***

 

Hamlet de William Shakespeare

Teme

Imposibilitatea certitudinii

Ceea ce îl separă pe Hamlet de alte piese de răzbunare (și poate de fiecare piesă scrisă înainte) este că acțiunea pe care ne așteptăm să o vedem, în special de la Hamlet însuși, este amânată continuu, în timp ce Hamlet încearcă să obțină mai multe cunoștințe sigure despre Această piesă pune multe întrebări pe care alte piese le-ar lua pur și simplu de la sine. Putem avea anumite cunoștințe despre fantome? Fantoma este ceea ce pare a fi, sau chiar este un diavol înșelător? Oare fantoma are cunoștințe de încredere despre propria moarte, sau fantoma însăși se amăgește? Trecerea la chestiuni mai pământești: Cum putem cunoaște cu certitudine faptele despre o crimă care nu are martori? Poate Hamlet să cunoască starea sufletului lui Claudius urmărindu-i comportamentul? Dacă da, poate cunoaște el faptele a ceea ce a făcut Claudius observând starea sufletului său? Poate Claudius (sau publicul) să cunoască starea minții lui Hamlet observându-i comportamentul și ascultând discursul? Putem ști dacă acțiunile noastre vor avea consecințele pe care vrem să le aibă? Putem ști ceva despre viața de apoi?

Mulți oameni l-au văzut pe Hamlet ca pe o piesă despre indecizie și, prin urmare, despre eșecul lui Hamlet de a acționa corespunzător. Ar putea fi mai interesant de luat în considerare faptul că piesa ne arată câte incertitudini sunt construite viețile noastre, câte cantități necunoscute sunt luate de-a gata atunci când oamenii acționează sau când își evaluează acțiunile unii altora.

Complexitatea acțiunii

Direct legată de tema certitudinii este tema acțiunii. Cum este posibil să iei măsuri rezonabile, eficiente, intenționate? În Hamlet, problema modului de a acționa este afectată nu doar de considerații raționale, precum nevoia de certitudine, ci și de factori emoționali, etici și psihologici. Hamlet însuși pare să nu aibă încredere în ideea că este posibil chiar să acționezi într-un mod controlat, intenționat. Când acționează, preferă să o facă orbește, nesăbuit și violent. Celelalte personaje se gândesc, evident, mult mai puțin la „acțiune” în abstract decât Hamlet și, prin urmare, sunt mai puțin tulburați de posibilitatea de a acționa eficient. Pur și simplu acționează așa cum consideră că este potrivit. Dar într-un fel dovedesc că Hamlet are dreptate, pentru că toate acțiunile lor pierd sarcina. Claudiu se posedă de regină și coroană prin acțiuni îndrăznețe, dar conștiința îl chinuie și este asaltat de amenințări la adresa autorității sale (și, desigur, moare). Laertes hotărăște că nimic nu-l va distrage de la a acționa răzbunarea lui, dar este ușor de influențat și manipulat să servească capetele lui Claudius, iar spada sa otrăvită este întors împotriva lui însuși.

Misterul morții

În urma uciderii tatălui său, Hamlet este obsedat de ideea morții, iar pe parcursul piesei consideră moartea din multe perspective. El gândește atât la consecințele spirituale ale morții, întruchipate în fantomă, cât și la restul fizic al morților, cum ar fi craniul lui Yorick și cadavrele în descompunere din cimitir. De-a lungul timpului, ideea morții este strâns legată de temele spiritualității, adevărului și incertitudinii în faptul că moartea poate aduce răspunsurile la cele mai profunde întrebări ale lui Hamlet, încheind o dată pentru totdeauna problema încercării de a determina adevărul într-o lume ambiguă. Și, din moment ce moartea este atât cauza, cât și consecința răzbunării, aceasta este strâns legată de tema răzbunării și justiției - uciderea regelui Hamlet de către Claudius inițiază căutarea lui Hamlet de răzbunare, iar moartea lui Claudius este sfârșitul acestei căutări.

Întrebarea propriei sale morți îl chinuie și pe Hamlet, deoarece el contemplă în mod repetat dacă sinuciderea este sau nu o acțiune legitimă moral într-o lume insuportabil de dureroasă. Durerea și mizeria lui Hamlet este de așa natură încât tânjește frecvent ca moartea să-i pună capăt suferinței, dar se teme că dacă se sinucide, va fi condamnat la suferință veșnică în iad din cauza interzicerii sinuciderii religiei creștine. În faimosul său monolog „A fi sau a nu fi” (III. i), Hamlet concluzionează filosofic că nimeni nu ar alege să îndure durerea vieții dacă nu i-ar fi frică de ceea ce va urma după moarte și că această frică determină considerații morale complexe să interfereze cu capacitatea de acțiune.

Națiunea ca un corp bolnav

Totul se leagă în Hamlet, inclusiv bunăstarea familiei regale și sănătatea statului în ansamblu. Scenele timpurii ale piesei explorează sentimentul de anxietate și groază care înconjoară transferul puterii de la un conducător la altul. Pe tot parcursul piesei, personajele trag legături explicite între legitimitatea morală a unui conducător și sănătatea națiunii. Danemarca este frecvent descrisă ca fiind un corp fizic îmbolnăvit de corupția morală a lui Claudius și Gertrude, iar mulți observatori interpretează prezența fantomei ca pe un semn supranatural indicând că „[ceva este putred în statul Danemarca” (I. Perfuzie 67). Regele mort Hamlet este portretizat ca un conducător puternic, direct sub paza căruia statul era sănătos, în timp ce Claudius, un politician rău, a corupt și compromis Danemarca pentru a-și satisface propriile pofte. La finalul piesei, ascensiunea la putere a celor din Fortinbras sugerează că Danemarca va fi din nou consolidată. 

***

 

La ce e bun Caragiale? 

- Să știi când ești ridicol.

La ce e bun Nichita? 

- Să știi cum e când ești genial. 

La ce e bun Bacovia? 

- Să știi c-au fost alții și mai triști ca tine.

La ce e bun Călinescu? 

- Să intelegi c-a fost o Românie normală 

  altădată. 

La ce e bun Boia?

- Să înțelegi că poate o istorie are nevoie și de

  un duș rece, nu doar de coroane și statui. 

La ce e bun Ionel Barbu? 

- Să te lămurești că există algoritmi și geometrie și în cuvinte, nu doar în cartea de mate.

La ce e bun Newton? 

- Să înțelegi că în Univers există legi pe care 

  nu le poate încălca nimeni. 

La ce e bun Darwin? 

- Să pricepi cine suntem și de unde venim.

La ce e bun Pitagora? 

- Să nu te prostească ăia care-ți vând prima casă. 

La ce e bun Arhimede? 

- Să înțelegi că și dintr-o baie și-o minte ascuțită poate ieși o idee care să rămână în istorie. 

La ce e bun Carnot? 

- Să descoperi că oricât ti-ar cere ăia pe BMW, înăuntrul motorului se întâmplă cam același lucru ca la LOGAN.

La ce e bun Einstein? 

Să  te lămurești că și dacă nu pricepi un lucru, asta nu înseamnă că lucrul ăla nu există. 

________________

Zoita C. Simonati

***

 

Temeiul şi caracterul dreptăţii (moralităţii) 

"Temeiul şi caracterul dreptăţii (moralităţii)

În legătură cu originea (temeiul) dreptăţii, filosofii au pus dreptatea înţeleasă ca moralitate, fie în dependenţă de natura umană (J. J. Rousseau, I. Kant), fie pe natura divină răsfrântă în natura umană (Augustin), ambele perspective, antropologică şi teologică, ajungând la concluzia că dreptatea nu poate fi decât absolută (universală).

Immanuel Kant susţine teza că temeiul dreptăţii este datoria şi nu înclinaţia, iar Augustin consideră dreptatea ca fiind acea lege eternă dată de divinitate. Având în vedere aceste două direcţii posibile de cercetare a originii şi specificului ideei de dreptate morală, putem identifica deja un set minimal de interogaţii după care să ne ghidăm analiza comparativă:

În ce constă temeiul dreptăţii la Immanuel Kant, având în vedere etica deontologică pe care o adoptă?

Cum realizează Immanuel Kant clasificarea acţiunilor umane, ţinând cont de temeiul moralei datoriei, şi ce tip de acţiuni rezultă din aceasta?

Unde îşi are izvorul dreptatea, în concepţia lui I. Kant, şi ce consecinţă tregem din aceasta, dar în viziunea F. Augustin?

Care sunt atributele dreptăţii, după Augustin, şi ce conchidem din aceasta?

În ce măsură filosoful I. Kant pune bazele metafizicii moravurilor prin postulatele raţiunii practice, pornind într-o anumită privinţă, chiar de la concepţia creştină a F. Augustin despre „dreptate” şi ideea de „lege eternă divină”?

Analiza comparativă de faţă constă tocmai în a stabili dreptatea umană, atât sub aspectul datoriei faţă de voinţa raţională universală, deci a legii umane, cât şi sub aspectul metafizicii creştine, adică a legii eterne. În lucrarea „Bazele metafizicii moravurilor”, Immanuel Kant clasifică acţiunile umane în funcţie de moralitatea lor. Astfel, acţiunile umane se săvârşesc fie din înclinaţie, fie din datorie. Acţiunile din înclinaţie nu au conţinut moral, iar cele din datorie au conţinut moral, acţiunile din înclinaţie pot fi contrare sau conforme datoriei, iar cele din urmă (din datorie), raportate la cele dintâi (din înclinaţie), pot proveni în anumite situaţii dintr-o înclinaţie nemijlocită sau mijlocită. Rezultă astfel, patru tipuri de acţiuni:

Acţiuni contrare datoriei

Acţiuni conforme datoriei, dar săvârşite dintr-o înclinaţie mijlocită

Acţiuni conforme datoriei, dar săvârşite dintr-o înclinaţie nemijlocită

Acţiuni conforme datoriei şi săvârşite din datorie.

De exemplu, porunca biblică să iubim pe aproapele nostru, chiar pe duşmanul nostru, presupune o binefacere din datorie, căci numai aceasta poate fi poruncită, nu şi iubirea din înclinaţie, care este spontană şi nu poate să se manifeste faţă de duşmanul nostru, care ne stârneşte antipatia. Binefacerea din datorie este, deci, o iubire practică (morală), nu patologică, iar binefacerea din datorie rezidă în voinţă, nu în înclinaţia senzaţiei.

Prin urmare, Immanuel Kant susţine faptul că temeiul dreptăţii nu rezidă în sentimentul iubirii de oameni (înclinaţie spre iubire), ci în datorie, care este rezultat al raţiunii umane, întrucât aceasta ne argumentează faptul că toţi oamenii sunt raţionali, astfel că trebuie trataţi ca scop în sine.

Teza lui I. Kant conform căreia dreptatea are ca temei raţiunea (datoria izvorâtă din raţiune), la rândul ei este îndreptăţită pentru că noi realizăm un act drept nu numai din sentiment, ci şi datorită justificării raţionale că „aşa trebuie” să se întâmple sau să fie. Kant recunoaşte o înclinaţie conform datoriei, dar nu ca element individual, egoist, nu ca şi sentiment mai general, luminos, altruist.

Pe de altă parte, F. Augustin susţine în lucrarea „De trinitate”, teza dreptăţii ca şi lege eternă. Normele (regulile) potrivit cărora oamenii judecă ceea ce este drept nu provin din natura umană (din spiritul oamenilor), întrucât:

Regulile divine sunt neschimbătoare, în timp ce spiritul uman este schimbător.

Regulile divine sunt legi ale dreptăţii, în vreme ce spiritul păcătoşilor (care de altfel conştientizează şi ei aceste reguli) este în general nedrept.

În opinia Fericitului Augustin, dreptatea provine doar de la Dumnezeu. Oamenii sunt mai mult sau mai puţin drepţi, după cum aderă mai mult sau mai puţin la dreptatea divină. Filosof creştin, Augustin concepe dreptatea sub forma unor reguli (norme) divine, invariabile şi universale (identice pentru toţi, general-valabile).

Plecând de la amintitele atribute ale dreptăţii, Augustin conchide că izvorul dreptăţii nu se află în mintea umană (în natura umană), deoarece spiritul oamenilor e variabil şi nu toţi sunt înclinaţi spre dreptate, chiar dacă şi cei păcătoşi îşi pot da seama de ceea ce e drept şi nedrept. Potrivit Fericitului Augustin, o dreptate imuabilă şi universală nu poate proveni decât de la o fiinţă perfectă, adică de la Dumnezeu.

Observăm aşadar, că punctul de vedere a lui Augustin despre temeiul divin al dreptăţii este nu numai diferit, dar şi asemănător cu ideea susţinută de Kant despre originea dreptăţii în natura umană. Pe de o parte, Augustin consideră că dreptatea divină este interiorizată de natura umană, de vreme ce orice om, chiar şi cel păcătos, poate să conştientizeze regulile dreptăţii.

De observat însă, că dreptatea nu ar fi sădită de Dumnezeu în natura umană, ca o trăsătură esenţială, ci ar depinde de liberul arbitru, dar acesta îi este dat omului tot de către Creator. Însă, la Immanuel Kant, capacitatea de a avea voinţă liberă autonomă şi de a fundamenta dreptatea ca lege morală universală a datoriei îi aparţine nu liberului arbitru, ca la Augustin, ci imperativului categoric.

Dar să vedem ce reprezintă înclinaţia, respectiv datoria, în concepţia lui Immanuel Kant? Înclinaţia este facultatea de a râvni (dori), întrucât depinde de senzaţii, iar datoria, facultatea de a acţiona în conformitate cu legea morală. Numai dacă acţionăm din datorie, maxima acţiunii noastre poate deveni principiu al unei legislaţii morale universale. Kant mai distinge între acţiuni făcute conform datoriei şi acţiuni din datorie. O acţiune conform datoriei este acea de a-ţi conserva viaţa, iar cea din datorie, atunci când maxima agentului conştient, purtător al unei voinţe autonome, are un conţinut moral universal, fiind capabilă de a fi lege morală, ca temei al umanităţii.

În opinia lui Kant, conform datoriei înseamnă din interes, iar acest interes este legat de raţiune, însă doar întâmplător, el are loc numai într-o voinţă heteronomă (dependentă). Dacă voinţa umană acţionează conform datoriei, fiind comandată de interese, atunci legea morală înseşi comandă ca acţiunea să fie făcută din datorie, de exemplu, voinţa divină, care acţionează ca un imperativ ipotetic pentru fiinţele umane conştient-autonome. Interesul voinţei divine fiind acela de a determina fiinţele umane să îndeplinească ceea ce le este de folos în vederea înfăptuirii binelui izvorât din legile decalogului.

În acest sens, observăm asemănări între filosofia lui Kant şi Augustin, cu privire la temeiul dreptăţii. Pentru I. Kant, omul este cetăţean a două lumi: prin impulsurile sale egoiste omul participă la lumea sensibilă, iar prin obligaţiile morale, omul se ridică spre lumea suprasensibilului, a legilor divine perfecte. La fel şi Augustin, în lucrarea „De civitas Dei”, face deosebire între două tipuri de oameni: omul lui „civitas Dei”, caracterizat prin iubirea de Dumnezeu, până la uitarea şi dispreţul de sine, şi omul lui „civitas terrena”, caracterizat prin iubire de sine, până la uitarea şi dispreţul de Dumnezeu.

Pentru a-şi susţine teza despre temeiul dreptăţii, I. Kant aduce însă, contraargumentul sinuciderii: deoarece dacă aş proceda prin renunţarea la viaţă, neîntreţinând propria viaţă, fără a o iubi, ar însemna că maxima acţiunii mele (actul sinuciderii) să devină principiu al unei legislaţii universale, ceea ce este de neadmis din punct de vedere moral, mai ales că orice individ are înscris în el un principiu natural al conservării de sine a vieţii, exprimat chiar prin raportările sensibile ale fiinţelor la existenţă (instinctul de supravieţuire, de reproducere, de hrană etc).

În viziunea lui Augustin, aşa numita „lege a dreptăţii” sălăşluieşte în inima omului, dar nu izvorăşte din ea. Dreptatea trece prin inima omului, argumentează Augustin, aşa cum trece „imaginea din pecete în ceară, fără ca ea să părăsească inelul”. Fericitul Augustin vede astfel dreptatea ca pe ceva izvorât din voinţa lui Dumnezeu şi rămasă în posesia Lui, precum imaginea inelului în ceară, iar la Immanuel Kant dreptatea izvorăşte din raţiunea umană.

În perspectiva lui Augustin dreptatea se vădeşte deci, a fi absolută, obiectivă şi provenită de la o singură fiinţă despre care putem afirma că este perfectă – Dumnezeu. La Immanuel Kant, dreptatea devine universală în funcţie de autonomia voinţei şi de calitatea imperativului categoric, însă este provenită din însăşi raţiunea practică a fiinţei umane.

Prin urmare, Fericitul Augustin identifică ideea dreptăţii cu Dumnezeu însuşi, dreptatea în sens de moralitate absolută, fiind doar un atribut al divinităţii, o expresie directă a manifestării sacrului, întrucât doar Dumnezeu este Cel Bun, arătând astfel că temeiul ei nu se poate afla în sufletul individual, imperfect. Dumnezeu este dreptate, iar Fericitul Augustin exemplifică: caracteristicile dreptăţii derivă din Dumnezeu.

Ambii filosofi au adus contribuţii esenţiale în analiza dreptăţii raportată la fiinţa umană, Immanuel Kant, atât prin „critica raţiunii practice”, cât şi prin etica sa deontologică, pe care o identifica cu o „metafizică a moravurilor”, iar Fericitul Augustin, prin comparaţia din perspectiva metafizicii creştine între fiinţa divină şi fiinţa umană."

Sursa: Revista Luceafărul - luceafarul.net

Autor: Ciprian-Iulian ŞOPTICĂ

Publicat: 14 august 2016

Redactor: Olivian IVANICIUC

Editor: Ion ISTRATE

Foto: researchgate.net

***

 

William Shakespeare

Cel mai mare dramatist și poet englez (1564-1616)

Toate lucrările:

Comedii de nota 10:

01- Comedia erorilor (1592-1594)

02- Îmblânzirea scorpiei (1593-1594)

03- Cei doi domni din Verona (1594)

04- Munca pierdută a iubirii (1594-1597)

05- Visul unei nopți de vară (1595-1596)

06- Negustorul din Veneția (1596-1597)

07- Soțiile vesele din Windsor (1597-1601)

08- Multă zarvă despre nimic (1598-1599)

09- Cum vă place (1599)

10- a douăsprezecea noapte; sau ce vrei (1601-1602)

11- Troilus și Cressida (1601-1602)

12- Totul este bine când se termină cu bine (1601-1602)

13- Măsură pentru măsură (1604)

B- Istorii:

14- Prima parte a regelui Henric al VI-lea (1589-1590)

15- A doua parte a regelui Henric al VI-lea (1590-1591)

16- A treia parte a regelui Henric al VI-lea (1590-1591)

17- Tragedia lui Richard al III-lea (1592-1593)

18- Viața și moartea regelui Ioan (1594-1596)

19- Tragedia regelui Richard al II-lea (1593-1594)

20- Prima parte a regelui Henric al IV-lea (1596-1597)

21- A doua parte a regelui Henric al IV-lea (1598)

22- Viața regelui Henric al V-lea (1599)

23- Istoria celebră a vieții lui Henric al VIII-lea (1612-1613)

C- Tragedii:

24- Titus Andronicus (1593-1594)

25- Romeo și Julieta (1595-1596)

26- Iulius Cezar (1599)

27- Hamlet, Prinț al Danemarcei (1600-1601)

28- Othello, maurul Veneției (1604)

29- Regele Lear (1605)

30- Macbeth (1606)

31- Antoniu și Cleopatra (1606)

32- Coriolanus (1607-1608)

33- Timon din Atena (1607-1608)

D- Romanțe:

34- Pericle (1607-1608)

35- Cymbeline (1609-1610)

36- Povestea de iarnă (1610-1611)

37- Furtuna (1611)

Poezii E:

38- Venus și Adonis (1592-1593)

39- Violul lui Lucrece (1593-1594)

40- Sonete 154 (1593-1599) 

***

 

"Drumul neprevăzut" de Robert Frost

Două drumuri se despart într-o pădure galbenă,

Și îmi pare rău că nu am putut călători atât

Și să fiu un călător, mult am stat

Și m-am uitat în jos unul cât de departe am putut

Până unde s-a aplecat în tufișuri;

Apoi a luat-o pe cealaltă, la fel de corectă,

Și având, probabil, cea mai bună pretenție,

Pentru că era iarbă și voia haine;

Deși, în ceea ce privește faptul că trece acolo

I-am purtat cam la fel,

Și ambele în acea dimineață, la fel de culcat

În frunze nici un pas nu a călcat negru.

Oh, am păstrat-o pe prima pentru încă o zi!

Cu toate acestea, știind cum drumul duce pe drum,

M-am îndoit că mă voi întoarce vreodată.

Voi spune asta cu un oftat

Undeva secole și vârste de aici:

Două drumuri se despart într-o pădure, iar eu...

Am luat-o pe cea mai puțin călătorită,

Și asta a făcut toată diferența. 

***

 

Maitreyi îl caută pe Mircea Eliade 

"După ce este dat afară din casă, părinții descoperind povestea de iubire dintre cei doi tineri, Eliade, îndurerat, se retrage în Himalaia, bucurându-se de frumusețea locurilor,  cutreierînd pădurile și gândind la dragostea pierdută ( ceea ce nu-l împiedică să aibă un interludiu lirico-trupesc cu o tînără ce cuteriera India în căutarea absolutului.) Revine la Calcutta în decembrie 1931, dar se hotărăște să se întoarcă în România pentru serviciul militar. Revenit în țară, amintirea dragostei pentru Maitreyi nu-i dă pace și, atunci când află despre un concurs de roman inedit, se hotărăște să aștearnă pe hîrtie tot ce se întîmplase la Calcutta, fericirea și suferința deopotrivă. A schimbat numele personajelor, dar a lăsat așa cum erau adresele, numerele de telefon. Nici măcar o clipă nu se gândește că, lăsând neschimbat numele eroinei, Maitreyi, comitea o gravă indiscreție. Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva din Calcutta ar fi citit romanul? Societatea indiană era cu totul altfel decât cea europeană. Fără îndoială, Maitreyi și întreaga ei familie și-ar fi pierdut locul în înalta societate. Mai mult, dedicația de la începutul romanului nu lasă loc de nicio îndoială: "Îți mai amintești de mine, Maitreyi? Și dacă da, ai putut să mă ierți?"

Romanul cîștigă premiul și este publicat în România, în 1933. Primirea sa este mai mult decât entuziastă. Cunoscuți critici, istorici literari și scriitori se întrec în laude - Poem al iubirii, exotic, original, descrie un miracol al iubirii, iar cuplul de îndrăgostiți este așezat alături de marile cupluri de iubire: Tristan și Isolda, Paul et Virginie. Cartea a fost tradusă în italiană, germană, spaniolă, catalană; Cea mai cunoscută versiune a fost cea franceză din 1950.

Maitreyi află în treacăt despre carte, atunci când tatăl ei, profesorul Dasgupta, întors dintr-o călătorie prin Europa, îi spune că Eliade a publicat o carte pe care i-a dedicat-o. Mai tîrziu, după 1953, cînd ea însăși călătorește prin Europa, se întâlnește cu oameni care, aflîndu-i numele, îi spun că o cunosc dintr-un roman și îl știu pe Mircea Eliade. Dar cei doi nu se întîlnesc. Abia în 1972, ea află de la sanscritologul român Sergiu George, aflat la Calcutta, în cadrul unei vizite în India, amănunte despre romanul Maitreyi și conținutul acestuia în ceea ce o privește. Greu de descris sentimentele ce o cuprind aflînd de descrierea scenelor pasionale, de vizitele pe care ea le făcea noaptea iubitului ei. Furie imensă! De ce minte? Nu au existat vizite nocturne. Nu au fost decât mîngîieri, pasionate, este adevărat, vorbe și promisiuni. Dincolo de indignare,  Maitreyi este cuprinsă de nostalgie la amintirea iubirii din tinerețe. S-a stins flacăra dragostei? Se pare că nu. O primă reacție, un răspuns este un volum de poeme apărut la sfârșitul anului 1972, intitulat "Raze de soare", poeme de dragoste pentru cel de odinioară. Dar respectabila doamnă în vîrstă de 58 de ani, iubită de familie - soț, copii, nepoți - simte că nu va avea liniște pînă nu se va întâlni cu el, pînă cînd nu vor discuta și va afla de ce a scris așa cum a scris despre ea. Se agită și reușește, în 1973, să aranjeze o serie de conferințe despre Rabindranath Tagore la Universitatea din Chicago, unde Mircea Eliade, savant renumit, era profesor. Trecuseră 42 de ani. Întâlnirea este menționată în treacăt de Mircea Eliade în jurnalul său și descrisă de Maitreyi în cartea pe care o va publica mai târziu. Eliade îi spune că romanul nu este pe deplin autobiografic, o mare parte este ficțiune, fantezie, deci scenele de dragoste cu ea nu au fost scrise cu intenția de a o pune într-o situație neplăcută. Îi promite că varianta în limba engleză nu vă apărea decât după moartea ei.

La sfârșitul anului, la invitația Uniunii Scriitorilor, poeta vizitează România. Are diverse întâlniri și face o vizită mamei și surorii lui Mircea Eliade. La toate întrebările care i s-au pus în legătură cu pasiunea tinereții dă ca răspuns, la sfîrșit, un poem de dragoste. 

Maitreyi se simte datoare, totuși, să spună și ea povestea lor. Așa că, în 1974, apare "Dragostea nu moare", roman care se bucură de succes și este premiat, în 1976, de Academia  Națională Indiană de Literatură. În anii aceia și în societatea indiană, este remarcabilă sinceritatea și curajul cu care descrie sentimentele puternice care au însuflețit-o pe adolescenta de atunci. Și reiese clar că iubirea ei nu a murit. Se spune că uneori, în dragoste, unul iubește și celălalt se lasă iubit.

În 1993, după moartea lui Mircea Eliade, versiunea engleză a romanului a fost publicată de University of Chicago Press cu titlul "Bengal Nigths" (Nopți bengaleze), iar în 1994 au apărut împreună, la aceeași editură, cele două romane. Fiecare își spune povestea. Un impresionant duet al iubirii."

Sursa: Planeta Pământ și curiozitățile ei

***

 

Odele lui John Keats.

În scurta sa viață, John Keats a scris unele dintre cele mai frumoase și durabile poezii din limba engleză. Printre cele mai mari realizări ale sale se numără secvența sa de șase ode versuri, scrise între martie și septembrie 1819 — uimitor, când Keats avea doar douăzeci și patru de ani. Realizarea poetică a lui Keats este cu atât mai miraculoasă prin vârsta la care s-a încheiat: A murit la abia un an după ce a terminat oda „Toamnei”, în februarie 1821.

Keats s-a născut în 1795 într-o familie din clasa de mijloc inferioară din Londra. Când era încă tânăr, și-a pierdut ambii părinți. Mama lui a cedat tuberculozei, boala care în cele din urmă l-a ucis pe Keats. Când avea cincisprezece ani, Keats a intrat într-o ucenicie medicală, iar în cele din urmă a mers la medicină. Dar când a împlinit 20 de ani, a abandonat pregătirea medicală pentru a se dedica în întregime poeziei. El a publicat prima sa carte de poezii în 1817; acestea au atras atacuri critice sălbatice dintr-o revistă influentă, iar a doua sa carte a atras relativ puține notificări când a apărut anul următor. Fratele lui Keats, Tom, a murit de tuberculoză în decembrie 1818, iar Keats s-a mutat cu un prieten în Hampstead. În Hampstead, s-a îndrăgostit de o tânără pe nume Fanny Brawne. În acest timp, Keats a început să experimenteze extraordinara inspirație creativă care i-a permis să scrie, într-un ritm frenetic, cele mai bune poezii ale sale în perioada dinaintea morţii sale Sănătatea și finanțele sale au scăzut brusc, iar el a pornit spre Italia în vara anului 1820, sperând că climatul mai cald îi va reda sănătatea. Nu s-a mai întors acasă. Moartea sa a dus la un sfârșit prematur una dintre cele mai extraordinare cariere poetice ale secolului al XIX-lea - într-adevăr, una dintre cele mai extraordinare cariere poetice din toate timpurile. Keats nu a obținut niciodată recunoașterea pe scară largă a muncii sale în propria viață (cererea sa amară pentru piatra sa funerară: „Aici zace unul al cărui nume a fost scris pe apă”), dar a fost susținut de o încredere interioară profundă în propria sa capacitate. Cu puțin timp înainte de moartea sa, el a remarcat că el crede că se va afla printre „poeții englezi” atunci când va muri. Keats a fost una dintre cele mai importante figuri ale romantismului de la începutul secolului al XIX-lea, o mișcare care a îmbolnăvit sfințenia emoției și imaginației și privilegia frumusețea lumii naturale. Multe dintre ideile și temele evidente în marile ode ale lui Keats sunt preocupări romantice în mod esențial: frumusețea naturii, relația dintre imaginație și creativitate, răspunsul pasiunilor la frumusețe și suferință și trecerea vieții umane în timp. Limbajul senzorial somptuos în care sunt scrise odele, preocuparea lor idealistă pentru frumusețe și adevăr și agonia lor expresivă în fața morții sunt toate preocupări romantice - deși, în același timp, toate sunt unice ale lui Keats. Luate împreună, odele nu spun exact o poveste - nu există „complot” unificator și nici personaje recurente - și există puține dovezi că Keats a intenționat ca ele să rămână unite ca o singură operă de artă. Cu toate acestea, numărul extraordinar de interrelații sugestive dintre ele este imposibil de ignorat. Odele explorează și dezvoltă aceleași teme, participând la multe dintre aceleași abordări și imagini și, ordonate într-un anumit fel, prezintă o dezvoltare psihologică inconfundabilă. Asta nu înseamnă că poeziile nu stau de la sine - ele fac, magnific; una dintre cele mai mari felicitări ale secvenței este că poate fi introdusă în orice punct, privită integral sau parțial din orice perspectivă, și totuși se dovedesc emoționant și satisfăcător de citit. Au existat multe dezbateri critice despre cum să tratezi vocile care rostesc poeziile - sunt ele menite să fie citite ca și cum o singură persoană le vorbește pe toate, sau Keats a inventat o altă persoană pentru fiecare odă? Nu există răspuns corect la întrebare, dar este posibil ca întrebarea în sine să fie greșită: Conștiința care lucrează în fiecare odă este inconfundabil a lui Keats. Desigur, poeziile nu sunt explicit autobiografice (este puțin probabil ca toate evenimentele să i se fi întâmplat lui Keats), dar având în vedere sinceritatea și cadrul comun de referință tematică, nu există niciun motiv să credem că nu provin din aceeași parte a minții lui Keats - adică spune, că nu toate sunt spuse de aceeași parte a sinelui reflectat al lui Keats. În acest sens, nu există niciun rău în tratarea odelor o secvență de rostiri spuse cu aceeași voce. Progresul psihologic de la „Odă asupra indolenței” la „To toamnă” este intim personal, iar o mare parte din această intimitate se pierde dacă cineva începe să-și imagineze că odele sunt rostite de o secvență de personaje fictive. Când te gândești la „vorbitorul” acestor poezii, gândește-te la Keats așa cum și-ar fi imaginat el însuși scriindu-le. Pe măsură ce urmăriți traiectoria vorbitorului de la somnolența amorțită a „Indolenței” până la înțelepciunea liniștită a „Toamnei”, încercați să auziți cum vocea se dezvoltă și se schimbă sub îndrumarea limbajului extraordinar al lui Keats.