, îşi găseşte răsunetul şi în literatura artistică odată cu puţinele versuri poetice ale iui Vasile Cârlova.

Desigur că epitetul de “cel dintâi poet modern” care i s-a dat de istoricii literari îşi are deplina lui justificare, ţinând seama de producţia literară anterioară acestui poet.

Vasile Cârlova s-a născut în anul 1809 la Târgovişte. Acolo şi-a petrecut copilăria, în atmosfera sfânta a unui trecut glorios rămas mărturie in părăsitele ruine. A învăţat greceşte şi franţuzeşte la şcolile oraşului. Talentul puternic şi precoce l-a îndemnat să scrie din adolescenţă, la început în limba grecească şi apoi în româneşte, după îndemnul prietenului său, I. Voinescu.

Serviciul militar îl chemă în Bucureşti, unde ofiţerul Cârlova a fost bine primit în cercul literaţilor de pe acea vreme. Desigur că Heliade i-a fost un protector şi un bun prieten. El i-a publicat în „Curierul românesc” primele poezii: “Păstorul întristat”, “Înserarea” şi “Ruinele Târgoviştei” şi mai târziu alte două postume, “Rugăciunea” şi “Marşul”, şi tot el a fost singurul biograf ce ne-a lăsat cele mai preţioase amănunte despre scurta viaţă a nefericitului poet.

Datele sunt însă prea puţine şj ne vom servi de o tradiţie orală culeasă de N. Ţinc în oraşul Craiova, unde se spune că a murit Vasile Cârlova. Tânărul ofiţer de cavalerie a jucat cu multă pasiune la un bal unde avântul său sufletesc şi inteligenţa sa sclipitoare atrăseseră atenţia frumoaselor domnişoare de pe acea vreme; iar în zorii zilei, pe o răcoare destul de pronunţată de toamnă, era prin luna lui septembrie, plecă în fuga calului la garnizoană spre a fi exact la datorie.

O fulgerătoare boală de piept îl reţinu în pat 14 zile şi în 18 septembrie 1831 muri.

Bagajul literar al poetului este foarte mic: numai cinci poezii, dar el ne îndreptăţeşte să vedem în această operă pe un poet de mare talent. Desigur că celebritatea unui scriitor nu este legată de cantitatea operei sale şi avem destule exemple în literatura universală. A scrie la vârsta de 18 ani o poezie atât de frumoasă cum este „Păstorul întristat”, într-o limbă literară deosebită cu mult de aceea a literaţilor contemporani, aceasta evidenţiază precocitatea talentului pe care l-a avut Cârlova şi regretul nostru profund pentru pierderea prea timpurie a unui aşa mare scriitor.

Dar creaţiunea sa cea mai desăvârşită o întâlnim în “Ruinele Târgoviştei”, scrisă la 19 ani. În această poezie găsim imagini poetice surprinzătoare pentru vremea când a scris poetul: „în negura uitării” (dl. Ibrăileanu le-a asemănat cu cele eminesciene); „pe aripele vremii” etc…

Ar fi interesant de făcut o comparaţie între această poezie închinată ruinelor cu acele analoage scrise de romanticii Apusului: Byron, Leopardi, Lamartine, etc, şi de scriitorii noştri: Heliade, Gr. Alexandrescu, Al. Hrisoverghi, D. Bolintineanu, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, G. Coşbuc etc… Din această comparaţie ar ieşi în evidenţă şi mai bine puternica plăsmuire a lui Cârlova.

Literatura românească atât de săracă în talente poetice de valoare superioară a pierdut în Cârlova pe unul din cei mai mari poeţi. În acest sens nu-mi pare exagerată afirmaţia d-lui G. Ibrăileanu: „În Vasile Cârlova poporul român a pierdut, poate, pe cel mai mare poet al său”‘ (Viaţa Românească 1920 No. 1). De altfel, mărturisirea lui Ibrăileanu se bazează pe fapte şi consideraţiuni istorice şi estetice care ne pot justifica pe deplin afirmaţiile. Meritul cel mare al unui poet de talent constă mai ales în noutatea pe care o aduce faţă de literatura contemporanilor săi. Într-o literatură cu o tradiţie bogată apariţia unui geniu poetic este cu mult mai naturală şi mai îndreptăţită decât ivirea unui scriitor de mare talent într’o literatură lipsită de acea tradiţie binefăcătoare pentru dezvoltarea scriitorului, lipsită, cum era literatura românească pe vremea lui Cârlova, chiar şi de o limbă literară necesară poetului pentru a-şi exterioriza imaginele sale şi a-şi fixa inspiraţia creatoare”, scria despre poetul dispărut prematur criticul literar Gheorghe Cardaș în Universul literar din martie 1926.

George Călinescu menționează ca posibilă cauză a morții tânărului ofițer dizenteria, pe care ar fi contractat-o în timp ce se afla în lagărul de la Craiova.

„Poetul Vasile Cârlova a scris pe la anul 1830 vreo câteva poezii numai, dar ele i-au imortalizat pentru veci numele. De ce? El aducea o notă nouă în săraca literatură românească de pe atunci, literatură care numără numai poezii de Eliade, de Paris Momuleanu, de Iancu Văcărescu și care, până la acel an, erau cam pe acelaș ton, cam searbede. Vasile Cârlova, tânăr ofițer de cavalerie în tânăra noastră armată națională, a atins pe o coardă nouă, entuziastă, notele patriotismului celui mai înfocat, și au făcut atâta mișcare în public versurile lui, încât chiar marele prozator moldovean Costache Negruzzi a prins gustul de a face versuri numai și numai după citirea bucăților lui Cârlova.

Cu trei zile înainte de moarte a cerut de la soldatul său de ordonanță Florea să-i aducă calul, pe care l-a mângâiat, l-a sărutat și a cerut ca, dacă va muri să ducă pe Bălan după dânsul până la locașul de veci și apoi să-l ia Florea. Poetul Cârlova n-are niciun monument cât de mic”, s cria gazetarul Dumitru Teleor.

***

 Dinu Lipatti, “copilul-minune” răpus de leucemie la doar 33 de ani

Dinu Lipatti s-a născut pe 19 martie 1917 la București și a crescut într-o familie care iubea muzica. Tatăl său, Theodor, era violonist amator, iar mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă.

Nașul de botez al copilului a fost George Enescu. La vârsta de cinci ani, Dinu a fost acceptat la orele sale de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care i-a oferit o educație artistică solidă și a evitat să îl trateze ca pe un “copil-minune”.

Adolescentul Lipatti este admis la Conservatorul din București, iar în 1934 participă la concursul internațional de pian din Viena, unde l-a cunoscut pe faimosul pianist francez Alfred Cortot care l-a invitat la Paris. Aici și-a continuat studiile de pian la Ecole Nationale de Musique, sub supravegherea lui Cortot.

În 1936 a început să dea concerte în Germania și Italia, dar la începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde lucrează cu George Enescu.

În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, și ea o fostă elevă a profesoarei Florica Musicescu, și decid să se stabilească în Elveția. Aici Lipatti devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva și dă în continuare concerte cu un succes uriaș.

În 1947, în timp ce se pregătea pentru un turneu în America, medicii descoperă că tânărul pianist suferă de leucemie. De curând se descoperise cortizonul, despre care se credea că este un tratament revoluționar pentru leucemie, dar preparatul era extrem de scump.

Prietenii lui Dinu, muzicienii Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch, au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului pentru prietenul lor. A urmat o ameliorare aparentă, dar starea de sănătate a lui Dinu Lipatti a continuat să se înrăutățească.

Pe 16 septembrie 1950, deși pianistul era slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public în Franța. A început să se simtă rău chiar în timpul evenimentului și a fost nevoit să facă o pauză lungă, timp în care publicul nu s-a clintit din sală. Apoi Dinu Lipatti a reintrat pe scenă, s-a așezat la pian și a continuat să cânte.

“Stăteam pe treptele scării pentru că nu mai erau locuri libere. Încă de la primele sunete m-am ridicat de pe modestul meu loc și mi-am spus: <<Nu ai mai auzit așa ceva niciodată până acum!>> Nu mi-a scăpat nici o notă; știu că e o formulare convențională, dar de data aceasta e adevărat. Îmi amintesc tot: medicul care stătea pe scenă, pregătit să intervină în orice moment, paharul cu apă de pe pian, toate detaliile. Boala dădea o altă semnificație evenimentului. La final, Lipatti lăsa impresia că e venit dintr-o altă lume. O lume în care orice e posibil. În acea seară, în sală nu a existat nici un auditor care să poată rămâne indiferent”, își amintelte Jacques Kreisler, unul dintre fondatorii Festivalului de la Besançon care avea 34 de ani în acel moment.

În aceeași lună, septembrie 1950, mama pianistului, Ana Lipatti, reușește să ajungă în Elveția și să-i fie alături fiului ei în ultimele luni de viață.

Forma rară de leucemie de care suferea (Limfom Hodgkin) nu avea, de fapt, niciun fel de tratament, toate încercările medicilor, inclusiv radioterapia, fiind lipsite de efect, iar după două luni și jumătate, pe 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti a murit la Geneva. Avea doar 33 de ani.

Soția sa, Madeleine Lipatti a consemnat într-un volum in memoriam mărturii despre Dinu Lipatti, iar mama pianistului, Anna Lipatti, a publicat propriile amintiri despre Dinu, fiul ei atât de devr eme dispărut.

***

 Moartea tragică a Anei Davila, soția doctorului, ucisă accidental cu stricnină

Ana Racoviță s-a născut în 1834, la Craiova și a fost unul din cei nouă copii ai Anei (Anca) Racoviță născută Golescu și ai lui Alexandru Racoviță, fiind nepoata lui Dinicu și a Zincăi Golescu. Tatăl său, Alexandru, făcea parte din familia Racoviță care dăduse mai mulți domnitori ai Țării Românești și ai Moldovei.

Ana și surorile ei au petrecut o mare parte din copilărie la Golești, județul Muscel, unde au învățar tradițiile populare și au dezvoltat un adevărat cult pentru portul popular, cusături și țesături populare, activități încurajate chiar de bunicul lor, Dinicu Golescu.

Tânăra s-a căsătorit cu medicul Carol Davila în aprilie 1861 la Golești, la moșia familiei. La nuntă Ana a purtat straie populare, după cum povestea Elena, fiica sa, care a făcut cercetări amănunțite asupra familiei.

După căsătorie, Ana a preluat administrarea și conducerea azilului pentru fete orfane înființat de soțul său în 1860. Timp de 14 ani, până la moartea sa tragică din 1874, a colaborat cu doamnele din înalta societate bucureșteană pentru a primi sprijin în finanțarea acestei instituții caritabile. Alături i-a fost chiar de la început Elena Cuza, soția domnului Alexandru Ioan Cuza, care a și inițiat o chetă publică pentru construirea unei noi clădiri pentru azil. Ea a fost prima și cea mai importantă donatoare, de aceea instituția a fost numită „Azilul Elena Doamna”.

Ana a condus instituția timp de 12 ani, ocupându-se de întreţinerea acesteia şi de îngrijirea şi educaţia celor 330 de orfane, așa cum povestește G. M. Ionescu: „de aici încolo copiii sunt îngrijiţi de d-na Ana Davila, în calitate de directore a institutului. Acestă directore fără salariu este pentru copii mamă, în adevăratul înţeles al cuvântului”. Fetele beneficiau de o şcoală normală, „pentru cele ce aveau aplicare la învăţătură”, şi de un atelier de croitorie şi ţesătorie, pentru orfanele care „n-aveau aplicare pentru carte”.

Ana și doctorul Davila au avut patru copii: pe Alexandru, care va deveni dramaturg, regizor si apoi director al Teatrului Național din București, pe Elena (căsătorită Perticari), scriitoare si biografă a familiei, pe Zoe (căsătorită Cuțarida) și încă un băiat pe care familia îl alinta Pia (Carol Nicolae Davila).

Ana Davila a murit pe 13 ianuarie 1874, în urma unei greșeli medicale fatale. După cum povestește fiica sa, Elena Perticari Davila, se pare că, în timpul unei conferințe ținută de Carol Davila și alți medici, chimiști și farmaciști la Spitalul Colțea, Ana Davila a acuzat o durere puternică de cap. Unul dintre doctorii spitalului, Bernath, s-a oferit să-i aducă praf de chinină, analgezic folosit frecvent în epocă pentru migrene. Ana dorea să plece de la conferință la cumpărături pentru ziua de naștere a fiicei Elena. Doctorul Bernath a luat însă un flacon cu stricnină din farmacia spitalului, fără să-și da seama că acesta se afla cu un nivel mai sus decât era raftul cu flaconul de chinină și i-a oferit Anei Davila praful ucigaș. Deși se simțea în continuare rău, Ana pleacă de la Colțea. Când a ajuns în fața magazinului unde voia să facă cumpărături, a căzut și a murit pe loc.

După moartea ei, de azilul pentru fete s-au ocupat îndeaproape doctorul Carol Davila, care a primit tot sprijinul Reginei Elisabeta și mai târziu aici a funcționat Institutul Pe dagogic.

***

 19 septembrie 1895 - Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph I, i-a graţiat pe memorandiştii romani din Transilvania, sub presiunea opiniei publice romanesti şi ca urmare a intervenţiilor diplomatice ale României.

Petiţia fusese aprobată la 25 martie 1892 de liderii Partidului National Roman şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a primit delegaţia si deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, l-a trimis autorităţilor maghiare. Memorandumul, scris de liderii Partidului Național Român: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, facea o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contesta şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea, combătea declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar minoritar detinea puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare si discriminare.

Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice ale vremii din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892: „Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.”, iar Georges Clemenceau, scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884: „Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are Camera și nu au niciunul.”

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania 

Autorităţile maghiare au deschis acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi a altor fruntasi ai romanilor ardeleni, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Cu acest prilej, Ioan Rațiu, unul din liderii memorandistilor, a rostit celebra frază:„Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph, ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I al Romaniei pe lângă Curtea de la Vi ena.

***

 Actorul Horia Șerbănescu a debutat la 5 ani. A murit trist, părăsit de copii, pe 19 septembrie 2010. Avea 86 de ani...

Actorul Horia Șerbănescu a debutat la 5 ani și a rămas pe scenă 70 de ani. Oficial, a fost cel mai vechi colaborator al Radioului Public. A murit singur și trist, părăsit de copii.

Actorul Horia Șerbănescu avea 5 ani când a urcat pe scenă. În 1929, a jucat rolul Regelui Mihai din spectacolul ”Miss Revista”, de la Teatrul de Revistă Cărăbuş.

La 5 ani, a jucat Statu Palmă Barbă Cot, din ”Rodia de Aur” la Teatrul Național

A fost remarcat și a urmat imediat un alt rol,  Statu Palmă Barbă Cot, din ”Rodia de Aur” la Teatrul Național. Spectacolul a fost  transmis la Radiodifuziunea Română. Astfel, a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.

Cei tineri nu prea știu despre actorul Horia Șerbănescu, dar multe generații de români au râs cu poftă la momentele sale, pe scenă la ”Cărăbuș”, la ”Tănase”, la Revelioanele din comunism.

Horia Șerbănescu, în cuplet cu bunul său prieten, Radu Zaharescu, însemna umor de calitate, spectacol în adevăratul sens al cuvântului.

A format un cuplu artistic foarte îndrăgit cu Radu Zaharescu, alături de care a cunoscut succesul în Teatrul de Revistă ”Cărăbuşul” lui Constantin Tănase. Era unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute de Televiziunea Română, în special de Revelion. Mulți ani, cei doi au fost cap de afiș în spectacolele de revistă.

Horia Șerbănescu a avut o carieră artistică îndelungată, 70 de ani. A jucat de toate: dramă, revistă, comedie, operetă, comedie muzicală, a apărut în filme, la televiziune și era prezent des la radio.

Horia Șerbănescu a refuzat să mai apară fără prietenul său

Din prima căsătorie, Horia Șerbănescu avea o fată și un băiat. La bătrânețe s-a căsătorit cu o tânără speranță a muzicii ușoare, Gina Pătrașcu, cu care a mai făcut un copil. Artista a părăsit țara și trăiește în străinătate.

Actorul s-a stins în septembrie 2010, părăsit de copii și trist, după o carieră în teatrul de revistă de peste 70 de ani. Adecedat în 2010, la 86 de ani, măcinat de o boală terminală.

Bunul său prieten Radu Zaharescu a plecat dintre noi în anul 1999, iar Horia Șerbănescu a refuzat să mai apară fără colegul său. Împlinise și el 75 de ani, dar era încă plin de energie.

Asta, până într-o zi, în 2006, când inima sa s-a oprit pentru câteva momente. Medicii l-au adus la viață, iar Horia Șerbănescu a făcut o glumă pe această temă. ”Eu m-am dus să mă întâlnesc cu Sfântul Petru și l-am găsit pe Sfântul Așteaptă”, a povestit actorul, într-un interviu mai vechi.

Treptat, publicul l-a uitat, a rămas singur şi tristețea i-a grăbit sfârșitul actorului. Şi-a încheiat toate socotelile, s-a îngrijit până şi de amenajarea locului de veci.

N-a vrut să fie povară nici pentru fiica sa, nici pentru fiul său, despre care spunea că nu îl mai băga în seamă. Se vorbea la vremea aceea că relația cu copiii cei mari a avut de suferit din cauza femeii cu care tatăl alesese să-și  lege destinul.