sâmbătă, 14 septembrie 2024

***0

 "Istoria șorțului bunicii".

În amintirea tuturor bunicilor minunate!!!❤

Primul scop al șorțului bunicii era să protejeze hainele dedesubt, dar, în plus... servea drept mănușă pentru a scoate tigaia din cuptor.


Era, de asemenea, minunată pentru a șterge lacrimile copiilor și, ocazional, pentru a șterge fețele murdare.


Din coteț, șorțul era folosit pentru a transporta ouăle și uneori puii.


La sosirea vizitatorilor, șorțul era folosit pentru a-i proteja pe copiii timizi.


Când era frig, bunica se îmbrățișa și ea în ea.


Acest șorț vechi era un burduf, agitat deasupra unui foc de lemne.


El a fost cel care a cărat cartofii și lemnele uscate la bucătărie.


Din grădină, a servit ca un coș pentru multe legume după ce mazărea a fost recoltată, tot acolo a fost rândul verzei.


Iar la sfârșitul sezonului, era folosit pentru a colecta merele căzute.


Atunci când vizitatorii au sosit pe neașteptate, a fost surprinzător să vedem cât de repede se poate șterge praful de pe acest șorț vechi.


Când venea timpul să servească masa, bunica se ducea pe scări să-și scuture șorțul, iar bărbații de pe câmp știau imediat că trebuie să meargă la masă.


Bunica o folosea și pentru a pune plăcinta cu mere chiar în afara cuptorului, pe rama ferestrei, pentru a se răci.


Vor trece mulți ani până când o invenție sau un obiect va putea înlocui acest șorț vechi.


În amintirea tuturor bunicilor minunate!

       Áng eles Fuentes

*****

 #mutulica

,😁😁😁

 Glumițe cu...alcool !🤭😅

                                                                        

 "Daca bei, mori, dacă nu bei tot mori 

  Atunci bea, ca să ştii de ce ai murit ! " 

          EMINESCU 


  "Şi vinu-i bun, şi hora-mi place,

  Iar tu, Doamne, fă-mi ce vrei 

  Numa' pustnic nu mă face!

  Fă-mă floare albă-n luncă

   Ş-apoi ia-mă şi m-aruncă

   Doamne-ntre femei! " 

    GEORGE COŞBUC 


 "Cea mai bună băutură

   Este apa de izvor.

   Eu, om bun peste măsură,

   V-o las vouă, tuturor." 


  "Venind beat mort, în ziua de chenzină,

   Greşind şi uşa, ce mai tura-vura,

   A nimerit în pat la o vecină!

   Deci, uite unde duce băutura... " 

      GEORGE PETRONE 


  "Unul bea că-i băutor,

  Altul bea că-i bestie,

  Numai eu, că am umor,

  Beau aşa, de chestie. " 

 

  "O să intru în păcat,

 Sfinte Doamne, ţine-mă!

   Pentru vin nu am ficat,

   Pentru apă... inimă! " 

            PĂSTOREL         TEODOREANU 


   "Cea mai teribilă bogăţie pe termen scurt ne-o oferă alcoolul " 

     VASILE GHICA 


   " Sa nu uitaţi că eu am primit mai multe de la alcool decât a primit alcoolul de la mine"

   WINSTON CHURCHILL 


   "Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oţet" 

     PAPA IOAN 

          AL XXIII-LEA 


  " Cărţile mele sunt ca apa; cele ale marilor genii sunt ca vinul.

 Din fericire, toată lumea bea apă " 

     MARK TWAIN  


    "Un dezavantaj al vinului este că il face pe om să încurce cuvintele cu gândurile" 

   SAMUEL JOHNSON 


  "Realitatea este o iluzie care apare din cauza lipsei de alcool " 


  "Nimic nu face viitorul să pară mai roz, decât

  contemplatul printr-un pahar de Chambertin"

        NAPOLEON        BONAPARTE 


   "O sticlă de vin conţine mai multă filozofie în ea,

 decât orice altă carte din lume" 

       LOUIS PASTEUR 


    "Nu eşti beat atâta timp cât poţi sta întins pe podea, fără să te ţii de nimic" 

     DEAN MARTIN 


   Lady Astor:

 - Domnule, dacă aţi fi fost soţul meu, 

v-aş fi otrăvit băutura.

 Winston CHURCHILL

 - Doamnă, dacă aş fi fost sotul dumneavoastră, aş fi băut-o. 


  " O femeie m-a determinat să mă apuc de băut,  iar eu nici măcar nu am avut bunul simţ să îi mulţumesc " 

   W.C. FIELDS 


  "24 de ore într-o zi, 24 de beri într-o ladă.

  Vreo coincidenţă? " 

    STEPHEN WRIGHT 


  "Când bem, ne îmbătam.

   Când ne îmbătăm, adormim. 

   Când adormim, nu păcătuim. 

   Când nu păcătuim, ajungem în rai. 

   Aşa că hai toţi să ne-mbătam şi să mergem în rai! "

     BRIAN O'ROURKE 


   "Când azi am citit despre lucrurile rele cauzate de băutură,

  M-AM LĂSAT DE CITIT " 

       HENRY YOUNGMAN 


  "Vinul este o poezie îmbuteliată"

   ROBERT STEVENSON 


   "Într-adevăr, alcoolul este posibil să fie cel mai mare duşman al omului.

 Dar Biblia ne învaţă că trebuie să ne iubim duşmanii... "

 FRANK SINATRA 


   "Oamenii de rând trăiesc ca să mănânce şi să bea. 

    Oamenii de valoare mănâncă şi beau, ca să simtă că trăiesc " 

          SOCRATE 


   "Berea este dovada că Dumnezeu ne iubeşte şi

 de-asta vrea să fim fericiţi! "

    BENJAMIN FRANKLIN      

              🤣🤣🤣

***

 Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București) a fost un politician, publicist și scriitor român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.


A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.


 A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu.

 Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naționalist și xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică).


*****


Hai, Moarte, să bem o cafea

Ţi-o fac cu caimac, aromată

Mai leapădă-ţi coasa cea grea

Şi mantia asta ciudată.

Te rog să iei loc în fotoliu

Nu mă supără dacă fumezi

După cine eşti, Moarte, în doliu?

De ce tot suspini şi oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua

Nu te grăbi, că te frigi

Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua

Dacă eu am să mor, ce cîştigi?

Ai venit să mă iei în persoană

Prea mare onoare îmi faci

Din toată specia asta umană

Numai pe mine mă placi?

Hai să-ţi ghicesc în cafea

E bine să ştii ce te-aşteaptă

O cumpănă grea vei avea

Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

Eşti tot timpul în criză de bani

Aici, te asemeni cu mine

De ce să fim noi duşmani?

Eu te-nţeleg cel mai bine.

Lumea te aplaudă de departe

În zvon de corridă, olé!

Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte

Să văd: după tine ce e?

Acum eşti captivă la mine

Am vrut să-ţi arăt, draga mea

Că nu-mi este frică de tine:

Ţi-am pus şoric ioaică-n cafea.

= Corneliu Vadim Tudor =

🙏🙏🙏

 

Azi e Înălțarea Sfintei Cruci. Paștile toamnei, cumpăna anului, deschiderea cerului. 

Azi am învățat că îmbrățișarea lui Dumnezeu e semnul unic al universului creat. 

Azi am aflat că iubirea infinită a Celui infinit e cea mai mare putere dincolo de galaxii. 

Azi ucenicim la catedra durerii lui Dumnezeu. 

Azi simțim o picătură din oceanul suferinței Lui când ne-a luat în spate, așchii nemernice de Cruce, și ne-a purtat prin moarte la viața veșnică. 

Azi aflăm că a murit singur, cu toată durerea lumii în spate și în piept, umblând cu ochii să o mai vadă o dată pe Mama Lui scumpă, mai curată decât cerurile. 

Și gâfâind de Durerile morții, ne-a iubit infinit pe noi, cei ce L-am răstignit. 

În ochii Lui plini de sânge de la spini și de lacrimi dumnezeiești au trecut toate miliardele de oameni fără temei, care L-au călcat în picioare cu toată Crucea Lui cu tot. 

Și păcatul, și suferința, și prostia mai asurzitoare decât valurile mării în furtună, și indiferența, și mizeria lumii, toată. Și tot ne-a iubit. 

Dacă la Naștere animăluțele i-au suflat în iesle să-L încălzească pe Pruncul mai mare decât universul, acum regnul vegetal, hrănitoarele cu lumină și cu apă L-au mângâiat, prin Crucea care a primit Sângele lui ca o sevă a universului. Și toate pădurile au plâns când umărul lui s-a sfâșiat de lemn, și toate florile și-au plecat capul, că Soarele lor a apus pe pământ. Și toate leagănele de lemn pline de prunci s-au legănat și au suspinat. Și toate sicriele au scârțâit de durere anunțând profetic Învierea. 

Lemnul, Sfintele moaște de copac, a simțit atunci durerea  Creatorului. 

Numa noi n-am simțit nimic. 

Azi am pătruns cu înțelegerea faptul că iubirea lui Dumnezeu ține osia de Cruce a universului și că spațiul însuși cu punctele lui cardinale, e o Cruce a firii pe care ne iubește Hristos, cu mâinile ridicate,  îmbrățișându-ne și plângând.

sâmbătă, 7 septembrie 2024

***

 Lidia Jiga și Elena Țipa, cele două dresoare românce care au murit în arenă


Lidia Jiga, creatoarea unor numere unice în istoria circului, și-a găsit sfârșitul în arenă, la doar 36 de ani. Tragedia s-a întâmplat la Harkov, unde dresoarea se afla într-un turneu. Această veste tulburătoare a făcut înconjurul întregii țări în toamna anului 1970.


Lidia s-a născut și a copilărit la Veneția de Jos, lângă Făgăraș. Mama ei a murit când copila avea șase săptămâni, iar tatăl a abandonat-o, lăsând-o în grija bunicilor naterni. La vârsta de 9 ani, a fost luată din nou de tată, care între timp se recăsătorise. Pentru că mama vitregă se purta foarte dur cu ea, un unchi a decis să o ia pe Lidia să locuiască cu familia lui. Soții Ionel și Maria Comșa nu aveau pe atunci copii și au ajutat-o pe fetiță să-și continue studiile, apoi au îndrumat-o să învețe meserie pe lângă un fotograf. Viitoarea dresoare a decis însă să plece la București, la un alt frate al mamei și, la numai 16 ani, s-a angajat la Circul de Stat din Capitală. După o perioadă în care a făcut figurație, adolescenta a început să dreseze urși. La 19 ani, pe 20 iunie 1959, a debutat cu un număr inedit de dresură: lei, tigri și pantere negre.


Lidia a luat lecții de dresaj în Polonia, cu renumitul profesor Malek, ajungând să evolueze alături de 22 de animale într-o singură reprezentație. Era invitată în turnee în Germania, URSS, Polonia, Israel, iar reprezentațiile ei extraordinare au rămas unice în lume. Avea o încredere fără margini în animale și spunea deseori că unii oameni sunt mult mai periculoși decât fiarele sălbatice.


“Dragostea, pasiunea pentru animale m-a atras de mic copil. Zile întregi cutreieram pădurile după pisici sălbatice și pui de urși. De fiecare dată, când mă întorceam acasă, îmi primeam “porția” pentru neastâmpărul meu. Apoi, primele începuturi în circ. Era în 1959… Am fost primită cu multă neîncredere… Nu m-am multă descurajată și, treptat, treptat scepticii și-au format o altă părere. Oamenii care lucrează în circ iubindu-și spectacolul și iubindu-i pe oameni te învață cu simplitatea, curățenia, cinstea și curajul lor să-ți iubești meseria. (…) Leoaica Lorita a fost prima mea dragoste. Apoi, desigur, cred că ghiciți — tigrul Bengal, cu care am cunoscut cele mai mari succese. Acum, Rama, o tigroaică mică și drăgălașă, adusă din Africa. Pe toți i-am crescut de mici și-i iubesc nespus de mult…”, mărturisea.


Se pare că această încredere în animale i-a adus Lidiei moartea. Accidentul nenorocit s-a produs în orașul Harkov, aflat pe atunci în Rusia, în ziua de 7 noiembrie 1970. După ce a apărut în după două reprezentații în aceeași zi, Lidia a fost solicitată să mai susțină încă una. Animalele erau obosite, iritate, iar două dintre ele, leul Ruslan și tigrul Amur, au accidentat-o mortal. Asupra morții dresoarei au planat mult timp suspiciuni. Rușii i-au incinerat cadavrul și au trimis în țară doar cenușa, pretextând că în zonă bântuia o epidemie de holeră. Sicriul care conținea urna ar fi fost însoțit de trei persoane care nu au permis nimănui să deschidă sau să se apropie prea mult. La înmormântarea Lidiei Jiga au participat peste 2.000 de persoane.


Nenorocirea a fost relatată pe larg de presa de la București:

“La un moment dat, dresoarea s-a întors spre public pentru a mulţumi aplauzelor ce răsplăteau o secvenţă a numărului. Ca de obicei, Lidia a aruncat cravaşa şi s-a înclinat, dar, furată probabil de muzica vrăjită a aplauzelor, a întârziat câteva secunde mai mult decât trebuia în această poziţie şi, mai ales, nu a luat distanţă suficientă faţă de leul Ruslan. Acesta, după toate probabilităţile, deţinea rangul suprem în grup sau cel puţin în rândul leilor, deoarece şi în alte cazuri se dovedise foarte independent şi refractar, încercând să atace dresoarea. De data aceasta, văzând-o întârziind cu spatele spre el, deci într-o poziţie vulnerabilă, a atacat-o, lovind-o cu laba, întocmai aşa cum leii rivali îşi dispută între ei întâietatea. Lidia şi-a pierdut echilibrul, căzând cu faţa la pământ în dreptul piedestalului pe care se afla tigrul Amur.


Acesta a sărit asupra dresoarei şi a prins-o cu dinţii de ceafă, târând-o prin manej în ţipetele îngrozite ale publicului. Toate încercările personalului din circ, care a sărit imediat în ajutor folosind jeturile de apă ale furtunurilor şi răngile de fier, au fost zadarnice. Când Amur i-a dat drumul victimei, ea îşi dăduse sfârşitul.

Moartea Lidiei Jiga a fost determinată de agresiunea a două animale, dar motivaţiile agresorilor au fost diferite. Leul Ruslan a atacat-o pe Lidia văzând în ea un rival de aceeaşi specie, în timp ce tigrul Amur şi-a declanşat atacul atribuindu-i dresoarei căzute cu faţa la pământ semnificaţia unei prăzi. Ca dovadă că aşa s-au petrecut lucrurile este felul în care cele două animale au efectuat atacul. Ruslan a lovit-o pe Lidia cu laba, în modul în care leii îşi tranşează rivalităţile ierarhice, în timp ce Amur a atacat-o printr-o reacţie tipică de capturare şi ucidere a prăzii”.


Moartea prematură şi cumplită a tinerei şi frumoasei dresoare a produs consternare şi regret, dar şi o avalanşă de interpretări, mai ales pentru că tigrul Amur fusese crescut de Lidia de când era pui în apartamentul ei, abia apoi fusese transferat în menajerie.

Un caz similar a fost relatat de I. C. Butnaru în volumul “Triplu salt mortal” (1972) și o are în centru pe dresoarea Mabel Starck, o americancă celebră la începutul secolului XX, considerată una dintre cele mai curajoare dresoare din lume, care a crescut un tigru cu biberonul, apoi a început să lucreze cu el, cucerind celebritatea.


Mulți experți consideră că aceasta este o greșeală uriașă, pentru că tocmai tigrii (şi leii) crescuţi la mână sunt complet nepotriviți a fi prezentaţi în manej. Motivul este că asimilează omul ca pe un seamăn de-al lor, nu ca pe o ființă ce ar trebui să inspire frica. Într-o seară, în timpul unui spectacol, Mabel a intrat ca de obicei în manej, tigrul a întâmpinat-o ridicându-se pe picioarele dinapoi, intenţionând, probabil, sa se joace cu dresoarea în care el vedea, de fapt, un partener, un alt tigru. Mabel s-a speriat și, necontrolându-se, a lovit animalul peste față. Este posibil ca tigrul, neobișnuit cu ripostele din partea ei, să fi fost surprins și din aceasta cauză să fi interpretat lovitura ca pe un atac. La fel de posibil este ca lovitura dresoarei să fi fost considerată drept o acceptare a provocării la joc, pentru că tigrii tineri se încaieră frecvent între ei.


Deși animalul a ripostat, comportamentul de prădător nu s-a activat, iar Mabel a fost scoasă cu

mare greutate dintre animalele din arenă, ce deveniseră tot mai agitate, şi, după o şedere de câteva luni în spital, s-a vindecat.


Dresoarea a avut noroc, dar nu la fel s-a întâmplat în cazul Lidiei Jiga sau în 1994, când o altă dresoare româncă, Elena Țipa, a murit în arenă, sfâșiată de leii ei, în timpul unui spectacol pe care îl susținea în Kuweit.

“Leul Cezar (botezat după numele soțului artistei) trebuia să execute o săritură de pe un piedestal pe altul, peste capul dresoarei, săritură pe care o făcuse de sute de ori până atunci. De data aceea, numai labele din față au ajuns pe celalalt piedestal, cele din spate doborând-o pe Elena, care a căzut cu fața la pământ. Într-o secundă, leul și-a întors brusc capul și și-a înfipt colții în gâtul dresoarei. Simțind mirosul de sânge, ceilalți doi lei din dresură s-au apropiat de victimă, dar s-au așezat liniștiți lîngă ea. Soțul Elenei, Cezar Țipa, dresor de cai, a intrat în arenă și a încercat să-l gonească pe leul ucigaș spre cușcă. Elena Țipa a fost înmormântată”, relatau ziarele la acel moment, în cimitirul Suleibikyat, aflat într-o suburbie a capitalei kuweitiene. (Evenimentul Zilei, 1994)


Elena a venit pe lume într-o familie de oameni de circ și și-a început cariera la vârsta de 12 ani, ca acrobată, împreună cu sora ei, Aurelia (surorile Salveț). A făcut contorsionism, era numită “femeia de cauciuc”, apoi contorsionism aerian (la trapez), voltaj pe cai, călărie acrobatică. În 1958, a obținut premiul I la Festivalul de circ de la Moscova pentru performanțele deosebite și, după o viață întreagă petrecută în arenă, în 1986 – 1987 a început dresura de lei.


“A avut dreptul să hotărască dacă să scoată dinții și ghearele leilor, dar, pentru că iubea foarte mult animalele sălbatice, a ales să-i lase așa cum i-a creat natura. Atacul leului a fost un accident. Dacă acesta ar fi fost turbat, ar fi rupt-o în bucăți înainte să ajung eu la ea. El a reacționat normal, fiind speriat de căzătură. A fost doar un accident tragic”, spune a soțul artistei la acea vreme.

***

 Povestea ministrului meteor, nascut pe 6 septembrie 1817 


Mihail Kogălniceanu: „N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume”

„Dacă scap, te voi anunța eu însumi; în caz contrar, doctorul Severeanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că nu, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta și, cât despre tine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-a-ntregul ție”, mărturisea Mihail Kogălniceanu într-o scrisoare trimisă soției lui, în iunie 1891. I-a scris de pe patul unui spital din Paris unde urma să fie operat, pentru a unsprezecea oară, de un cunoscut chirurg urolog din Franța acelui timp. S-a hotărât în ultimul moment să accepte operația și a plecat fără să-și ia rămas bun de la soție și copii. S-a dus cu presimțirea morții și cu 100 de franci în buzunar.

Născut în Iași, în ziua de 6 septembrie 1817, cum a fost însemnat în Ceaslovul nașterilor și morților familiei, într-o familie de basarabeni, Mihail a fost primul copil, din zece, al Catincăi și al lui Ilie Kogălniceanu. Tatăl lui a fost fiul unui răzeș boierit și, datorită lui, veniturile familiei au sporit considerabil. Acest lucru i-a permis să le ofere copiilor, celor care au supraviețuit primilor ani de viață, o educație aleasă.

La început, așa cum era obiceiul vremii în familiile înstărite, Mihail a învățat câte ceva acasă, cu educatori privați. A fost trimis apoi la Iași, la un pension francez, unde a studiat îndeosebi greacă, franceză și germană, fiindcă „acestea erau materiile ce s-au predat cel mai des”. A fost înscris apoi ca elev la Institutul de Educație pentru Fiii de Nobili care funcționa în Palatul Sturdza, aflat în satul Miroslava, în apropiere de Iași. A făcut parte din prima și ultima generație care a absolvit acea școală, deoarece s-a închis după patru ani, în 1834. Aici i-au fost colegi, printre alții, și i-au devenit prieteni Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.

„Puțin după venirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniți din toate părțile Moldovei, mult mai vrâstnici decât mine, mulți mai învățați decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învățat în limbile franceză, nemțască și elină, măcar că din aceasta din urmă nu știu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziție și în istorie nimeni nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; și nici până astăzi încă nu știu a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sunt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe a aduna și a înmulți, fericit acela care știe ce însemnează semnele plus și minus. Un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alții. Eu, la sfârșitul anului, totdeauna mă trezesc cu – în pungă”, povestea mai târziu Mihail Kogălniceanu în scrierile lui.

În 1834, Grigore și Dumitru, fiii domnitorului de atunci în Moldova, Mihail Sturdza, și prietenul lor Mihail Kogălniceanu au plecat să-și continue studiile în Franța. Familia Kogălniceanu avea o legătură specială cu familia Sturdza – mama lui Mihail, Catinca   (aceasta a murit în 1832), și-a pierdut, în vremea copilăriei, ambii părinți și a fost crescută de părinții lui Mihail Sturdza.

Pentru a-i feri pe cei tineri de Parisul „seducător și tulbure”, domnitorul a ales pentru studiile lor un orășel din Franța.

În timpul călătoriei spre Franța, Mihail a scris mereu familiei, tatălui său și surorilor sale, povestindu-le impresii despre locuri și oameni.

Într-o scrisoare, el nota: „Mă întrebați cum mă simt în Franța? Prost. E o țară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume.”

După numai un an, tot domnitorul Sturdza îi mută pe cei trei din Franța în Germania, la Berlin, „spre a face pe placul Rusiei care nu privea cu ochi buni creșterea românilor în Francia”, cum scria Dimitrie R. Rosetti.

Pasionat de istorie, Kogălniceanu s-a înscris în 1837 la universitatea din Berlin, după ce doi ani a asistat la diferite cursuri și a studiat în particular. A fost de-a dreptul revoltat, a scris el, când a descoperit că nici măcar cei învățați din Franța și Germania, colegi și profesori, oameni pe care i-a cunoscut, nu auziseră de Moldova și Muntenia. L-a întristat când a constatat că „în acest secol al luminilor, moldovenii și muntenii mai sînt priviți ca un popor sălbatic, abrutizat, nedemn de libertate”. Toate acestea l-au îndemnat să scrie și să publice Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni), lucrare apărută în limba franceză, în 1837, aceasta fiind, după cum nota istoricul Dan Berindei, „cea mai însemnată scriere” a lui Kogălniceanu. Al doilea volum a reușit să-l publice după mai bine de două decenii.

Anii de studii în Germania i-au fost baza formării intelectuale și politice. El mărturisea: „Toată viața mea, și tânăr, și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți, care au operat realțarea și unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea, și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”.

La Berlin, l-a cunoscut și pe Alfred Rudolf de Saligny, un tânăr învățător francez stabilit în Prusia împreună cu fratele lui. Kogălniceanu le povestea acestora, în limba lor, despre Moldova. Ion Ghica, prieten cu Kogălniceanu, aflat și el la Berlin, i-a făcut lui Alfred invitația de a se muta în Moldova ca să-i învețe franceză pe copiii săi. Acesta a acceptat imediat și s-a stabilit la Focșani. Acolo a cunoscut o poloneză cu care s-a căsătorit și au avut împreună trei copii. Unul dintre aceștia a fost Anghel, viitorul inginer Anghel Saligny.

Cei patru ani pe care Mihail Kogălniceanu i-a petrecut în străinătate, l-au pus față în față cu realități diferite. „Un an petrecut în străinătate mi-a adus mai multă experiență decât șaptesprezece ani petrecuți în Moldova”, mărturisea el.

La începutul anului 1838, a părăsit Berlinul și s-a reîntors în Moldova, la Iași, călătorind spre un viitor complet nesigur. Totuși, domnitorul Mihail Sturdza i-a oferit imediat o slujbă, l-a făcut aghiotant domnesc, însă relația celor doi nu mai era atât de apropiată ca la începuturi. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, instalat pe tronul Moldovei din 1849, l-a păstrat alături și i-a oferit diferite funcții administrative. În toți acei ani, Kogălniceanu s-a implicat intens în numeroase proiecte culturale – a scris, a tradus, a cercetat ca istoric, a publicat și, alături de alți tineri, a ajutat la lansarea revistei Dacia literară.

La 35 de ani, în luna noiembrie, s-a căsătorit cu Ecaterina Jora, văduva unui colonel de miliție, cu zece ani mai tânără. Au avut împreună opt copii, dintre care trei băieți „mărginiți”, cum spunea Kogălniceanu, și o fată, Lucia, „cu minte și voință de băiat”.

„Mihail Kogălniceanu a avut trei băieţi proşti şi pe această fată care moştenise toată inteligenţa şi tot farmecul lui. «Păcat că Lucia nu e băiat»”, scria Constantin Argetoianu în memoriile lui.

Kogălniceanu a fost unul dintre susținătorii în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor – acesta l-a răsplătit, numindu-l președinte al Consiliului de Miniștri de la Iași. A fost mulți ani unul dintre cei mai apropiați și de încredere oameni ai domnitorului.

A acceptat funcția de prim-ministru, în 1863, pentru că a considerat-o o oportunitate pentru a ajuta la modernizarea statului român după model occidental, așa cum și-a dorit. Kogălniceanu a contribuit și la fondarea Universității din Iași, care poartă numele domnitorului Al. I. Cuza. Marile reforme – eliminarea rangurilor boierești, secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor – l-au avut ca susținător și la toate, cum spunea el, „a pus pietrica”.

În 1864, în ziua de 5 decembrie, a fost publicată în Monitorul Oficial prima lege modernă a învățământului din Principate, Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române.

„Nu e o singură reformă, un singur act naţional în care să nu figure numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute şi contrasemnate de mine”, îl cita Nicolae Iorga.

În urma unor acuzații fabricate de opoziție, Cuza și-a pierdut încrederea în Kogălniceanu și acesta a demisionat. În cartea Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, istoricul literar Augustin Z.N.Pop scria că domnitorul a fost convins repede să renunțe la Mihail Kogălniceanu fără să-și dea seama atunci că, în acel moment, a primit și „semnalul de sfârșit al domniei lui”.

Întristat de ușurința cu care omul care altădată a avut deplină încredere în el a putut să fie atât de ușor convins și să nu-l mai considere un om drept, Mihail Kogălniceanu s-a retras un timp din viața publică. Nu a acceptat să intre în alt partid de opoziție și nici nu a luat parte la acțiunea prin care domnitorul Cuza a fost detronat.

Mihail Kogălniceanu, dar și Vasile Alecsandri, a fost un admirator al doamnei Elena Cuza. A respectat-o pentru demnitatea de care a dat dovadă în momente dificile, pentru puterea și bucuria ei cu care ajuta la educarea poporului, prin susținerea artei și culturii.

După un timp, Mihail Kogălniceanu a revenit în viața politică, hotărât de a moderniza profund România. La începutul domniei lui Carol I a fost desemnat ministru de externe. Una dintre marile provocări a fost atunci de a obține independența țării și recunoașterea internațională a României ca stat autonom.

„La congresul de la Berlin, el a apărat interesele României cu toată puterea talentului și elocuenței sale, fiind aprețiat de marii diplomați ai Europei întruniți în congres”, scria istoricul Dimitrie Onciul. Regele Carol I l-a prețuit și, potrivit unor relatări, se spune că ar fi comentat: „Doi miniștri de externe a avut țara, pe Kogălniceanu și pe Lahovary”.

Independența țării a fost proclamată în 10 mai 1877. Declarația de promulgare a fost semnată de domnitorul Carol și apoi publicată în Monitorul Oficial.

După încheierea mandatului, a fost numit, în momentul reluării relațiilor la nivel de legație între statul român și cel francez, ministru plenipotențiar al României la Paris. A fost unul dintre cei mai simpatizați diplomați în Franța, „pentru farmecul personalității sale calde, pentru tact și atitudine înalt protocolară”, cum scria Augustin Z.N.Pop.

Tot Augustin Z.N.Pop scria despre Kogălniceanu că, în ultimii ani, avea sănătatea tot mai șubredă, atât de decepții, dar și de problemele gospodărești, „căci ajunsese sărac”.

În dimineața de 20 iunie, în anul 1891, într-o zi de joi, Mihail Kogălniceanu se afla într-un spital din Paris unde a fost programat pentru operație. Înainte, a scris o scrisoare pe care i-a trimis-o soției. Ceea ce nu a putut să-i spună prin cuvinte, față în față, a așternut pe hârtie. A fost dus apoi în sală și pregătit pentru operație.

La puțin timp, „sub efectul cloroformului, inima lui Kogălniceanu a încetat să bată”, a scris Augustin Z.N.Pop în cartea dedicată lui Mihail Kogălniceanu. Eforturile medicului de a-l reanima au fost inutile și, în cele din urmă, a fost nevoit să renunțe și să declare moartea pacientului.

„Telegrafiată în țară în aceeași zi, știrea morții căzu ca izbitura trăsnetelor. De la orașe, trecu cu și mai mari îndurerări la sate”, scria Augustin Z.N.Pop. Trupul lui Mihail Kogălniceanu a fost adus din Franța în România cu trenul.

„Trenul mortuar, după ce străbătu în sens invers – într-o simetrie a sorții oarbe – mediana Europei pe traseul primului drum de școlar al lui Kogălniceanu din toamna 1834, s-a oprit la punctul de frontieră Ițcani luni 1 iulie, ora 10,45.”

La Burdujeni, a așteptat familia și de acolo a fost transportat într-un vagon amenajat ca o capelă.

„În parcurgerea satelor, țăranii îngenuncheară de-o parte și de alta a liniei ferate. Pe peronul din vale al capitalei Moldovei așteptau și preluau sicriul, la ora 16, mii de ieșeni înlăcrimați, vîrstnici, sute de cadre didactice, studenți, școlari, după care rămășițele fură așezate pe un car mortuar și, cu onoruri militare, străbătură străzile…”

A fost înmormântat în cavoul familiei Kogălniceanu din cimitirul Eterninatea din Iași, format din două încăperi. În cea mai modestă, se află mormântul celui mai strălucit membru al familiei Kogălniceanu, istoricul și marele om politic Mihail Kogălniceanu.

Diplomatul, istoricul, publicistul, oratorul Mihail Kogălniceanu a fost mereu apreciat de contemporani și niciodată munca și activitatea lui nu i-a fost tăgăduită în vreun fel. Ministrul Mihail Kogălniceanu, „ministrul meteor”, cum își spunea, a fost permanent ținta celor mai dure atacuri din partea opoziției.

„Personalitate prestigioasă a istoriei moderne a României, unul dintre oamenii de cultură cei mai marcanți dăruiți umanității în secolul trecut de poporul român”, scria Dan Berindei; „Literator distins, istoric fruntaș, mare orator și încă mai mare om de stat”, îl caracteriza A.D.Xenopol; „… luptător indefectibil pentru democratizarea țării, Kogălniceanu a pus pecetea geniului său pe toate actele mari care au întemeiat România modernă”, spunea istoricul Andre Oțetea; „Era popular nu numai românilor, ci ajunsese un nume european. Națiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele înseși și să spere în bunul lor destin”, remarca Iosif Vulcan; „Era o forță covârșitoare care acapara și robea”, a sintetizat Constantin Bacalbașa pesonalitatea lui Kogălniceanu.

În 1907, când soția lui, Ecaterina, s-a aflat pe patul morții, la vârsta de 80 de ani, a cerut ca ultima scrisoare trimisă, în urmă cu 16 ani, de soțul ei de pe patul de spital din Paris să-i fie pusă alături de ea în sicriu. Una dintre fiice i-a îndeplinit această dorință și a pus scrisoarea originală în sicriu, lângă mama ei. O fotocopie a scrisorii a fost făcută de istoricul V.A. Urechia imediat după moartea lui Mihail Kog ălniceanu și se află la Academia Română.

😁😁😁

 O tipă îi scrie iubitului, aflat în armată:

„Dragă John, nu mai pot continua această relație! Distanța dintre noi este prea mare. Trebuie să recunosc că deja te-am înșelat de două ori de când ai plecat, şi nu cred că este corect pentru niciunul dintre noi. Îmi pare rău! Te rog să îmi trimiți înapoi poza cu mine, pe care ți-am trimis-o acum ceva vreme! Cu dragoste, Becky.”

Soldatul, cu sentimentele rănite şi ochii înlăcrimați, le-a cerut tuturor camarazilor săi orice fel de poze pe care le au cu iubite, surori sau foste iubite şi amante. Pe lângă poza cu Becky, John i-a trimis toate celelalte fotografii cu femei frumoase, pe care le-a strâns de la prietenii lui. Le-a strâns şi le-a trimis cu următorul text:

„Dragă Becky, îmi pare rău, dar nu-mi pot aminti cine dracu ești! Te rog să-ţi iei poza din teanc!

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...