duminică, 7 iulie 2024

***

 Kurt Gödel, geniul paranoic care s-a sinucis prin înfometare


Kurt Gödel a fost un matematician și filosof strălucit. Teorema incompletitudinii, împreună cu alte teorii și metode pe care le-a dezvoltat l-au făcut unul dintre cei mai importanți matematicieni ai timpului său.

Însă, asemenea multor genii, Gödel suferea de o sănătate precară, atât mintală, cât și fizică. Până la urmă, problemele psihice i-au adus sfârșitul.

Gödel s-a născut în Brunn, Imperiul Austro-Ungar (astăzi orașul Brno, din Republica Cehă), în 1906. Tânărul Gödel era poreclit de cunoscuți, cu afecțiune, „Herr Warum” („domnul De ce?”). Era cunoscut pentru curiozitatea sa fără margini și pentru mintea mereu însetată de cunoaștere.

Dar Kurt Gödel era și extrem de sensibil și instabil psihic.

„Kurt Gödel era un băiat serios, inteligent și curios, dar sensibil, adesea retras și preocupat. A avut anumite manifestări de instabilitate emoțională încă de la o vârstă fragedă”, îl descrie John Dawson, autorul biografiei lui Gödel.

La vârsta de opt ani, după ce a citit o carte de medicină, Kurt Gödel a devenit convins că are probleme cu inima, o posibilă complicație a episodului de febră reumatică prin care trecuse cu doi ani înainte.

Grija pentru propria sănătate a devenit o obsesie care avea să-l urmărească toată viața. Gödel era convins că nu-și revenise niciodată pe deplin după febra reumatică.

Era cunoscut ca fiind paranoic, anxios și depresiv. De altfel, de-a lungul vieții, matematicianul a suferit mai multe episoade de depresie.

La vârsta de 18 ani, a început să studieze fizica, matematica și filosofia la Universitatea din Viena. Viena anilor ’20 era un mediu intelectual efervescent, iar Gödel era înconjurat de un grup de gânditori cunoscuți, care alcătuiau celebrul Cerc de la Viena.

Sub supravegherea unuia dintre liderii Cercului de la Viena, Hans Hahn, Gödel și-a terminat teza de doctorat la vârsta de doar 23 de ani.

În ciuda faptului că era excepțional, Gödel simțea că nu-și găsea locul în cadrul Cercului din Viena, fiindcă ideile sale teiste intrau în contradicție cu ideile populare ale vremii.

În 1931, a publicat un set de teorii, cunoscute sub denumirea generală de „teorema incompletitudinii”. Această teorie i-a adus faima mondială, iar Gödel a început să țină prelegeri de matematică în lumea întreagă, începând cu anul 1933.

În acel an, a ținut prima sa prelegere în Statele Unite ale Americii, unde l-a întâlnit pentru prima dată pe Albert Einstein. Cei doi au devenit prieteni apropiați, iar amiciția lor a continuat până la moartea lui Einstein, în 1955.

Însă, deși Kurt Gödel continua să călătorească și să țină prelegeri, sănătatea sa mintală devenea din ce în ce mai instabilă. În 1938, abia își reluase prelegerile după ce suferise un episod depresiv grav, când Germania nazistă a anexat Austria.

Fără să reușească să ocupe un post la Universitatea din Viena și fiind în pericolul de a fi înrolat în armata germană, Gödel s-a căsătorit cu iubita lui, o dansatoare pe nume Adele Limbursky.

Relația cu Adele nu a fost văzută cu ochi buni de părinții matematicianului, deoarece Adele mai fusese căsătorită o dată și era cu șase ani mai în vârstă decât Kurt. Și totuși, în 1938, cei doi s-au căsătorit și s-au mutat în Statele Unite ale Americii.

Albert Einstein l-a ajutat pe Gödel să ocupe un post la Institutul pentru Studii Avansate al Universității Princeton. De-a lungul anilor ’40, Gödel a rămas la universitate, unde a predat și a continuat să-și publice teoriile.

A devenit cetățean al SUA în 1947 și a continuat să lucreze la Institut, devenind profesor titular în 1953. În anii ’50 și ’60, Gödel și-a îndreptat atenția asupra filosofiei, publicând câteva lucrări despre platonism.

Ideile lui filosofice nu au fost niciodată la fel de larg acceptate precum teoriile matematice. Însă Gödel a rămas un matematician și profesor respectat, fiind numit „profesor emerit” la Princeton în 1976.

În ciuda carierei sale de succes, sănătatea mintală a lui Gödel nu s-a stabilizat niciodată. Spre sfârșitul vieții, paranoia sa a luat o amploare morbidă.

A devenit foarte suspicios față de mâncarea pe care o consuma și era convins că cineva încerca să-l otrăvească. Gödel refuza să consume mâncarea dacă aceasta nu era gustată în prealabil de soția lui.

Dar soția lui s-a îmbolnăvit în 1977 și a trebuit să stea internată în spital timp de șase luni. În tot acest timp, Gödel a refuzat pur și simplu să mănânce, înfometându-se până la moarte.

S-a stins la 14 ianuarie 1978, din pricina malnutriției. Când a murit, mai cântărea doar 30 de kilograme.

***

 Elizabeth Siddal și Dante Rossetti, o iubire tragică

Elizabeth Eleanor Siddal s-a născut pe 25 iulie 1829 la Londra, fiind fiica lui Charles Crooke Siddall, care avea un mic atelier de fabricare a tacâmurilor, și a lui Elizabeth Eleanor Evans, care provenea dintr-o familie de origine galeză.

În 1849, când tânăra a împlinit 20 de ani, a început să lucreze la un atelier de confecționat pălării din oraș și aici l-a cunoscut pe pictorul Walter Deverell, care a descris-o mai târziu ca fiind „deosebit de înaltă, cu o ținută minunată și o față delicată… are ochi cenușii, iar părul ei este de culoarea cuprului, orbitor de strălucitor”. Mai târziu artistul a folosit-o pe frumoasa Elizabeth Siddal ca model și a prezentat-o grupului pictorilor prerafaeliți din care făcea parte.

Primul tablou în care a fost reprezentată a fost pictura “A douăsprezecea noapte”, după Shakespeare, în care Deverell însuși îl reprezenta pe Orsino, chipul lui Feste era al prietenului său, Dante Gabriel Rossetti, și Viola/Cesario o avea ca model pe tânăra domnișoară Siddal.

Elizabeth a pozat apoi pentru William Holman Hunt, apărând în câteva dintre tablourile acestuia, “Adăpostind un misionar creștin de persecuția druizilor” și “Doi domni din Verona” și pentru celebra pictură “Ophelia” a lui John Everett Millais. Pentru acest din urmă tablou tânăra a trebuit să stea  într-o cadă plină cu apă și, pentru că era iarnă, artistul punea lămpi de ulei sub cadă pentru a o încălzi, la un moment dat a uitat să le alimenteze și apa a devenit rece ca gheața. Absorbit de muncă, Millais nu a observat, Elisabeth nu a îndrăznit să-l întrerupă și s-a îmbolnăvit de pneumonie, iar tatăl ei l-a făcut răspunzător pe pictor care, sub amenințarea unei acțiuni în justiție, i-a plătit facturile medicale.

Domnișoara Siddal l-a cunoscut pe pictorul Dante Gabriel Rossetti, și el membru al grupului prerafaeliților, probabil în timp ce amândoi erau modelele lui Deverell, bărbatul a plăcut-o mult, a început să o alinte „Lizzie”, până în 1851 a devenit muza lui și, din acel moment, i-a interzis să mai fie model pentru alți artiști.

Elizabeth s-a îndrăgostit de Dante Rossetti, în 1852 s-a mutat în reședința lui din Chatham Place, cei doi s-au izolat complet de grupul de prieteni și au fost absorbiți doar de relația lor pasională. Începând din 1853, artistul și-a folosit iubita ca model pentru o serie de picturi cu tematică Dante Alighieri, inclusiv pentru tablourile “Prima aniversare a morții Beatricei”, realizat în 1852, “Întâlnirea lui Beatrice cu Dante la o nuntă”, „Viziunea lui Dante despre Rachel și Leah” și, poate cel mai faimos portret al ei, ”Beata Beatrix” (Fericita Beatrice).

În 1854, influențată de mediul în care trăia zi și noapte, Elizabeth Siddal a început să picteze ea însăși, iar un an mai târziu criticul de artă John Ruskin a decis să-i ofere 150 de lire sterline pe an în schimbul tuturor desenelor și picturilor pe care le realiza.

Cum tânăra provenea dintr-o familie de muncitori, Rossetti se temea să o prezinte părinților săi, mai ales că nu era bine văzută de surorile artistului și bărbatul era sigur că familia nu-și va da acordul pentru a se căsători cu ea. Neînțelegând motivele pentru care Dante întârzie să o ceară de soție, Elizabeth a crezut că încearcă să o înlocuiască cu o muză mai tânără, iar aceste suspiciuni au contribuit la perioadele ei depresive ulterioare.

Cei doi s-au căsătorit totuși pe 23 mai 1860 la Biserica Sf. Clement din orașul Hastings, dar la ceremonie nu au fost prezenți nici membrii familiilor lor și nici prietenii, ci doar câțiva martori.

Cu câteva luni înainte de nuntă starea de sănătate a artistei începuse să se înrăutățească, cele mai multe indicii ducând fie spre tuberculoză, fie spre tulburări intestinale severe și se pare că lua laudanum pentru a-și calma durerile, dar e posibil să fi fost și anorexică.

Elizabeth a mers câțiva ani la rând la Paris și Nisa pentru a fi consultată de medici, dar tratamentele nu au avut niciun rezultat, astfel că, în ziua nunții, era atât de fragilă și se simțea atât de rău încât a trebuit să fie dusă în brațe la biserică, deși locuința lor era la cinci minute de mers pe jos. În plus, în acea perioadă suferea și de depresie și se pare că devenise dependentă de laudanum. În 1861 tânăra a rămas însărcinată, dar a născut o fetiță moartă, evenimentul tragic i-a accentuat depresia, dar artista a rămas din nou însărcinată la sfârșitul anului 1861.

Pe 10 februarie 1862 a luat masa împreună cu soțul ei și prietenul lor, Algernon Charles Swinburne, la un hotel din apropiere, Rossetti a lăsat-o acasă, apoi a participat la un eveniment la Working Men’s College, iar când a revenit la apartamentul lor a găsit-o inconștientă în pat și nu a reușit să o trezească.

Primul medic pe care Dante Rossetti l-a chemat i-a spus că nu poate să o salveze, iar bărbatul a trimis după alți trei doctori care i-au făcut inclusiv spălături stomacale, dar fără rezultat. Elizabeth, care avea doar 32 de ani, a murit la ora 7:20 în dimineața zilei de 11 februarie 1862, iar medicul legist a concluzionat că moartea ei a fost accidentală. Cu toate acestea, se pare că Rossetti a găsit un bilet fixat cu un ac pe cămașa ei de noapte pe care scria: „Vă rog să aveți grijă de Harry” (fratele ei invalid).

Distrus de durere și vinovăție, pictorul ar fi ars scrisoarea pentru că sinuciderea era considerată un act ilegal și imoral și ar fi atras un scandal asupra familiei, iar preoții nu ar fi fost de acord să-i organizeze o înmormântare creștinească.

Pictorița a fost înmormântată pe 17 februarie 1862 în cripa familiei Rossetti din Cimitirului Highgate, dar după șapte ani Dante a cerut ca mormântul să fie deschis pentru a putea să recupereze o cărticică de poezii scrise cu mâna ei, pe care i-o pusese lângă cap înainte de închiderea sicriului. Artistul a primit autorizația legală, un medic a dezinfectat hârtiile, iar poeziile au fost publicate în volum în 1870.

Viața pictorului a fost, începând din acel moment, un lung șir de episode depresive, deși a continuat să creeze. Spre sfârșitul anilor ‘70 a intrat într-o stare morbidă, a devenit dependent de droguri, inhala frecvent soluție de cloral și bea cantități mari de whisky, iar instabilitatea sa psihică a fost diagnosticată ca psihoză alcoolică.  Dante Gabriel Rossetti a murit pe 9 aprilie 1882, în Duminica Paștelui, în casa de la țară a unui prieten, unde se dusese în încercarea de a scăpa de dependența de cloral, și a fost înmormântat în curtea bisericii All Saints din satul Birchington-on-Sea, Kent.

Relația lui Dante Rossetti cu Elizabeth Siddal a fost subiectul multor filme de televiziune, printre care “Infernul lui Dante”, realizat în 1967, “The Love School” din 1975 și „Desperate Romantics”, o miniserie produsă și difuzată de BBC Two în 2009.

Sursa:

Oswald Doughty, A Victorian Romantic: Dante Gabriel Rossetti, 1949

***

 28 iunie 1883 – Eminescu a fost dus la spitalul de nebuni în cămaşă de forţă


În fiecare an, în această zi de 28 iunie, ar trebui să ne cutremurăm cu toţii şi să ne întrebăm: cum a fost posibil ca în 1883, la numai 33 de ani, însuşi Mihai Eminescu să fie pus în cămaşă de forţă şi aruncat în spitalul de nebuni printr-un complot pus la cale de cei mai buni „prieteni” ai săi?

Culmea este că mereu apar cîţiva specialişti care vor şi azi să legitimeze tragedia de acum 137 de ani printr-o „nebunie” certă, deşi documentele arată cu totul altceva. Culmea acestei mistificări a dus chiar la apariţia unui volum colectiv, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, coordonat de acad. Eugen Simion, în care 13 academicieni au vrut să certifice acest fals, în tentativa de a impune „o dată pentru totdeauna” teoria falsă a nebuniei lui Mihai Eminescu.

BILETUL PRIMIT DE MAIORESCU DE LA SOŢIA LUI IOAN SLAVICI

În dimineaţa acelei zile de 28 iunie 1883, la ora 6 dimineaţa, Titu Maiorescu primeşte un bileţel de la Ecaterina Slavici, născută Szöke, scris pe o carte de vizită, în care i se spune: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”! Aflăm acest lucru chiar din „Însemnările” lui Titu Maiorescu:

După cum se vede, în această însemnare din ziua de 28 iunie 1883, practic, Titu Maiorescu devoalează întregul plan al internării forţate a lui Mihai Eminescu în ospiciul dr. Şuţu! Argumentele care susţin această afirmaţie sînt atît de simple, încît îi umplu de ridicol pe toţi cei care continuă să justifice internarea lui Eminescu pe baza nebuniei. Să le mai trecem o dată în revistă:

– 1. Biletul nevestei lui Slavici a rămas şi astăzi să înlocuiască stabilirea unui diagnostic măcar pe baza unei simple consultaţii. O absurditate pe care o susţin constant toţi detractorii de azi ai lui Mihai Eminescu.

– 2. Pe baza acestui bileţel, Titu Maiorescu a decis cu de la sine putere să se ducă la ospiciul dr. Şuţu şi să-l interneze IMEDIAT pe Eminescu, plătind chiar 300 de lei pe lună, fără ca măcar să-l vadă pentru a se convinge dacă presupunerile Ecaterinei Slavici avea sau nu o bază reală. A fost însoţit de Simţion, cel cu care a pus la cale scenariul internării.

– 3. Deşi, conform aceleiaşi însemnări, la ora 10 Mihai Eminescu a venit la el acasă, Titu Maiorescu nici măcar nu-l anunţă că i-a plătit deja internarea la ospiciul de nebuni, ci îl trimite la „Societatea Carpaţii”, de unde, „potrivit înţelegerii” cu Simţion, trebuia dus la „nebuni”. Simţion este exact cel care avea să semneze şi Procesul-verbal întocmit de poliţie la Băile Mitraşevschi, de unde a fost ridicat cu forţa Mihai Eminescu.

– 4. Maiorescu spune fără dubii că planul era ca Eminescu să se ducă la „Societatea Carpaţii”, adăugînd aceste două propoziţii-cheie: „De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate!”

UN COMPLOT ÎN TOATĂ REGULA

Acesta era planul, descris chiar de Titu Maiorescu, conform căruia, imediat după primirea biletului de la Ecaterina Slavici, Mihai Eminescu era deja condamnat la internarea forţată, lucru care avea să se producă efectiv în seara zilei de 28 iunie 1883, la ora 19, odată cu încheierea acelui Proves-verbal din Băile Mitraşevschi de către comisarul Nicolescu, semnat chiar de Simţion şi Ocăşanu de la Societatea „Carpaţii”:

Aşa se încheie ziua de 28 iunie 1883, cea mai neagră zi din istoria literaturii române, începută cu biletul ciudat al Ecaterinei Slavici către Titu Maiorescu şi sfîrşită cu Procesul-verbal întocmit de comisarul Nicolescu în Băile Mitraşevschi. A urmat apoi acel episod crîncen, cînd Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, cum îl numea Constantin Noica, a fost pus în cămaşă de forţă, aruncat într-o căruţă cu coviltir şi internat forţat la ospiciul de nebuni al dr. Şuţu!

Tot ce a urmat după această zi de coşmar reprezintă o altă dramă, asupra căreia nu insistăm aici. Despre această tragică zi şi despre consecinţele ei în anii următori ai vieţii lui Mihai Eminescu am scris pe larg în cartea noastră „Asasinarea lui Eminescu”, ce va fi reeditată în zilele următoare.

Un lucru rămîne cert: internarea forţată a lui Mihai Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 nu a fost urmarea unui diagnostic medical, ci a derulării unei operaţiuni pusă la cale de „prietenii” poetului, în frunte cu Titu Maiorescu. Orice încercare de a justifica acţiunea complotiştilor nu face altceva decît să-i umple de ridicol pe cei care nu încetează nici azi să urmeze sfatul lui P.P. Carp, cel care-i scria lui Maiorescu chiar în acele zile: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Răspunsul cel mai potrivit, şi atunci, dar şi acum, rămîne ceea ce scria Alexandru Vlahuţă după moartea poetului ce avea să vină şase ani mai tîrziu: „Într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni”!

P.S. Dacă ziua de 15 ianuarie, data naşterii lui Mihai Eminescu, a fost declarată „Ziua culturii naţionale”, poate că ar fi potrivit ca ziua de 28 iunie să fie declarată „Ziua presei”, căci în această zi a fost scos din viaţa publică ziaristul Mihai Eminescu!

Sursa: Ion Spanu

***

 

„Sunt bucuros că, undeva, am mâzgălit şi eu o pagină din istoria teatrului românesc. Sper că cei ce vin acum şi au dreptul să ne ia locul prin vitalitatea tinereţii lor să înţeleagă această misiune nobilă de a stabili prin teatru un fel de arbitru al moralei şi al echităţii.”  –  

Liviu Ciulei, personalitate complexă a teatrului românesc, regizor, actor, scenograf, arhitect, formator de trupă şi director, fiul unui cunoscut avocat si arhitect, s-a nascut pe 7 iulie  1923.

Rămâne în istoria cinematografiei ca primul român premiat la Festivalul de la Cannes pentru regie de film de lungmetraj („Pădurea spânzuraţilor”, în 1965) –  recunoaştere a valorii sale artistice, dar şi moment de deschidere internaţională, care sfida izolaţionismul impus de Cortina de Fier.

După acest succes, Ciulei nu a mai făcut film, ci a colaborat doar ca actor şi scenarist. Înainte de ”Pădurea spânzuraţilor” regizase ”Erupţia şi ”Valurile Dunării”- peliculă recompensată cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1960.

“Nu eu m-am îndepărtat de cinematograf, cinematografia a vrut să mă îndepărteze pe mine. Am vrut să fac „Visul unei nopţi de vară”. Propunerea mea a fost privită ironic. După cinci ani mi s-a spus: De ce nu faceţi „Visul”? Dar visul … între timp pierise.” (Revista Cinema, 1971)

Specialiştii îl consideră unul dintre creatorii care au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea mişcării teatrale a secolului XX. Liviu Ciulei a impresionat întreaga lume prin opera sa. La premiera spectacolului ”Moartea lui Danton”, de la Berlin, în 1967, actorii au avut 63 de ieşiri la rampă.

 A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti (1946), iar ulterior arhitectura (1949). În 1945 debutează la Teatrul Mic, în spectacolul ”Încătuşare”, iar după absolvire, este Puck, în ”Visul unei nopţi de vară”, la Odeon, actualul Teatru Nottara de pe Bulevardul Magheru, clădire pe care tatăl său a construit-o special pentru el, recunoscându-i astfel talentul.

Liviu Ciulei declara într-un interviu din anul 2006: „În cariera mea, n-aş fi putut face decorurile pe care le-am realizat fară studiul arhitecturii. Tata voia sa studiez ingineria, să ii preiau la un moment dat Societatea de construcţii – dar a făcut greşeala să mă ia de Craciun, în 1939 – într-un voiaj în Italia. Nu împlinisem nici 15 ani. Şocul frumuseţii Florenţei, Romei, a fost atât de mare încât i-am spus tatălui meu: „Nu ingineria, arhitectura !” 

Spectacolul de debut i-a prilejuit întâlnirea cu actriţa Clody Bertola. Începea una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din lumea teatrului românesc. El avea 22 de ani, iar ea trecuse de 32. Patru ani mai târziu se căsătoreau şi, chiar dacă mariajul nu a durat o viaţă, colaborarea lor pe scenă a fost lungă şi fructuoasă: patru decenii.

Clody Bertola declara: „La un moment dat a avut o slăbiciune pentru o altă femeie care n-a contat pentru viaţa lui. Eu sunt de vină că n-am putut să-l iert. Atunci a apărut în viaţa mea o fiinţă puternică, care m-a cucerit şi m-a dominat: Lucian Pintilie. Am ajuns la divorţ.”

Ciulei a mai fost căsătorit cu scenografa Ioana Gărdescu şi cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soţii, regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv.

Povestea lui Liviu Ciulei se identifică, până la a se confunda, cu cea a Teatrului Bulandra, în care s-a afirmat şi a lucrat, influenţându-l cu spiritul său în modul cel mai subtil şi profund.

A început în 1949 ca actor, adus de Lucia Sturdza Bulandra, devenind în 1957 regizor– montând „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash – şi din 1963 director al teatrului până în 1972; direcţie la care este forţat să renunţe după interzicerea spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie.

Directoratul lui Liviu Ciulei a marcat începutul unei perioade faste pentru Teatrul Bulandra, când s-au montat spectacole de excepţie: Cum vă place –  un spectacol revoluţionar, creat în 1961 – urmat de alte creaţii geniale – Opera de trei parale, Leonce şi Lena, O scrisoare pierdută.

A descoperit şi format o şcoală de actori, iar toţi marii actori şi-au legat numele de el: Clody Bertola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Ştefan Bănică, toţi aceştia reprezentând generaţia de aur a teatrului românesc.

Timp de o jumătate de secol, atât viaţa, cât şi cariera artistică a lui Liviu Ciulei au fost prolifice. A fost regizor de teatru şi un excepţional regizor de film, arhitect, scenograf, actor, profesor, fiind unul dintre cele mai fervente spirite artistice care au contribuit la renaşterea teatrului în anii ‘50, continuând să creeze şi să ofere publicului un teatru viu, profund marcat de iubirea pentru om şi lupta pentru apărarea drepturilor politico-sociale ale acestuia într-o perioadă din anii comunismului ostilă drepturilor omului.

Parcursul lui de onoare este lung şi se întinde dincolo de graniţele Teatrului Bulandra, de care a fost atât de profund legat întreaga viaţă.

În 1961 devine celebru cu montarea originală a piesei "Cum vă place" de Shakespeare. Montează apoi Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (I.L.Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce şi Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

Timp de peste 10 ani este directorul Teatrului Bulandra – între anii 1963 şi 1974, funcţie din care este înlăturat de cenzura comunistă în urma interzicerii spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devine cea mai importantă instituţie teatrală a vremii, reunind mari regizori de teatru ca David Esrig, Lucian Pintilie şi Radu Penciulescu.

Liviu Ciulei a debutat în SUA în 1974, La Arena Stage din Washington. În 1980 părăseşte România şi lucrează în multe ţări din Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. Peste 50 de spectacole înscriu numele său în istoria teatrului de dincolo de ocean. Micului panteon de mari regizori contemporani trebuie să-i adăugăm numele lui Liviu Ciulei. Împreună cu Peter Brook şi Jerzy Grotowski, acest regizor român este un adevărat novator în domeniul teatrului”.  Devine directorul Teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986 e profesor de teatru la Columbia University şi New York University. Montează şi la Sydney, în Australia, şi pe cele mai importante scene din Germania.

După 1989, revine în ţară, regizând o serie de piese celebre. Devine director onorific al Teatrului Bulandra, teatrul căruia i s-a dedicat trup şi suflet. Montează Visul unei nopţi de vară şi Deşteptarea primăverii, oferind teatrului românesc o gură de oxigen, de care avea atâta nevoie.

În 2000 regizează Hamlet, iar în 2005 pune în scenă ultimele două spectacole – Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea.

Liviu Ciulei a realizat scenografia a 125 de spectacole. Ca arhitect, în afara scenografiilor majorităţii pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucţia auditoriului Teatrului Bulandra, precum şi a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureş şi Piteşti.

Pentru realizările sale din afara ţării, Ciulei a primit medalia Sfântul Olaf pentru merite culturale, acordată de Majestatea sa Olaf al V-lea, regele Norvegiei pentru montarea, în Statele Unite, a piesei Peer Gynt de Ibsen (1983) sau Premiul criticii australiene pentru Azilul de noapte de Maxim Gorki, montat la Sydney, în 1977.

A fost recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate la Gala UNITER din 1997 şi cu Premiul de Excelenţă în 2001. Primeşte aceeaşi recunoaştere din partea cinematografiei, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, în 2010.

Urna cu cenuşa maestrului Liviu Ciulei, care a murit pe 25 octombrie 2011 la Munchen, a fost depusă la Teatrul Bulandra, în foaierul sălii Izvor, care de atunci îi poartă numele.

***

 


Angela Ciochina, nascuta in com. Urecheni, Neamt, una dintre cele mai iubite cântăreţe de muzică pop din România, a încetat din viaţă după o suferinţă uriaşă provocată de moartea celor mai apropiaţi oameni, pe 7 iulie 2015...

 Moartea ei, la vârsta de 60 de ani, a pus punct unei suferinţe pe care cântăreaţa a purtat-o în suflet din 2007. În acel an, Angela a pierdut-o pentru totdeauna pe Julieta, sora ei mai mică cu aproape 2 ani.  

 „Angela ţinea foarte mult la Julieta, şi ea o artistă, pictoriţă. Dar peste un an a mai venit o lovitură, prin moartea tatălui, părintele Valerian Ciochină. Avea 82 de ani, şi era un preot respectat în sat în cei 30 de ani cât a slujit aici”, spune Ion Tănăselea, primarul comunei Urecheni, din Neamţ, locul de baştină al artistei. Imediat după moartea celor doi membri apropiaţi ai familiei, Angela Ciochină s-a decis să lase Capitala şi să se retragă în casa părintească rămasă goală. 

  „Am cunoscut-o pe doamna Angela atunci, era o femeie de viaţă, activă, mergea la biserică, dar ce era în sufletul ei nu puteai şti cu adevărat. Domnul primar de atunci, Mihai Marcel Tănăselea, chiar îi propusese să se angajeze la şcoala din comună ca profesor de muzică, dar ea nu a vrut. Din ce ştiu, trăia din banii obţinuţi din vânzarea apartamentului  din Bucureşti în care locuise Julieta”, mai spune actualul primar de la Urecheni. 

 Vreme de doi ani, starea de sănătate a Angelei Ciochină s-a deteriorat tot mai mult. În vara anului 2009, un unchi şi o mătuşă care locuiau în Iaşi, dar mai ţineau legătura cu ea prin telefon, au constatat că artista se confruntă cu probleme grave.   Ajunşi la Urecheni, Gheorghe şi Georgeta Sava (sora preotului Ciochină ) au găsit-o pe Angela într-o stare deplorabilă, neîngrijită şi slăbită.   „Am chemat atunci salvarea, dar a refuzat să meargă la spital spunându-ne că nu are nimic, doar o febră musculară care o să-i treacă. Nici măcar nu ne-a dat drumul la uşă“, îşi amintea unchiul artistei.  Primarul comunei a precizat că după un timp s-a aflat că Angela avea o afecţiune la ficat, şi că neglijarea tratamentului, la care s-a adăugat şocul emoţional al pierderii surorii, apoi al tatălui, au contribuit la degradarea artistei.  

 Pe 8 septembrie 2010, rudele din Iaşi au fost anunţate telefonic de secretara primăriei Urecheni să vină urgent să o ia pe Angela şi să o ducă la spital. A doua zi, unchiul şi mătuşa artistei au avut parte de imagini de coşmar atunci cînd au ajuns la casa familiei Ciochină.   „Era într-o situaţie de plâns: întinsă pe un pat deja putrezit, avea numai răni şi chiar viermi pe spate pentru că nu se mişcase de mai multă vreme. Cineva îi adusese băutură“, îşi amintea, cu lacrimi în ochi, Gheorghe Sava.  

 S-a vorbit atunci de culpa fostei secretare a primăriei, care, cu ajutorul fiicei, s-ar fi angajat să îi administreze banii cu care artista venise la Urecheni cand s-a mutat din Capitală, şi, în fapt ar fi neglijat-o pe artistă. „Aşa se vorbea, nu ştim realitatea cum a fost, iar doamna Păstrăvanu a murit între timp”, spune primarul comunei. 

 Artista a fost dusă iniţial la spitalul din Târgu Neamţ, unde a primit îngrijiri. „Avea răni suprainfectate pe spate şi nu era alimentată. Se putea ajunge la septicemia”, declara atunci doctorul Doru Mateiaş, şeful secţiei Chirurgie de la spitalul orăşenesc. 

  După o săptămână, pe 16 septembrie, Angela a fost transferată la Spitalul Judeţean din Piatra Neamţ.  

 „Diagnosticul de internare a fost neuroencefalopatie toxică, o afecţiune care apare pe fond psihic. Pacienta era într-o stare aproape terminală”, spunea doctorul Sorin Ciobanu.  

 Angela Ciochină, în anii '80, când era celebră în România 

  După ce cazul a fost mediatizat, Angela Similea împreună cu soţul ei, Victor Surdu şi cu Victor Socaciu au sărit în ajutorul Angelei, iar după câteva zile a fost transferată la Spitalul de Chirurgie Plastică şi Recuperatorie din Bucureşti cu o „stare generală mediocră, dar echilibrată hemodinamic şi respiratoriu“, cum preciza managerul unităţii, medicul Carmen Orban. 

  Din noiembrie 2010, Angela Ciochină şi-a continuat tratamentul şi recuperarea la Spitalul Elias. Abia în septembrie 2011, la un an după ce a fost salvată din ghearele morţii din locuinţa de la Urecheni, artista a avut prima apariţie publică, în cadrul emisiunii Happy Hour, de la Pro Tv. 

  „Îmi doresc să urc din nou pe scenă, şi dacă va trebui să vin în scaunul cu rotile nu va fi nici un fel de problemă“, declara atunci Angela Ciochină. Artista mai spunea că nu a renunţat să-şi reia şi cariera de dascăl (a fost profesoară de canto), pe care o abandonase de mult timp.  Din septembrie 2010, Angela Ciochină nu a mai revenit în casa din Neamţ niciodată, deşi rudele de la Iaşi s-au îngrijit să pună la punct locuinţa din Urecheni pentru a o transforma într-o casă de vacanţă, aşa cum susţinea mătuşa că ar fi dorit Angela. 

  „Casa a fost vândută preotului paroh Grigore Andron, iar de formalităţile tranzacţiei s-ar fi ocupat un văr de-al Angelei, din Bucureşti. De altfel, am înţeles că aşa ar fi făcut rost de bani pentru a se întreţine în aceşti patru ani artista”, a menţionat primarul Ion Tănăselea. 

    În ultimii ani de viaţă petrecuţi prin spitale, sau în locuinţa din Colentina, unde era imobilizată la pat, Angela a fost vizitată deseori de Marcela Natsis, soţia compozitorului George Natsis. 

  „Am fi dorit să fie înhumată aici, în satul ei natal, alături de Julieta şi de părintele Ciochină, dar asta a fost dorinţa rudelor din Capitală”, mai spune primarul din Urecheni.

 Angela Ciochină şi Mihaela Runceanu, destin comun 

  Angela Ciochină s-a născut în comuna Urecheni (jud. Neamţ) pe 15 aprilie 1955, în acelaşi an ca şi Mihaela Runceanu, de care o leagă un trecut comun în muzica uşoară românească a anilor '70- '80. În 1974 a dat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, la secţia canto şi a intrat din prima încercare, fără ştirea părinţilor. Mihaela Runceanu i-a fost colegă de grupă la clasa profesorului Victor Giuleanu, şi tot cu ea a împărţit şi camera de cămin.   În august 1975, cele două artiste s-au duelat muzical la cea de-a opta ediţie a „Festivalului Tinereţii" de la Amara. Angela a cucerit atunci trofeul, iar Mihaela Runceanu a primit menţiune. Un an mai târziu, trofeul a fost cucerit de Runceanu.   Angela Ciochină a cucerit publicul românesc cu melodii precum „Salcia”, „Călător fără popas”, „Eşti numai tu”, „Odată cu cîntecul”, „Salcâmul de pe strada mea”, „Un copil”, „Marea mea” sau „Tangoul Bucureştiului”. Printre compozitorii cu care a lucrat au fost Victor Socaciu, Cornel Fugaru sau Horia Moculescu. 

    Angela Ciochină a murit pe 7 iulie 2015, în locuinţa din Bucureşti în care se mutase din 2011, fiind găsită în jurul orei 11.40 de menajera artistei.

***

 

“Ii sperii, sigur ca ii sperii. Pentru ca esti prea onesta intr-o epoca in care  oamenii se simt atrasi de lingusiri, de cei  care ii manipuleaza, de cei care stiu sa faca minciuna sa sune mai dulce decat adevarul. 

Adevarul tau este amar pentru cei care nu vor sa guste realitatea, pentru cei care vor  confortul minciunii. 


Ii sperii, sigur ca ii sperii. Pentru ca stii ce vrei si ce nu, iar ei toti se pierd incercand sa-si dea seama. 

Se pierd atat de mult in propria incertitudine, incat ajung sa respinga pe oricine e increzator in sine - s-au obisnuit, pur si simplu, ca oamenii sa nu aiba incredere in ei insisi si acum nu inteleg cum de tu ai. "Atat de puternica?! Fara dependenta de nimic?!"


Ii sperii, sigur ca ii sperii. Pentru ca nu vrei sa joci jocuri in care toti sunt in competitie: competitia manipularilor; jocuri in care toti sunt obsedati sa castige. Jocuri, in care pentru ei, viata inseamna a minti si a manipula: unii ii manipuleaza pe altii si cat timp o fac se simt superiori, apoi, pica in plasa altora mai abili decat ei, cu efecte care le distrug viitorul la care odata visau.

Iar pe langa faptul ca ii sperie ca nu joci, in ochii lor esti deja unul dintre perdanti. 

Esti inconjurata de oameni experti in a juca jocul manipularii. Ei nu stiu cum este cealalta fata a monedei si nu vor sa fie iar "incepatori". 

Ii inspaimanta ideea de-a invata altceva. 


Ii sperii, sigur ca ii sperii. Pentru ca le spui ceea ce nu vor sa auda. S-au obisnuit atat de mult ca oamenii sa le serveasca minciuni, incat a devenit singurul lucru care ii cucereste -  crezand doar in imaginea pe care altii  si-o creeaza pentru ei, fara sa priveasca dincolo de masca si sa vada cine sunt aceia cu adevarat. 

Vorbele tale suna atat de necunoscut pentru ei incat pur si simplu, nu le cred si a le intelege, cu atat mai putin. 


Ii sperii, sigur ca ii sperii. Si tu stii asta. 

Stii ca sunt deja speriati si cu toate acestea alegi sa nu fii "prudenta", alegi sa  le spui adevarul.

Esti imprudenta, incercand cu inima ta sa deschizi inima lor? Poate! 

Ei nu stiu ce sa facă cu asemenea emoții. Nu știu sa le faca fata, nu stiu cum sa se descurce cu nimic care le deranjeaza realitatea, rutina, zona lor de confort. 

Poate ca inima ta bate mai repede decat ei si nu te pot ajunge din urma. 


Ii sperii, sigur ca ii sperii. Pentru ca nu ai nevoie de ei si asta chiar ii sperie.

Ii sperie sa stie ca poti supravietui fara ei.

Ii sperie sa stie ca nu ii vei astepta.

Ii sperie sa stie ca nu ai nevoie ca ei sa te 

protejeze-n-vreun fel si ca n-ai sa permiti sa fii cineva din multime. 


Fara sa aiba cea mai mica importanta motivul, tu continua sa-i sperii. 

Continua sa-i sperii 

cu onestitatea ta, 

cu franchetea ta, 

cu puterea ta, 

cu amabilitatea ta, 

cu iubirea ta, 

cu inteligenta ta, 

cu vorbele tale, 

cu ochii tai, 

cu privirea ta, 

cu zambetul tau, 

cu prezenta ta 

si cu abilitatea ta de a-i citi.


Continua sa ii citesti, pana cand gasesti pe cineva la fel de neinfricat ca tine. Cineva care nu se sperie atat de usor, cineva la fel de "infricosator", care la fel ca tine, sperie...”


 Sursa: Astra Liz & Mary Leoca

***

 CONEXIUNI SUFLETESTI


"Cand te indragostesti de Sufletul cuiva, gata!, s-a terminat!, pana acolo ti-a fost! n-ai cum sa mai scapi! Acolo se termina cautarile.


Poti scapa de orice te-au facut ochii tai sa te indragostesti, dar cand Sufletul tau intra in conexiune cu alt Suflet si decide sa nu-i dea drumul, n-ai unde sa mai fugi, nu poti sa mai faci absolut nimic, nu mai poti privi catre altceva.

Te gasesti intr-o stare din care, de fapt, nu vrei sa iesi.


Si chiar daca Sufletul nostru, in acest trup muritor, stie ce e aceea detasare, va cauta forma in care sa se ancoreze celui caruia i-a dezbracat Fiinta dincolo de clasica intimitate.


Vei sti ca te-ai inamorat de Sufletul cuiva atunci cand:


-Vei simti Pace in Prezenta sa. Prezenta aceea fiind prezenta chiar si atunci cand fizic nu e prezent. Adica, nu e musai un contact fizic sa-i simti prezenta, sa-l simti aproape, sa-ti creeze o stare de bine, sa te simti linistit.


-Vei alege acea persoana in fiecare zi, in ciuda oricaror diferente. Vei face ca balanta sa incline intotdeauna in favoarea luminii acelui om, ci nu a umbrelor lui, permanent ramanand cu ce iti lumineaza viata.


- Vei cauta intotdeauna Cel Mai Mare Bine pentru el. Chiar si atunci cand nu te include pe tine, vei cauta un mod prin care acel om sa beneficieze de actiunile tale, sa isi atraga cele mai bune oportunitati, sa se orienteze intotdeauna catre ce ii mentine starea de bine.


-Vei simti Admiratie.

Il vei privi cu ochii Inimii si aceasta iti permite sa-i apreciezi in mod special calitatile, sa-i percepi detaliile talentelor, sa-i privesti frumuseatea care depaseste aspectul fizic.


Recunoscandu-i Darurile, eforturile, in ochii tai crescand cum nimeni altcineva nu a putut s-o faca, este un semn in plus ca te-ai indragostit de Sufletul sau.


- Intimitatea e de alt nivel.

Nu se reduce la spatiul cautarii unui contact de satisfactie sexuala, ci la acela al unei legaturi sublime intre Doua Fiinte care stiu ca apartin una celeilalte. Uneori nici nu e nevoie sa atingi acea persoana, pentru a simti ca faci dragoste cu ea.


- Loialitatea, e inca unul dintre semnale.

Vei face tot ce depinde de tine pentru a-i garanta integritatea. Respectul va fi intotdeauna prezent si nu va fi niciodata necesar ca cineva sa-ti spuna, pentru ca tu sa faci ce e corect.


- Vei avea grija de acel om.

Sub toate aspectele, vei avea grija atat de el cat si de relatia pe care o ai cu el.

Lucrurile sale cotidiene, hrana, odihna, bunastatea lui...sunt pentru tine de un real interes.


- Nu vei mai avea nevoie de nimeni altcineva.

Plinatatea pe care o simti iti umple toate spatiile, toate gandurile; e imposibil sa mai poti privi in alta parte, e imposibil sa-si mai faca loc vreun gand care sa mearga spre altcineva.


- Il vei iubi neconditionat.

Acesta poate fi punctul cel mai complicat, pentru ca nu suntem obisnuiti sa iubim in acest fel. Este insa singurul mod de a iubi.


Indiferent de ce face sau uita sa faca acel om, indiferent de ce zice sau uita sa zica, sentimentul care ii garanteaza locul special in Inima ta va fi acolo, permanent.


Chiar si daca ati decide, relational, sa va indepartati unul de celalalt, iubirea prevaleaza.


Daca ai ajuns sa te indragostesti de Sufletul unui om, iti vei da seama ca ceea ce ai trait pana in acel moment a fost doar un antrenanent, o parte dintr-o pregatire, care sa te faca sa intelegi diferenta dintre dragostea traditionala si Iubirea dintre Suflete.


Daca ai indoieli ca exista astfel de iubiri, e pentru ca o Iubire ca aceasta nu a ajuns la tine.


Odata ce traiesti o Iubire asa, odata ce te indragostesti de Sufletul cuiva, nu poti decat sa te lasi sa curgi, fiindca nu exista mod in care sa poti sa-i rezisti, nu exista mod in care sa poti sa negi...Gata! S-a terminat! Nu mai poti face nimic!...Nu mai cauti nimic...pentru ca nu mai exista nimic de gasit...


Cand traiesti o astfel de Iubire, savureaz-o, bucura-te de ea si tine-ti cat mai departe ego-ul, fiindca e sigurul care poate distruge astfel de Uniuni."


 Sursa: Mauricio Sol


***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...