"" "

 

14 iulie 1987: S-a stins din viață Mihail Fărcășanu, politician și scriitor român.

Mihail Fărcășanu (10 noiembrie 1907, București – 14 iulie 1987, Washington, DC, Statele Unite) a fost un jurist, politician și scriitor român. A fost președintele organizației Tineretului Național Liberal din 1940 până în 1946.

Urmărit de autorități pentru acțiunile sale anti-comuniste, a reușit să fugă din țară în 1946, fiind ulterior condamnat la moarte în contumacie. A fost membru în Comitetul Național Român și în Liga Românilor Liberi, fiind ales președinte al acesteia în 1953. A fost primul director al secției române a postului de radio "Europa Liberă". Principala sa operă literară este romanul "Frunzele nu mai sunt aceleași", publicat în 1946 sub pseudonimul Mihail Villara, roman care a fost distins cu premiul editurii Cultura Națională.

GENEALOGIE

Familia Fărcășanu descinde din Popa Stoica din Fărcaș, în ținutul Romanaților, preot care a abandonat biserica și a luat armele împotriva turcilor, distingându-se în războaiele lui Mihai Viteazul, care l-a numit agă. În 1595 Aga Fărcaș a comandat o armată cu care a trecut Dunărea, cucerind cetatea Nicopole și cu care a înaintat spre Vidin unde a fost învins de către turci, pierzându-și viața împreună cu mulți alți boieri.

După Aga Fărcaș, familia a avut o succesiune de dregători, printre care se menționează:

- Radu Fărcășanu, mare căpitan în 1639, vistier în 1652, mare stolnic în 1657 și mare vornic;

- Barbu Fărcășanu, mare logofăt și mare vistier în 1674;

- Matei Fărcășanu, mare stolnic în divanul țării din 1731;

- Constantin Fărcășanu, mare serdar, unul din semnatarii memoriului boierilor olteni adresat în 1720 principelui Eugeniu de Savoia în timpul ocupației austriece;

- Enache Fărcășanu, pitar, numit de vodă Mavrogheni ispravnic de Romanați.

TINEREȚE ȘI STUDII

Mihail Fărcășanu s-a născut la 10 noiembrie 1907 în București, fiu al lui Gheorghe Fărcășanu și al Mariei Fărcășanu (născută Vasilescu). Tatăl său era licențiat în drept, dar nu a practicat avocatura. În afară de Mihail, părinții au mai avut încă trei băieți, Gheorghe, Paul (adoptat de un unchi, generalul Paul Zotta) și Nicu, precum și două fete: Margareta (măritată Bottea) și Mia (măritată Lahovari).

Părinții săi au locuit la Râmnicu Vâlcea unde Mihail a urmat școala primară și apoi s-a înscris la Liceul Alexandru Lahovari (în prezent Colegiul Național Alexandru Lahovari), pe care l-a absolvit în 1927, fiind unul din cei mai buni elevi ai promoției sale. Tot în 1927 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din București, trecându-și examenul de licență în 1931.

În 1935 pleacă în străinătate pentru a-și completa studiile. Urmează pentru început cursurile de științe politice de la London School of Economics cu profesorul Harold Laski, care avea vederi socialiste și a devenit ulterior, în perioada 1945–1946, președintele Partidului Laburist englez. După descrierea Londrei anilor săi de studenție, rezultă că Fărcășanu nu era foarte entuziasmat de sistemul de educație englez. Este de asemenea posibil să fi considerat vederile profesorului Harold Laski prea radicale și prea orientate spre stânga. Indiferent de motive, Fărcășanu a decis să-și susțină examenul de doctorat la Berlin și nu în Regatul Unit. Își completează studiile juridice în Germania, la Universitatea Friedrich Wilhelm (din 1948 redenumită Universitatea Humboldt) din Berlin. Și-a elaborat teza de doctorat cu titlul "Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie" ("Despre evoluția istorică a conceptului de monarhie"), sub conducerea celebrului profesor de drept și om de știință german Carl Schmitt. Teza, susținută în 1938, a fost publicată ulterior la editura Konrad Tiltsch din Würzburg. În România teza este tipărită în 1940 sub titlul "Monarhia socială", la editura Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol II, o ediție mult lărgită și completată.

Întors în țară, intră în Partidul Național Liberal (Brătianu). Tot în 1938 se căsătorește cu Pia Pillat, fiica poetului Ion Pillat și a pictoriței Maria Pillat Brateș, devenind cumnat al criticului și romancierului Dinu Pillat și al scriitoarei Cornelia Pillat. Soția sa era nepoată a lui Dinu Brătianu, președintele Partidului Național Liberal.

ÎNCEPUTUL ACTIVITĂȚII DE PUBLICIST

În 1939 este numit editor șef al revistei « Rumanian Quarterly » organ trimestrial al Societății Anglo-Române. Președintele societății era Nicolae Caranfil, cu care Fărcășanu avea să colaboreze strâns în cadrul Comitetului Național Român și al Ligii Românilor Liberi. Vicepreședinți ai societății erau Zoe Ghețu, George Cretzianu și Fr. Flow, iar secretari onorifici Nicolae Chrissoveloni, Paul Zotta și I. Mateescu. Revista avea menirea de a contribui la cunoașterea valorilor culturale ale celor două țări și să pună în evidență interferențele spirituale ale celor două culturi. Apărută în condiții grafice deosebite, revista cuprindea articole semnate de personalități românești ca Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Tudor Arghezi, Matila Ghyka, K.H. Zambaccian, Al. O. Teodoreanu, Cella Delavrancea, Militza Pătrașcu dar și străine ca scriitorii Derek Patmore și Henry Baerlein sau jurnalistul Sir Arthur Beverley Baxter. Fărcășanu semna un important eseu intitulat "The sense of the new political regime of Romania". Din cauza izbucnirii războiului, revista și-a încetat apariția după primul număr.

În septembrie 1940 este numit de către Dinu Brătianu, președinte al Tineretului Național Liberal. Cu toate că activitatea partidelor politice fusese suspendată de generalul Ion Antonescu, Partidul Național Liberal și-a continuat o anumită activitate, în special în domeniul publicistic. În perioada 1940-1944 Mihail Fărcășanu a condus redacția oficiosului PNL, "Românul", a lucrat în comitetul de redacție al revistei "Pământul românesc" și a publicat articole în periodicul antitotalitar, "Viața Nouă". În 1942 publică eseul "Libertate și existență". Între 1943-1944 a fost corespondent de război pe Frontul de Est. La catastrofa de la Cotul Donului nu a lipsit mult ca să fie capturat de ruși, s-a retras în ultimul moment.

S-au putut organiza întruniri liberale cu un caracter ceva mai restrâns. Astfel, a fost înființată gruparea intelectuală liberală Păreri Libere dintre membrii fondatori făcând parte Mihail Romniceanu, Aurelian Bentoiu, Hurmuz Aznavorian, Costel Țăranu, Dumitru Alimănișteanu, Ion Floroiu și Ionel Alimăneșteanu. Ulterior au mai fost cooptați Mihail Fărcășanu, Paul Zotta și Ion Zurăscu. Gruparea era un cenaclu în care se discutau atât probleme politice, cât și probleme de cultură, în special de literatură.

PERIOADA DUPĂ 23 AUGUST 1944

Imediat după 23 august 1944 este reînființat cotidianul "Viitorul", organul Partidului Național Liberal (interzis din 1938, mai întâi de Carol al II-lea, apoi de Antonescu), iar Mihai Fărcășanu devine directorul ziarului. Prin editorialele pe care le scrie, face din acest ziar o tribună de luptă pentru apărarea libertății, pentru salvarea instituțiilor democratice din România, grav amenințate prin prezența trupelor Armatei Roșii în țară. Datorită articolelor sale pătimașe și vehemente îndreptate împotriva comuniștilor, aceștia au supranumit "Viitorul", Vitriolul.

În septembrie 1944, la propunerea lui Gheorghe Brătianu, este reales ca președinte al Tineretului Național Liberal. În această calitate, desfășoară o activitate susținută de reorganizare a organizației care redevenise legală și de răspândire a ideilor liberale în cadrul tineretului, în scopul de a forma cadrele care să ducă mai departe aceste idei.

După eliberarea Ardealului de Nord, Ana Pauker s-a deplasat la Cluj unde a ținut un discurs în care, pentru a atrage populația maghiară de partea comuniștilor, afirma că ungurii erau majoritari în cea mai mare parte a orașelor din Transilvania. La 19 noiembrie 1944, Mihail Fărcășanu prezida o reuniune a tineretului liberal în cursul căreia a ținut o cuvântare în care critica vehement afirmațiile Anei Pauker. Era prima critică publică îndreptată împotriva ei și a generat o ripostă violentă din partea presei comuniste. A fost acuzat de a fi un agent al lui Goebbels, un inamic al poporului și al muncitorilor, un adversar al reformei agrare, un sabotor al producției naționale. Când a publicat în ziarul Viitorul traducerea romanului lui Ernest Hemingway For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) presa comunistă l-a acuzat de fascism.

Printre primele măsuri ale comuniștilor în drumul lor de a ajunge la putere a fost "epurarea" serviciilor de poliție și siguranță. La presiunea reprezentanților sovietici din Comisia de Armistițiu, Nicolae Penescu (ministru de interne în guvernul Sănătescu) și Nicolae Rădescu (care deținea și portofoliul internelor în guvernul pe care îl conducea) au cedat presiunilor și au îndepărtat din organizațiile respective numeroși ofițeri și agenți, care erau înlocuiți cu alții cu vederi favorabile comuniștilor. Aceste acțiuni au fost aprobate de conducerile Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal, care aveau iluzia că, în urma unor asemenea acțiuni, vor fi priviți mai favorabil de Moscova. Acest punct de vedere a fost combătut de Mihail Fărcășanu, care a scos în evidență consecințele nefaste ale infiltrării comuniștilor în organele de poliție și securitate.

În ianuarie 1945 Mihail Fărcășanu ia parte activă la organizarea Conferinței Pregătitoare a Congresului Tineretului Național Liberal. Conferința, la care Fărcășanu a prezentat cuvântul de deschidere, a avut loc la Sinaia, cu prilejul comemorării a 11 ani de la asasinarea lui I. G. Duca și a repunerii plăcii comemorative din gara Sinaia, distrusă de legionari.

În ziua de 11 februarie 1945, generalul Rădescu rostea în sala Cinematografului ARO (Patria) un discurs în care prezenta politica pe care intenționa să o urmeze guvernul său, inclusiv o reformă agrară mai radicală decât cea înfăptuită ulterior de comuniști. Comuniștii intenționau să împiedice ținerea discursului, dar, printr-o stratagemă, locul întrunirii a fost schimbat în ultimul moment, ceea ce nu a mai permis intervenția comuniștilor. Relatând evenimentele din București, ziarul "Pravda", organul PCUS de la Moscova a publicat un articol în care partidele istorice și "banda lui Fărcășanu" erau acuzate de a fi organizat demonstrația în favoarea generalului Rădescu, deși acesta era încă primul ministru legal al țării.

La 13 februarie 1945, în timpul unei manifestații împotriva guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, comuniștii scandau: "Cerem arestarea lui Țețu!", "Cerem arestarea lui Fărcășanu!". În ultima perioadă a guvernării lui Nicolae Rădescu comuniștii încercau să dezorganizeze partidele "istorice", atrăgând o parte din membrii acestor partide în Blocul Partidelor Democrate (BPD). Astfel facțiunea dizidentă a partidului liberal, condusă de Gheorghe Tătărăscu și cea a partidului țărănesc, condusă de Anton Alexandrescu au părăsit partidele istorice și au intrat în BPD. Asemenea încercări de creare a unor disensiuni s-au orientat și spre organizațiile de tineret. Astfel a avut loc o întâlnire între Mihail Fărcășanu, în calitate de conducător al tineretului liberal și Nicolae Ceaușescu, în calitate de secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În cadrul acestei întâlniri, care a avut loc la sfârșitul lunii februarie 1945, Ceaușescu ar fi încercat să îl determine pe Mihail Fărcășanu să defecteze cu organizația sa, oferindu-i un portofoliu ministerial în următorul guvern. Nu există detalii asupra convorbirii dintre rafinatul doctor în științe politice și ucenicul cizmar absolvent a patru clase primare, dar încercările lui Ceaușescu de a-l recruta pe Fărcășanu au fost un eșec total.

Discuțiile cu privire la atitudinea partidelor istorice au urmat și după preluarea puterii de către guvernul Petru Groza. Iuliu Maniu susținea menținerea strategiei de opoziție pe care partidul o adoptase în trecut, atât în perioada când fusese deputat la Budapesta, cât și după primul război mondial, chiar și în perioada în care partidele fuseseră legal interzise. Acest punct de vedere a fost acceptat și de Dinu Brătianu, care era mai puțin convins de corectitudinea acestei politici, dar care considera că trebuie să adopte un punct de vedere comun cu cel al țărăniștilor. Mihail Fărcășanu a căutat să-i convingă că o asemenea atitudine constituia o eroare, cu urmări greu de calculat. După Fărcășanu, speranța că excesele comuniștilor vor fi limitate printr-o intervenție a occidentului era o iluzie și includerea în guvernul Groza a unor reprezentanți dizidenți ai partidului liberal, cum era Gheorghe Tătărăscu, nu trebuia interpretată ca expresia unei dorințe de colaborare a comuniștilor cu alte partide. Maniu, Brătianu și mulți alți conducători ai celor două partide au plătit cu viața subevaluarea pericolului comunist. Dar opoziția energică a lui Mihail Fărcășanu a deranjat pe mulți dintre conducătorii țărăniști, care îl considerau pe Fărășanu lipsit de experiență și atitudinea lui ca arogantă în fața unor politicieni cu vechi state de serviciu. Aceste divergențe arată de ce țărăniștii l-au tratat pe Fărcășanu cu o dușmănie perpetuă, chiar și în emigrație.

În toamna anului 1945, Mihail Fărcășanu a participat, din partea Tineretului Național Liberal, la organizarea marei manifestații care a avut loc în Piața Palatului, la 8 noiembrie, ziua onomastică a regelui, manifestație care a fost brutal reprimată de forțele comuniste. Rapoartele organelor de siguranță au scos în evidență rolul lui Mihail Fărcășanu și al lui Constantin Bebe Brătianu.

În ultima zi a anului 1945 au sosit la București delegații puterilor aliate Sir Archibald Clark-Kerr, Averell Harriman și Andrei Ianuarievici Vâșinski. În urma discuțiilor, au fost cooptați în guvern ca miniștri fără portofoliu Emil Hațieganu din partea Partidului Național Țărănesc și Mihail Romniceanu din partea Partidului Național Liberal. În februarie 1946 a fost autorizată și publicarea oficioaselor celor două partide. Deoarece titlul ziarului Viitorul fusese preluat de dizidența partidului liberal condusă de Gheorghe Tătărăscu, Partidul Național Liberal a decis ca noul oficios al partidului să fie numit Liberalul, titlu care fusese folosit în trecut de numeroase periodice liberale, dintre care cel mai cunoscut era cel care fusese publicat la Iași sub conducerea lui Nicolae Gane și apoi al lui George G. Mârzescu. Fiind urmărit de autorități, Mihail Fărcășanu nu a mai preluat conducerea ziarului, care i-a revenit lui Azra Berkowitz.

În această perioadă Mihail Fărcășanu organizează un ciclu de trei conferințe care trebuiau să se țină în sala de conferințe a Fundației Carol I în zilele de 12, 19 și 26 mai 1945. Inspirate dintr-un citat din Constantin I. C. (Dinu) Brătianu: "Libertățile se cuceresc uneori fără jertfe. Dar ele nu se pot menține decât cu jertfe", conferințele, la care se înscriseseră zece conferențiari, urmau să se desfășoare după următorul program:

- I. Cucerirea libertății – conferențiari Mihail Fărcășanu, Dan Amedeu Lăzărescu, Radu Câmpeanu;

- II. Pierderea libertății – conferențiari George Fotino, Victor Papacostea, C.C. Zamfirescu;

- III. Recâștigarea libertății – conferențiari Alice Voinescu, Paul Dimitriu, Paul Zotta, Mihai Popescu.

La prima conferință, după primele cuvinte rostite de Mihail Fărcășanu, au izbucnit de la balcon zbierete amestecate cu invective, ale unui grup de agitatori ai PCR, lozinca repetată la nesfârșit fiind "Vi s-au luat moșiile". Fărcășanu a încercat zadarnic să înceapă un dialog cu agitatorii. Conferința nu a putut fi ținută, ceea ce a fost interpretat ca o biruință a elementelor disturbatoare. Totuși, tocmai modul comuniștilor de a întrerupe conferința a demonstrat, dacă mai era necesară o demonstrație, că cei care aveau funcții în PCR echivalente cu cele ale lui Fărcășanu, adică Nicolae Ceaușescu, conducătorul tineretului comunist și Silviu Brucan, redactorul șef al ziarului "Scânteia", nu erau în stare să ia parte la o dezbatere în cadrul căreia să-și susțină ideologia, trebuind să recurgă la grupuri de derbedei care să perturbe dezbaterile. De altfel, chiar lozinca principală scandată de agitatorii comuniști, dovedea că acuzația pe care Fărcășanu o adusese comuniștilor cu prilejul conferinței de la Sinaia pentru comemorarea lui I.G. Duca, anume că urmăreau egalizarea în sărăcie a întregii populații, era corectă. Acțiunea cu care se lăudau comuniștii era exproprierea bunurilor, nu împroprietărirea celor nevoiași, linia egalizării în bunăstare fiind cea susținută de liberali și combătută de comuniști.

Secretarul general al PNL, Constantin (Bebe) Brătianu, care lucrase cu Teohari Georgescu în perioada guvernului Rădescu, a reușit să-l convingă pe acesta să accepte reprogramarea conferințelor fără intervenția agitatorilor comuniști. La 19 mai Fărcășanu a reușit să prezinte prima conferință, însă, tot din ordinul Ministerului de Interne, celelalte două conferințe ale ciclului au fost interzise. A fost ultima apariție a lui Mihail Fărcășanu într-o acțiune publică din România.

În mai 1946, Direcția Generală a Poliției a redactat o sinteză referitoare la Partidul Național Liberal (Dinu Brătianu), deși poliția de ordine publică, nu era abilitată să facă analize politice. Raportul susține că Mihail Romniceanu ar fi emis în numele conducerii PNL un ordin secret, care a fost transmis de secretarul său Nicolae Magherescu către toate organizațiile partidului. În conformitate cu acest ordin, organizațiile urmau să treacă imediat la la organizarea unei poliții secrete permanente a PNL, care să participe la toate întrunirile electorale. Raportul mai arăta că trebuiau formate și puternice organizații de agenți informatori, care să înainteze săptămânal rapoarte scrise. Această poliție secretă a PNL ar fi fost coordonată de Mihail Fărcășanu. O organizație similară ar fi fost organizată de Partidul Național Țărănesc, sub conducerea lui Corneliu Coposu. Aceste servicii secrete nu au existat niciodată, dar raportul a fost suficient pentru a determina urmărirea lui Mihail Fărcășanu care a fost nevoit să intre în clandestinitate.

PLECAREA DIN ȚARĂ

Conștient că viața îi este în pericol dacă rămâne în România, Mihail Fărcășanu a făcut pregătiri pentru a fugi din țară. El a fost ajutat de Matei Ghica-Cantacuzino, un vechi prieten, pilot de performanță, care fusese și pilot militar pe frontul de est, ajungând până la Stalingrad, unde participase la bombardarea gării din oraș la 5 octombrie 1942. Ghica-Cantacuzino plecase după război din România, însă se reîntorsese cu intenția de a ajuta anumiți prieteni să fugă.

S-a convenit cu familia Fărcășanu că evadarea în Occident va avea loc, în octombrie 1946, de pe un mic aeroport militar din Caransebeș. Un bombardier de un tip mai vechi, care tocmai fusese reparat și care trebuia readus la baza sa de la Brașov, urma să fie utilizat în acest scop. O comisie guvernamentală sosise cu o zi înainte la Caransebeș pentru a inspecta avionul și pentru a se asigura că avionul nu avea pasageri clandestini la bord, iar cantitatea de benzină din rezervor nu era mai mare decât cea necesară unui zbor de aproximativ 300 de km, distanța în linie aeriană între Caransebeș și Brașov.

În înțelegere cu Matei Ghica-Cantacuzino, mecanicul avionului modificase însă indicatorul de benzină, care arăta un rezervor umplut parțial când în realitate avionul era cu plinul făcut. Mihail Fărcășanu, împreună cu soția sa Pia și prietenul lor, Vintilă Brătianu stăteau ascunși în niște boschete din apropierea pistei de decolare. Avionul a început să ruleze pe pistă, sub privirea comisiei guvernamentale de la București, având la bord numai pe Matei Ghica-Cantacuzino care pilota avionul și pe mecanicul de bord. Ajuns la capătul pistei, într-un loc în afara razei vizuale a micului turn de control, pe când avionul își ambala motoarele, soții Fărcășanu și Vintilă Brătianu au sărit în avion care a decolat imediat.

În spațiul aerian al Iugoslaviei avionul a fost reperat de aviația de vânătoare și a fost nevoie de toată dibăcia lui Matei Ghica-Cantacuzino să o evite, zburând printre nori. Avioanele iugoslave au tras asupra lor și avionul a fost chiar atins de gloanțe. Cu benzina în bună parte consumată, avionul a început traversarea Mării Adriatice, în condiții foarte dificile, deoarece pe lângă faptul că rezervoarele erau aproape goale, în urma tirurilor iugoslave, avionul nu mai avea niciun aparat în funcțiune în afară de altimetru. Cu ultimele picături de benzină au reușit să aterizeze pe un aeroport militar la Bari, în Italia. Ivor Porter, care în acea perioadă lucra la Legația Regatului Unit din București și era la curent cu tentativa de evadare, avea gata pregătită o telegramă pe care a expediat-o de la București la Bari, pentru ca fugarii să fie luați imediat sub protecția forțelor aeriene britanice. În memoriile sale Ivor Porter susține că, în lipsa acestui mesaj, exista riscul ca fugarii să fie retrimiși în țară. Evadarea a fost descrisă de Ivor Porter în cartea sa "Operația Autonomous". Evadarea face și subiectul romanului "Zbor spre libertate. Scrisori din exil", de Pia Pillat Edwards (sub pseudonimul Tina Cosmin), prima soție a lui Mihail Fărcășanu. Romanul a fost tipărit inițial în limba engleză, la Londra, în 1972 sub numele The Flight of Andrei Cosmin, fiind apoi publicat, în traducere românească, de către editura Humanitas în 2002. Personajele romanului au nume fictive: astfel Matei Ghica Cantacuzino are în roman numele de Ștefan Criveanu, iar Ivor Porter numele de Chris Nelson.

CONDAMNAREA DE CĂTRE REGIMUL COMUNIST

Mihai Fărcășanu reușise să plece din țară în ultimul moment în care aceasta mai era posibil. Cu câteva zile mai târziu a început procesul unei presupuse "Mișcări Naționale de Rezistență", primul din seria de procese politice de tip stalinist din România. Prima notă referitoare la această mișcare a fost emisă la 27 iulie 1945 de "Direcțiunea Generală a Poliției" care preciza că "Mișcarea de rezistență organizată de partidele reacționare este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizații.." Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizație intitulată "Graiul sângelui", înființată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu.

Nu există informații exacte asupra acestei Mișcări Naționale de Rezistență. Declarațiile smulse sub tortură ale inculpaților, care nu au fost confirmate de nicio sursă independentă, nu constituie informații credibile. Este posibil ca generalul Aldea să fi avut intenția să organizeze o mișcare de rezistență și chiar să fi avut discuții în această privință cu Mihai Fărcășanu, adept al unei opoziții active față de regimul comunist, și cu alți politicieni. În orice caz, mișcarea nu a trecut niciodată de stadiul de intenție și nu a fost concretizată. Au existat mișcări ale unor grupuri paramilitare în nordul Ardealului, cum era mișcarea "Sumanele Negre", însă aceste mișcări nu erau coordonate nici de Aldea, nici de politicienii din București. După ieșirea din detenție, Ion Vulcănescu a declarat că organizatia "Graiul sângelui" nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranță pe parcursul perchezițiilor efectuate în imobilul de pe Strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din țară.

Procesul în care au fost implicați generalul Aurel Aldea și încă aproape 100 de militari și civili, desfășurat între 11 și 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentințe draconice.

În afară de conducători ai "Sumanelor Negre" ca locotenent-colonel Eugen Plesnilă, Dumitru Șteanta sau Nicolae Paliacu au fost condamnați la muncă silnică pe viață și generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul generalului Constantin Sănătescu, și generalul Constantin Eftimiu fost ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în același guvern. Mulți acuzați au fost condamnați, în contumacie, tot la muncă silnică pe viață; unii dintre ei ca Mihai Fărcășanu, Vintilă Brătianu (Vintilică) și Horațiu Comăniciu reușiseră să fugă în străinătate. Alții însă, printre care amiralul Horia Macellariu, scriitorul și jurnalistul Emil Bocșa-Mălin (PNT) și fizicianul Gheorghe Manu au fost arestați ulterior.

Printre cei condamnați la durate de detenție mai reduse se menționează, generalul Nicolae Rădescu, fruntași ai Partidului Național Țărănesc printre care Valer Pop, Ilie Lazăr, Cornel Pop, Lazăr Pop, Marius Pop și Octavian Fedorciuc și persoane fără apartenență politică printre care Anghel Capră și Theodor Manicatide.

Conform practicilor comuniste, au fost supuse la represalii și rudele lui Mihail Fărcășanu. Astfel,

Fratele său, Paul Zotta Fărcășanu, doctor în chimie și ziarist liberal la "Viitorul" a fost arestat în 1951 și a murit la Canalul Dunăre-Marea Neagră după numai un an.

Fratele său, Nicolae Fărcășanu, a fost arestat în 1951, fiind condamnat abia în 1959 la 15 ani închisoare, pentru delictul de "uneltire contra ordinei sociale", stigmatizat la proces ca "frate al trădătorului Fărcășanu". A fost grațiat în 1964, însă urmărit până în 1975.

Pia Bader-Fărcășanu, fiica lui Nicolae Fărcășanu a fost împiedicată să se prezinte la examenul de admitere la vreo facultate, lucrând ca muncitoare calificată; abia în 1963, beneficiind de o relaxare a constrângerilor politice, a reușit să se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara. În 1987, a emigrat legal în Rebublica Federală Germania.

Cumnatul lui Mihail Fărcășanu, poetul Dinu Pillat, a fost condamnat în 1958 la muncă silnică în procesul Noica-Pillat, printre acuzațiile aduse fiind și legătura lui cu Mihail Fărcășanu.

Vărul său, Ion Zurescu, ziarist și colaboratorul său la "Viitorul", a fost arestat și a murit în închisoarea de la Aiud în 1960.

Sora sa, Margareta Bottea, a fost anchetată ani de zile de organele de Securitate din București în legătură cu activitatea fratelui ei, în tot decursul anilor 1960-1970.

ACTIVITATEA ÎN EMIGRAȚIE

Mihail Fărcășanu s-a stabilit, împreună cu soția sa, Pia, la New York, unde devine unul din elementele cele mai active ale emigrației românești din Statele Unite. El s-a angrenat imediat în organizarea politică a exilului românesc. În urma acestor acțiuni, în ianuarie 1948, a Consiliul Partidelor Democratice Române. Consiliul urma să coordoneze acțiunile politice ale reprezentanților partidelor democratice în afara zonei de influență sovietice și să organizeze formarea unui Comitet Național Român. Mihail Fărcășanu era unul din reprezentanții Partidului Național Liberal în acest Consiliu.

PARTICIPAREA LA MIȘCAREA EUROPEANĂ INTERNAȚIONALĂ

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, marii vizionari ai construcției europene, Winston Churchill, Jean Monnet, François Mitterand, Robert Schuman, Altiero Spinelli, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu, Alcide de Gasperi și Paul Henry Spaak au simțit nevoia unui organism internațional care să contribuie la unificarea națiunilor dezbinate, militând pentru respectarea drepturilor omului și pentru menținerea păcii.

În perioada 7 - 11 mai 1948 s-a organizat la Haga Congresul Europei sub președinția lui Winston Churchill, data fiind aleasă astfel încât să coincidă cu împlinirea a trei ani de la semnarea armistițiului de încetare a celui de al doilea război mondial în Europa. Ca urmare a deciziilor congresului, la 25 octombrie 1948 a fost înființată Mișcarea Europeană Internațională, organizație neguvernamentală formată din personalități politice din diferite țări europene, care se declarau susținători ai principiului unei Europe unite. România era reprezentată de Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Iancu Zissu, care au semnat documentele de constituire în calitate de membri fondatori.

Secțiunea Română a Mișcării Europene (MERO) a fost condusă inițial de Grigore Gafencu, care a avut o activitate remarcabilă atât la Congresul de la Haga, cât și în perioada care i-a urmat. Apoi, timp îndelungat, secțiunea a fost condusă de George Ciorănescu. Printre precursorii integrării României în Uniunea Europeană se numără acest grup restrâns de politicieni români din exil, din care făcea parte și Mihail Fărcășanu.

COMITETUL NAȚIONAL ROMÂN

În 1948 este numit membru al Partidului Național Liberal al Comitetului Național Român în calitate de reprezentant al Partidului Național Liberal. În cadrul comitetului au apărut însă divergențe atât cu privire la rolul comitetului, cât și la componența lui. Mihail Fărcășanu susținea că rolul principal al comitetului era să reprezinte colectivitatea românească din exil și considera nerealistă poziția reprezentanților național-țărăniști care considerau comitetul ca un guvern român în exil. De asemenea, Mihail Fărcășanu considera că, din punct de vedere numeric, Partidul Național Liberal era subreprezentat în comitet. La 15 decembrie 1949, Fărcășanu propune cooptarea lui Vintilă Brătianu în locul rămas vacant prin decesul lui Grigore Niculescu-Buzești. Deși propunerea a fost votată, ea nu a fost transmisă regelui Mihai pentru aprobare, din cauza obiecțiilor grupului țărănist.

Ca urmare a acestui refuz, Mihail Fărcășanu decide retragerea Partidului Național Liberal din Consiliul Partidelor Politice și îl informează pe regele Mihai că partidul liberal își reia libertatea de acțiune față de celelalte partide.

Discuțiile cu privire la componența comitetului au continuat în cursul anului 1950, o parte din membrii comitetului susținând necesitatea lărgirii comitetului și atragerii unui număr mai mare de reprezentanți ai emigrației române în activitățile comitetului. La 14 septembrie 1950, Nicolae Rădescu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Grigore Gafencu au semnat o "încheiere" în care își prezentau punctul de vedere.

Noi ședințe ale Comitetului, cu numărul redus de membri, au avut loc la 9, 11 și 13 octombrie 1950. Procesul verbal ale acestor ședințe consemnează că comitetul a luat "act de retragerea, din propria lor voință, a d-lor general Rădescu, N. Caranfil, M. Fărcășanu și Gr. Gafencu din Comitetul Național". Afirmația din procesul verbal respectiv este incorectă, neexistând nicio dovadă că vreunul dintre cei patru membri menționați ar fi demisionat din comitet.

POSTUL DE RADIO EUROPA LIBERĂ

În 17 martie 1949, Guvernul Statelor Unite înființase, Comitetul pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), în cadrul căruia a fost creat un subcomitet pentru Radio și Presă, care avea însărcinarea de a pune la dispoziția personalităților politice originare din Europa Centrală și de Est modalități de a transmite ideile lor țărilor din care plecaseră.

Comitetul a înființat Postul de Radio Free Europe care emitea din Germania, utilizând transmițătorul pe unde scurte de 7,5 kW poreclit “Barbara” Oficiul Serviciilor Strategice ale Statelor Unite instalat la Lampertheim, lângă Frankfurt . Conducerea secției române a postului de radio, cunoscută sub denumirea "Radio Europa Liberă" i-a fost încredințată lui Mihail Fărcășanu.

La data de 14 iulie 1950 românii au putut auzi prima emisiune care le era destinată. Datorită eforturilor lui Mihail Fărcășanu, limba română a fost a doua limbă în care se trasmiteau știrile, postului (prima fiind transmisiunea în limba cehă din 4 iulie 1950). Au urmat la 4 august 1950 transmisiunile în limba poloneză și maghiară și la 11 august de cele în limba bulgară. Pornind activitatea de la început, Fărcășanu a avut atât sarcina de a structura emisiunile postului de radio, cât și cea de a recruta întreg personalul postului de radio. Din echipa de colaboratori ai postului făcea parte și Pia Pillat, soția lui Mihail Fărcășanu. Chiar dacă directorii care i-au urmat au adus îmbunătățiri programelor și au adus alți colaboratori, concepția de bază stabilită de Fărcășanu a fost menținută practic pe toată existența postului.

În perioada când conducea secția română a postului Europa Liberă, Mihail Fărcășanu a avut de suferit neplăceri în viața sa de familie. În 1952 s-a despărțit de soția sa, Pia, fapt care l-a afectat mult.

Postul de Radio Europa Liberă era finanțat de Congresul Statelor Unite și era gestionat de Agenția Centrala de Investigații (Central Investigation Agency - CIA). În primii ani de existență ai postului de radio, CIA și Departamentul de Stat al Statelor Unite elaborau directive de principiu referitoare la conținutul politic al emisiunilor postului. În continuare, se pusese la punct un sistem de negociere la care participau reprezentanți ai CIA, ai Departamentului de Stat și al postului pentru stabilirea elementelor de detaliu referitoare la politica transmisiunilor. Mihail Fărcășanu era nemulțumit de acest mod de lucru, în special de condițiile pe care CIA le impunea orientând emisiunile spre prezentarea punctului de vedere american, pe care adeseori el îl considera incorect. Astfel, autoritățile americane au cerut ca emisiunea în limba română să nu se mai difuzeze știri referitoarea la Basarabia și Bucovina, deoarece Statele Unite recunoscuseră alipirea lor de Uniunea Sovietică.

Din cauza acestor divergențe, în 1953 Fărcășanu a demisionat din funcția de director al secției române. În locul său a fost numit Camil Ring ziarist de orientare social-democrată, fost coproprietar al ziarului "Semnalul", care însă nu avea statura politică a lui Mihail Fărcășanu.

LIGA ROMÂNILOR LIBERI

După despărțirea de Comitetul Național Român, în 1950, un grup format din generalul Nicolae Rădescu , Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Citta Davila iau inițiativa de înființare a Ligii Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii. Printre fondatorii Ligii se numără Viorel V. Tilea, generalul Ion Gheorghe, Citta Davila, doctorul George Emil Palade, Emil Ghilezan, Brutus Coste, Barbu Niculescu, Vintilă Brătianu (Vintilică) , Titu Rădulescu-Pogoneanu, Matei Ghika-Cantacuzino, Florin Zaharia, Barbu Niculescu și alții. În ședința de constituire care a avut loc în 27 noiembrie 1950 la New York, în localul organizației de asistență "Rumanian Welfare" (conduse de Nicolae Caranfil), generalul Nicolae Rădescu a fost ales președinte al Ligii.

Înființată ca o organizație a românilor din Statele Unite, ea ajunge sub conducerea generalului Rădescu să se dezvolte într-o "asociație a românilor pretutindeni în lumea liberă".

În cadrul Ligii, Mihail Fărcășanu a dus o activitate de informare a autorităților și a marelui public din Statele Unite despre situația reală din România. Astfel, el a condus o delegație de români din care mai făceau parte Joseph Craciun, Nicolae Neagoe, reverendul George Pop și rabinul Judah Glasner, care a fost primită de Harry Truman, președintele Statelor Unite, rugându-l să intervină pentru oprirea deportărilor din România. Dintre acțiunile publice ale lui Mihail Fărcășanu mai este de menționat scrisoarea publicată la 6 martie 1953 în ziarul "New York Times" în care scoate în evidență data de 6 martie ca aniversare a înrobirii României de comuniști și a instaurării primului guvern nedemocratic.

Generalul Nicolae Rădescu a murit la 16 mai 1953. În testamentul sau, redactat cu o zi înaintea morții sale, el propune alegerea, ca urmaș la conducerea Ligii, a unuia din colaboratorii săi apropiați: Grigore Gafencu, generalul Gheorghe Ion, Mihail Fărcășanu sau Viorel V. Tilea. Mihail Fărcășanu a fost ales președinte al Ligii Românilor Liberi prin 37 de voturi din totalul de 46 exprimate de consilierii aleși ai Ligii.

După alegerea sa, Mihail Fărcășanu a adresat Consilierilor Ligei, o scrisoare-program în care afirma:

"Este pentru mine o onoare de a duce mai departe acțiunea condusă de Generalul Nicolae Rădescu, acțiune de luptă împotriva subjugării României și de protest deschis împotriva compromisurilor internaționale ce au făcut cu putință și care mențin această robie. Fiind strâns legat, împreună cu alți români ajunși peste hotare, de încercarea de a salva independența țării noastre, în ciuda târgului făcut de anumite puteri, am adus contribuția noastră, alături de Generalul Rădescu, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu și alți patrioți, la această luptă națională. Și lupta nu a fost zadarnică. Înfrângerea noastră la 6 martie 1945, deși a însemnat înscăunarea în România a regimului impus de Moscova, a pus totuși categoric în lumină rezistența poporului român în fața Diktatului Sovietic. Acțiunea eroică și plină de demnitate națională a Generalului Rădescu a demascat în mod dramatic silnicile metode întrebuințate de ocupația rusească pentru a ne subjuga. Ea a dejucat, din primul moment, încercarea perfidă a Sovietelor de a pune lanțurile pe trupul României, cu consimțământul aparent al țării sau în mijlocul unei activități echivalentă supunerii.

Trebue de asemeni spus, că acțiunea tineretului român, care a însuflețit cu dârzenie și spirit de sacrificiu afirmarea drepturilor naționale împotriva unor forțe copleșitoare, a constituit și un temei însemnat al acesteia. Eroica acțiune a sa, continuă și astăzi în clipe întunecate ale istoriei românești. Aceste împrejurări le amintesc, pentrucă ele sunt pietre de hotar în formularea și legitimarea revendicărilor noastre naționale și pentrucă din această luptă venim cei mai multi dintre noi.

Luând conducerea Ligii Românilor Liberi sunt călăuzit de convingerea că acțiunile noastre în lumea apuseană trebue să fie inspirate de principiile și tradițiile, care vădindu-se în lupta de rezistență a zilelor noastre sunt legate de însăși existența istorică a nației și au fost totdeauna urmate în momentele de primejdie. Aceste directive istorice arată că nu există substitut pentru intransigența în apărarea drepturilor unui popor. Iar această intransigență își are înțelesul atât în lupta contra dușmanului, cât și în colaborarea cu cel ce îți este prieten. Desigur că greutăți și vitregii nu lipsesc în drumul astfel conceput, dar ele își găsesc cumpăna în victoria finală a adevărului clar afirmat. Liga Românilor Liberi își are, deci, în mod firesc, misiunea ei de căpetenie în reprezentarea în afara țării a acestui spirit istoric al rezistenței naționale."

Se poate observa că, în scrisoarea-program elaborată, Mihail Fărcășanu susținea principiul unei acțiuni a Ligii în interesul României, chiar dacă aceasta era în contradicție cu o atitudine mai conciliantă a puterilor occidentale față de regimurile comuniste, care începuse în timpul președintelui Dwight Eisenhower. Această orientare era diferită de cea a Comitetului Național Român, condus la acea vreme de Constantin Vișoianu, care fiind finanțat de guvernul Statelor Unite, nu-și putea permite o asemenea atitudine și se concentra asupra unor intervenții la nivelul Organizației Națiunilor Unite.

În programul lui Mihai Fărcășanu erau detaliate liniile directoare ale activității ligii:

"I. – Trebue să ținem vie apărarea intransigentă a drepturilor naționale în totalitatea lor. Noi nu putem juca un rol care să fie totdeauna pe placul cancelariilor străine, făcându-ne susținătorii unor soluții de fațadă, a unor vagi formule dilatorii sau "progresive", cari nu pot decât umbri puternicile temeiuri de principiu cari legifereaza cauza noastra. Nu putem, de asemeni, să acceptăm, prin omisiune, mutilarea vetrei naționale strămoșești, pentru motive de conveniență politică trecătoare. Doctrina Liberarii este singura valabilă pentru popoarele subjugate și ea trebue aplicată în sensul de restitutio in integrum. Revenirea la cadrul național dinainte de agresiunile și Diktatele totalitare este, prin urmare, pentru noi o condițiune prealabilă pentru a intra în examenul oricăror idei sau proecte de viitor… Liga Românilor Liberi are datoria de a reprezenta cu hotarîre aceasta revendicare fundamentală a neamului românesc: Repunerea românilor în plenitudinea drepturilor lor istorice și naționale…

II. – Fiind organizațiunea refugiului nostru, întemeiată pe principii și metode democratice și închinată apărării instituțiilor fundamentale ale României, Liga are de îndeplinit o sarcină indispensabilă în organizarea reprezentării naționale a exilului. Această organizare, care trebue – sub oblăduirea Coroanei – să înmănuncheze valorile de luptă națională și democrată, constituite în spirit democratic pentru a servi acțiunea de eliberare. Ca federațiune a unor astfel de asociațiuni, Liga Românilor Liberi are deci datoria de a sta la dispozitia Majestății Sale Regelui în îndeplinirea obiectivelor națonale democratice cerute de constituirea unei reprezentanțe românești în exil….

III. – Condițiunile internaționale critice, în care ne găsim, ne comandă, pe de altă parte, a munci neostenit pentru a face înțelese, aici, în primejduitul și încă neînțelegătorul Occident, tehnicile de pătrundere, de subversiune și subjugare ale comunismului sovietic, precum și metodele eficace de lupta pentru infrângerea lui. Ele ne cer, odată cu aceasta, a lucra la risipirea imensei ignoranțe ce înconjoara incă problemele românesti în multe din țările unde ne-a dus exilul."

Deși platforma program exprima dorința românilor din exil de a lucra "sub oblăduirea coroanei", acest deziderat s-a dovedit nerealizabil. Regele Mihai înțelegea să colaboreze cu Comitetul Național Român – în care vedea un guvern al României în exil – dar nu dorea să aibă, nici măcar simbolic, un rol de conducător al românilor din exil.

După alegerea sa ca Președinte al Ligii Românilor Liberi, Mihail Fărcășanu a dat un nou impuls activității Ligii, care se diminuase, din cauza sănătății precare și vârstei generalului Rădescu. Fărcășanu a luat contact cu Radio Europa Liberă, cu care continua să colaboreze, deși demisionase din funcția de director al secției române, astfel încât reprezentanții Ligii să-și exprime punctele de vedere la emisiunile postului de radio. De asemenea, a luat contact cu o serie de senatori și reprezentanți din Congresul Statelor Unite, informându-i asupra situației din România. Dintre intervențiile lui Mihail Fărcășanu trebuie relevat în mod special memoriul înaintat de Liga Românilor Liberi secretarului de stat John Foster Dulles. Prin acest memoriu, Liga Românilor Liberi cerea departamentului de stat să retragă recunoașterea guvernului de la București ca un guvern legitim al poporului român:

"Nu mai este nici o îndoială că pozițiunea de jure a actualului guvern român este aceea a unui guvern totalitar instalat prin violență, guvern nelegitim, nereprezentativ și violator al legii internaționale. O recunoaștere a unui atare guvern nu poate avea deci nici o întemeiere de principiu. Calvarul poporului român sub barbara ocupație străină a Comunismului Sovietic, exploatarea economică a țării și neeexistența drepturilor umane elementare și a tuturor libertăților sunt astăzi fapte general cunoscute. Pe de altă parte, prin constrângerea militară-politică a Sovietelor, România a fost prefăcută, fără voia ei, într’o bază pentru planurile agresive ale Moscovei.Având în vedere aceste fapte, menținerea și pentru mai departe a recunoașterii "guvernului" dela București apare a fi păgubitoare prestigiului și intereselor politice ale Statelor Unite. Teza, susținută de anumite cercuri, anume că "prezența" unei Legații Americane ar însemna încurajare pentru cei robiți, este, în opinia noastră de români, cu totul falsă. Dimpotriva, o asemenea "prezență", cu toate umilințele pe care le implică și cu flagranta ei neputință, îndeplinește un singur rol important, anume de a arăta poporului român că Statele Unite consideră încă guvernul comunist impus de Moscova drept legal și legitim. Această concluziune evidentă aduce și mai mare descurajare și un simțământ de totală părăsire, ducând spre un total conformism și spre secătuirea forțelor morale ale rezistenței. Excelență, bazați pe aceste motive îndrăznim a vă ruga respectuos să luați în considerare urgentă problema retragerii recunoașterii guvernului comunist. Liga Românilor Liberi exprimă adânca speranță a mii de exilați români că o asemenea reparațiune morală și politică, reprezentată prin retragerea recunoașterii și condamnarea guvernului nelegal și criminal de quislingi sovietici din București, va fi dată unui popor în suferință și subjugare, popor care este temeinic și sincer devotat Statelor Unite ale Americii și nobilelor lor idealuri umane și politice."

În 1955 Mihail Fărcășanu a organizat strângerea de donații pentru apărarea grupului de tineri români, conduși de Ovidiu Beldeanu, care intraseră cu forța, la 15 februarie 1955, în Legația României de la Berna (Elveția) și confiscaseră documente compromițătoare pentru anumiți politicieni occidentali „democrați”. În continuare, Mihail Fărcășanu organizat apărarea în procesul acestui grup, el însuși venind la bară ca martor al apărării, făcând cu această ocazie un rechizitoriu violent la adresa situației României de sub jugul sovietic.

Începând din 1956, Mihail Fărcășanu s-a retras din orice activitate politică. Deși el însuși nu a justificat public această retragere, ea coincide cu urmările revoluției din Ungaria din 1956. După revoluție a urmat o anchetă la Radio Europa Liberă, redacția secției maghiare fiind acuzată că a indus în eroare ascultătorii din Ungaria, dându-le asigurări ca forțele Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) vor interveni dacă cetățenii vor continua să reziste. Deși fără a avea aceeași amploare, învinuiri similare și altor secții ale postului de radio Europa Liberă, inclusiv secția română, care prin asemenea afirmații ar fi încurajat începuturile de rezistență din România. Această anchetă demonstrează că, cel puțin o mare parte din personalul postului Europa Liberă era convins că puterile occidentale vor interveni. Intervențiile făcute anterior de Mihail Fărcășanu la Departamentul de Stat al Statelor Unite în calitate de președinte al Ligii Românilor Liberi și platforma program pe care o elaborase, arată că Fărcășanu punea lipsa de acțiune a occidentului pe seama unei lipse de informare asupra situației reale din Europa de Est. Atitudinea Statelor Unite și a celorlalte state occidentale în perioada revoluției din Ungaria constituia o dezamăgire pentru cei care sperau că rezistența activă împotriva comunismului putea avea sorți de izbândă.

Retragerea lui Fărcășanu mai este pusă și pe seama divergențelor din cadrul emigrației românești. Este posibil ca aceste divergențe să fi prezentat un argument suplimentar pentru decizia de a se retrage. Totuși, opiniile contradictorii au existat de la început și Fărcășanu era obișnuit cu ele. Ceea ce îl preocupase în permanență era faptul că familia sa avusese de suferit din cauza sa. De aceea, este mai probabil că posibilitatea ca emisiunile postului de radio la care continua să colaboreze ar fi putut induce în eroare pe alți conaționali și implicit supune unor represalii persoane pe care nici măcar nu le cunoștea să fi constituit o motivare mai puternică. El rămâne totuși președinte al Ligii Românilor Liberi până la dizolvarea acesteia în 1960, deși în perioada de după 1956, Liga, lipsită de fonduri, nu are practic nicio activitate.

FUNDAȚIA FRANKLIN MOTT GUNTHER

În 1955 Mihail Fărcășanu s-a recăsătorit cu Louise Gunther, văduva lui Franklin Mott Gunther, care fusese ministru plenipotențiar al Statelor Unite în România în anii dinaintea celui de al doilea război mondial. Louise Gunther îl sprijinise în susținerea cauzei românești în cercurile politice americane.

În 1960 Mihail Fărcășanu și soția sa înființează fundația “The Franklin Mott Gunther Association for the Advancement of Romanian Culture and Literature”. Fundația deținea un număr important de tablouri ale unor pictori români printre care Theodor Pallady. Iosif Iser, Jean Alexandru Steriadi și alții. De asemenea, fundația mai avea o colecție de ceramică populară și de costume țărănești precum și numeroase cărți. Cea mai mare parte a acestora fuseseră cumpărate în România de Louise Gunther. Fundația avea scopul de a promova valorile spirituale ale culturii române, în special prin organizarea de expoziții de pictură sau de artă populară. Dintre expozițiile organizate este de menționat cea consacrată pictorului Eustațiu Stoenescu, care s-a bucurat de un succes deosebit.

ULTIMII ANI

După moartea Louisei Gunther Fărcășanu, Mihail Fărcășanu donează întregul patrimoniu al fundației Franklin Mott Gunther catedralei “Adormirea Maicii Domnului” din Cleveland, Ohio și muzeului anexă al catedralei. Parohia din Cleveland luase ființă la 15 august 1904, fiind prima parohie ortodoxă română din Statele Unite.

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în casa sa din cartierul Georgetown din Washington, fiind îngrijit de surorile sale Margareta Bottea și Mia Lahovari precum și de nepoata sa Domnica Bottea. A dus o viață liniștită; cânta zilnic la vioară și își petrecea timpul citind. Se întâlnea frecvent cu Constantin Vișoianu, cu care colaborase în încercările de a organiza rezistența românească din exil, reamintindu-și de experiența lor din trecut. Nu a încercat niciodată să-și scrie memoriile sau alte lucrări literare.

Mihail Fărcășanu s-a stins din viață la vârsta de aproape 80 de ani, la 14 iulie 1987 și nu a mai putut vedea prăbușirea generală a comunismului în Europa de Est. S-a stins cu durerea în suflet că nu a putut face mai mult pentru poporul său, pe care l-a iubit mai presus de orice, măcinat de procese de conștiință că și-a părăsit țara și a dăunat familiei prin acțiunile sale politice.

***

 

18 iulie 1938: S-a stins din viață Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I al României.

Maria a României (29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia – 18 iulie 1938, Castelul Pelișor, Sinaia, Regatul României) a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, Principele moștenitor al tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca Principesă și, începând din 1914, ca Regină.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării statului național român.

Pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”.

În perioada Conferința de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de Regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-mediei europene.

După moartea Regelui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea (1930), acesta a reușit îndepărtarea Reginei Maria din viața politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran.

În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la Pelișor.

A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima Reginei a fost mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii.

Personalitate complexă și puternică, Regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani după Al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și astăzi.

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai Reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul Reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie:

„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.”—Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri

COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA

Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut la 29 octombrie 1875 la reședința familiei, de la Eastwell Park, Ashford, comitatul Kent, Anglia, fiind fiica cea mare a părinților săi Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Tatăl său era cel de-al doilea fiu al reginei Victoria și prințului-consort Albert. Mama sa era singura fiică în viață a din căsătoria țarului Alexandru al II-lea al Rusiei cu Maria Alexandrovna de Hessa.

Maria a fost botezată în ritul anglican la capela privată a castelului Windsor pe 15 decembrie 1875, având ca nași de botez pe: împărăteasa Rusiei Maria Alexandrovna și țareviciul Alexandru al III-lea (bunica și unchiul pe linie maternă), Alexandrine, ducesă de Saxa-Coburg și Gotha (mătușă pe linie paternă), Alexandra, prințesă de Wales (mătușă pe linie paternă) și prințul Arthur, duce de Connaught (unchi pe linie paternă). Botezul a fost de natură „strict privată”, deoarece a fost realizat în ziua care urma celei de-a 14-a comemorări a morții prințului-consort Albert.

Pe fondul atmosferei tensionate din familie, cauzată de o mamă irascibilă, dominatoare și neglijată, și un tată slab de fire și plecat aproape permanent în lungi călătorii pe mare, prințesa Maria va fi crescută timp de aproape 12 ani numai la Eastwell Park, reședința de la țară a familiei de Edinburgh, preferată de mama sa reședinței oficiale de la Londra, palatul Clarence House.

Eastwell Park a rămas unul din locurile favorite ale Mariei, pe care l-a evocat întotdeauna cu bucurie și nostalgie.

„Oricât aș îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de toamnă îmi va aduce mereu în fața ochilor imaginea vechii case englezești. Acea aromă, oriunde aș fi, îmi evocă viziunea locului Eastwell Park, cu cărările sale prin pădure, pe care le băteau pașii noștri copilăroși.”—Regina Maria, Povestea vieții mele

În timpul copilăriei Maria s-a atașat foarte mult de sora sa mai mică, Victoria Melita, alintată Ducky de către familie, cele două surori rămânând foarte apropiate pe tot parcursul vieții. La vârsta de 10 ani, în 1885, Maria avea să fie domnișoară de onoare la căsătoria prințesei Beatrice, cea mai tânără fiică a reginei Victoria, cu prințul Henry de Battenberg.

În 1886, ducele de Edinburgh a fost numit la comanda Flotei din Mediterana, astfel familia s-a mutat în Malta pentru următorii trei ani. Maria și Ducky își vor petrece timpul făcând plimbări la monumentele istorice de pe insulă și luând lecții de călărie. În Malta, Maria se îndrăgostește pentru prima dată, după cum va recunoaște mai târziu, alesul fiind Maurice Bourke, căpitanul yahtului ducelui.

Anul 1888 a fost și anul înfiripării idilei cu prințul George, vărul său, viitorul rege George al V-lea. „Începând de la vârsta de treisprezece ani, întotdeauna vreun bărbat sau băiat era îndrăgostit de mine! Primul meu adorator a fost George, vărul meu, acum rege al Angliei.”

La începutul anului 1892, fratele mai mare al prințului George, ducele de Clarence și Avondale, a murit, acesta devenind al doilea în linia de succesiune la tronul britanic. Părinții săi, prințul și prințesa de Wales, încurajați de regina Victoria, au făcut o cerere formală în căsătorie în numele său, părinților lui Missy, dar Ducesa de Edinburgh a respins-o imediat, pretinzând că fiica sa tocmai a fost confirmată în ritul luteran german, ceea ce nu îi permite să intre în Biserica Anglicană.

Crescută în credința ortodoxă, pe care și-a păstrat-o și după mariajul cu ducele de Edinburgh, ducesa Maria Alexandrovna nu a dorit o căsătorie între veri primari, lucru interzis de canoanele ortodoxe. Este posibil ca ea să fi avut și unele rațiuni politice, în sensul încercării de a realiza o atenuare a tensiunilor dintre Rusia, țara ei maternă, și România pe subiectul Basarabiei.

În 1889 tatăl său, la presiunile reginei Victoria, a acceptat să succeadă unchiului său Ernest al II-lea, la conducerea Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha, astfel încât întreaga familie se va muta începând cu acest an în Germania, la Coburg.

PRINCIPESĂ DE COROANĂ A ROMÂNIEI

CĂSĂTORIA

Maria va avea parte de o adolescență foarte scurtă, petrecută la Coburg și Rosenau, ea fiind obligată să intre în complicatul balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX.

„Anii trec și Maria, care a devenit una dintre cele mai frumoase și titrate prințese din Europa, se apropie de vârsta fatală la care trebuie să te gândești la viitor. Viitorul pentru o tânără de rangul ei este cuprins într-un singur cuvânt: căsătorie. În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică. Maria va trebui să se încline în fața sorții obișnuite. Pentru ea, având un caracter atât de ferm, va fi o rană care nu se va cicatriza decât după mulți ani. Maternitatea și apoi politica vor fi într-un fel substitute ale dragostei neîmplinite.”—Guy Gauthier, Missy, regina României

În aceeași perioadă, Casa Regală a României era în căutarea unei partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și Maria. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.

Pentru oficializarea logodnei regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Marie de Edinburgh cu Alteța Sa Regală Ferdinand, Prințul de Coroană al României. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșal al curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie.

Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, Maria fiind condusă la altar de tatăl său, ducele de Edinburgh. Maria devenea astfel prima prințesă britanică, după câteva sute de ani, care se căsătorea cu un prinț catolic.

Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.

Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”), proaspătul cuplul regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria. De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse. Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.

„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima și cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe Maria. În spatele acestei spontaneități afective se ascunde ceva mai profund. Începutul, poate, al unui sentiment monarhic profund în România. După aproape treizeci de ani de monarhie prusacă serioasă și competentă, dar care duce lipsă de imaginație, a venit în sfârșit momentul pentru o regalitate care vorbește sufletului. Este un dialog care între Maria și poporul român va continua, în ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci și cinci de ani.”—Guy Gauthier, Missy, regina României

La întoarcerea în țară a cuplului princiar s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani români, la Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, urmate de o masă la Ateneul Român, unde Prințul Ferdinand și-a adus și el soția.

RELAȚIA CU FERDINAND

RELAȚIA CUPLULUI PRINCIAR ȘI APOI REGAL Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune și sunt convinsă că și poporul știe acest lucru.”

Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de tumultoasă și inegală.

„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.”—Regina Maria, Însemnări zilnice

Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”

„Din pricină că fusese prea îndelung subjugat și apăsat, regele Ferdinand avea nevoie adesea să fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în mine o încredere de oțel, pe care singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici. Nu era în firea soțului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. [...] Dar avea încredere în mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam amândoi pentru același ideal: binele țării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul față de altul și ne insufla fiecăruia îngăduință pentru cusururile celuilalt.”—Regina Maria, Despre relația cu regele Ferdinand

FERDINAND ȘI MARIA CA REGE ȘI REGINĂ

Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand, a indus în anumite momente percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de multe ori ajutat de alții, inclusiv Roina, el nu lua decât acele hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.

„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus Ia gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.”—Ion G. Duca, Amintiri

Cu toate iubirile regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță amabilă și un devotament sincer al unuia față de celălalt, uniți într-o camaraderie cordială și autentică, de grijile comune pentru țară și pentru familie. Ea se închina în fața superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața particulară, pentru că știa că ea înțelegea lumea mai bine decât el. „Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”

„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele însă admira multe din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.”—Ion G. Duca, Amintiri

VIAȚA LA CURTEA REGALĂ

Maria a întâmpinat dificultăți mari în adaptarea la noua sa condiție de soție a principelui moștenitor al coroanei României. Lumea de la București, latină și ortodoxă, era foarte diferită de lumea anglo-saxonă și protestantă în care crescuse. „Nu am fost adusă în România pentru a fi adorată și răsfățată, ci pentru a face parte din construcția imaginată de regele Carol. Am fost importată, pentru a fi șlefuită, educată și antrenată conform viziunii marelui bărbat.” Totul i se părea ciudat și straniu în noua sa țară, de la arhitectura edificiilor din București până la mohorâtele încăperi ale Palatului regal în care trebuia să locuiască. „Bântuiam tristă ore întregi, singură în camerele acelea pe care le uram, încăperi grele, nemțești, opulente, pline de ornamente apăsătoare, pompoase, fără vreun ungher în care să te poți adăposti. Totul era « Altedeutsch » și nu de cea mai bună calitate.”

Maria și Ferdinand au trebuit să participe în perioada imediat revenirii în țară la o întreagă suită de manifestări oficiale prilejuite de căsătoria cuplului princiar unde, deși au întâlnit toată elita politică, culturală și militară a României, Mariei i s-a interzis de către regele Carol să își facă prieteni în societatea românească deoarece „prietenii nu erau întotdeauna cei mai buni sfătuitori, plus că favoritismul creează gelozii, așa că e mai sigur să nu ai prieteni.” În acest fel, în primii ani ai șederii sale în România „cercul familiei s-a restrâns la bătrânul unchi Carol, regele, și soțul meu, subjugat de cultul pentru bătrânul de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe acest sclav al datoriei care era capul familiei.” Discuțiile interminabile cu Carol și Ferdinand nu-i făceau nici o plăcere tinerei prințese, având în vedere atât faptul că subiectele predilecte ale acestora erau problemele de stat, cât și totala ei lipsă de pregătire în acest domeniu. „Atât unchiul (Carol I - n.n.) cât și Nando vorbeau mult, îmi spuneau multe lucruri, discutau politică, aveau lungi discuții militare, fumând țigări puternice, dar pentru mine toate acestea erau de parcă ar fi vorbit în chineză.”

În viziunea lui Carol, „acest rege conservator și maniac al disciplinei, care s-a zbătut mai mult decât oricine altcineva să construiască România modernă”, singurul rol pe care perechea moștenitoare trebuia să îl joace era acela de a-și face datoria în ducerea mai departe la îndeplinire a acestui proiect al său. În acest scop, i-a tratat pe Ferdinand și Maria fără nici un fel de menajamente. „Regele Carol nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia.” Cât despre Maria, Carol afirma simplu că „o prințesă moștenitoare are doar datorii și singurele sale drepturi sunt cele care decurg din această situație.”

De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiară au fost în aceeași notă: „i-a lăsat veșnic să se zbată cu ridicole greutăți financiare, cu o numeroasă și costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le subvenția sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus.”

În martie 1896 cuplul moștenitor al coroanei României se mută în noua reședință princiară, Palatul Cotroceni, care, începând cu 1892, începuse să fie amenajat special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite obținerea unui grad mai mare de independență în viața privată a familiei princiare, și începutul unei desprinderi de tutela regelui. Maria se va dedica amenajării interioarelor noii locuințe potrivit gusturilor și dorințelor sale, precum și practicării sportului său preferat, călăria, practicată pe câmpul de instrucție de la Cotroceni, aflat în apropierea noului palat. Tot Carol va construi și o nouă reședință de vară pentru principii moștenitori, Castelul Pelișor, situat în complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat în anul 1903.

În anul 1896, Ferdinand și Maria vor reprezenta familia regală română la festivitățile prilejuite de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cei doi vor petrece momente plăcute la Sankt Petersburg, Maria rămânând profund impresionată de amploarea festivităților și fastul de la curtea imperială rusă. Când ceremoniile s-au terminat și au trebuit să plece spre casă „am realizat că acesta a fost un episod pe care nu-l voi mai trăi niciodată în această viață. Era sfârșitul visului. Întoarcerea la « datorie și abnegație » nu a fost ușoară. Totul părea mic, plictisitor, ponosit, înghesuit, neinteresant; viața plată, perspectivele cenușii. Unica bucurie reală a fost să-mi revăd copiii, dar după o petrecere îndelungată chiar și propriii copii pot părea puțin străini.”

În conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o implicare mai mare a principesei de coroană în activitățile statului, Regele Carol I decide, în 1896, numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori. Maria va fi foarte mândră de această numire, purtând uniforma și conducând regimentul la manifestațiile oficiale, dar și fiind aproape de soldații săi pe timpul războiului. S-a implicat activ în toate acțiunile pe care Regimentul 4 Roșiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria”) le-a desfășurat de-a lungul vremii.

Anul următor, 1897, aduce un eveniment trist la Palatul Cotroceni: îmbolnăvirea principelui Ferdinand de o formă gravă de febră tifoidă, care a fost aproape de a-i cauza moartea. Pentru Maria, eventuala dispariție a lui Ferdinand ar fi putut însemna sfârșitul șederii sale în România. Regele Carol i-ar fi păstrat cei doi copii, principele Carol și principesa Elisabeta, despre care afirma că aparțin înainte de toate Coroanei României, iar Maria ar fi fost probabil nevoită să se întoarcă la familia sa, în urma unui aranjament dinastic specific. Maria nu concepea ca toate sacrificiile sale să fi fost în zadar și de aceea va alege să se bată pentru a-l susține pe Ferdinand în lupta sa cu boala. „Se va bate pentru că știe că acest om, mai mult un complice afectuos decât un soț iubitor este cheia destinului său.”

După convalescența și însănătoșirea lui Ferdinand, perechea va pleca și va petrece iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, în compania rudelor Mariei din familia imperială rusă. Regele Carol I va fi nemulțumit de modul, prea liber în concepția sa, în care principii, și în special Maria, își petrecuseră voiajul și ca drept pedeapsă, Maria nu este luată în vizita pe care Carol, însoțit de Ferdinand, o va face în iulie 1898 în Rusia.

COPIII ȘI EDUCAȚIA ACESTORA

Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în educația copiilor regali, așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive, nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor suferind de lacune serioase.

Pentru Maria „copiii mei erau punctul central al vieții mele. Femeile din rasa mea sunt mame pătimașe și nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată străduința și năzuința noastră n-au alt țel decât de a-i modela potrivit idealului nostru, de a-i face fericiți și de a le pregăti un viitor frumos.”

Maria își adora copiii, dar dragostea ei era ineficientă. Nu se putea hotărî să-și disciplineze copiii așa cum ar fi trebuit, deoarece chiar ea spunea: „nu aveam fire de pedagog. De fapt, mă trăgea inima să fiu prea îngăduitoare; am avut întotdeauna groază de orice fel de tiranie sau de constrângere și mi-a fost cu neputință să înving groaza ce aveam de a dojeni. Din nenorocire însă severitatea în doză prea mică e tot atât de primejdioasă pentru bunele rezultate ale educației ca și severitatea în doze prea mari. Mărturisesc că multe din dezamăgirile și chiar din dezastrele vieții mele pot fi atribuite acestei neputințe înnăscute de a certa sau de a dezaproba.” În ceea ce-l privea pe principele Ferdinand, principesa Maria îi scria mamei sale că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă.”

Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al familiei și de rege.

„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua succesiunea.”—Ion G. Duca, Amintiri politice

Tot referitor la principele Carol și mediul educațional de la curte, filosoful Constantin Rădulescu-Motru consemna că „în sufletul lui nu era îndeajuns de bine plămădită voința de a domni peste țara strămoșilor lui. De vină era mediul de la curte, de plăceri ușoare, lingușire și intrigi, adică acel sistem de a se izola între acei câțiva intimi care formează camarila. Rugina a fost mai tare decât oțelul. Avem în sfârșit pe primul Hohenzollern om ca toți oamenii.”

În legătură cu educația principelui Nicolae, Sabina Cantacuzino spunea: „copilăria i-a fost puțin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Crescut în mijlocul șoferilor Curții, de mic înjura ca și ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în clasă, astfel că era aproape analfabet, până la vârsta de 16 ani, când regele Ferdinand, după aventura principelui Carol și anularea căsătoriei acestuia, se hotărî să-l trimită la un colegiu în Anglia. Acolo făcu mai multe sporturi decât teze, dar învăță să aibă o ținută elegantă când se afla în lume.” Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină disciplină”.

REGINĂ A ROMÂNIEI

NEUTRALITATEA ȘI RĂZBOIUL

Principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare este primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung. „Ovațiile adresate noii Regine în Parlament erau sincere. Publicul era conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza Aliaților a fost cea care îl sprijinise și va continua să-l sprijine pe soțul ei de origine germană. «Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină era și mai iubită”, spunea Prințesa Callimachi."

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Reginei Maria nu-i plăcea neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și controleze fiecare cuvânt", ceea ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara felului meu de-a fi". Regina era de asemenea foarte încrezătoare în capacitatea regelui Ferdinand de a rezista presiunilor interne și externe și de a acționa doar în interesul țării:

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că sunt un bun câine de pază!”—Regina Maria

Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut realizarea obiectivelor naționale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere descendența sa regală anglo-rusă, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca fiind unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România. „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere iar a doua oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire.

Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale regelui George al V-lea și țarului Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru conducerea statului român, care a putut astfel să ocolească constrângerile neutralității și să își facă cunoscută poziția.

„Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decît se obișnuiește în ce privește reginele.”—Regina Maria, Povestea vieții mele

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14/27 august 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.

„Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie.” Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau prezente cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).”

La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu conducerea politică a țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și hotărâre, activitățile de coordonare a serviciilor sanitare.

„În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate.”—Contele Saint-Aulaire, Ministrul Franței la București

Această prezență permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.

După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917, relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.

Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de păci, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama. „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale [...] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din popor», cu siguranță că m-ar fi bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-se și la cei doi sfetnici regali care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey. „Trebuie să ți se spună odată că cei din jurul tău [...] te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare [...] Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele [...] punându-ne [...] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.

Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era susținut de... oameni responsabil”. Maria a replicat că „în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând totodată și meritele acțiunii singulare și disperate a reginei Maria în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile. „Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României.”

Atitudinea reginei Maria de respingere a păcii cu Puterile Centrale a rămas aceeși pe tot parcursul anului 1918. În lunia august a stârnit o furtună diplomatică vizitând unele sate care urmau să fie cedate Austro-Ungariei, conform tratatului de pace. Primul ministru Marghiloman s-a deplasat la Bicaz spre a-și exprima față de Rege dezaprobarea față de gestul reginei. „Ferdinand m-a dojenit într-o oarecare măsură”. Maria i-a spus însă lui Marghiloman că nu-i pasă de scrupulele lui diplomatice. „Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile și plângându-și soarta, eu le-am spus că nu consider acesta un rămas-bun definitiv, că mai sunt încă speranțe și că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile Aliaților.”

Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan național și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului Război Mondial.

„Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.”—Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor

CONFERINȚA DE PACE

Prin acțiunile familiei Regale, monarhia din România a ieșit din război bucurându-se de un mare prestigiu în cadrul poporului român, ceea ce i-a permis să acționeze ca un factor ponderator și de echilibru în societate. Faptul că Regele Ferdinand nu a semnat Tratatul de la Buftea-București, ca și faptul că încetarea ostilităților a găsit România în stare de război cu Puterile Centrale, au asigurat participarea sa în rândul puterilor învingătoare, la Conferința de Pace de la Paris. Delegația oficială a României a fost condusă de primul ministru, Ion I.C. Brătianu.

Atitudinea inflexibilă a lui Brătianu, coroborată cu resentimentele primului ministru al Franței, Georges Clemenceau, față de acceptarea de către guvernul României a păcii separate din 1918, va duce la conflict deschis între aceștia și părăsirea conferinței de către delegația română. Această atitudine a deranjat profund pe „Cei Patru Mari”, care au adoptat o atitudine dură față de România. Situația susținerii intereselor naționale la conferință fiind periclitată, politicienii români caută o ieșire din această situație. Ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire, propune trimiterea la Paris a Reginei Maria, într-o ultimă încercare de recăpătare a bunăvoinței Aliaților.

Brătianu și Regele Ferdinand sunt de acord. Regina este încântată de rolul care i s-a oferit. Prințul Barbu Știrbey îi dă asigurări ca „să nu obiecteze la cuvântul «neoficial sau incognito» pentru că, odată ajunsă acolo, totul se va transforma într-o primire oficială”.

Regina Maria a plecat spre Paris pe data de 1 martie 1919 cu scopul de a convinge Consiliul Suprem în ceea ce privește recunoașterea României Mari. Prima întâlnire a reginei a fost cea cu Clémenceau, prim-ministrul Franței. A doua întâlnire a fost între Regina Maria și președintele Franței, Raymond Poincaré. Acesta a decorat-o cu Legiunea de Onoare, în fața membrilor Academiei Franceze. De la Paris, Regina Maria a plecat spre Londra pentrul al vizita pe regele George al V-lea, care era vărul ei. Au urmat după întrevederile cu Lloyd George, Austen Chamberlain și Winston Churchill. Înainte de a pleca spre România, Regina Maria mai face o vizită la Paris. Ca urmare, după toate demersurile reginei, România semnează tratatul de la Saint-Germain cu Austria pe data de 10 decembrie, prin care se recunoștea unirea Bucovinei cu România. De asemenea, prin tratatul cu Ungaria de la Trianon, se recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu România. Ion I.C. Brătianu avea să declare mai târziu că regina a reușit în doar câteva zile să facă ceea ce el nu a reușit în câteva luni.

Ion G. Duca, viitorul prim-ministru, aprecia că Brătianu a făcut o greșeală când a procedat astfel. „Regina nu a putut fi de folos cauzei României, și, deși populația Parisului i-a făcut o primire entuziastă și i-a dat câtva timp iluzia că este idolul capitalei franceze, oamenii serioși nu au înțeles rostul vizitei ei.” Totuși viitorul a demonstrat că Duca nu a avut cea mai clară percepție asupra a felului în care Regina Maria era văzută de francezi. Șeful Cabinetului Militar al primului ministru Clemenceau, generalul Mordacq, făcea următoarea prezentare Reginei României:

„Se spunea - și nu erau departe de adevăr - că ea era adevăratul bărbat al familiei regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că fusese totuși nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.”—Generalul Mordaq, șeful Cabinetului Militar al primului ministru al Franței - 1919

REGINA ROMÂNIEI MARI

MOARTEA REGELUI FERDINAND

REGINĂ-MAMĂ

În perioada 8 iunie 1930 - 18 iulie 1938, Regina Maria a locuit izolată, majoritatea timpului, la castelele sale din Bran și Balcic.

Castelul Bran a fost alături de palatul de la Balcic reședința cea mai dragă reginei Maria. Regina a reușit să transforme nu doar castelul, ci și parcul domeniului Bran într-o modernă și confortabilă locuință de vară. Domeniul predilect al reginei a fost decorarea interioarelor și a saloanelor în stilul renașterii germane. În seria transformărilor făcute la castel se înscrie și un ansamblu de încăperi: Salonul galben al reginei Maria, salonul de muzică, cele două camere ale regelui Carol al II-lea și a prințului Nicolae, Casa de ceai, Casa de musafiri, Casa personală nouă, locuința personalului și grajdurile pentru cai. La reședința sa a amenajat și o impresionantă grădină de trandafiri.

Castelul de la Balcic, aflat pe țărmul Mării Negre, a fost descoperit de regina Maria într-o plimbare prin Dobrogea. Se pare că acest colț de lume îi amintea de copilărie și de clipele frumoase petrecute în Malta. Momentul descoperirii acestui loc este evocat de regină în cartea sa „Casele mele de vis”: „Într-o plimbare prin Dobrogea, m-am apropiat deodată de o limbă de pământ lângă mare care a trezit în mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o simțire că locul acesta mă aștepta dintotdeauna pe mine, ori trăisem totdeauna în așteptarea lui".

TITLURI, FORMULE DE ADRESARE, ÎNSEMNE ȘI DISTINCȚII

- 29 octombrie 1875 – 10 ianuarie 1893: Alteța Sa Regală Prințesa Maria de Edinburgh, Prințesă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Prințesă de Saxa-Coburg-Gotha, Ducesă a Saxoniei (Princess Marie of Edinburgh, Princess of the United Kingdom of Great Britain and Ireland, Princess of Saxe-Coburg-Gotha, Duchess of Saxony)

- 10 ianuarie 1893 – 10 octombrie 1914: Alteța Sa Regală Principesa de Coroană a României

- 10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927: Maiestatea Sa Regina României

- 20 iulie 1927 – 18 iulie 1938: Maiestatea Sa Regina Maria a României.

COROANA

Coroana confecționată pentru încoronarea de la Alba lulia a Reginei României, a fost realizată de casa de bijuterii „Falize”, din Paris, pe baza proiectului întocmit de pictorul Costin Petrescu, cel care a conceput și mantiile purtate de familia regală la ceremonia de încoronare. Coroana a fost realizată în stil Art Nouveau, din aur transilvănean, având ca model coroana doamnei Despina-Milița, soția lui Neagoe Basarab. Simbolurile regalității apar pe cele două pandantive laterale, de inspirație bizantină: pe unul este gravată în aur stema mică României, iar pe celălalt stema Casei de Edinburgh, din care provenea Regina Maria. Coroana a costat circa 65 000 de franci, asigurați de la bugetul de stat printr-o lege specială.

BLAZONUL

Ca descendentă în linie masculină a suveranului britanic, Maria avea dreptul să poarte armele Regatului Unit, peste care era suprapus un ecuson de argint reprezentând Saxonia, având cinci compartimente: o pereche exterioară cu ancore albastre, o pereche interioară cu cercuri cu smalț roșu și cel central cu o cruce, de asemenea cu smalț roșu. În 1917, ecusonul Saxoniei a fost scos de pe stemă printr-un act al regelui George al V-lea.

STEAGUL

Steagul Reginei României avea culoarea roșu-purpuriu, cu o bordură din triunghiuri galbene și albastre, dispuse alternativ. Pe mijlocul steagului este amplasată acvila cruciată de aur, încoronată, similară cu cea de pe stema României Mari.

DISTINCȚII

Regina Maria a primit de-a lungul vieții sale următoarele ordine naționale sau ale altor țări:

- Marea Cruce a ordinului Coroana României (România)

- Marea Cruce a ordinului Carol I (România)

- Legiunea de Onoare (Franța)

- Medalia Militară (Franța)

- Ordinul Coroana Italiei (Italia)

- Ordinul Imperial al Coroanei Indiei (Marea Britanie)

- Ordinul Crucea Roșie Regală (Marea Britanie)

- Ordinul Victoria și Albert (Marea Britanie)

- Ordinul Sfântului Ioan (Marea Britanie)

- Ordinul Vulturul Alb (Serbia)

- Ordinul Sfântul Sava (Serbia)

- Ordinul Regina María Luisa (Spania).

***

 

18 iulie 1993: S-a stins din viață Jean Negulesco, regizor american de origine română, membru de onoare al Academiei Române.

Jean Negulesco (născut Ioan Negulescu), 13 martie 1900, Craiova – 18 iulie 1993, Marbella, Spania) a fost un pictor, regizor de film, scenarist și producător de film originar din România.

Talentul pentru artă se arată timpuriu, când tânărul Jean Negulescu, cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial, schițează un portret al lui George Enescu. Jean Negulescu se hotărăște să devină pictor atunci când maestrul George Enescu, căruia i-a plăcut desenul, îl cumpără cu un preț ridicat. Cu toate că începuse să ia lecții de pictură la București, tatăl său îl trimite la Paris să studieze economia și artele.

PARIS

Pentru o vreme frecventează cursurile "Academiei Julian", neglijând însă total științele economice, și, în consecință, nu mai primește bani de acasă. Pentru a-și asigura existența în capitala Franței, muncește seara în restaurante, spălând vasele, în timp ce ziua, copiază operele marilor maeștri în muzee, cópii pe care le vinde ieftin. În acest timp se împrietenește cu unii din artiștii avangardei pariziene precum Brâncuși, Modigliani, Pascin, Soutine și alții.

De asemenea, frecventează cercul dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara, și el originar din România, care exercită o puternică influență asupra picturii sale. În mijlocul anilor douăzeci, se mută în sudul Franței, unde zugrăvește peisajele Rivierei.

STATELE UNITE

În 1927 se căsătorește cu o tânără americană și se mută la New York, unde își organizează o expoziție cu picturile sale. În 1929 divorțează și se stabilește în California. Este un moment hotărâtor în viața sa, căci acum se lansează la Hollywood în lumea filmului, începe să semneze: Negulesco. Scrie scenarii și este asistent de regie la filmele "Captain Blood" și "A Farewell To Arms", acesta din urmă după romanul "Adio arme" al lui Ernest Hemingway. Felul său de a lucra l-a impresionat pe Benjamin Glaser, care-l angajează la studiourile "Paramount Pictures" pentru trei ani, întâi ca scenarist colaborator, apoi ca director adjunct și în sfârșit ca regizor. Regizează primul film de lung metraj, "Singapore Woman" ("Femeia din Singapore") pentru studiourile "Warner Brothers" în 1941, dar abia trei ani mai târziu, în 1944, înregistrează un succes remarcabil cu filmul "The Mask of Dimitrios" ("Masca lui Dimitrios"), bazat pe subiectul unui roman de Eric Ambler. În 1948, filmul "Johnny Belinda" are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar ca cea mai bună actriță. Urmează drama "Three Came Home" ("Trei se întorc acasă", 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, comedia "How to Marry a Millionaire" (Cum să te căsătorești cu un milionar) cu Marilyn Monroe, primul film pe ecran lat (Cinemascop), apoi în același sistem de ecran lat filmul "Daddy Long Legs" (1954) cu Fred Astaire. Jean Negulesco intră în studiourile "20th Century-Fox", unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, "Hello Good-bye" și "The Invincible Six" ("Cei șase invincibili").

DISTINCȚII, ONORURI

Jean Negulesco a fost membru al "Academy of Motion Picture" și a fost distins cu "Silver Tray" de către "International Executive Service Corporation" și cu "The Laurel Award" pentru întreaga sa producție regizorală. A fost membru de onoare în "American-Romanian Academy of Arts and Sciences" și în anul 1983 i s-a decernat Diploma de Onoare a Academiei. În 1984 și-a publicat memoriile sub titlul "Things I Did and Things I Think I Did" ("Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut"). Jean Negulesco a murit în urma unui atac cardiac la 18 iulie 1993 în Marbella (Spania).

FILMOGRAFIE

- 1941 Femeia din Sigspore (Singapore Woman)

- 1944 Masca lui Dimitrios (The Mask of Dimitrios)

- 1944 The Conspirators (Conspiratorii)

- 1946 Trei străini (Three Strangers)

- 1946 Nobody Lives Forever

- 1946 Humoresque

- 1947 Deep Valley

- 1948 Road House

- 1948 Johnny Belinda

- 1949 The Forbidden Street / Britannia Mews

- 1950 Under My Skin

- 1950 S-a întâmplat la Sandakan (Three Came Home)

- 1951 Take Care of My Little Girl

- 1951 The Mudlark

- 1952 Lydia Bailey

- 1952 Lure of the Wilderness

- 1952 Telefon de la un străin (Phone Call from a Stranger)

- 1953 Scandal at Scourie

- 1953 Titanic

- 1953 Cum să te căsătorești cu un milionar (How to Marry a Millionaire)

- 1954 Trei bănuți în fântână (Three Coins in the Fountain)

- 1954 Woman's World

- 1954 Fluviul fără întoarcere (River of No Return), regia împreună cu Otto Preminger

- 1955 Ploile din Ranchipur (The Rains of Ranchipur)

- 1955 Tăticu', picioare lungi (Daddy Long Legs)

- 1956 The Dark Wave (Valul întunecat)

- 1957 Băiatul pe delfin (Boy on a Dolphin)

- 1958 Un anume zâmbet (A Certain Smile)

- 1958 Darul dragostei (The Gift of Love)

- 1959 Binecuvântarea (Count Your Blessings)

- 1959 The Best of Everything

- 1962 Jessica

- 1964 Căutătorii de plăceri (The Pleasure Seekers)

- 1970 Hello-Goodbye

- 1970 Cei șase invincibili (The Invincible Six)

***

 

18 iulie 2009: S-a stins din viață istoricul român Petre Alexandrescu.

Petre Alexandrescu (3 ianuarie 1930, Paris – 18 iulie 2009, București) a fost un istoric al Antichității, arheolog, istoric al religiilor român. A fost căsătorit cu Maria Alexandrescu Vianu. Au avut împreună un fiu, pe Vlad Alexandrescu.

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

Petre Alexandrescu s-a născut la Paris, la data de 3 ianuarie 1930. Istoric de mare notorietate al cetăților grecești din marea Neagră, profesor a numeroase generații de arheologi și istorici, director al șantierului arheologic de la Histria (1981-1999), Petre Alexandrescu și-a dedicat întreaga carieră cercetării științifice și dezvoltării școlii românești de arheologie clasică și de istorie a religiilor, situându-se în linia celor mai prestigioși istorici români ai Antichității: Vasile Pârvan, Scarlat Lambrino, Radu Vulpe, Dionisie M. Pippidi.

În București și-a susținut bacalaureatul în 1948, absolvent al Facultății de Limbi clasice a Universității din București, secția de limbă și literatură greacă și latină (1948-1952), doctor în istorie (1969). A fost preparator la Institutul de lingvistică în 1951 și arheolog în 1952, asistent în 1953, cercetător din 1965, devine membru în tinerețe al Societății de studii clasice. A fost preocupat în mod special de arheologia clasică greco-romană din zona Mării Negre, interesat de populația traco-getică. Anii de activitate profesională au fost la Institut de Arheologie al Academiei Române, de la absolvirea universității până în 2000, când s-a pensionat, a parcurs treptat fiecare etapă de cercetător. Bogată experiență de cercetător pe șantierele arheologice din Dobrogea (Histria, Tomis, Sarinasuf, Tariverde). A lucrat întreaga viață în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, în calitate de cercetător, șef al Secției de Arheologie Clasică (1971-1994) și Director al Institutului de Arheologie Vasile Pârvan(1990-1999). În 1995 a devenit profesor titular, iar din 1997 până în 2000 a fost profesor asociat în cadrul catedrei de Istorie Antică și Arheologie a Universității din București. Membru corespondent al Institutului Arheologic German Arhivat în 7 septembrie 2015, la Wayback Machine., membru al Institutului de Studii Avansate din Princeton, membru al Societății Române de Studii Clasice. A condus o serie de publicații de specialitate (revistele românești Dacia (1990-1999), Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie (1990-1995), seria monografiilor consacrate cetății Histria, a întemeiat și a condus revista franco-italiană Il Mar Nero (1994-2009), seria româno-germană Archaeologica Romanica[nefuncțională] (1997-2002). Vice-președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice (1997-2000).

LUCRĂRI

Autor al unui mare număr de lucrări științifice: cărți, articole în reviste de specialitate, comunicări la conferințe internaționale, studii, conferințe, prefețe, traduceri, recenzii etc.

- Corpus vasorum antiquorum, Roumanie, 2, Collection Dr. Georges et Maria Severeanu (Musée de la Ville de Bucarest) et collections privées (în colaborare cu Suzana Dimitriu), (București, 1968),

- Histria IV : La ceramique d'époque et classique (VIIe-IVe s.) (București, 1978),

- Histria: Eine Griechenstadt an der rumänischen Schwarzmeerküste (Konstanz, 1990),

- L'Aigle et le Dauphin. Etudes d'archéologie pontique (București, Paris, 1999),

- Histria VII : La zone sacrée d'époque grecque (fouilles 1915-1989), 2 tomuri (București, Paris, 2005).

DISTINCȚII OBȚINUTE

PREMII

- Premiul „Gustave Mendel” al Académie des Inscriptions et Belles Lettres (1966);

- Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1967);

DECORAȚII

- Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României".