***

 

MÂINILE - CELEBRUL TABLOU AL LUI ALBRECHT DURER

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18!

Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei,

cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact.

Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie.

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg.

Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.

Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie.

Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul sau, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul.

Şi cuvintele de încheiere au fost: "Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg, să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.

Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

În final, Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine.

Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele.

Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data,

iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu.

Au trecut mai mult de 450 ani. Sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri, etc). sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ne este familiară doar una singură, a cărei reproducere o putem avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii mâini în rugăciune .

Data viitoare când veţi vedea o copie a acestei creaţii emoţ ionante, mai priviţi-o odată.

Daţi-i voie să vă amintească, dacă mai era nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur. Vezi mai puţin

***

 

JANE EYRE de Charlotte BRONT Ë.

Jane Eyre este un roman al scriitoarei engleze Charlotte Bront ë. A fost publicată pe 16 octombrie 1847, de către Smith, Elder & Co. din Londra, Anglia, sub pseudonimul „Currer Bell”.

Rezumat:

Jane Eyre este o tânără orfană crescută de doamna Reed, mătușa ei crudă și bogată. O servitoare pe nume Bessie îi oferă lui Jane câteva dintre puținele bunătăți pe care le primește, spunându-i poveștile și cântând cântece. Într-o zi, drept pedeapsă pentru lupta cu vărul ei agresor John Reed, mătușa lui Jane o încarcerează pe Jane în camera roșie, camera în care unchiul lui Jane Reed a murit. În timp ce era închisă, Jane, crezând că vede fantoma unchiului ei, țipă și leșină. Ea se trezește și se regăsește în grija lui Bessie și a amabilului farmacist domnul Lloyd, care sugerează doamnei Reed ca Jane să fie trimisă la școală. Spre încântarea lui Jane, doamna Reed este de acord.

Odată ajunsă la Școala Lowood, Jane constată că viața ei este departe de a fi idilică. Directorul școlii este domnul Brocklehurst, un om crud, ipocrit și abuziv. Brocklehurst predică studenților săi o doctrină a sărăciei și privației în timp ce folosește fondurile școlii pentru a oferi un stil de viață bogat și opulent propriei familii. La Lowood, Jane se împrietenește cu o tânără pe nume Helen Burns, a cărei atitudine puternică și martiră față de mizeriile școlii este atât utilă, cât și neplăcută pentru Jane. O epidemie masivă de tifos mătură Lowood, iar Helen moare de consum. Epidemia are ca rezultat și plecarea domnului Brocklehurst prin atragerea atenției asupra condițiilor insalubre de la Lowood. După ce un grup de domni mai simpatici îi ia locul lui Brocklehurst, viața lui Jane se îmbunătățește dramatic. Ea petrece încă opt ani la Lowood, șase ca studentă și doi ca profesoară.

După ce a predat doi ani, Jane tânjește după noi experiențe. Acceptă un post de guvernantă la un conac numit Thornfield, unde predă o franțuzoaică plină de viață pe nume Adele. Distinsa menajeră doamna Fairfax prezidează proprietatea. Angajatorul lui Jane de la Thornfield este un bărbat întunecat și pasionat pe nume Rochester, de care Jane se găsește îndrăgostită în secret. Ea l-a salvat pe Rochester dintr-un incendiu într-o noapte, despre care el susține că a fost pornit de o servitoare beată pe nume Grace Poole. Dar pentru că Grace Poole continuă să lucreze la Thornfield, Jane concluzionează că nu i s-a spus întreaga poveste. Jane se scufundă în deznădejde când Rochester aduce acasă o femeie frumoasă dar vicioasă pe nume Blanche Ingram. Jane se așteaptă ca Rochester să o ceară pe Blanche. Dar Rochester o cere în căsătorie pe Jane, care acceptă aproape neîncrezător.

Ziua nunții sosește, iar în timp ce Jane și dl Rochester se pregătesc să-și schimbe jurămintele, vocea dlui Mason strigă că Rochester are deja o soție. Mason se prezintă ca fiind fratele acelei soții - o femeie pe nume Bertha. Domnul Mason depune mărturie că Bertha, cu care Rochester s-a căsătorit când era tânăr în Jamaica, este încă în viață. Rochester nu neagă pretențiile lui Mason, dar explică că Bertha a înnebunit. El duce petrecerea de nuntă înapoi la Thornfield, unde sunt martori la nebuna de Bertha Mason alergând în patru labe și mârâind ca un animal. Rochester o ține pe Bertha ascunsă la etajul trei al Thornfield-ului și o plătește pe Grace Poole să-și țină soția sub control. Bertha a fost adevărata cauză a incendiului misterios de mai devreme din poveste. Știind că îi este imposibil să fie cu Rochester, Jane fuge de la Thornfield.

Fără niciun ban și înfometată, Jane este obligată să doarmă în aer liber și să cerșească mâncare. În sfârșit, trei frați care locuiesc într-un conac numit alternativ Marsh End și Moor House o primesc la ei. Numele lor sunt Maria, Diana și Sf. Ioan (pronunțat „Sinjin”) Rivers, iar Jane se împrietenește rapid cu ei. St. John este preot și îi găsește lui Jane o slujbă de predat la o școală de caritate din Morton. El o surprinde într-o zi declarând că unchiul ei, John Eyre, a murit și i-a lăsat o avere mare: 20.000 de lire. Când Jane întreabă cum a primit această veste, o șochează și mai mult declarând că unchiul ei a fost și unchiul său: Jane și the Riverss sunt veri. Jane decide imediat să-și împartă moștenirea în mod egal cu cele trei rude noi descoperite.

Sfântul Ioan decide să călătorească în India ca misionar și o îndeamnă pe Jane să-l însoțească - ca soție a sa. Jane este de acord să meargă în India, dar refuză să se căsătorească cu vărul ei pentru că nu îl iubește. Sfântul Ioan o presează să se răzgândească, iar ea aproape că cedează. Cu toate acestea, ea realizează că nu poate abandona pentru totdeauna bărbatul pe care îl iubește cu adevărat atunci când într-o noapte aude vocea lui Rochester strigându-i numele peste mlaștini Jane se grăbește imediat înapoi la Thornfield și constată că a fost ars din temelii de Bertha Mason, care și-a pierdut viața în incendiu. Rochester a salvat servitorii, dar și-a pierdut vederea și una din mâini. Jane călătorește la noua reședință a lui Rochester, Ferndean, unde locuiește cu doi servitori pe nume John și Mary.

La Ferdean, Rochester și Jane își reconstruiesc relația și se căsătoresc în curând. La sfârșitul poveștii sale, Jane scrie că este căsătorită de zece ani fericiți și că ea și Rochester se bucură de egalitatea perfectă în viața lor împreună. Ea spune că după doi ani de orbire, Rochester și-a recăpătat vederea cu un ochi și a putut să-și vadă primul fiu la naștere. 

***

 💞Să luăm aminte la minte din citate ale unor înțelepți:

📌”Fii vigilent: fereşte-ţi mintea de gânduri negative.” Buddha

📌”Fericirea înseamnă să nu ai dureri în trup şi griji în minte.” Thomas Jefferson

📌”Grijile nu sunt altceva decât o deprindere mentală foarte dăunătoare, iar eu îmi pot schimba orice deprindere cu ajutorul lui Dumnezeu.” Norman Vincent Peale

📌”Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea.” Esop

📌”Cu norocul de partea ta, te poţi descurca şi fáră minte.” Giordano Bruno

📌”Dacă spui adevărul nu trebuie să ţii minte nimic.” Mark Twain

📌”Dacă toată bogăţia unui om se află în mintea sa, nimeni nu va putea să i-o fure.” Benjamin Franklin

📌”Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte.” Gabriel Liiceanu

📌”Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studii.” Socrate

📌”Învăţarea nu epuizează niciodată mintea.” Leonardo da Vinci

O zi minunată!💐🥰 @reper

***

 

Iulius Caesar de William Shakespeare

Tragedia lui Iulius Caesar este o tragedie a lui William Shakespeare, despre care se crede că a fost scrisă în 1599. Este una dintre cele câteva piese scrise de Shakespeare bazate pe evenimente reale din istoria romană, printre care se numără și Coriolanus și Antoniu și Cleopatra.

Rezumat:

Doi tribuni, Flavius și Murellus, găsesc zeci de cetățeni romani rătăcind pe străzi, neglijându-și munca pentru a urmări parada triumfală a lui Iulius Cezar: Cezar i-a învins în luptă pe fiii generalului roman decedat Pompei, rivalul său. Tribunii ceartă cetățenii că și-au abandonat atribuțiile și îndepărtează decorațiunile de pe statuile lui Cezar. Cezar intră cu anturajul său, inclusiv cu figurile militare și politice Brutus, Cassius și Antoniu. Un prezicător îl cheamă pe Cezar să „se ferească de ideile lui martie”, dar Cezar îl ignoră și continuă cu sărbătoarea victoriei (I. i. 19, I. i. 25).

Cassius și Brutus, ambii apropiați ai lui Cezar și între ei, conversează. Cassius îi spune lui Brutus că a părut distant în ultima vreme; Brutus îi răspunde că a fost în război cu el însuși. Cassius afirmă că își dorește ca Brutus să se vadă așa cum îl văd alții, căci atunci Brutus și-ar da seama cât de onorat și respectat este. Brutus spune că se teme că poporul vrea ca Cezar să devină rege, ceea ce ar răsturna republica. Cassius este de acord că Cezar este tratat ca un zeu, deși este doar un om, nu mai bun decât Brutus sau Cassius. Cassius își amintește de incidentele slăbiciunii fizice ale lui Cezar și se minunează că acest om greșitor a devenit atât de puternic. El dă vina pe lipsa de voință a lui și a lui Brutus pentru că au permis ridicarea lui Cezar la putere: cu siguranță ascensiunea unui astfel de om nu poate fi lucrarea sorții. Brutus consideră cuvintele lui Cassius la întoarcerea lui Cezar. Când îl vede pe Cassius, Cezar îi spune lui Antoniu că nu are încredere în Cassius.

Cezar pleacă, iar un alt politician, Casca, le spune lui Brutus și Cassius că, în timpul festivității, Antoniu i-a oferit coroana Cezarului de trei ori și poporul a aplaudat-o, dar Cezar a refuzat-o de fiecare dată. El relatează că Cezar a căzut apoi la pământ și a avut un fel de criză în fața mulțimii; demonstrația sa de slăbiciune nu a schimbat însă devotamentul plebeilor față de el. Brutus merge acasă pentru a lua în considerare cuvintele lui Cassius privind calificările slabe ale lui Cezar de a conduce, în timp ce Cassius pune la cale un complot pentru a-l atrage pe Brutus într-o conspirație împotriva lui Cezar.

În acea noapte, Roma este afectată de vreme violentă și o varietate de semne rele și prevestiri. Brutus găsește scrisori în casa lui aparent scrise de cetățenii romani îngrijorați că Cezar a devenit prea puternic. Scrisorile au fost de fapt falsificate si plantate de Cassius, cine stie ca daca Brutus crede ca este vointa poporului, va sustine un complot de inlaturare a lui Cezar de la putere. Susținător devotat al republicii, Brutus se teme de posibilitatea unui imperiu condus de dictatori, îngrijorător că populația își va pierde vocea. Cassius ajunge acasă la Brutus cu conspiratorii săi, iar Brutus, care a fost deja câștigat de scrisori, preia controlul întâlnirii. Oamenii sunt de acord să-l ademenească pe Cezar din casa lui și să-l omoare. Cassius vrea să-l omoare și pe Antoniu, căci Antoniu sigur va încerca să le împiedice planurile, dar Brutus nu este de acord, crezând că prea mulți morți vor face complotul lor prea sângeros și îi vor dezonora. După ce au fost de acord să-l cruțe pe Antoniu, conspiratorii pleacă. Portia, soția lui Brutus, observă că Brutus pare preocupat. Ea îl roagă să aibă încredere în ea, dar el o respinge.

Cezar se pregătește să meargă la Senat. Soția sa, Calpurnia, îl imploră să nu meargă, descriind coșmarurile recente pe care le-a avut în care o statuie a lui Caesar curgea cu sânge și bărbații zâmbitori și-au îmbăiat mâinile în sânge. Cezar refuză să cedeze fricii și insistă să-și vadă de treburile sale zilnice. În sfârșit, Calpurnia îl convinge să stea acasă - dacă nu din precauție, atunci ca o favoare pentru ea. Dar Decius, unul dintre conspiratori, sosește apoi și îl convinge pe Cezar că Calpurnia și-a interpretat greșit visele și semnele recente. Cezar pleacă la Senat în compania conspiratorilor.

În timp ce Cezar se îndreaptă pe străzi spre Senat, Ghicitorul încearcă din nou, dar nu reușește să-i atragă atenția. Cetățeanul Artemidorus îi înmânează o scrisoare în care îl avertizează despre conspiratori, dar Cezar refuză să o citească, spunând că cele mai apropiate preocupări personale sunt ultima sa prioritate. La Senat, conspiratorii îi vorbesc lui Cezar, aplecându-se la picioarele lui și încercuiându-l. Unul câte unul, îl înjunghie mortal. Când Cezar îl vede pe prietenul său drag Brutus printre criminalii săi, renunță la luptă și moare.

Criminalii își scaldă mâinile și săbiile în sângele lui Cezar, aducând astfel premoniția Calpurniei la îndeplinire. Antoniu, fiind dus departe sub un pretext fals, se întoarce și se supune lui Brutus, dar plânge asupra trupului lui Cezar. El dă mâna cu conspiratorii, marcându-i astfel pe toți ca vinovați, în timp ce par să facă un gest de conciliere. Când Antoniu întreabă de ce l-au ucis pe Cezar, Brutus răspunde că le va explica scopul într-un discurs funerar. Antoniu cere să i se permită să vorbească și asupra trupului; Brutus îi acordă permisiunea, deși Cassius rămâne suspicios față de Antoniu. Conspiratorii pleacă, iar Antoniu, singur acum, jură că moartea lui Cezar va fi răzbunată.

Brutus și Cassius merg la Forum pentru a vorbi publicului. Cassius iese pentru a se adresa unei alte părți a mulțimii. Brutus declară maselor că, deși l-a iubit pe Cezar, iubește mai mult Roma, iar ambiția lui Cezar reprezenta un pericol pentru libertatea romană. Discursul împăcă mulțimea. Antoniu apare cu trupul lui Cezar, iar Brutus pleacă după ce a predat amvonul lui Antoniu. Referindu-mă în mod repetat la Brutus ca „un om onorabil”, discursul lui Antoniu devine din ce în ce mai sarcastic; punând la îndoială afirmațiile pe care Brutus le-a făcut în discursul său că Cezar a acționat doar din ambiție, Antoniu subliniază că Cezar a adus multă bogăție și glorie Romei, iar de trei ori a refuzat ofertele coroanei Antoniu produce apoi testamentul lui Cezar, dar anunță că nu-l va citi pentru că ar supăra poporul în mod excesiv. Mulțimea îl imploră totuși să citească testamentul, așa că coboară din amvon să stea lângă trupul lui Cezar. El descrie moartea oribilă a lui Cezar și arată mulțimii trupul rănit al lui Cezar. El citește apoi testamentul lui Cezar, care lasă moștenire o sumă de bani fiecărui cetățean și ordonă ca grădinile sale private să fie făcute publice. Mulţimea se înfurie că acest om generos zace mort; numindu-i pe Brutus şi Cassius trădători, masele pornesc să-i alunge din oraş.

Între timp, fiul adoptiv al lui Cezar și succesorul numit, Octavius, sosește la Roma și formează o coaliție de trei persoane cu Antoniu și Lepidus. Ei se pregătesc să lupte împotriva lui Cassius și Brutus, care au fost exilați și strâng armate în afara orașului. În tabăra conspiratorilor, Brutus și Cassius au o ceartă aprinsă în chestiuni de bani și onoare, dar în cele din urmă se împacă. Brutus dezvăluie că este bolnav de durere, căci în lipsa lui Portia s-a sinucis. Cei doi continuă să se pregătească de luptă cu Antoniu și Octavius. În acea noapte, Fantoma lui Cezar îi apare lui Brutus, anunțând că Brutus îl va întâlni din nou pe câmpul de luptă.

Octavius și Antoniu mărșăluiesc cu armata lor spre Brutus și Cassius. Antoniu îi spune lui Octavius unde să atace, dar Octavius spune că el își va da propriile ordine; deja își afirmă autoritatea ca moștenitor al lui Cezar și următorul conducător al Romei. Generalii adversari se întâlnesc pe câmpul de luptă și fac schimb de insulte înainte de a începe lupta.

Cassius își vede proprii oameni fugind și aude că oamenii lui Brutus nu fac performanțe eficiente. Cassius trimite un om de-al său, Pindarus, să vadă cum progresează lucrurile. De departe, Pindarus îl vede pe unul dintre liderii lor, cel mai bun prieten al lui Cassius, Titinius, înconjurat de trupe care aclamă și concluzionează că a fost capturat. Cassius disperă și îi ordonă lui Pindarus să-l omoare cu propria sabie. El moare proclamând că Cezar este răzbunat. Titinius însuși sosește - bărbații care îl înconjurau erau de fapt camarazii săi, aplaudând o victorie pe care o câștigase. Titinius vede cadavrul lui Cassius și, jelind moartea prietenului său, se sinucide.

Brutus află despre moartea lui Cassius și Titinius cu inima grea și se pregătește să-i înfrunte pe romani din nou. Când armata lui pierde, moartea pare iminentă. Brutus cere unuia dintre oamenii săi să-i țină sabia în timp ce el se înțepă în ea. În sfârșit, Cezar se poate odihni mulțumit, spune el în timp ce moare. Octavius și Antoniu sosesc. Antoniu vorbește peste trupul lui Brutus, numindu-l cel mai nobil roman dintre toți. În timp ce ceilalți conspiratori acționau din invidie și ambiție, el observă, Brutus credea cu adevărat că acționează în beneficiul Romei. Octavius ordonă ca Brutus să fie îngropat în cel mai onorabil mod. Bărbații pleacă apoi pentru a-și sărbători victoria. 

***

 

WUTHERING HEIGHTS BY Emily Brontë

WUTHERING HIEIGHTS & ROMANTICISM

CRITICAL EVALUATION:

Wuthering Heights, Emily  Brontë's only novel, was published in 1847 under the pseudonym "Ellis Bell". It was written between October 1845 and June 1846. Wuthering Heights and Anne Brontë's Agnes Grey were accepted by publisher Thomas Newby before the success of their sister Charlotte's novel Jane Eyre. Wuthering Heights, Emily Brontë's only novel, was published in 1847 under the pseudonym "Ellis Bell". It was written between October 1845 and June 1846. Wuthering Heights and Anne Brontë's Agnes Grey were accepted by publisher Thomas Newby before the success of their sister Charlotte's novel Jane Eyre.

ROMANTICISM AND THE BRONTËS

Romanticism, the literary movement traditionally dated 1798 to 1832 in England, affected all the arts through the nineteenth century. The Brontës were familiar with the writings of the major romantic poets and the novels of Sir Walter Scott. When Charlotte Brontë, for instance, wanted an evaluation of her writing, she sent a sample to the romantic poet Southey. The romantic elements in the Brontës' writings are obvious. Walter Pater saw in Wuthering Heights the characteristic spirit of romanticism, particularly in "the figures of Hareton Earnshaw, of Catherine Linton, and of Heathcliff–tearing open Catherine's grave, removing one side of her coffin, that he may really lie beside her in death–figures so passionate, yet woven on a background of delicately beautiful, moorland scenery, being typical examples of that spirit."

As the details of their lives became generally known and as Jane Eyre and Wuthering Heights received increasingly favorable critical attention, Charlotte, Emily, and Anne were cast in the role of Romantic Rebels. Contributing to the Romantic Rebels Myth was the association of Romanticism and early death; Shelley having died at 29, Byron at 36, and Keats at 24. Branwell died at the age of 31, Emily at 30, and Anne at 29; to add to the emotional impact, Branwell, Emily, and Anne died in the space of nine months. The Romantic predilection for early death appears in Wuthering Heights; Linton is 17 when he dies; Catherine, 18; Hindley, 27; Isabella, 31; Edgar, 39; Heathcliff, perhaps 37 or 38.

ROMANTIC ELEMENTS IN WUTHERING HEIGHTS

The major characteristics of Romanticism could be extrapolated from a reading of Wuthering Heights:

the imagination is unleashed to explore extreme states of being and experiences.

the love of nature is not presented just in its tranquil and smiling aspects but also appears in its wild, stormy moods, nature is a living, vitalizing force and offers a refuge from the constraints of civilization, the passion driving Catherine and Heathcliff and their obsessive love for each other are the center of their being and transcend death, so great a focus is placed on the individual that society is pushed to the periphery of the action and the reader's consciousness, the concern with identity and the creation of the self are a primary concern, childhood and the adult's developing from childhood experiences are presented realistically, Heathcliff is the Byronic hero; both are rebellious, passionate, misanthropic, isolated, and willful, have mysterious origins, lack family ties, reject external restrictions and control, and seek to resolve their isolation by fusing with a love object, Hareton is the noble savage and, depending on your reading of the novel, so is Heathcliff, Brontë experiments with the narrative structure (the Chinese-box structure in which Lockwood narrates what Nelly tells him, who repeats what others told her), the taste for local color shows in the portrayal of Yorkshire, its landscape, its folklore, and its people, the supernatural or the possibility of the supernatural appears repeatedly.

ROMANTIC LOVE IN WUTHERING HEIGHTS

Romantic love takes many forms in Wuthering Heights: the grand passion of Heathcliff and Catherine, the insipid sentimental languishing of Lockwood, the coupleism of Hindley and Frances, the tame indulgence of Edgar, the romantic infatuation of Isabella, the puppy love of Cathy and Linton, and the flirtatious sexual attraction of Cathy and Hareton. These lovers, with the possible exception of Hareton and Cathy, are ultimately self-centered and ignore the needs, feelings, and claims of others; what matters is the lovers' own feelings and needs.

Nevertheless, it is the passion of Heathcliff and Catherine that most readers respond to and remember and that has made this novel one of the great love stories not merely of English literature but of European literature as well. Simone de Beauvois cites Catherine's cry, "I am Heathcliff," in her discussion of romantic love, and movie adaptations of the novel include a Mexican and a French version. In addition, their love has passed into popular culture; Kate Bush and Pat Benetar both recorded "Wuthering Heights," a song which Bush wrote, and MTV showcased the lovers in a musical version.

The love-relationship of Heathcliff and Catherine, but not that of the other lovers, has become an archetype; it expresses the passionate longing to be whole, to give oneself unreservedly to another and gain a whole self or sense of identity back, to be all-in-all for each other, so that nothing else in the world matters, and to be loved in this way forever. This type of passion-love can be summed up in the phrase more--and still more , for it is insatiable, unfulfillable, and unrelenting in its demands upon both lovers.

----------------------------------------------------

CRITICAL GLANCE AT WUTHERING HEIGHTS

Initially Jane Eyre was regarded as the best of the Brontë sisters' novels, a judgment which continued nearly to the end of the century. By the 1880s critics began to place Emily's achievement above Charlotte's; a major factor in this shift was Mary Robinson's book-length biography of Emily (1883). In 1926, Charles Percy Sanger worked out the chronology of Wuthering Heights by closely examining the text; though other critics have since worked out alternate chronologies, his work affirmed Emily's literary craft and meticulous planning of the novel and disproved Charlotte's presentation of her sister as an  unconscious artist who "did not know what she had done." Critics are still arguing about the structure of Wuthering Heights:  for Mark Schorer it is one of the most carefully constructed novels in English, but for Albert J. Guerard it is a splendid, imperfect novel which Brontë loses control over occasionally.

Despite the increasing critical admiration for Wuthering Heights, Lord David Cecil could write, in 1935, that Emily Brontë was not properly appreciated; even her admirers saw her as an "unequal genius." He countered this view by identifying the operation of cosmic forces as the central impetus and controlling force in the novel. He was not the first critic to perceive cosmic forces in the novel; Virginia Woolf, for one, had earlier written of Emily Brontë and her novel that

She looked out upon a world cleft into gigantic disorder and felt within her the power to unite it in a book. That gigantic ambition is to be felt throughout the novel–a struggle, half thwarted but of superb conviction, to say something through the mouths of her characters which is not merely "I love" or "I hate," but "we, the whole human race" and "you, the eternal powers..." the sentence remains unfinished.

Nevertheless, Cecil's theory that a principle of calm and storm informed the novel was a critical milestone because it provided a comprehensive interpretation which presented the novel as a unified whole. He introduced a reading which later critics have generally responded to, whether to build on or to reject. Cecil premised that, because Emily was concerned with what life means, she focused on her characters' place in the cosmos, in which everything–alive or not, intellectual or physical–was animated by one of two spiritual principles: the principle of the storm, which was harsh, ruthless, wild, dynamic and wild, and the principle of calm , which was gentle, merciful, passive, and tame. The usual distinction between human being and nature did not exist for her; rather, for her, they were alive in the same way, an angry man and an angry sky both literally manifesting the same spiritual principle of storm. Cecil cautioned that in spite of their apparent opposition these principles are not conflicting. Either–Emily Brontë does not make clear which she thinks–each is the expression of a different aspect of a single pervading spirit; or they are the component parts of a harmony. They may not seem so to us. The world of our experience is, on the face of it, full of discord. But that is only because in the cramped condition of their earthly incarnation these principles are diverted from following the course that their nature dictates, and get in each other's way. They are changed from positive into negative forces; the calm becomes a source of weakness, not of harmony, in the natural scheme, the storm a source not of fruitful vigour, but of disturbance. But when they are free from fleshly bonds they flow unimpeded and unconflicting; and even in this world their discords are transitory. The single principle that ultimately directs them sooner or later imposes an equilibrium....

Because these principles were neither good nor evil but just were, the novel was not concerned with moral issues and judgments; rather, it presented, in Cecil's view, a pre-moral world.

Just as Brontë resolved the usual conflict between the principles of storm and calm into equilibrium, so she resolved the traditional opposition between life and death by allowing for the immorality of the soul in life as well as in the afterlife. Cecil extrapolated, "The spiritual principle of which the soul is a manifestation is active in this life: therefore, the disembodied soul continues to be active in this life. Its ruling preoccupations remain the same after death as before." In other words, the individual's nature and passions did not end with death; rather, death allowed their free expression and fulfillment and so held the promise of peace. This was why Catherine's spirit haunted Wutheirng Heights after her death.

Cecil's theory is one of the twentieth century outpourings of interpretations trying to prove the novel had a unified structure. Surveying these myriad efforts, J. Hillis Miller challenged the assumption that the novel presents a unified, coherent, single meaning: "The secret truth about Wuthering Heights, rather, is that there is no secret truth which criticism might formulate in this way... It leaves something important still unaccounted for... The text is over-rich." He suggests that readers and critics should push their reading of or theory about the novel as far as they can, until they can face the fact that their interpretation fails to account for all the elements in the novel, that the novel is not amenable to logical interpretation or to one interpretation which accounts for the entire novel.

Perhaps F.R. Leavis penned the most quoted (most infamous?) modern interpretation of Wuthering Heights when he excluded it from the great tradition of the English novel because it was a "sport," i.e., had no meaningful connection to fiction which preceded it or influence on fiction which followed it.

THE GOTHIC AND WUTHERING HEIGHTS

Whether or not Wuthering Heights should be classified as a Gothic novel (certainly it is not merleya Gothic novel), it undeniably contains Gothic elements.

In true Gothic fashion, boundaries are trespassed, specifically love crossing the boundary between life and death and Heathcliff's transgressing social class and family ties. Brontë follows Walpole and Radcliffe in portraying the tyrannies of the father and the cruelties of the patriarchal family and in reconstituting the family on non-patriarchal lines, even though no counterbalancing matriarch or matriarchal family is presented. Brontë has incorporated the Gothic trappings of imprisonment and escape, flight, the persecuted heroine, the heroine wooed by a dangerous and a good suitor, ghosts, necrophilia, a mysterious foundling, and revenge. The weather-buffeted Wuthering Heights is the traditional castle, and Catherine resembles Ann Radcliffe's heroines in her appreciation of nature. Like the conventional Gothic hero-villain, Heathcliff is a mysterious figure who destroys the beautiful woman he pursues and who usurps inheritances, and with typical Gothic excess he batters his head against a tree. There is the hint of necrophilia in Heathcliff's viewings of Catherine's corpse and his plans to be buried next to her and a hint of incest in their being raised as brother and sister or, as a few critics have suggested, in Heathcliff's being Catherine's illegitimate half-brother.

A FEMINIST THEORY OF THE GOTHIC AND WUTHERING HEIGHTS

Ellen Moers has propounded a feminist theory that relates women writers in general and Emily Brontë in particular to the Gothic. Middle-class women who wanted to write were hampered by the conventional image of ladies as submissive, pious, gentle, loving, serene, domestic angels; they had to overcome the conventional patronizing, smug, unempowering, contemptuous sentimentalizing of women by reviewers like George Henry Lewes, who looked down on women writers: Women's proper sphere of activity is elsewhere [than writing]. Are there no husbands, lovers, brothers, friends to coddle and console? Are there no stockings to darn, no purses to make, no braces to embroider? My idea of a perfect woman is one who can write but won't.

What subversive values and taboo experiences does Emily Brontë express with her passionate heroine Catherine? Moers sees subversion in Brontë's acceptance of the cruel as a normal, almost an energizing part of life and in her portrayal of the erotic in childhood. The cruelty connects this novel to the Gothic tradition, which has been associated with women writers since Anne Radcliffe . The connection was, in fact, recognized by Brontë's contemporaries; the Athenaeumreviewer labeled the Gothic elements in Wuthering Heights "the eccentricities of ‘woman's fantasy'" (1847). Moers thinks a more accurate word than eccentricities would be perversities. These perversities may have originated in "fantasies derived from the night side of the Victorian nursery–a world where childish cruelty and childish sexuality come to the fore." Of particular importance for intellectual middle-class women who never matured sexually was the brother-sister relationship.

WUTHERING HEIGHTS AS SOCIO-ECONOMIC NOVEL

The novel opens in 1801, a date Q.D. Leavis believes Brontë chose in order "to fix its happenings at a time when the old rough farming culture, based on a naturally patriarchal family life, was to be challenged, tamed and routed by social and cultural changes; these changes produced Victorian class consciousness and ‘unnatural' ideal of gentility." In 1801 the Industrial Revolution was under way in England; when Emily Brontë was writing in 1847, it was a dominant force in English economy and society, and the traditional relationship of social classes was being disrupted by mushroom-new fortunes and an upwardly-aspiring middle class. The criterion for defining a gentleman was shifting to money, from character, breeding, or family. This social-economic reality provides the context for socio-economic readings of the novel.

WUTHERING HIEIGHTS & ROMANTICISM

CRITICAL EVALUATION:

Wuthering Heights, Emily Brontë's only novel, was published in 1847 under the pseudonym "Ellis Bell". It was written between October 1845 and June 1846. Wuthering Heights and Anne Brontë's Agnes Grey were accepted by publisher Thomas Newby before the success of their sister Charlotte's novel Jane Eyre. Wuthering Heights, Emily Brontë's only novel, was published in 1847 under the pseudonym "Ellis Bell". It was written between October 1845 and June 1846. Wuthering Heights and Anne Brontë's Agnes Grey were accepted by publisher Thomas Newby before the success of their sister Charlotte's novel Jane Eyre.

ROMANTICISM AND THE BRONTËS

Romanticism, the literary movement traditionally dated 1798 to 1832 in England, affected all the arts through the nineteenth century. The Brontës were familiar with the writings of the major romantic poets and the novels of Sir Walter Scott. When Charlotte Brontë, for instance, wanted an evaluation of her writing, she sent a sample to the romantic poet Southey. The romantic elements in the Brontës' writings are obvious. Walter Pater saw in Wuthering Heights the characteristic spirit of romanticism, particularly in "the figures of Hareton Earnshaw, of Catherine Linton, and of Heathcliff–tearing open Catherine's grave, removing one side of her coffin, that he may really lie beside her in death–figures so passionate, yet woven on a background of delicately beautiful, moorland scenery, being typical examples of that spirit."

As the details of their lives became generally known and as Jane Eyre and Wuthering Heights received increasingly favorable critical attention, Charlotte, Emily, and Anne were cast in the role of Romantic Rebels. Contributing to the Romantic Rebels Myth was the association of Romanticism and early death; Shelley having died at 29, Byron at 36, and Keats at 24. Branwell died at the age of 31, Emily at 30, and Anne at 29; to add to the emotional impact, Branwell, Emily, and Anne died in the space of nine months. The Romantic predilection for early death appears in Wuthering Heights; Linton is 17 when he dies; Catherine, 18; Hindley, 27; Isabella, 31; Edgar, 39; Heathcliff, perhaps 37 or 38.

ROMANTIC ELEMENTS IN WUTHERING HEIGHTS

The major characteristics of Romanticism could be extrapolated from a reading of Wuthering Heights:

the imagination is unleashed to explore extreme states of being and experiences.

the love of nature is not presented just in its tranquil and smiling aspects but also appears in its wild, stormy moods, nature is a living, vitalizing force and offers a refuge from the constraints of civilization, the passion driving Catherine and Heathcliff and their obsessive love for each other are the center of their being and transcend death, so great a focus is placed on the individual that society is pushed to the periphery of the action and the reader's consciousness, the concern with identity and the creation of the self are a primary concern, childhood and the adult's developing from childhood experiences are presented realistically, Heathcliff is the Byronic hero; both are rebellious, passionate, misanthropic, isolated, and willful, have mysterious origins, lack family ties, reject external restrictions and control, and seek to resolve their isolation by fusing with a love object, Hareton is the noble savage and, depending on your reading of the novel, so is Heathcliff, Brontë experiments with the narrative structure (the Chinese-box structure in which Lockwood narrates what Nelly tells him, who repeats what others told her), the taste for local color shows in the portrayal of Yorkshire, its landscape, its folklore, and its people, the supernatural or the possibility of the supernatural appears repeatedly.

ROMANTIC LOVE IN WUTHERING HEIGHTS

Romantic love takes many forms in Wuthering Heights: the grand passion of Heathcliff and Catherine, the insipid sentimental languishing of Lockwood, the coupleism of Hindley and Frances, the tame indulgence of Edgar, the romantic infatuation of Isabella, the puppy love of Cathy and Linton, and the flirtatious sexual attraction of Cathy and Hareton. These lovers, with the possible exception of Hareton and Cathy, are ultimately self-centered and ignore the needs, feelings, and claims of others; what matters is the lovers' own feelings and needs.

Nevertheless, it is the passion of Heathcliff and Catherine that most readers respond to and remember and that has made this novel one of the great love stories not merely of English literature but of European literature as well. Simone de Beauvois cites Catherine's cry, "I am Heathcliff," in her discussion of romantic love, and movie adaptations of the novel include a Mexican and a French version. In addition, their love has passed into popular culture; Kate Bush and Pat Benetar both recorded "Wuthering Heights," a song which Bush wrote, and MTV showcased the lovers in a musical version.

The love-relationship of Heathcliff and Catherine, but not that of the other lovers, has become an archetype; it expresses the passionate longing to be whole, to give oneself unreservedly to another and gain a whole self or sense of identity back, to be all-in-all for each other, so that nothing else in the world matters, and to be loved in this way forever. This type of passion-love can be summed up in the phrase more--and still more , for it is insatiable, unfulfillable, and unrelenting in its demands upon both lovers.

----------------------------------------------------

CRITICAL GLANCE AT WUTHERING HEIGHTS

Initially Jane Eyre was regarded as the best of the Brontë sisters' novels, a judgment which continued nearly to the end of the century. By the 1880s critics began to place Emily's achievement above Charlotte's; a major factor in this shift was Mary Robinson's book-length biography of Emily (1883). In 1926, Charles Percy Sanger worked out the chronology of Wuthering Heights by closely examining the text; though other critics have since worked out alternate chronologies, his work affirmed Emily's literary craft and meticulous planning of the novel and disproved Charlotte's presentation of her sister as an  unconscious artist who "did not know what she had done." Critics are still arguing about the structure of Wuthering Heights:  for Mark Schorer it is one of the most carefully constructed novels in English, but for Albert J. Guerard it is a splendid, imperfect novel which Brontë loses control over occasionally.

Despite the increasing critical admiration for Wuthering Heights, Lord David Cecil could write, in 1935, that Emily Brontë was not properly appreciated; even her admirers saw her as an "unequal genius." He countered this view by identifying the operation of cosmic forces as the central impetus and controlling force in the novel. He was not the first critic to perceive cosmic forces in the novel; Virginia Woolf, for one, had earlier written of Emily Brontë and her novel that

She looked out upon a world cleft into gigantic disorder and felt within her the power to unite it in a book. That gigantic ambition is to be felt throughout the novel–a struggle, half thwarted but of superb conviction, to say something through the mouths of her characters which is not merely "I love" or "I hate," but "we, the whole human race" and "you, the eternal powers..." the sentence remains unfinished.

Nevertheless, Cecil's theory that a principle of calm and storm informed the novel was a critical milestone because it provided a comprehensive interpretation which presented the novel as a unified whole. He introduced a reading which later critics have generally responded to, whether to build on or to reject. Cecil premised that, because Emily was concerned with what life means, she focused on her characters' place in the cosmos, in which everything–alive or not, intellectual or physical–was animated by one of two spiritual principles: the principle of the storm, which was harsh, ruthless, wild, dynamic and wild, and the principle of calm , which was gentle, merciful, passive, and tame. The usual distinction between human being and nature did not exist for her; rather, for her, they were alive in the same way, an angry man and an angry sky both literally manifesting the same spiritual principle of storm. Cecil cautioned that in spite of their apparent opposition these principles are not conflicting. Either–Emily Brontë does not make clear which she thinks–each is the expression of a different aspect of a single pervading spirit; or they are the component parts of a harmony. They may not seem so to us. The world of our experience is, on the face of it, full of discord. But that is only because in the cramped condition of their earthly incarnation these principles are diverted from following the course that their nature dictates, and get in each other's way. They are changed from positive into negative forces; the calm becomes a source of weakness, not of harmony, in the natural scheme, the storm a source not of fruitful vigour, but of disturbance. But when they are free from fleshly bonds they flow unimpeded and unconflicting; and even in this world their discords are transitory. The single principle that ultimately directs them sooner or later imposes an equilibrium....

Because these principles were neither good nor evil but just were, the novel was not concerned with moral issues and judgments; rather, it presented, in Cecil's view, a pre-moral world.

Just as Brontë resolved the usual conflict between the principles of storm and calm into equilibrium, so she resolved the traditional opposition between life and death by allowing for the immorality of the soul in life as well as in the afterlife. Cecil extrapolated, "The spiritual principle of which the soul is a manifestation is active in this life: therefore, the disembodied soul continues to be active in this life. Its ruling preoccupations remain the same after death as before." In other words, the individual's nature and passions did not end with death; rather, death allowed their free expression and fulfillment and so held the promise of peace. This was why Catherine's spirit haunted Wutheirng Heights after her death.

Cecil's theory is one of the twentieth century outpourings of interpretations trying to prove the novel had a unified structure. Surveying these myriad efforts, J. Hillis Miller challenged the assumption that the novel presents a unified, coherent, single meaning: "The secret truth about Wuthering Heights, rather, is that there is no secret truth which criticism might formulate in this way... It leaves something important still unaccounted for... The text is over-rich." He suggests that readers and critics should push their reading of or theory about the novel as far as they can, until they can face the fact that their interpretation fails to account for all the elements in the novel, that the novel is not amenable to logical interpretation or to one interpretation which accounts for the entire novel.

Perhaps F.R. Leavis penned the most quoted (most infamous?) modern interpretation of Wuthering Heights when he excluded it from the great tradition of the English novel because it was a "sport," i.e., had no meaningful connection to fiction which preceded it or influence on fiction which followed it.

THE GOTHIC AND WUTHERING HEIGHTS

Whether or not Wuthering Heights should be classified as a Gothic novel (certainly it is not merleya Gothic novel), it undeniably contains Gothic elements.

In true Gothic fashion, boundaries are trespassed, specifically love crossing the boundary between life and death and Heathcliff's transgressing social class and family ties. Brontë follows Walpole and Radcliffe in portraying the tyrannies of the father and the cruelties of the patriarchal family and in reconstituting the family on non-patriarchal lines, even though no counterbalancing matriarch or matriarchal family is presented. Brontë has incorporated the Gothic trappings of imprisonment and escape, flight, the persecuted heroine, the heroine wooed by a dangerous and a good suitor, ghosts, necrophilia, a mysterious foundling, and revenge. The weather-buffeted Wuthering Heights is the traditional castle, and Catherine resembles Ann Radcliffe's heroines in her appreciation of nature. Like the conventional Gothic hero-villain, Heathcliff is a mysterious figure who destroys the beautiful woman he pursues and who usurps inheritances, and with typical Gothic excess he batters his head against a tree. There is the hint of necrophilia in Heathcliff's viewings of Catherine's corpse and his plans to be buried next to her and a hint of incest in their being raised as brother and sister or, as a few critics have suggested, in Heathcliff's being Catherine's illegitimate half-brother.

A FEMINIST THEORY OF THE GOTHIC AND WUTHERING HEIGHTS

Ellen Moers has propounded a feminist theory that relates women writers in general and Emily Brontë in particular to the Gothic. Middle-class women who wanted to write were hampered by the conventional image of ladies as submissive, pious, gentle, loving, serene, domestic angels; they had to overcome the conventional patronizing, smug, unempowering, contemptuous sentimentalizing of women by reviewers like George Henry Lewes, who looked down on women writers: Women's proper sphere of activity is elsewhere [than writing]. Are there no husbands, lovers, brothers, friends to coddle and console? Are there no stockings to darn, no purses to make, no braces to embroider? My idea of a perfect woman is one who can write but won't.

What subversive values and taboo experiences does Emily Brontë express with her passionate heroine Catherine? Moers sees subversion in Brontë's acceptance of the cruel as a normal, almost an energizing part of life and in her portrayal of the erotic in childhood. The cruelty connects this novel to the Gothic tradition, which has been associated with women writers since Anne Radcliffe . The connection was, in fact, recognized by Brontë's contemporaries; the Athenaeumreviewer labeled the Gothic elements in Wuthering Heights "the eccentricities of ‘woman's fantasy'" (1847). Moers thinks a more accurate word than eccentricities would be perversities. These perversities may have originated in "fantasies derived from the night side of the Victorian nursery–a world where childish cruelty and childish sexuality come to the fore." Of particular importance for intellectual middle-class women who never matured sexually was the brother-sister relationship.

WUTHERING HEIGHTS AS SOCIO-ECONOMIC NOVEL

The novel opens in 1801, a date Q.D. Leavis believes Brontë chose in order "to fix its happenings at a time when the old rough farming culture, based on a naturally patriarchal family life, was to be challenged, tamed and routed by social and cultural changes; these changes produced Victorian class consciousness and ‘unnatural' ideal of gentility." In 1801 the Industrial Revolution was under way in England; when Emily Brontë was writing in 1847, it was a dominant force in English economy and society, and the traditional relationship of social classes was being disrupted by mushroom-new fortunes and an upwardly-aspiring middle class. The criterion for defining a gentleman was shifting to money, from character, breeding, or family. This social-economic reality provides the context for socio-economic readings of the novel.

***

 

La 24 aprilie 1935 s-a născut Elisabeta Polihroniade, marea maestră internaţională a şahului

"Elisabeta Polihroniade s-a născut pe 24 aprilie 1935, în inima Bucureștiului, România. Încă din tinerețe, a manifestat o pasiune vie pentru șah, îndrumată de curiozitatea sa pentru jocurile intelectuale.

Deși părinții își doreau ca ea să urmeze calea medicinii, Elisabeta a urmat propria ei chemare și s-a înscris la Facultatea de Filosofie, secția Jurnalism.

În 1960, a atins statutul de maestru internațional în șah, iar din 1982 a fost recunoscută ca mare maestru internațional. De-a lungul carierei sale, a fost o prezență constantă și impresionantă în lumea competițiilor de șah. A devenit campioană națională a României de șapte ori, dominând scenele în anii 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 și 1977.

Nu doar că a strălucit pe tabla de șah, dar a contribuit și la popularizarea acestui sport prin numeroasele sale activități și implicări. A deținut funcția de director al revistei române de șah „Gambit” și a fost vicepreședinte al „Uniunii Internaționale a Șahului Școlar”. A participat la peste 150 de turnee internaționale și a fost prezentă la numeroase Olimpiade de șah, atât ca jucătoare cât și ca arbitru internațional.

Recunoașterea sa a fost consfințită printr-o serie de distincții și decorații. În 1967, a fost decorată cu Ordinul Meritul Sportiv, iar în anul 2000 a primit Medalia Națională Serviciul Credincios. În plus, în 1999, a fost onorată cu Diploma de Onoare a Federației Internaționale de Șah (FIDE), avându-și numele înscris în „Cartea de Aur a FIDE”.

Pe lângă excelența în șah, Elisabeta Polihroniade a excelat și în domeniul jurnalismului, devenind o figură cunoscută și respectată. De-a lungul vieții sale, a călătorit în peste 66 de țări, explorând diferite culturi și experiențe, o bogăție pe care a apreciat-o mai presus de orice avere materială.

În ciuda reușitelor profesionale, viața personală i-a fost marcată de o dramă profundă. Elisabeta a trecut prin suferințe și tragedii, printre care pierderea unei fiice, o suferință pe care a purtat-o cu discreție și demnitate, preferând să se concentreze asupra pasiunii ei nemuritoare pentru șah.

Pe 23 ianuarie 2016, după o luptă grea cu boala, Elisabeta Polihroniade s-a stins din viață. Ea a fost înmormântată la Cernica."

Sursa: adevarul.ro

***

 

Librarul de 72 de ani (1948) Mohamed Aziz, situat în Rabat, Maroc, petrece între 6 și 8 ore pe zi citind cărți. După ce am citit peste 5.000 de cărți în franceză, arabă și engleză, rămâne în continuare cea mai veche librărie din Rabat după mai bine de 43 de ani în aceeași locație. Întrebat despre lăsarea cărților nesupravegheate afară, unde ar putea fi furate, acesta a răspuns că cei care nu știu să citească nu fură cărți, iar cei care pot, nu sunt hoți.

Este cunoscut ca cea mai fotografiată librărie din lume. Are afacerea sa de cărți uzate din 1963 în Medina, cel mai vechi cartier din Rabat, capitala Marocului. A rămas orfan la șase ani, a încercat să fie pescar pentru a-și îndeplini visul de a termina liceul, dar la cincisprezece ani a părăsit școala pentru că nu-și permitea manualele, pentru că erau prea scumpe pentru familia lui. Frustrat și fără studii, a decis să deschidă o librărie, punând cărțile pe un covor sub un copac și stă în fața magazinului său de mai bine de jumătate de secol, îndeplinindu-și visul de a studia.

Călătoria lor durează 12 ore. Înainte de a deschide librăria, caută cărți folosite în alte magazine, pentru citit și vânzare. Azi are peste șaptezeci de ani, spune că sunt suficiente două perne și o carte pentru a te simți fericit. Acumulează turnuri de cărți și la întrebat câte are, răspunde, nu sunt suficiente. Întrerupeți lectura, doar pentru a vă ruga, a fuma, a mânca și a participa și a sfătui clienții interesați de În cele din urmă librăria sa este faimoasă și mulți turiști o vizitează pentru a cumpăra niște cărți și a face fotografii.

.