***

 Luciano Pavarotti – unul dintre cei mai importanţi tenori ai vremurilor moderne, trecea la cele vesnice pe 6 septembrie 2007.

Supranumit „tenorul uriaş” sau „Big Luciano”, Pavarotti a fost îndrăgostit de caii pur sânge, de fotbal, era un mare amator de paste şi de vinuri bune, şi a impresionat prin privirea sa sclipitoare şi etenul zâmbet cald.

Luciano Pavarotti s-a născut la 12 octombrie 1935, la Modena, în nordul Italiei, fiind fiul lui Fernando Pavarotti, brutar şi cântăreţ, şi al Adelei Venturi, muncitoare la o fabrică de ţigarete. Se pare că, la naşterea sa, micul Pavarotti a ţipat atât de tare, încât medicul le-a spus părinţilor săi că fiul lor va ajunge „un excelent tenor”.

Familia sa nu avea o situaţie financiară satisfăcătoare, iar cei patru membri ai acesteia erau nevoiţi să se înghesuie într-un apartament cu două camere.

Cu toate greutăţile copilăriei, Pavarotti a vorbit întotdeauna cu dragoste despre această perioadă a vieţii sale.

În copilărie a dobândit pasiunea pentru muzică, încercând să reproducă sunete după vocea remarcabilă a tatălui său, care deşi excela, nu a dorit să urmeze o carieră muzicală, din cauza caracterului său prea temperamental. Însă părintele său l-a crescut având alături discurile cu interpretările unor tenori remarcabili precum Beniamino Gigli, Giovanni Martinelli, Tito Schipa sau Enrico Caruso.

În anii copilăriei a luat chiar câteva lecţii particulare de canto cu un profesor, însă ulterior Pavarotti a recunoscut că acestea au fost prea puţin importante pentru cariera sa excepţionă.

În anul 1943, cel de-Al Doilea Război Mondial a constrâns familia să se mute din oraş, ei reuşind să închirieze o cameră de la un fermier, într-un sat din relativa apropiere a Modenei. Micul Pavarotti ajunsese deja la vârsta de 8 ani şi de atunci datează pasiunea sa pentru agricultură.

Însă în copilărie, nu vor predomina doar pasiunile pentru muzică şi agricultură, ci, mai ales, un interes aparte pentru sport şi în special pentru fotbal.

Atunci când a împlinit nouă ani, Pavarotti a început să cânte, împreună cu tatăl sau, în corul unei mici biserici locale.

Luciano va urma Schola Magistrale, perioadă în care avea o dilemă destul de mare: ce carieră să urmeze, având în vedere că el îşi dorea să ajungă fotbalist, iar mama îşi dorea ca fiul său să urmeze o carieră în învăţământ.

După ce a predat timp de doi ani într-o şcoală elementară, pasiunea sa pentru muzică va fi cea care va conta de aici înainte, astfel că familia decide că îl va susţine material până la vârsta de 30 de ani, apoi, daca nu va izbuti, va trebui să se descurce financiar pe cont propriu.

În 1954, la vârsta de 19 ani, Pavarotti a început studiul riguros al muzicii cu un profesor extrem de respectat, Arrigo Pola, un tenor din Modena, care s-a oferit să-i predea lecţii gratuit. Era momentul în care Pavarotti va demonstra un timbru muzical aproape de perfecţiune.

În perioada studiilor muzicale, Pavarotti s-a angajat ca agent de asigurări, pentru a se putea susţine financiar.

Tot în această perioadă o va cunoaşte cântăreaţa de operă Adua Veroni, de care se va îndrăgosti, iar cei doi se vor căsători în anul 1960.

Pavarotti va deveni apoi elevul lui Ettore Campogalliani, iar în această perioadă a avut câteva recitaluri, în oraşe mici şi fără vreo recompensă financiară.

Primele sale apariţii în public vor avea loc în corul de la Teatro de la Comuna, din Modena, şi mai târziu în „La Coral” de Gioacchino Rossini, unde şi-a demonstrat talentul exvcepţional.

Medicii îi vor descoperi, însă, un nodul pe corzile vocale, în urma unui concert ca lamentabil, apoi decide să ia o pauză de la muzică.

La reluarea activităţii muzicale, când toate anomaliile medicale vor fi dispărut, a urmat o renaştere a sa, a vocii sale şi a psihicului său, tot ce învăţase până atunci combinându-se în chip fericit cu vocea sa naturală, de aici rezultând sunetele pline de acurateţe pe care el şi le dorise.

În anul 1961, Pavarotti este laureat al unui concurs liric, apoi a debutat în rolul său favorit, Rodolph, în „Boema” de Puccini, la Reggio Emilia.

Au urmat, în acel an, alte concerte la Belgrad, în „LaTraviata”, participări la festivaluri, apoi, în perioada care a urmat, mari scene ale Europei îi vor găzdui spectacolele – Viena, Zurich, Londra şi Amsterdam -, toate concertele având loc cu casa închisă.

Popularitatea sa este în creştere exponenţială, iar aprecierile la adresa sa nu mai contenesc.

În anul 1965, realizează un succes incredibil la Miami cu spectacolul „Lucia di Lammermoor”, fiind acompaniat de soprana americană Joan Sutherland, care îl va însoţi, mai apoi, într-un remarcabil turneu în Australia.

Tot în 1965, cântă în „Rigoletto”, Requiemul lui Verdi şi în „Boema”, pe celebra scenă de la Scala din Milano.

A urmat prezenţa sa pe renumita scenă de la Metropolitan Opera, în anii 1968 şi 1972, fiind deosebit de apreciat mai ales în duet cu aceeaşi Joan Sutherland, în spectacolul „Fiica regimentului” de Donizetti, în rolul lui Tonio, interpretare care, spun criticii muzicali, i-au adus consacrarea absolută.

A avut un succes deosebit la Metropolitan Opera, în 1982, în rolul Idomeneo de Mozart, iar în 1986, a cântat, pentru prima oară, pe o scenă din China.

Profesionist extrem de exigent cu activitatea sa artistică, Pavarotti, nu doar că îşi va limita concertele la cel mult 100 pe an, dar şi-a ales mereu partenerii pe criteriul „buni şi simpatici”, el cântând, de-a lungul anilor alături de mari personalităţi ale muzicii mondiale. Montserrat Caballe sau Kiri Te Kanawa, spre exemplu, îl vor acompania mereu cu o deosebită plăcere, iar Sting, Joe Cocker, Bono sau Mariah Carey, au răspuns mereu invitaţiei marelui tenor, căruia i s-au alăturat în numeroase concerte caritabile, el fiind iniţiatorul spectacolelor umanitare „Pavarotti and Friends”, desfăşurate anual în localitatea sa natală, Modena. Printre partenerii săi de scenă s-au mai numărat Bryan Adams, Jon Bon Jovi, Boyzone, U2, Eric Clapton, Gloria Estefan, Elton John, Eros Ramazzotti, Andrea Bocelli, Liza Minnelli, Frank Sinatra, Michael Jackson.

El a fost acuzat deseori că „a transformat opera într-o manifestare pop care i-a umplut conturile”, însă realitatea arată că Pavarotti şi-a pus de multe ori vocea şi renumele în slujba unor cauze nobile, fondurile strânse de el ajutând la susţinerea unor cauze înălţătoare pentru cei defavorizaţi din ţări precum Bosnia, Cambodgia, Kosovo, Irak sau Afganistan.

Celebrul dirijor austriac Herbert von Karajan i-a solicitat participarea la înregistrarea integrală a operelor ”Boema”, ”Madame Butterfly” şi ”Requiem” de Verdi pe scena operei ”Scala” alături de Fiorenza Cossotto, Leontyne Price şi Nicolai Ghiaurov.

De asemenea, Pavarotti a lucrat şi a înregistrat pentru Georg Solti în acelaşi ”Requiem” de Verdi, ”Bal mascat”, ”Cavalerul rozelor” de Strauss, ”Otello”.

La 2 iunie 1988, Luciano a fost numit Cavaliere di Gran Croce Ordine al Merito della Repubblica Italiana.

Pavarotti a fost şi un interpret cu un succes comercial enorm. Spre exemplu, discul cu înregistrarea concertului susţinut în timpul campionatului mondial de fotbal din 1990, desfăşurat în Italia, alături de alţi doi mari tenori ai lumii, Placido Domingo şi Jose Carreras, a fost vândut în 11 milioane de exemplare, apoi succesele celor trei tenori au continuat cu aceeaşi imensă rezonanţă la public şi cu un succes financiar considerabil.

În anul 1991, Pavarotti a răspuns invitaţiei asociaţiei War Child, pentru a participa la colectarea de fonduri pentru a construi un centru de muzicoterapie în Mostar.

În anul 1995, Pavarotti se separă de Adua, apoi va începe o relaţie de dragoste cu secretara sa Nicoletta Mantovani, care îi va deveni soţie în anul 2003.

În 1998, în timpul concertului de mare amploare retransmis de la Turnul Eiffel, Jose Carreras şi Placido Domingo formează, din nou, împreună cu Pavarotti, un trio formidabil de tenori.

În 11 august 1999, Pavarotti a susţinut un excepţional concert la Bucureşti, în Piaţa Constituţiei, organizat cu ocazia ”eclipsei de soare a Mileniului”. Pe scenă i-au fost alături soprana italiană Carmela Remigio, Orchestra Naţională Radio şi dirijorul Leone Magiera. Atunci, cei care s-au aflat în anturajul artistului, au descoperit un om cald, chiar timid, dar pe scenă sau în alte ocazii în care era însoţit de staff-ul său, devenea rece, pentru că se supunea rigorilor protocolului. Tot atunci, la repetiţiile de la Sala Radio, au venit să asiste mulţi oameni obişnuiţi. Fiindcă cei din echipa tenorului s-au neliniştit, Pavarotti le-a spus: „Lăsaţi-i să stea! Ei sunt cei care mă iubesc!”.

Conform ştirilor care circulau după concert, pentru spectacolul de la Bucureşti se vânduseră doar 7.200 de bilete, iar participarea s-a ridicat la 50.000 de spectatori, unii beneficiind de invitaţii, însă marea majoritate au dat pur şi simplu buzna, din dorinţa de a-şi vedea idolul „pe viu”…

Peste doar doi ani, în iunie 2001, Oraşul Interzis se va deschide pentru cei trei interpreţi, pentru un concert destinat susţinerii candidaturii Chinei pentru organizarea Jocurilor Olimpice din anul 2008.

La 13 martie 2004, Pavarotti va cânta pentru ultima dată la Metropolitan Opera din New York, fiind aplaudat frenetic timp de 12 minute pentru rolul Mario Cavaradossi din „Tosca” de Giacomo Puccini.

Cele mai cunoscute concerte ale sale rămân, însă, cele alături de Placido Domingo şi Jose Carreras, cunoscuţi drept „grupul cei trei tenori”.

A jucat şi în câteva filme, ”Yes Giorgio”, în 1981 şi ”Rigoletto”, în 1982 şi a scris câteva cu tentă autobiografică, dintre care menţionăm”Povestea mea”, în 1981 şi ”Grandissimo Pavarotti”, apărută în anul 1986.

Pavarotti a fost singurul cântăreţ de operă care a vândut, în întreaga carieră, mai mult de 100 de milioane de înregistrări.

El a lăsat în urmă patru fete, trei din prima căsătorie cu Adua Veroni şi o fată împreună cu ultima sa soţie, Nicoletta Mantovani, fosta sa secretară, cu 30 de ani mai tânără, cu care s-a căsătorit în decembrie 2003.

Luciano Pavarotti a susținut ultimul său concert în februarie 2006, la deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino, când a interpretat aria „Nessun dorma”.

În anul 2006, Pavarotti a suferit o complicată operaţie la coloană, iar de atunci nu a mai apărut în public, starea sa de sănătate ducând la anularea turneului său mondial de adio, care era preconizat să continue în vara acelui an şi în care erau programate nu mai puţin de 40 de concerte.

La începutul verii anului 2007, în timpul unei ceremonii muzicale organizată în onoarea sa, pe insula Ischia, în apropiere de Napoli, soţia sa a declarat că tenorul se simte bine şi că pregăteşte un disc.

Din nefericire, în iulie 2007 a suferit o nouă operaţie, după ce i s-a descoperit un cancer la pancreas, la 8 august 2007, a fost internat într-o clinică din Modena, din cauza unei „stări febrile”, iar la 25 august a fost externat şi şi-a continuat perioada de convalescenţă acasă.

Luciano Pavarotti a murit la 6 septembrie 2007, la Modena, în Italia, la vârsta de 71 de ani.

O zi mai târziu, sicriul cu trupul neînsufleţit al tenorului a fost depus în edificiul roman unde publicul a avut posibilitatea sa vină să aprindă o lumânare, iar mii de persoane au trecut pe la catafalc pentru a aduce un ultim omagiu marii personalităţi.

La 8 septembrie 2007, au avut loc funeraliile tenorului, la catedrala din Modena, în prezenţa a numeroase personalităţi, între care premierul atunci al Italiei, Romano Prodi, iar tenorul Andrea Bocelli a adus un omagiu muzical marii personalităţi dispărute.

Tenorul îşi găseşte odihna de veci în cimitirul Montale Rangote, în apropierea vilei sale din Modena.

La moartea sa, celebrul regizor italian Franco Zefirelli spunea că „au existat tenori şi a existat Pavarotti”, adăugând că Luciano Pavarotti a iubit muzica, pe care a înţeles-o ca întreg, abordând şi alte genuri muzicale pe lângă operă. O dovadă în acest sens sunt concertele sale de binefacere susţinute sub motto-ul „Pavarotii & Friends”. Şi, mai spune Zefirelli, Pavarotti are şi marele merit de a fi reuşit să popularizeze, ca nimeni altul, opera în rândul publicului tânăr.

La 7 iunie 2019, se lansa pe marile ecrane documentarul „Pavarotti: Genius Is Forever”, realizat de cineastul Ron Howard (deţinător al unui Oscar pentru „A Beautiful Mind”), care cuprinde secvenţe din interviuri, înregistrări d in concerte şi imagini din arhiva familiei Pavarotti.

***

 Pe 6 septembrie 2021 a incetat din viata Jean-Paul Belmondo...

 S-a născut pe 9 aprilie 1933 în orășelul Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, și a fost fiul lui Paul Belmondo, un sculptor de origine italiană născut în Algeria. În copilărie Jean-Paul a fost mai interesat de sport decât de școală, fiind foarte pasionat de box și de fotbal. Tânărul a urmat o școală privată de teatru, timp în care a jucat mici roluri de comedie, apoi și-a făcut serviciul militar în Algeria, iar când s-a întors din armată s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, unde a studiat timp de trei ani.

Cariera sa de actor a început în 1953, cu două spectacole la Theatre de L’Atelier din Paris, apoi a plecat într-un turneu în provincie, fiind însoțit de Annie Girardot și Guy Bedos.

Prima apariție în cinematografie a avut-o în 1956, a jucat apoi în comedia “Be Beautiful But Shut Up”, alături de tânărul Alain Delon, dar primul său rol principal a fost în filmul “Les Copains du dimanche”, în 1958. Un an mai târziu l-a interpretat pe D’Artagnan în “Cei trei muschetari”, o producție realizată de televiziunea franceză.

Filmul „Breathless” a avut un succes uriaș în Franța și l-a lansat Belmondo ca reprezentant al Noului Val, chiar dacă, așa cum spunea chiar el: “Nu știu ce înseamnă acest Nou Val”. Au urmat, pe rând, filmele “Cu sufletul la gură”, în regia lui Jean-Luc Godard, “Ciociara”, în regia Vittorio De Sica, „Cartouche”, „Denunțătorul”, „O maimuță în iarnă”, „Omul din Rio”, „Week-end la Zuydcoote”, „Arde Parisul?”, „Creierul”, „Borsalino”, „Mirii anului II”, „Spărgătorii”, „Un surâs, o palmă, un sărut”, „Animalul”, „Polițist sau delincvent”, „Măscăriciul”, „Asul așilor”.

Inspirat de succesul pe care Alain Delon îl avusese ca producător al propriilor sale filme, Belmondo a fondat o companie de producție, Cerito Films, numită după bunica sa, Rosina Cerrito.

În 1987 s-a întors la teatru după o absență de 26 de ani. “Am făcut teatru timp de zece ani înainte de a intra în film și în fiecare an plănuiam să mă întorc”, își va aminti el.

Pe 4 decembrie 1952, Belmondo s-a căsătorit cu Élodie Constantin, cu care a avut trei copii: Patricia, care a murit într-un incendiu, Florence și Paul. Cei doi soți s-au despărțit însă în 1966 și marele actor a avut, pe rând, relații cu Ursula Andress, Laura Antonelli, Carlos Sotto Mayor și Barbara Gandolfi.

În 1989, când Belmondo avea deja 50 de ani, a cunoscut-o pe dansatoarea Natty Tardivel, care avea la acel moment 24 de ani. Cei doi au locuit împreună mai bine de un deceniu înainte de a se căsători în 2002, iar un an mai târziu Natty a născut cel de-al patrulea copil al lui Belmondo, pe Stella Eva Angelina. Cuplul a divorțat în 2008.

Marele actor a murit pe 6 septembrie 2021, la vârsta de 88 de ani, în locuința sa din Paris, după o perioadă de suferință. Guvernul francez a organizat, în memoria marelui dispărut, o ceremonie impresionantă în fața Hôtel des Invalides, eveniment la care a participat și președintele Emmanuel Macron. Ceremonia religioasă de înmormântare a avut loc pe 10 septembrie la Biserica Saint-Germain-des-Prés, în prezența familiei, rămășițele lui Belmondo fiind apoi incinerate la crematoriul Cimitirului Père Lachaise, iar cenușa îngropată în același mormânt în care se aflau osemintele tatălui său, sculptorul Paul Belmondo, la Cimitirul Mon tparnasse.

***

 Aglaia Eminovici, sora poetului Mihai Eminescu rămasă în umbra ilustrului său frate, are o poveste demnă de scenariul unui film. 

Renumită pentru frumuseţea ei, Aglaia a influenţat cariera muzicală a lui Ciprian Porumbescu şi a lui Teodor Flondor, fiind o pianistă de excepţie. L-a impresionat pe Titu Maiorescu şi a fost căsătorită din interes, împărtăşind tragedia familiei Eminovici.

Mihai Eminescu a fost cel mai ilustru membru al familiei Eminovici. A rămas posterităţii ca un geniu al literaturii române, dar şi ca un jurnalist de excepţie. Cu toate acestea, deşi nu au lăsat moştenire generaţiilor rodul minţii lor luminate, mai mulţi membrii ai familiei Eminovici s-au remarcat în timpul lor ca oameni de inteligenţă şi cultură deosebită. Printre aceştia s-a aflat şi Aglaia Eminovici, poate cel mai talentat copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Iuraşcu, alături de fratele său Mihai.

Frumoasa botoşăneancă care l-a influenţat pe Ciprian Porumbescu

Aglaia s-a născut la 7 mai 1852. Era un copil frumos şi preferata Ralucăi Eminovici, mama sa. Nu se ştiu foarte multe lucruri despre copilăria Aglaiei.

Într-o fotografie o vedem adolescentă, bucălată şi graţioasă. Mai târziu, însă, liniile se aspresc şi se usucă. Era conştientă de frumuseţea ei, dar era foarte solitară,

scria George Călinescu despre Aglaia.

Cert este că preferata părinţilor primeşte o educaţie aleasă. În anii adolescenţei, Aglaia este o tânără frumoasă, educată şi manierată. Avea un deosebit talent muzical, dovedind reale aptitudini la pian. Totodată este îndrăgostită de arta dramatică, dorindu-şi să devină actriţă. Obişnuia să meargă cu fratele ei Mihai Eminescu la Cernăuţi să vadă spectacole de teatru şi muzică. Lipsa de bani a căminarului nu o lasă pe Aglae să urmeze cursuri universitare în domeniul muzicii, dar continuă lecţiile de canto. Cert este că frumoasa adolescentă se învârtea prin toate cercurile intelectuale de la Botoşani, Suceava şi mai ales de la Cernăuţi. Aici l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, impresionat de calităţile muzicale ale tinerei.

Ciprian Porumbescu o aprecia pe Aglae

În perioada 1869-1871, Aglaia se află în compania lui Porumbescu şi a lui Teodor Flondor, un alt compozitor cunoscut, pe care se spune îi influenţează pe plan muzical. În special se presupune că Flondor a compus mai tâziu o serenadă pe versurile unei poezii a lui Eminescu, ”Somnoroase păsărele”, influenţat de tânăra botoşăneancă. De altfel, Aglaia ajunge să facă parte din societatea muzicală ”Armonia”, susţinând adevărate reprezentaţii şi chiar concerte la pian, la unele dintre acestea participând şi fratele ei Mihai, între care se spune exista o relaţie specială, cauzată şi de pasiunea comună pentru teatru.

Căsătorită cu un bărbat cu 20 de ani mai mare

”Cariera” artistică a Aglaiei o face remarcată de un profesor şi un intelectual al vremii de la Suceava, Ioan Drogli. Deşi profesorul sucevean este mai mare cu 20 de ani decât tânăra Aglaia, care nu avea decât 18 ani, Drogli o cere de nevastă. ”Fusese măritată de tânără, la vreo 18 ani (7 ianuarie 1871), cu Ioan Drogli, profesor la şcoala normală de învăţători, care între 1875 şi 1882, fiind inspector districtual pentru judeţele Suceava şi Câmpulung, locuia la Suceava. Cu Drogli, Aglae a avut doi băieţi, Ioan şi George”, preciza Călinescu.

Actriţa care i-a aprins inima lui Maiorescu

Căsnicia nu i-a tăiat elanul artistic Aglaiei. Din contră, tânăra continuă să ofere concerte la pian şi, mai mult decât atât, se apucă de teatru amator. ”Doamna Drogli, în special, declamă poemul «Domniţa şi Robul», cu o exactitate de invidiat”, preciza un articol din presa locală suceveană, despre reprezentaţia Aglaei. Mai mult decât atât, tânăra doamnă Drogli joacă şi în spectacolul  „Florin şi Florica“, de Vasile Alecsandri. Aici o remarcă Titu Maiorescu, venit la Cernăuţi, unde de altfel a avut loc şi reprezentaţia. Se presupune că frumoasa Aglae a aprins inima lui Maiorescu, dar doar platonic.

Căsătorită din interes şi cu un copil lunatic

Drama tinerei doamne Drogli începe odată cu mortea soţului ei în 1887. Rămâne cu doi copii, aproape pe drumuri şi cu bani puţini. Pentru a se salva, se căsătoreşte din interes în 1890, cu căpitanul asutriac Heinrich Gareiss von Döllizsturm, şi trece la catolicism. Mai mult decât atât, în mod tragic, fiul ei George se îmbolnăveşte şi îşi duce viaţa prin sanatorii.

Nefericirea o doboară la fel ca o boală cumplită despre care se spune că a moştenit-o, morbul lui Basedow, o boală autoimună a glandei tiroide, care îi pricinuia stări de indispoziţie şi deformări fizice. Aglaia se stinge în 1900 la Cernăuţi, unde locuia cu ultimul soţ. Acolo a şi f ost înmormântată.

***

 Motto: „Fericire perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp şi de oameni foarte învăţaţi; avem însă ceva care seamănă cu dânsa: avem iluziunea, credinţa şi speranţa. Aceste daruri divine compun aci, pentru noi, ceea ce numim fericire.” – Nicolae Filimon

Pe 6 septembrie 1819 s-a nascut prozatorul Nicolae Filimon, publicist, memorialist, primul nostru critic muzical profesionist, funcţionar la Arhivele Statului, cronicar teatral, folclorist şi epitrop al Bisericii Enei din Bucureşti, autorul primului roman realist din literatura română, „Ciocoii vechi şi noi”, 

 fiind al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon, paroh la Biserica Enei, și ai Mariei.

Studiază la Şcoala catihetică din curtea Bisericii Enei, cu dascălul Chivu, apoi în casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu şi în cea a clucerului Eftimie Răsuceanu, unul dintre epitropii bisericii.

A studiat şi la şcoala de cântareţi bisericeşti a monahului rus Vissarion şi la şcoala de cântăreţi de pe lângă Societatea Filarmonică a lui I. Heliade Radulescu şi C. Aristia.

La vârsta de zece ani este cântăreț la biserica Enei, în parohia tatălui său.

Își desăvârșește cunoștințele în domeniul teatrului și al muzicii, fiind unul dintre primii noștri cronicari muzicali și teatrali, iar începând cu anul 1931, este corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la teatrul lui Papanicola

Din anul 1852, devine epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la sfârşitul vieţii, şi „Conțopist” la Departamentul Credinței.

La 26 februarie 1856, în cadrul aceluiași departament, este ridicat la rangul de pitar, iar în finalul anului 1857, debutează în publicistică la ziarul „Naționalul” cu foiletoane și cronici muzicale.

În anul 1858, realizează o călătorie în vestul Europei, care va constitui sursa de inspiraţie pentru lucrarea „Excursiuni în Germania meridională”

În anul 1858, publică în „Naționalul”, nuvela Mateo Cipriani sub titlul „Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”, inclusă în volumul „Excursiuni în Germania meridională”, iar un an mai târziu, publică, în același ziar, nuvela „O baroneasă de poronceală”, inclusă, de asemenea, în volumul amintit.

La 17 septembrie 1859, Nicolae Filimon este numit secretar al Comisiei Documentale, iar un an mai târziu, „Naționalul” publică fragmente din „Trei luni în streinătate”, apărute în volumul „Excursiuni în Germania meridională”

În anul 1860, îi apare, în „Revista Carpaților”, nuvela „Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon”, aceeaşi revistă reeditându-i şi nuvela „Mateo Cipriani”

În acelaşi an, „Naționalul” publică nuvela „Ascanio și Eleonora”, iar, spre final, în luna decembrie, își încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical la „Naționalul” cu o cronică intitulată „Teatrul din București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte”.

În anul 1861, „Revista Carpaților” publică nuvela sa „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala”, îi apare volumul „Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii” şi debutează, în Independenţa”, cu cronici muzicale şi dramatice, cu cronica la „Maddalena, operetă semiserie într-un act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso”.

În noiembrie 1861, începe o colaborare la revista „Țăranul român” a lui Ion Ionescu de la Brad, cu o cronică la piesa „Prăpastiele Bucureștilor, vodevil în 5 acte de d. Millo.”

Un an mai târziu apare, în „Țăranul român”, basmul „Roman Năzdrăvan”, iar la sfârșitul anului, i se publică și „Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos”.

În mai 1862, este numit șef al secției bunurilor la Arhivele Statului, în acelaşi an „Revista română” a lui Al. I. Odobescu publicându-i în mai multe numere romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, roman care îi va apărea în volum un an mai târziu şi care reprezenta o frescă a societăţii româneşti de la început de secol XIX. Trebuie spus că activitatea de cronicar muzical și dramatic îl va ajuta pe Nicolae Filimon să redacteze ceea ce înseamnă document de epocă în capitolele de mai târziu ale romanului „Ciocoii vechi și noi”: Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea şi Teatrul în Țara Românească și Italiana în Algir. Datorită romanului său de căpătâi, Nicolae Filimon va rămâne în literatura noastră ca întemeietor al romanului românesc modern, iar prin indermediul personajului Dinu Păturică, el crea în literatura română, tipul parvenitului.

În octombrie 1864, Filimon devenea epitrop al bisericii Enei, apoi își reia activitatea de cronicar dramatic la „Buciumul”, revista lui Cezar Bolliac.

În anul 1865, publică în „Dâmbovița” ultimul său articol intitulat „Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei noastre muzicale din Monitorul nr. 285”.

Filimon a fost şi autorul unor lucrări despre folclor, câteva dintre acestea fiind „Jocul bănăţean”, apărut în „Naţionalul” nr. 88 din 12 octombrie 1858, „Literatură poporană. Omul de piatră”, în „Ţeranul român” nr. 34 din 11 noiembrie 1862, Bucureşti sau „Lăutarii şi compoziţiunile lor”, apărută în „Buciumul” nr. 311 din 21 noiembrie / 3 decembrie 1864, la Bucureşti.

Nicolae Filimon a realizat şi traduceri, „Rachela şi Ristori, primele tragediene la expoziţiunea de la Paris”, traducere după M.G. Saphir, publicată în „Naţionalul” nr. 23 din 24 februarie 1858 şi „Nabucodonosoru, operă lirică în 4 acte”, publicată în 1859.

Nicolae Filimon a trecut la Domnul la 19 martie 1865, fiind răpus de tuberculoză. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Fostul prim-ministru Ion Ghica, îi făcea lui Nicolae Filimon un portret emoţionant: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe  unul din luceferii săi”.

😁😁😁

 Moare unul şi ajunge în iad. Acolo descoperă că există câte un iad pentru fiecare ţară. Merge în iadul german şi întreabă:

- Ce ţi se face aici?

- Păi, ce să-ţi facă.... te pun pe scaunul electric pentru o oră, pe urmă te aşează pe un pat de cuie pentru încă o oră, şi restul zilei te biciuieşte dracul german. Omului nu-i place ce aude şi încearcă iadul rusesc:

- Ce ţi se face aici ?

- Păi..... te pun pe scaunul electric pentru o oră, pe urmă te aşează pe un pat de cuie pentru încă o oră, şi restul zilei te biciuieşte dracul rus. Pe urmă verifică iadul american, francez, etc. şi primeşte răspunsuri asemănătoare. Apoi ajunge la iadul românesc şi descoperă că este o coadă foarte, foarte mare la intrare..

-Ce ţi se face aici ?

- Păi .... te pun pe scaunul electric pentru o oră, pe urmă te aşează pe un pat de cuie pentru încă o oră şi restul zilei te biciuieşte  dracul român.

- Păi este cam la fel ca în celelalte iaduri, de ce vrea atâta lume să intre ?

- Pentru că scaunul electric nu merge şi nimeni nu vine să-l repare, cuiele din pat au fost furate, iar dracul român este un fost senator, aşa că vine, semnează de prezenţă şi apoi se duce la bar....

***

 Un mare umanist al secolului XX, Albert Schweitzer, o viață pentru Africa, a murit pe 4 septembrie 1965, la 90 de ani, fiind inmormantat in curtea spitalului care astazi ii poarta numele.

Albert Schweitzer s-a născut pe 14 ianuarie 1875 la Kaysersberg, în Alsacia, într-o familie înstărită, și și-a petrecut copilăria în orașul învecinat, Gunsbach. În 1893, obține diploma Abitur, un fel de bacalaureat, iar un an mai târziu își satisface serviciul militar.

Tânărul a crescut într-un mediu de toleranță religioasă și a ajuns astfel la concluzia că adevăratul creștinism ar trebui să conducă la unitate religioasă. Interesat de religie, Schweitzer începe să studieze teologia la Universitatea din Strasbourg, iar în 1899 devine preot la biserica St. Nicholas din Strasbourg și în anul următor profesor la colegiul teologic St. Thomas din oraș.

Pasionat de muzică încă din copilărie, ambii săi bunici fiind muzicieni, în perioada 1885 - 1893, studiază orga cu Eugène Munch, organist al Templului Protestant, apoi devine elevul marelui organist francez Charles-Marie Widor cu care se împrietenește.

Schweitzer devine celebru nu numai prin interpretarea și înțelegerea muzicii, ci și prin specializarea în domeniul restaurării și reparării orgilor. La Universitatea din Strasbourg studiază și pianul sub îndrumarea profesorului Gustav Jacobsthal, un admirator al lui Bach.

În 1905, Widor, Schweitzer și alți patru muzicieni fondează Paris Bach Society, o formație corală dedicată interpretării muzicii lui Bach. 

În 1898, scrie la Paris dizertația Filozofia religioasă a lui Kant, iar un an mai târziu își ia doctoratul în filozofie publicând această lucrare la Universitatea din Tübingen.

La 30 de ani, în 1905, se înscrie din nou la Universitate cu intenția de a obține doctoratul și în medicină.

La vârsta de doar 38 de ani, Schweitzer își luase deja doctoratul în trei discipline - filozofie, teologie, medicină și deținea și titlul de profesor.

Convingerile sale umaniste l-au dus în jungla gaboneză, unde a înființat spitalul din Lambaréné, devenit celebru. Devenise medic, iar în primăvara anului 1913, s-a dus cu soția sa în Gabon, într-o regiune greu accesibilă, unde și-a început activitatea. În primele nouă luni, fiecare a examinat peste 2.000 de pacienți, fiind nevoiți să se deplaseze uneori și sute de kilometri.

În 1914, când izbucnește Primul Război Mondial, cei doi soți, fiind cetățeni germani aflați într-o colonie franceză, își continuă activitatea, dar sub controlul trupelor franceze.

În 1917, epuizați după peste patru ani de muncă asiduă, dar și datorită bolilor tropicale, cei doi sunt internați la Spitalul Garaison, apoi în martie 1918 ajung la Saint-Rémy-de-Provence. În iulie 1918, medical ajunge în Alsacia, locul nașterii sale, și lucrează o perioadă ca asistent medical și ca pastor în Strasbourg.

Prin 1920, Schweitzer dă concerte de orgă și colectează fonduri pentru a se putea reîntoarce în Gabon. Patru ani mai târziu, în 1924 pleacă din nou pe continentul african, împreună cu mai mulți medici și asistenți, în locul soției, care născuse o fetiță, avându-l ca asistent pe Noel Gillespie, pregătit la Oxford. Găsește spitalul pe care îl înființase aproapre în paragină, îl reface, aduce noi medicamente recent descoperite și efectuează experimente privind agenții patogeni ai bolilor tropicale. În 1927 Schweitzer se întoarce în Europa, dar revine în Africa în perioada 1929 – 1932.

Deși activitatea sa de medic misionar pe pe continentul african a cuprins mai multe decenii, Albert Schweitzer declara cu modestie: "Privită din afară, viața mea pare destul de aventuroasă, dar ea e cât se poate de simplă." 

Deși revine frecvent în Europa, este laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1952, ține conferințe și pledează pentru dezarmarea nucleară, marele umanist s-a întors întotdeauna pe contin ental african.

***

 Petrache Lupu de la Maglavit, un portret din 1935

“Când a murit, de timpuriu, Gheorghe Lupu, tatăl lui Petru (Petrache Lupu), copilul avea patru ani. Mama lui, Floarea Dobre, s-a măritat a doua oară numaidecât și copilul a fost trimis la oi. La oi se duc toți copiii sătenilor, până la vârsta școlii și după aceea. Când în familie nu mai sunt copii, se duc bătrânii.

Nu a mai apucat să meargă la carte, nu atât din pricina surzeniei și a vorbei lui încâlcite, cât din pricina că, pe vremea aceea, ca și acum, de altfel, nu urmează școala decât copiii sătenilor mai înstăriți.

Născut la 1908, Petre Lupu avea deci opt ani când a izbucnit războiul și nouă ani când oștile dușmane au cotropit țara, iar soldații nemți, unguri și bulgari au intrat în Maglavit, unde au rămas prin casele oamenilor, ca niște satrapi. E sigur că firea simțitoare a lui Petrache a resimțit mai mult decât ceilalți copii imaginile hâde ale războiului. Și dacă n-a putut auzi, în toată grozăvia lor, bubuiturile de tun de pe malul apropiat bulgăresc, a văzut, de nenumarate ori, cadavrele ostașilor prin șanțuri, pe câmp și în lunca Dunării, înfățișarea de osândiți a prizonierilor și soldaților răniți, înfășurați în mantale zdrențuite, în viforurile cumplitei ierni din anul 1916.

Puține au fost întâmplările din viața copilului de la oi și sufletul lui le-a prins, le-a reținut, cu atât mai mult căldura, ca și pe cele ale vieții din jur.

Până la al doilea mare eveniment din viața lui, întâlnirea cu plutonierii bătăuși de la regimentul din Craiova, Petrache Lupu, vreme de zece ani aproape, n-a ieșit din lunca Maglavitului. Zilele tinereții lui dintâi, până la douăzeci și unu de ani, și le-a petrecut în singurătatea luncilor dunărene, în vizuina fluviului tainic, care vine din departările țării spre a se pierde la celălalt capăt al lumii, de unde încep valurile albastre și nesfârșite ale mării.

În sat se ivea rar, căci n-avea mai nimic de vorbit cu oamenii, oile lor nefiind încă în seama lui. Ce putea învăța Petrache Lupu de la oi? Ce putea vorbi cu ele? Ce-i povesteau și ce le răspundea flăcăiandrul sfielnic? Supunerea lor era, pentru el, chiar imaginea vieții firești și a rânduelii dumnezeiești, ca în fiecare seară să fie mulse de laptele dulce, agonisit peste zi și să fie jefuite de lâna lor de două ori pe an, pentru bucuria altora.

Smerenia, modestia, umilinta și supunerea lui Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit, vin de la marea învățătură a oilor, singurele făpturi cu care-a stat de vorbă, în liniștea zilelor de vară și a nopților senine. Amintiri din vremea aceea el are prea puține.

Dar învățătorul din sat, un tânăr cu ochi energici, familiarizat cu materialismul istoric, cu psihologia, ateismul și chiar patologia nervoasă, ține minte pe Petrache Lupu demult și-l cunoaște ca pe o fire foarte impresionabilă.

Astfel, când a umblat prin sat vestea că un om și-a ucis vecinul cu sapa, la câmp, numai din pricină că-l bănuise c-ar fi furat un sac de mălai lăsat în tindă, nu s-a mirat nimeni în sat, astfel de întâmplări fiind obișnuite. Numai Petrache Lupu, ciobănelul pe care nu-l lua nimeni în seamă și căruia abia îi dăduseră tuleiele la mustață, s-a speriat grozav, a privit cu ochi mari deschiși drept înaintea lui, ca la o arătare de iad și a murmurat mereu, înfiorat: “Auzi, mă, auzi, mă!”, de parcă ar fi vorbit cu altcineva din sine.

Cu zece degete la mâini și câteva răbojuri pe creasta copacilor din luncă, Petrache Lupu a fost în stare să țină toată socoteala turmei satului când a fost dată în seama lui. Îl supăra însă uneori tăria urechilor (surzenia, n.red.) și avea nevoie de un tovăraș. Și-a ales un câine. Oile pasc și noaptea pe un loc apoi, pe nesimțite și neauzite, ele se mișcă în alt loc și tot astfel până-n revărsatul zorilor. Ciobanii dorm câte-o bucată și, când aud zvonul oilor care pornesc, se deșteaptă și ațipesc iar, pe alte meleaguri. Cu surzenia lui, Petrache Lupu ar fi dormit toată noaptea și ar fi pierdut oile, dar în sufletul lui drept a iscodit și a găsit leac acestei vătămaturi; punea capul nu pe o desagă nesimțitoare înșelătoare, ci frățește, pe pieptul câinelui tovarăș, care, ridicându-se în puterea nopții să urmeze mersul tainic al oilor, sub stelele umede, trezea și cugetul naiv, adormit, al lui Petrache Lupu.

Un astfel de cioban, cu simțul drept al lui Petrache Lupu își cunoaște oile și toate trag la el, iar când se ivește în sat vreo neînțelegere pe seama cașului sau lânii, se dovedește îndată că nu Petrache Lupu greșise ca să se îmbogățească asemenea altor ciobani, ci oamenii din sat, deși erau știutori de carte și cu auzul bun, nu-și făcuseră bine socotelile.

Cinstea ciobanului gângăvit era atât de temeinică, încât mergea uneori până la absurd. Cu prilejul nunții lui, oamenii îi aleseseră o tovarășă de viață, nici cea mai tânără, nici cea mai frumoasă fată din sat – se făcuse, cum e obiceiul, o horă – în mijlocul căreia măcelarul adusese berbecul ce trebuia să fie tăiat pentru ospățul de seară al nuntașilor. Și cum juca și Petrache în hora nunții lui, se oprește deodată încruntat, pune mâna pe cornul berbecului și se încruntă la măcelar:

– Mă, nene Ioane, ăsta e berbecul lelii Ana, nu e berbecul meu! Cine ți l-a dat? Dă fuga la stână și adu berbecul meu!

Petrache Lupu știa că Dumnezeu nu face doi berbeci la fel și rânduiala dreaptă cerea ca fiecare să se bucure numai de berbecul lui.

A fost scris acestui cioban, cu suflet prea simțitor și drept ca toate întâlnirile lui cu lumea, din pântecele mamei începând, să fie îngrozitoare. Din pricina surzeniei mai mult decât a vorbirii greoaie, Petrache Lupu din Maglavit, dus la oștire, e amânat de trei ori.

În 1932 nu mai poate fi amânat și e trimis la Craiova, la o companie sanitară, spre a fi cercetat mai îndeaproape, dar e bătut atât de cumplit, încât își pierde graiul de tot. Bănuit că acum se preface și mut de-a binelea după ce se “prefacuse” surd, mai e bătut o dată și trimis la regiment la Calafat, unde domnii plutonieri, lipsiți de știința medicală, îl vor lecui ei curând.

Aici Petrache Lupu are norocul să dea de un medic militar mai puțin bănuitor, care, după patru luni de încercare, îl trimite acasă, la Maglavit, la oile satului. Această cumplită încercare e de curând, cu doi ani în urmă.

Ce s-a petrecut în ultima vreme în sufletul și cugetul lui Petrache Lupu nu e ușor de închipuit și de zugrăvit. Dar în delicatețea lui trebuie să se fi ascuns acum, la începutul maturității, o putere atât de uriașă, atât de neobișnuită, că, fără știrea ciobanului firav, l-a preschimbat și, tulburându-i toate simțirile obișnuite, făcu din el un om nou, nemaiîntâlnit, cu auz iute și glas poruncitor.

Maglavicenii se pomeniră cu Petrache Lupu venind din luncă pe linia satului, cu chipul răvășit, cu glasul tremurând, oprindu-se la primărie, la biserică, întâmpinând pe drumeți și vestindu-le Apocalipsa!”

sursa: De vorbă cu oile, autor: Felix Aderca, Realitatea Ilustra 0tă, 4 septembrie 1935