***

 Emil Cioran – artistul seducţiei şi al paradoxului, om de o rarisimă fineţe şi inteligenţă

Motto: “Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi” – poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri.” – Emil Cioran în „Îndreptar pătimaş” – anul 1945

Astazi, 8 aprilie, se împlinesc 112 ani de la naşterea marelui filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran, unul dintre cei mai importanți gânditori lumii din secolului al XX-lea, descris ca aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării şi încadrat în generaţia interbelică a mentorilor, alături de Noica, Eliade şi Ţuţea.

Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său, Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș.

Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcusrul primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte.

Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.

Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în gazdă, la Sibiu.

În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, muzică şi restul.

La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu.

În această perioadă, Cioran, bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism, sau cum spunea el ulterior spre „incoveniența existenței”. Începe să fie influenţat de operele lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.

În ultimul an al facultăţii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat, în speranţa obţinerii unei burse în Franţa sau în Germania.

Un an mai târziu obține o bursă a Fundaţiei Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935, unde intră în contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages.

În anul 1934, i se publică în România primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români.

Un an mai târziu îi este publicată „Cartea amăgirilor“, urmată de „Schimbarea la faţă a României“ – în 1936 şi „Lacrimi şi sfinţi“ – în anul 1937.

Revenit în ţară în 1936, devine timp de un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, fără însă să fie atras de această latură pedagogică. Dealtfel Cioran le spunea studenţilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.

În anul 1937, obţine o bursă a Institutului Francez din București şi pleacă la Paris, şederea sa aici prelungindu-se până în 1944.

În 1942 o cunoaşte chiar la cantina studenţească, când lua masa, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la plecarea în eternitate a filosofului. Se spune că Simone Boué este cea care, de fapt, a adus un real echilibru în viaţa lui Emil Cioran.

În această perioadă începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în 1945, în acelaşi an Cioran stabilindu-se definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste.

În anul 1949, îi apare „Précis de décomposition“ („Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale. Volumul îi aduce în anul 1950 Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincţiile şi premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat şi Nimier), dar şi remuneraţii de mii de franci.

Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate.

A urmat publicarea volumelor Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii) –în 1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista) – în 1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie) – în 1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp) – în 1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) – în 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut) – în 1973, Écartèlement (Sfârtecare) – în 1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie) – în 1986 şi Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme) – în 1987.

A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”

La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.

Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai – profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.

În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.

În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.

Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Casa filosofului din comuna natală este acum proprietate privată, pe care se află un bust al filosofului. Anual aici au loc colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat încă îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende.

Lada cu manuscrise şi documente lăsate de Emil Cioran în grija părinţilor la plecarea la Paris în 1937, a ajuns peste ani în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L’ Herne, şi fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran. Ulterior colecţia a fost cumpărată, cu 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitaţie, de omul de afaceri de origine română, George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române.

Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiţie între Universitatea din Paris şi o firmă de curăţenie care le-a descoperit în urmă cu câţiva ani în pivniţa apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia.

În februarie 1995, Simone Boue scria Cancelariei Universităţilor din Paris că vrea să doneze bibliotecii instituţiei mai multe manuscrise ale lui Emil Cioran, însă ea a decedat după doi ani, iar donaţia nu s-a mai realizat. În cele din urmă justiţia franceză a decis că firma de curăţenie va putea dispune în mod liber de aceste manuscrise.

Cioran a fost şi un om al contrastelor. Filosoful a scris cuvinte înfiorătoare despre români şi istoria lor, însă în anul 1989, după prăbuşirea dictaturii, ţopăia realmente pe stradă de bucurie şi striga că „ţara lui şi-a recăpătat libertatea”, în contextul în care el nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. A abandonat limba română motivând că nu dorea să scrie într-o limbă „pe care n-o înţelege nimeni”, dar a rămas până la sfârşitul vieţii cu sentimentul că, atunci când vorbeşte franceza, o „maltratează”.

În tinereţe se declara, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifica provocator „Noaptea cuțitelor lungi”, manifesta vădite afinităţi legionare – ca şi prietenii săi Ţuţea şi Eliade -, dar şi clare idei antisemite, viziuni repudiate peste ani, cu furie și rușine, motivându-le ca fiind „inadmisibile rătăciri ale tinereții”.

Emil Cioran, om de o rarisimă inteligenţă şi fineţe, ne-a oferit însă lecţia unei existenţe în care a luptat neîncetat să arate că noi oamenii suntem prost alcătuiţi, o aglomerare de fragmente, în care se întâlnesc urâtul şi divinul, în schimb a indicat ca sublime muzica şi poezia – ca fiind singurele care ne pot duce în rai. Desigur că sensurile cele mai ascunse ale gândirii şi creaţiei sale, ni se vor arăta celor care vom avea „cutezanţa” să îi studiem impresionanta sa operă.

Însă cel mai bine tot Cioran îşi sintetizează propria viaţă şi operă: „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm. Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

***

 Rainier al III-lea, timp de 56 de ani suveran al Principatului Monaco

 Datorită căsătoriei cu Grace Kelly, mult timp Rainier a fost cunoscut ca “soțul prințesei”

Rainier Louis Henri Maxence Bertrand Grimaldi s-a născut pe 31 mai 1923 la Palatul Princiar din Monaco, fiind al coilea copil și singurul fiu al prințului Pierre și al prințesei Charlotte de Monaco. Mama lui, Charlotte, era fiica prințului Ludovic al II-lea și al Mariei Juliette Louvet, iar tatăl său era pe jumătate francez și pe jumătate mexican. Rainier a avut o singură soră, prințesa Antoinette, baroneasă de Massy.

Părinții săi au divorțat în 1933, când prințul moștenitor avea doar zece ani. Băiatul a fost trimis în Anglia, unde a urmat școlile publice din Sussex și Buckinghamshire, apoi a fost înscris la Institutul Le Rosey din Elveția și la Universitatea din Montpellier din Franța, unde a obținut o licența în arte în 1943.

În 1944, la împlinirea a 21 de ani, mama sa, Charlotte, a renunțat la dreptul său la tron și Rainier a devenit moștenitorul direct al bunicului. În timpul celei de-al Doilea Război Mondial, tânărul s-a alăturat armatei franceze și a servit ca locotenent adjunct, fiind promovat de guvernul francez la rangul de căpitan în aprilie 1949 și colonel în decembrie 1954.

Rainier a devenit prinț suveran al Principatului Monaco la moartea bunicului său, prințul Ludovic, pe 9 mai 1949. După ce a urcat pe tron, a muncit mult pentru a recupera strălucirea pierdută a orașului-stat care fusese afectat de probleme financiare și de scandalurile din familie. Mama sa, prințesa Charlotte, avea o relație cu un hoț de bijuterii cunoscut sub numele de René Bastonul și acest lucru provocase mari pagube de imagine Casei Grimaldi, iar la instalare prințul găsise trezoreria aproape goală. Clientela tradițională a cazinourilor din Monaco, formată în mare parte din aristocrați europeni, se trezise cu fondurile mult reduse după cel de-al Doilea Război Mondial și, în plus, pe Riviera franceză se deschiseseră și alte cazinouri de succes care concurau cu cele din Monaco. Pentru a compensa pierderile de venituri, Rainier a decis să promoveze principatul ca paradis fiscal și centru comercial, a oferit oportunități pentru dezvoltare imobiliară și l-a transformat într-o atracție turistică. În primii ani ai domniei lui Rainier, magnatul grec al transporturilor maritime Aristotel Onassis a preluat controlul asupra Société des Bains de Mer și și-a propus să transforme Monaco într-o stațiune dedicată exclusiv jocurilor de noroc. Prințul Rainier a recâștigat controlul SBM în 1964 și din acel moment a fost pusă în aplicare viziunea sa asupra dezvoltării principatului.

Societé Monégasque de Banques et de Métaux Précieux, o bancă care deținea o mare parte din capitalul statului, a fost falimentată din cauza investițiilor prințului într-o companie media, ceea ce a dus la demisia cabinetului. În 1962, Rainier a ratificat noua Constituție a principatului, ceea ce a redus semnificativ puterea suveranului, și a suspendat Constituția anterioară deoarece considera că a împiedicat dezvoltarea administrativă și politică a țării.

Între anii 1940 și 1950, Rainier a avut o relație cu actrița Gisèle Pascal, pe care o cunoscuse în timp ce era student la Universitatea Montpellier, cuplul locuind la Saint-Jean-Cap-Ferrat. În această perioadă sora lui, prințesa Antoinette, își dorea însă ca propriul ei fiu să moștenească tronul și a răspândit zvonuri că Gisèle ar fi infertilă. Intrigile ei permanente au dus, în scurt timp, la distrugerea relațiilor dintre cei doi.

În 1955 prințul a întâlnit-o pe actrița Grace Kelly în timpul unei sesiuni foto organizate la Palatul Princiar din Monte Carlo unde americanca venise pentru a-și promova călătoria la Festivalul de Film de la Cannes. După ce i-a făcut curte timp de un an, prințul Rainier s-a căsătorit cu Grace în 1956. Mariajul a fost întâmpinat cu o mare bucurie de oamenii din principat și a fost descris drept “nunta secolului” sau “cea mai așteptată nuntă din lume” de către mass-media. Ceremonia civilă a avut loc la Palatul Princiar pe 18 aprilie, iar cea religioasă s-a desfășurat o zi mai târziu, pe 19 aprilie, la Catedrala Sfântul Nicolae. Prințul Rainier a purtat o uniformă militară creată de el însuși, inspirată de uniformele lui Napoleon Bonaparte. Grace a purtat o rochie de mireasă elegantă, o ținută cu mâneci lungi, cu guler înalt, cu torsul montat și fusta amplă. Designerul Helen Rose a colaborat cu actrița pentru creația modelului rochiei, folosind dantelă de Bruxelles veche de 125 de ani. Doar pentru fustă s-au folosit 100 de metri de mătase naturală. Voalul a fost lung de 82 de metri și a fost realizat dintr-o țesătură foarte fină, specială, pentru a lăsa chipul prințesei cât mai vizibil. Condusă de episcopul Gilles Barthe, ceremonia a fost transmisă de studiourile MGM și urmărită de peste 30 de milioane de oameni din întreaga lume. Cuplul a călătorit în luna de miere pe Marea Mediterană cu iahtul prințului, Deo Juvante II, timp de șapte săptămâni.

Grace a născut primul lor copil, pe prințesa Caroline, pe 23 ianuarie 1957, iar al doilea copil, prințul Albert, s-a născut pe 14 martie 1958. Cea mai mică fiică a lor, prințesa Stéphanie, s-a născut pe 1 februarie 1965.

În 1979, Rainier și-a făcut debutul în cinematografie alături de soția sa într-un film independent de o jumătate de oră, “Rearranged”, produs în Monaco. Grace Kelly avea să moară pe 14 septembrie 1982 într-un accident de mașină, la doar 52 de ani. După moartea frumoasei prințese, Rainier a refuzat să se recăsătorească și a înființat Fundația Princess Grace-SUA în onoarea ei, pentru a sprijini tinerii artiști americani.

Prințul fuma în jur de 60 de țigări pe zi și în ultimii ani ai vieții sale starea lui de sănătate a început să se înrăutățească. A fost operat la sfârșitul anului 1999, apoi a fost internat de mai multe ori în spital. În februarie 2004 a suferit o leziune coronariană și câteva luni mai târziu a fost din nou spitalizat cu o infecție pulmonară. În noiembrie fiul său, prințul Albert, a apărut la Larry King Live pe CNN și a declarat că tatăl său se simte bine, deși suferă de bronșită. În martie 2005 a fost din nou internat cu o infecție pulmonară și a ajuns la unitatea de terapie intensivă a spitalului, apoi a avut nevoie de ventilație mecanică, suferind de insuficiență renală și cardiacă. Starea sa a continuat să se deterioreze, prognosticul medicilor fiind foarte rezervat.

Pe 31 martie 2005, după consultarea cu Consiliul de Coroană, Palatul Princiar a anunțat că fiul lui Rainier, prințul ereditar Albert, va prelua atribuțiile tatălui său ca regent, pentru că acesta nu mai poate să-și exercite funcțiile regale, iar a doua zi medicii au explicat că șansele sale de recuperare erau slabe. Prințul Rainier al III-lea a murit pe 6 aprilie la Centrul Cardiotoracic din Monaco la vârsta de 81 de ani și a fost succedat de singurul său fiu devenit prințul Albert al II-lea. Suveranul a fost înmormântat pe 15 aprilie 2005, alături de soția sa, prințesa Grace, la Catedrala Maicii Domnului Imaculata, locul tradițional de înmormântare al prinților și prințeselor de Monaco și locul în care prințul Rainier și prințesa Grace se căsătoriseră în 1956.

***

 Charles Baudelaire, singurul copil din a doua căsătorie a unui înstărit, iubitor de artă și literatură, fost funcționar public Joseph-François Baudelaire și soția sa cu 34 ani mai tânără, Caroline Archimbaut-Dufay, s-a nascut pe 9 aprilie 1821

La vârsta de șase ani rămâne orfan prin moartea tatălui în vârstă de aproape 68 de ani, traumatizat de recăsătorirea rapidă a mamei cu ofițerul autoritar și ambițios Jacques Aupick precum și prin mutarea din Paris la Lyon (1832) și din nou la Paris (1836), devine un băiat dificil, simțindu-se neiubit și fără rădăcini, de multe ori depresiv. Între 1832-1835 învață în Lyon, în garnizoana în care colonelul Aupick l-a trimis iar între 1836 - 1840 la Paris.

La îndemnul mamei sale și, mai ales al tatălui vitreg, care între timp a devenit general, acceptă în iunie 1841 o călătorie cu vaporul care îl duce în India și care ar trebui să-i aducă la alte gânduri. El a mers însă numai până în insulele Mauritius și Réunion în Oceanul Indian, unde a petrecut câteva săptămâni și fiind influențat de natura tropicală, care îi va fi inspirație pentru poezii.

La întoarcere, după mai bine de opt luni, ajungând la majorat (1842) va cere partea de moștenire după tată, o avere considerabilă (cca. 75.000 de franci) care-i va permite să ducă o viață de dandy parizian. Începe să iubească hainele și își petrece zilele în galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special hașiș și opium.

Se îndrăgostește de actrița Jeanne Duval, o tânără mulatră, a cărei frumusețe exotică va inspira poemele din secțiunea Venus cea neagră a volumului Florile răului. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moștenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăți financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieții. Ceea ce probabil în 1845 a contribuit la o tentativă de sinucidere.

Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. În 1846 și 1847 îi apăreau în reviste două povești: Le Jeune enchanteur, o poveste de dragoste și La Fanfarlo, o nuvela autobiografică. Drame scrise între 1843-1854, precum La Fin de Don Juan, au rămas doar la faza de proiect, tot așa ca multe schițe de proză. Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix și Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care știe să facă diferența între arta adevărată și kitsch.

Pe de altă parte consumul de hașiș, opium și alcool, precum și întreținerea lui Jeanne Duval, permanenta nevoie de bani au întărit din nou predispoziția la depresiei.

În timpul agitației politice și sociale din 1847 Baudelaire a fost un socialist fourierist. La izbucnirea revoluției din februarie din 1848 a fost un revoluționar entuziast pe străzile pariziene. El a fondat cu doi prieteni un ziar temporar de stânga și a activat ulterior ca publicist politic. A participat la revolta din iunie în fruntea muncitorilor din Paris. Având în vedere preluarea treptată a puterii de către conservatori, se simțea din ce în ce mai frustrat, ca mulți tineri intelectuali dedicați acestei revoluții. După lovitura de stat din 02 decembrie 1851, Louis-Napoléon Bonaparte fiind ales președinte al Republicii Franceze, Baudelaire s-a retras la o viață ca scriitor apolitic , limitându-se la poezie, proză scurtă, eseuri, portrete ale autorilor și recenzii de carte din scena literară pariziană.

A tradus o primă povestire încă din 1845, iar în 1848 o altă povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe (1809-1849), pe care îl simțea un suflet geamăn. În 1857 a publicat un volum de povestiri scrise de Poe și l-a făcut cunoscut cititorilor francezi printr-o lungă prefață. În 1858 termină traducerea lui Poe cu Aventurile lui Gordon Pym (Aventures d'Arthur Gordon Pym). Traducerea sa devine celebră.

Deși era împreună cu Jeanne Duval a adorat din 1852 până în 1858 în anonim prin scrisori iscusite și poezii pe Apollonie Sabatier, o femeie frumoasă, fermecătoare și inteligentă, care era metresa unui bancher al unui salon pe unde treceau mulți literați și artiști.

Auguste Poulet-Malassis publică prima ediție din Les Fleurs du mal și veghea apariția cărții. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susținut de același procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul și editorii sunt condamnați, iar șase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicția a fost ridicată în Franța abia în 1949.

În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecție. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert și Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Ați găsit o cale de a injecta o nouă viață Romantismului, sunteți diferit de toți, și aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeții romantici, Baudelaire se inspira din viața citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai josnice și non-poetice situații. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.

În anii 1860 Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme.

În 1869 a publicat și poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradițională a versificației.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

***

 Carmen Stănescu: „E greu să stai în vitrină o viață întreagă!”

Carmen Stanescu a decedat pe 11 aprilie 2018...

La 13 ani, un unchi îi spunea că e musai să facă teatru. A jucat zeci de ani pe scena Naţionalului bucureştean şi s-a căsătorit cu un coleg care a adorat-o: Damian Crâşmaru. A făcut sport şi a fost mereu mândră de silueta ei.

Într-un discurs la şedinţa Senatului din 18 martie 1940, savantul Nicolae Iorga rostea: “Spiritul unei societăţi se hrăneşte cu teatru, pe care popoarele sănătoase ştiu să-l aibă, pentru că el exercită o influenţă adâncă asupra societăţii.”

Teatru n-ar exista dacă n-am avea actori. Este o binecuvântare cerească orice întâlnire cu marii noştri actori care au scris, prin rolurile interpretate, pagini în istoria teatrului românesc, aşa cum este actriţa Carmen Stănescu.

S-a născut într-un Bucureşti de sfârşit de secol XIX, căruia i se spunea „Micul Paris”. Şi-a trăit copilăria într-o casă boierească, cu salon şi pian, cu mobile aduse de bunicul său de la Viena, înconjurată de o grădină, situată undeva pe Calea Văcăreştilor; cu tradiţii de sărbători, în atmosfera târgului de Moşi, vara, când tramcarele animau Calea Moşilor, iar trăsurile aveau ultima staţie în faţa Teatrului Naţional situat pe Calea Victoriei de azi.

“Tata, mama, frumoşi, m-au făcut frumoasă; cinstiţi, m-au făcut cinstită; harnici, curaţi, ordonaţi, m-au făcut la fel” , aşa îşi începe Carmen Stănescu memoriile.

Tatăl său, de profesie avocat, era angajat al unei firme ce avea sediul lângă un magazin de muzică unde mama sa era vânzătoare. Aşa s-au cunoscut, s-au îndrăgit, iubit, apoi căsătorit. După naşterea viitoarei actriţe, doamna Stănescu a rămas acasă pentru creşterea copilului.

Avea câţiva anişori, când vorbea „cu mobilele şi perdelele, jucând cele mai lacrimogene scene de dramă. Într-o vacanţă de iarnă, am început să plâng că eu vreau pe scenă şi nu mai vreau la şcoală!”

Era vara lui 1942, iar pe timpul vacanţei trebuia să facă “muncă de folos obştesc”. În felul acesta ajunge cu o verişoară la Spitalul Cantacuzino, să lucreze la farmacie. Ambalând prafuri, îi vine în gând să se facă famacistă. Un vis care nu rămâne prea mult în mintea sa de copil.

La liceu nu i-a plăcut deloc matematica, iar tatăl său mergea în fiecare an la profesoara cu pricina, pledând ca un bun avocat pentru viitorul fetei care nu va avea nicio tangenţă cu cifrele… Şi aşa, cea care peste ani avea să devină o mare actriţă trecea clasa, la liceul patronat de către Regina Maria.

În liceu juca teatru; nu avea nici 13 ani când i-a fost remarcat talentul: „nenea Lică, fiu de preot, om de-o veselie molipsitoare şi iubitor de teatru, primul meu admirator, când m-a văzut în rolul Marghioliţei din <<Piatra din casă>> a lui Alecsandri, cu ocazia serbării de final de an, a venit la mine, şi entuziasmat, mi-a spus că numai teatru teatru trebuie să fac după terminarea liceului. I-a fost gura aurită şi a mers la fix cu pronosticul viitorului meu.”

Absolventă de Conservator, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu, în 1945, Carmen Stănescu este admisă la concursul organizat la Teatrul Naţional şi distribuită în trei spectacole: “Madona”, “Despot vodă” şi “Madame Sans-Gêne”. De-a lungul carierei, a jucat alături de mari actori: Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finţi şi mulţi alţii.

Pe Damian Crâşmaru l-a cunoscut în 1955, când i s-a propus să intre în spectacolul cu piesa “Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, în rolul Don Manuel, înlocuind un actor care se îmbolnăvise. Spectacolul avea un succes enorm la public. “Pe vremea aceea nu se suspendau spectacolele cu una cu două. Maestrul Sică Alexandrescu, directorul artistic al teatrului, pune urgent dublura. De atunci, nu ne-am mai despărţit, şi după trei ani ne-am cununat civil. În biserică am intrat după câţiva ani, la mănăstirea Sinaia.

Damian Crâşmaru, bărbat frumos, actor de rasă, inteligent, sclipitor, care m-a adorat şi pe care l-am adorat, ce să doresc mai mult? Norocul meu! Am avut parte de un om inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea copilăroasă, m-a iubit ca pe un copil şi aşa a avut nevoie de mine în viaţa lui – aşa cum sunt eu cu exploziile mele jucăuşe, care l-au încântat, l-au atras în sfera de basm a vieţii mele. Regret imens că din cauza unor sarcini toxice nu am făcut copii. Regret enorm nu atât pentru mine, cât pentru Damian. Are o pasiune pentru copii, merita să aibă zece, nu unul.”

Despre drumul său în cinematografie

– Cinematografia este lipsită total de frumuseţea pe care o oferă teatrul spectatorilor lui. Actorul pe scenă este stăpânul lui şi poate demonstra ce a realizat într-un rol după zeci şi zeci de zile de repetiţii. Acolo îşi demonstrează talentul, măiestria, puterea de “a trece rampa”, cum se spune în teatru.

 Tot cu Sică Alexandrescu, care a filmat spectacolul de mare succes teatral „Bădăranii” pe platourile de la Buftea, cu canale veneţiene, cu gondole, cu tot ce a trebuit ca să apară un alt mare succes în cinematografia noastră, am rămas şi eu cu succesul realizat în rolul cumetrei Felice. După atâţia ani aceste filme sunt savurate şi apreciate de fiecare dată când apar pe canalele micului ecran.

– Am interpretat roluri diferite de mică întindere în „Tinereţe fără bătrâneţe”, „Muşchetarul român, „Fraţii Jderi”, „Runda a 6-a”, reuşind bijuterii pe marele ecran. Culmea e că am fost invitată să particip la premierele respectivelor filme în diferite ţări. Plecând cu o delegaţie de film în URSS, îmi amintesc că turbase după mine un „Jura” de acolo, care mai, mai să se înece în Volga când s-a aruncat de pe vaporaşul ce ne plimba prin faţa Vologradului, suferind de lipsa mea de atenţie. Marga Barbu şi Ion Dichiseanu se distrau pe socoteala lui, dar bietul Jura nu-şi dădea seama. Era tot timpul plin de votcă.

Carmen Stănescu, despre teatru şi viaţă

Am trăit sincer vieţile personajelor cu care m-am întâlnit. Le-am dăruit viaţă din viaţa mea. Am putut să fac asta, am avut puterea să mă identific cu atâtea alte multe caractere fie bune, fie rele. Am reuşit acest proces de detaşare a fiinţei mele de viaţa mea şi de a păşi cu curaj şi adevăr în alte vieţi şi de a le trăi convingător zeci de ani pe scenă în teatrul meu Naţional.

Caragiale a pus ochii pe mine acum mai bine de jumătate de secol. Îi mulţumesc. Când am intrat în marele Teatru Naţional din Bucureşti, “stimabilul” m-a urmărit pas cu pas. L-am atras cu talentul şi frumuseţea mea. M-a spionat câţiva ani în toate rolurile mele şi i-a căzut cu tronc o oarecare replică dintr-o oarecare piesă, replică pe care o dădeam cu foarte mare aplomb, şi, la care sala exploda în aplauze.

Marea lecţie despre Caragiale am primit-o de la Sică Alexandrescu. Am învăţat de la el ce înseamnă Caragiale, cum trebuie interpretat şi cum trebuie respectat. Au fost în teatrul românesc multe momente de izbândă actoricească. Dar când vorbim de comedie suntem obligaţi să ne plecăm capetele în faţa acestui ilustru om de teatru, Sică Alexandrescu, care, fiind mulţi ani directorul Teatrului Naţional, a adoptat pentru celebra trupă de comedie actorii: Timică, Talianu, Beligan, Marcel Anghelescu, Giugaru, Silvia Dumitrescu, Iancovescu, Birlic, Costache Antoniu, Finteşteanu, Brancomir, Nataşa Alexandra, Eugenia Popovici, Elvira Godeanu, Cella Dima şi Carmen Stănescu. Această echipă de comedie a urmat un drum glorios ani şi ani sub bagheta acelui neîntrecut Sică Alexandrescu, care a dus faima teatrului românesc şi peste hotare şi l-a făcut pe Caragiale cunoscut şi apreciat la Moscova, Viena, Paris, Budapesta, Belgrad.

În 1952, tot Sică Alexandrescu, bineînţeles, a alcătuit din schiţele lui Caragiale un spectacol adorabil, cu mare succes la public. Distribuţia îi număra pe marii trupei de comedie a Teatrului Naţional. Eu am jucat în “Lanţul slăbiciunilor” şi în Cadou. După zece ani, în 1962, cu ocazia comemorării lui Caragiale, Sică Alexandrescu a prezentat toate piesele lui Caragiale pe scena Teatrului Naţional. A fost o muncă titanică şi un enorm succes. Pentru mine a urmat Zoe!

Am rămas cu un mare “of” în sufletul meu: odată cu dispariţia lui Sică, am pierdut-o pe Veta din “Noaptea furtunoasă”. N-am avut parte de ea! Doamne, şi ce succes aş fi făcut alături de bunii mei prieteni Caragiale şi Sică, susţinută de ei, alintată de ei, încurajată de ei, aşa cum au făcut-o de atîtea ori. Le mulţumesc!”

Cel mai frumos surâs pe care l-am văzut vreodată era al Silviei Dumitrescu-Timică. Când jucam în spectacolul „Floricica purpurie”, un frumos basm rusesc, mă îmbrăcam într-o cabină cu Silvia. Acolo, într-o zi, i-a dispărut acel surâs, era pe moarte bărbatul ei, inegalabilul actor de comedie Gheorghe Timică.

Doamna Buzescu mă iubea şi mă aprecia, ceea ce însemna enorm pentru mine. Acum îmi vine să râd când, odată, s-a supărat pe mine. M-a durut foarte mult. Am declarat nu mai ştiu cu ce ocazie, într-un interviu, că doamna Buzescu în timpul spectacolului mănâncă senvişuri cu şuncă, ştiind acest lucru de la cabiniera ei. Mi-a telefonat şi mi-a spus: “Dragă Carmen, chiar dacă mănânc şuncă în pauzele spectacolului, nu trebuie să trâmbiţezi să ştie toată lumea cum îmi refac eu forţele pentru actul următor”. Norocul meu că m-a iertat repede şi m-am simţit iarăşi bine când mă întâlneam cu dumneaei.

Campioană naţională la tir în 1953.

În „Gazeta sporturilor” se menţiona: “Carmen Stănescu a obţinut 394 puncte – cea mai bună performanţă a anului, atât la băieţi cât şi la fete.” Am renunţat în urma unui accident în timpul unui antrenament. Am rămas cu pofta de sport toată viaţa. După ce am renunţat pentru teatru la nataţie şi la tirul de performanţă, am continuat cu căţăratul pe munte, unde l-am târât şi pe Damian de câteva ori.

Consider un popor civilizat cel care îşi ocroteşte şi îşi respectă bătrânii. Visul vieţii mele este de a putea organiza ceva pentru ocrotirea bătrânilor, pentru a le asigura o linişte absolut necesară după viaţa zbuciumată pe care au străbătut-o.

Ador retragerea liniştită în casa mea, după veşnicele examene luate cu brio, dar şi cu mare consum în faţa publicului. Trebuie să se ştie că e greu să stai în vitrină o viaţă întreagă!

Adevărul e că sunt foarte mândră de silueta mea, pe care o menţin fără efort. Nu pot mânca prea mult, dar în prima tinereţe, deci începând din copilărie, eram teribil de pofticioasă, mâncam enorm, dar nu mă îngrăşam, spre norocul meu. Habar n-am avut să gătesc până la 50 de ani, când am părăsit casa părintească, după moartea tatei.

Diplome, premii, medalii, titluri

Maestră a sportului în 1952.

În 1998 a primit Premiul criticii pentru întreaga activitate.

Societar de onoare al Teatrului Național “I.L.Caragiale” din 2001.

În 2000, a fost decorată cu Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Ofițer şi a primit Premiul pentru întreaga activitate artistică, la Gala UNITER

În 2002 a primit Diploma de Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti.

În anul 2004 a primit Premiul de excelență în teatru, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de teatru, oferit în cadrul festivității “Femeile de succes ale anului 2004”.

Sursa: Carman Stănescu – “Destăinuiri”

***

 5 curiozități despre porumbei, cele mai hulite păsări din oraș

În vremurile noastre, porumbeii nu au o reputație tocmai bună. Mulți consideră că sunt niște păsări cu inteligență redusă, care invadează orașele și răspândesc boli.

De aceea, au căpătat porecla de „șobolani cu aripi”. Puțini știu, însă, că aceste păsări mult blamate sunt capabile de lucruri uimitoare. Îți prezentăm cinci curiozități despre porumbei, care te vor face să îți schimbi părerea despre aceste zburătoare citadine inocente.

1. Au o capacitate incredibilă de a se orienta

porumbeii voiajori sunt celebri pentru capacitatea lor de a se orienta și de a se întoarce acasă, de la distanțe de zeci sau sute de kilometri.

Cum reușesc asta? În cea mai mare parte a timpului, porumbeii voiajori se orientează după poziția Soarelui. De asemenea, un rol major în excelenta lor capacitate de orientare îl are mirosul.

Cercetările au arătat că porumbeii își construiesc adevărate hărți olfactive, după care se ghidează în drum spre destinație.

2. Nu uită și nu iartă!

La fel ca ciorile, porumbeii au o memorie remarcabilă. Potrivit unui studiu din 2011, porumbeii sunt capabili să recunoască fețele oamenilor și sunt foarte greu de păcălit.

În cadrul studiului, doi cercetători cu trăsături fizice asemănătoare, dar îmbrăcați în halate de culori diferite, s-au plimbat printr-un parc, tratând porumbeii în moduri diferite. Unul s-a comportat cu calm, lăsând păsările să mănânce.

Celălalt s-a comportat agresiv, alungând păsările care încercau să se hrănească. Ulterior, cei doi cercetători s-au întors în parc și, de data aceasta, amândoi s-au comportat bine cu păsările.

Cu toate acestea, porumbeii l-au evitat pe cercetătorul care fusese agresiv cu ele în trecut. Nici măcar faptul că oamenii de știință și-au schimbat halatele între ei nu a schimbat atitudinea păsărilor.

În continuare, erau capabile să-l identifice pe cel care le alungase, ceea ce înseamnă că păsările pot distinge oamenii după trăsăturile faciale.

 3. Au o memorie impresionantă

 Pentru niște ființe cu creierul atât de mic, aceste păsări au o memorie impresionantă.

Cercetătorii de la Institutul Mediteranean de Neuroștiințe Cognitive au realizat o măsurare comparativă a capacității de memorare a porumbeilor și babuinilor.

Oamenii de știință le-au prezentat animalelor o serie de fotografii și de culori și le-au învățat să memoreze culoarea cu care era asociată fiecare imagine.

Deși au fost întrecuți de babuini, porumbeii au memorat între 800 și 1.200 de combinații, o performanță impresionantă pentru păsări.

 4. Analizele ADN au relevat că porumbeii sunt ruda îndepărtată a păsării Dodo, dispărută la sfârșitul secolului XVII.

Cea mai apropiată rudă în viață a păsării Dodo este porumbelul Nicobar, care trăiește în Asia de Sud-Est și în insulele Andaman și Nicobar.

5. Pot avea culori surprinzătoare

Pe lângă cei gri sau albi, există porumbei într-o multitudine de culori. Spre exemplu, Ptilinopus sau porumbelul Nicobar sunt doar două dintre speciile de porumbei cu pene în culori vii.

***

 Destăinuirile Virginiei Micle Gruber despre relația mamei ei cu Mihai Eminescu

Virginia Micle s-a născut pe 7 martie 1868 și a fost fiica cea mică a Veronicăi Micle și a profesorului Ștefan Micle. Poetă, traducătoare și profesoară, Virginia s-a căsătorit în martie 1891 cu Eduard Gruber, un tânăr cercetător ieșean. La scurt timp după mariaj cei doi soți au plecat la Leipzig, unde el a asistat la celebrele lecții de psihologie experimentală ale lui Wilhelm Wundt. În 1892, Eduard a fost invitat la Congresul de psihologie experimentală de la Londra, un an mai târziu și-a luat doctoratul cu teza “Luminozitatea specifică a culorilor”, apoi a revenit în țară, devenind profesor la Universitatea din Iași.

În 1895 s-a îmbolnăvit, a fost dus de tânăra sa soție pentru tratament la Viena, dar starea lui a continuat să se degradeze. În cele din urmă a fost internat la Sanatoriul Mărcuța din București, unde a încetat din viață la doar 35 de ani, pe 28 martie 1896, fiind înmormântat două zile mai târziu la Cimitirul Bellu.

Rămasă văduvă la vârsta de 28 de ani, Virginia Micle a avut doi copii, Ștefan, născut în 1900 și botezat după numele bunicului matern, și Mărioara, cu un an mai mică, despre al căror tată nu există informații certe.

În octombrie 1908, după publicarea a șase scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle în ziarul Dimineața, gazetarii de la Adevărul au stat de vorbă cu fiica poetei:

“Am găsit-o în foarte modesta ei locuință, într-un cartier tăcut al Iașului, de-abia revenită de la țară, unde si cultivă o mică proprietate și unde locuiește toată vara. Pe unul din pereții odăii atârnă deasupra pianului două fotografii mari, a răposatului profesor universitar Micle și a Veronicăi Micle. Pe birou o fotografie mai mică, defuncta poetă împreună cu cele două fiice ale ei: doamna Valeria Sturza, soția prințului Sturza-Cristești, odinioară reputată concertistă sub pseudonimul Valeria Nilda, și doamna Micle Gruber, ea însăși poetă și compozitoare de talent. Între aceasta din urmă și Veronica Micle e o frapantă asemănare de figură. Ochii sunt aceiași, frizura e aceeași. Numai trăsăturile nu mai sunt așa de viguroase și de hotărâte ca ale defunctei: sunt mai blânde, iar albastrul ochiilor, atenuat de sticla ochelarilor, pare mai visător și mai iertător.

Îi arăt ziarul și urmăresc jocurile cu greu reținute ale mușchilor feței. Pare adânc impresionată și după citirea lor găsește cu greu cuvinte de reflectat:

— Parcă n-a mai fost!

Nu cunoștea aceste scrisori. În schimb a cunoscut multe altele, din care o parte crede că sunt astăzi la d. Maiorescu, căruia i le-a dat d. N. Nanu, fostul ginere al Veronicăi Micle (primul soț al Valeriei Nilda), iar o parte le-a împrumutat domnia sa însăși acum 4—5 ani domnului Ion Scurtu, de la care nu le poate recăpăta cu toate insistențele.

— Ce l-ar face pe d. Maiorescu să rețină acele scrisori?

— Mai întâi, interesul istoric și literar. Apoi interesul… „Junimei”, despre care Eminescu vorbea foarte aspru la unele din scrisorile adresate de el Veronicăi Micle. Acolo se găsea celebra frază: „Scriu, scriu la „Timpul”, scriu mereu, scrie-mi-ar numele pe mormânt” și acea scrisoare a fost citită de răposatul Gruber la inaugurarea bustului lui Eminescu, în Botoșani.

— E drept că d. Maiorescu n-ar fi văzut cu ochi buni, pe vremuri, intimitatea între poet și poetă?

— Pe câte știu eu, e adevărat. Dar explicațiile sunt nu numai literare cum pretindeau unii. Nu mi-e permis însă mie, fiica, să arăt celelalte presupuneri. Cred că la d. Maiorescu se referă unele aluziuni din aceste scrisori apărute în „Dimineața”.

Micle

— De când data cunoștința între el și ea?

— Cred că de la 1873. Mama plecase la Viena să se caute de o boală de piele, Eminescu i-a făcut cunoștință acolo și apoi venea foarte des la noi în casă. De la o vreme era chiar nelipsit. Vizitele aveau un caracter de prietenie și de interes literar. Odată cu Eminescu, veneau Creangă, Bodnărescu, Panu, Miron Pompiliu. Pe noi, copiii, Creangă ne alinta cu poveștile lui. Pe Eminescu îl aveam foarte des la masă și țin minte că foarte de multe ori îl așteptam cu masa. Era frumos, palid, cu plete și tata care nu se așeza la masă până nu venea Eminescu, ni-l arăta totdeauna, zicând: „Ăsta e poetul!”

— Nu bănuia niciodată nimic?

După oarecare meditare, îmi răspunse:

— Convingerea mea este ca atâta vreme cât a trăit tata, legătura a fost platonică, ideală. Ea a luat forma pasiunii amoroase după moartea tatei. Mama era cu mult mai tânără și se măritase la 14 ani, lipsită de orice experiență și foarte naivă. Numai cu ani mai târziu a devenit nervoasă și contrariată de unii membri fruntași ai „Junimei“.

— Există o legendă ce ar fi fost foarte cochetă.

— Știu. Legenda se datorește scrisorilor nefericitei Henrietta Eminescu, marea adversară a Veronicăi Micle. Pornirea ei era de sorginte pur materială. Departe de a fi fost cochetă, mama era de o mare simplicitate în îmbrăcăminte; n-avea niciodată mai mult de o rochie, două. La Viena i se recomandase să pună pudră în urma afecțiunii de piele de care suferise acolo timp de 6 luni. De aici credința în oarecare cochetărie, deși frumusețea ei, aproape legendară pe vremuri, n-avea nevoie de nici un artificiu. După moartea tatei, survenită în august 1879, am trăit cu toatele din pensiunea de 160 franci. La un moment dat, a venit în parlament propunerea — votată în secțiuni, de a i se spori pensiunea, dar influențe anumite – în legătură tot cu „drama Eminescu-Micle” – au zădărnicit proiectul.

— Dar aluziile la „pudra de arsenic”?

— Cred că mama a făcut, la un moment dat o încercare de sinucidere, dar a fost salvată. Faptul s-a întâmplat în București, pe când Eminescu era la „Timpul” și în momentul unei „răciri” din partea lui. La aceste toate se află aluziuni în scrisorile “Dimineței” cred.

— N-au fost bănuieli și asupra morții Veronicăi Micle, c-ar fi fost otrăvită?

— Se putea să fie cel mult o otrăviră occidentală. S-a întâmplat că în una din seri, pe când eram cu mama la mănăstirea Văratic, ea s-a plâns de o teribilă durere de cap. Refuzase să ia bromuri, dar în acea seară durerile fiind insuportabile, a rugat pe d-ra Curelescu, sora farmacistului cu același nume, să-i aducă bromură multă: „O să iau o doză mare, ori mă fac bine, ori mor încalte“. A consumat doza adusă și s-a culcat. Dimineața la 8 am găsit-o fără grai, fără cunoștință.

Ea fu înmormântată la biserica Sf. Ioan, unde are un mic monument fără nici o inscripție. Între hârtiile și manuscrisele ei am găsit un pachet de scrisori legate cu o panglicuță roșie și cu însemnarea: „Aici sunt scrisorile schimbate între mine și Eminescu. De voi trăi, voi scrie ceva asupra acestui amor nenorocit, de nu, rog lumea să ierte:

„…toate relele ce sunt

Într’un mod fatal legate

De o mână de pămînt.”

Scrisorile ei le ceruse de la Eminescu, căruia în una din zile îi adresase o scrisoare de adio, înaintea încercării de sinucidere. De altfel, moartea ei s-a întâmplat în același an cu a lui Eminescu, la un interval de numai două luni. Bătrânul Micle murise la 4 august 1879.

— Fost-a un moment vorba de o căsătorie?

— Din partea ei, acesta era un vis, după moartea tatei. Ea nu înțelegea o legătură frivolă și în această privință te va documenta singura scrisoare ce am păstrat— sau „salvat” — datată trei luni de la moartea tatei. Te poți convinge că nu e scrisă pe hârtie parfumată, ci pe o simplă hârtie încadrată în doliu. Scrisorile pe care le-a văzut d. Mille și despre care a vorbit în „Letopiseț” vor fi fost păstrate de cineva într-o cutie parfumată, aceasta e credința mea.

Iată acum acea scrisoare extrem de interesantă pe care a avut bunăvoința să mi-o încredințeze d-na Virginia Micle:

„Scumpul și iubitul meu Eminescu,

Eu am fost menită de soartă a plăti totdeauna scump un ceas de mulțumire și fericirea mea nespusă care am simțit-o lângă tine, nebuniile fericite și acea beție divină, atâtea momente de nespusă și nemărginită fericire desigur că nu puteam decât să le plătesc foarte scump, atât de scump încât mi-e groază a mă opri lung timp asupra acestui preț.

Eminescule, la primul moment am vrut să mor, dar m-am gândit la sufletul tău, la tot ce ai suferit tu pentru mine și te-am iertat și te iert, deși răul durează încă. Tu ai pentru mine atâtea circumstanțe atenuante încât nu pot măcar să-ți port ură îndelungată, însă mi-e jale: cum de n-ai avut tu încredere în iubirea mea, în bunătatea inimii mele față de tine și să mă fi făcut atentă la toate consecvențele, căci îți jur pe D-zeul meu… (urmează un pasagiu pe care nu-l reproduc, fiind acoperit cu ușoare ștersături și care ar fi un indiciu asupra ,,consecvențelor” unei pasionate și recente legături, dar de natură prea intimă pentru a fi reprodusă aici (Rod.)

…Dar să le lăsăm aceste; tu mi te plângi de dureri rheumatismale cu bătăi de inimă; sunt simptome rele pe care tu trebuie, dacă mă iubești, să cauți să le combați și să te curezi serios, căci eu voiesc ca tu să fii iubitul meu tovarăș și să uităm relele trecutului, să ne creăm o viață nouă.

…Iubitul meu Eminescu, tu când vei veni la Iași vei găsi cumpărată pentru ziua numelui tău o țigaretă de chihlimbar; ți-aș trimite-o, dar prefer să ți-o dau când tu vei veni la aniversarea „Junimei”, când sper că voi avea fericirea să te revăd. Până atunci, primește mii și dulci îmbrățișări și sărutări de la Veronica ta, care nu încetează de a te iubi.

2 Noiembrie 1879, Iași

Veronica”

Micle

Se lăsase întuneric când am plecat din locuința retrasă. Era liniște în curtea vastă unde răsuna doar ecoul râsului zgomotos al expansivului „Fănel”, agerul copil de 8 ani al doamnei Micle și pe care nu-l putea convinge să tacă sfioasa copilă cu un an mai mică, Mărioara.

Am privit încă o dată portretul mare al eroinei celei mai celebre drame amoroase ce înregistrează istoria noastră literară și am privit încă o dată și pe cei doi nepoței. La rândul lor sunt eroi mici ai unei mari drame intime, despre care însă nu se poate scrie, dar care crește și la dimensiunile unei tragedii cu cât cresc și copiii aceștia sub îngrijirea unei mame duioase, continuatoare a unei firi de poetă simțitoare și, ca și dânsa, victima unui paradox social. Poate că copiii nu vor cunoaște niciodată adevărul asupra originii lor și misterul unei a doua iubiri fatale…”

*** Rodion, Adevărul, 1908

Virginia Micle Gruber a încetat din viață pe 24 septembrie 1937, la vârsta de 70 de ani. Dispariția ei a fost consemnată în câteva publicații:

“Ieri (pe 26 septembrie) s-a făcut la Iaşi, într-o impresionantă simplicitate, înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale septuagenarei Virginia Micle Gruber, fiica poetei Veronica Micle şi a profesorului universitar din Iaşi Ştefan Micle. Ceremonia înmormântării a avut loc în cimitirul comunei Bucium, judeţul Iaşi, unde în podgoria denumită Piscul Socolei şi-a trăit anii din urmă în completă resemnare şi uitare.

Virginia Micle, ea însăşi poetă, a păstrat cu sfinţenie reminiscenţele din casa părintească unde a cunoscut pe Eminescu şi diferite personalităţi culturale ale epocii, pe vechii junimişti şi pe scriitorii „Convorbirilor Literare” şi ai revistei „Contemporanul”.

Căsătorită cu profesorul Eduard Gruber, a avut o căsnicie nefericită, s-ar putea spune dramatică, căci soţul ei, în floarea vârstei, s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoită să-l ducă la Viena, în consult medical la celebrul savant neurolog Kraft-Ebing.

Cu moartea Virginia Micle se încheie un tragic capitol din epoca romantică a lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle”

***

 Cine a scris, de fapt, jurământul lui Hipocrate? Enigma părintelui medicinei

Orice tânăr care își începe cariera în medicină trebuie să depună „jurământul lui Hipocrate”. Hipocrate este considerat părintele medicinei, inamicul superstiției, pionierul raționalismului și o valoroasă sursă de înțelepciune.

Statuile și desenele îl înfățișează ca pe un bătrân serios, cu fruntea ridată, care pare că se gândește constant la noi metode de vindecare a pacienților. Jurământul lui Hipocrate este unul dintre cele mai faimoase texte medicale din Grecia Antică și prima expresie a standardelor de etică din medicină.

Însă, de fapt, jurământul lui Hipocrate îi este doar atribuit celebrului savant din Antichitate, pentru că autorul textului nu este cunoscut cu certitudine, potrivit The Conversation.

Adevărul este că nu doar jurământul, ci și celelalte 60 de tratate pe care le numim Corpus Hippocraticum sunt anonime. Au fost scrise de-a lungul secolelor, în multe dialecte grecești.

Textele conțin idei diferite despre trup și despre vindecare. De aceea, savanții de astăzi declară fără echivoc că nu ar fi putut fi scrise de un singur om. Filosoful Platon ne-a lăsat singura relatare privitoare la Hipocrate, relatare aproape contemporană cu acesta.

De la Platon știm că Hipocrate provenea de pe insula Cos, situată în apropierea coastei Turciei de azi, și că preda medicina contra unei taxe. Însă nu se știe cu siguranță care erau ideile sale despre vindecare.

Orice alte detalii pe care le-ai putea citi despre Hipocrate sunt rodul imaginației, deoarece nu există fapte consemnate despre existența sa. Referirile lui Platon îl plasează pe Hipocrate în jurul anului 430 î.e.n., însă nu cunoaștem data exactă a nașterii și morții sale.

Nu se știe cui aparține cu adevărat jurământul lui Hipocrate

Hipocrate este un exemplu extrem al dorinței oamenilor de a spune povești și de a stabili fondatori. Diferite părți ale tratatelor de medicină din Grecia Antică au fost compilate pentru a crea personalitatea lui Hipocrate și, mai târziu, o întreagă biografie.

Oamenii i-au alcătuit arbori genealogici și au speculat despre educația și caracterul său, fără vreo dovadă. Așa că ni-l imaginăm pe Hipocrate ca fiind o persoană grijulie și atentă, numai fiindcă niște tratate din Grecia Antică recomandă observarea atentă a pacienților.

Tratatul „Despre boala sacră” spune că crizele de epilepsie nu vin de la zei, ci de la dezechilibrul flegmei din corp. Așa că ne gândim la Hipocrate ca la un om care respingea toate superstițiile.

Și cum unul dintre tratatele care au supraviețuit este jurământul, lui Hipocrate i se arogă și niște standarde morale foarte înalte.

Cea mai mare parte din jurământul lui Hipocrate nu se referă deloc la tratarea pacienților. În schimb, precizează că medicii ar trebui să-i instruiască pe fiii colegilor lor fără plată și să aibă grijă de profesorii lor ajunși la bătrânețe.

Oricărei comunități de medici antici i-ar aparține documentul, este clar că preocuparea sa de căpătâi a fost identitatea medicilor ca grup. Chiar și rândurile celebre despre interzicerea eutanasiei și a avortului sunt mult mai vagi decât am crede.

De fapt, jurământul lui Hipocrate nu interzice eutanasia așa cum o înțelegem acum, adică opțiunea unei persoane care suferă de o boală incurabilă de a muri.

Cuvântul este grecesc și înseamnă „moarte bună”, însă, pentru un grec antic, o moarte bună era cea a unui tânăr care murea pe câmpul de luptă.

Alăturarea acestor documente antice foarte diferite și atribuirea lor lui Hipocrate a avut loc la câteva secole după moartea savantului grec. Poate că ne este mai ușor să ne imaginăm la originile medicinei și ale eticii medicale o singură persoană, și nu un comitet anonim.

Hipocrate a devenit o figură idealizată, medicul perfect. În istoria medicinei, am imaginat personajul Hipocrate pentru a se potrivi cu ceea ce noi credem că doctorii sau medicina însăși ar trebui să fie.