$$$

 HAM

Ham (în ebraică : חָם ), conform Tabelei Națiunilor din Cartea Genezei , a fost al doilea fiu al lui Noe și tatăl lui Cuș , Mizraim , Fut și Canaan . 

Descendenții lui Ham sunt interpretați de Josephus și de alții ca fiind populați în Africa. Biblia se referă la Egipt ca fiind „țara lui Ham” în Psalmul 78:51; 105:23, 27; 106:22; 1 Cronici 4:40.

Etimologie

Încă din secolul al XVII-lea, au fost făcute o serie de sugestii care asociază numele Ham cu un cuvânt ebraic pentru „ars”, „negru” sau „fierbinte”, cu cuvântul egiptean ḥm pentru „servitor” sau cu cuvântul ḥm pentru „mărime” ori cu cuvântul egiptean kmt pentru „Egipt”. O recenzie din 2004 a lucrării lui David Goldenberg, „ Blestemul lui Ham: Rasă și sclavie în iudaismul timpuriu, creștinismul și islamul” (2003), afirmă că Goldenberg „susține în mod convingător că numele biblic Ham nu are nicio legătură cu noțiunea de negriciune și, în prezent, are o etimologie necunoscută”. 

În Biblie

Geneza 5:32 indică faptul că Noe a devenit tatăl lui Sem , Ham și Iafet la vârsta de 500 de ani, dar nu enumeră în detaliu anii lor specifici. (Noe avea 600 de ani la vremea potopului din Geneza 7.) Un incident care l-a implicat pe Ham este relatat în Geneza 9:20–27 :

Noe a început să fie țăran și a sădit o vie; a băut din vin și s-a îmbătat și s-a descoperit în cortul său. Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și le-a spus celor doi frați ai săi, afară. Sem și Iafet au luat o haină, au pus-o pe amândoi umerii lor și s-au dus înapoi și au acoperit goliciunea tatălui lor; fețele lor erau înapoi și n-au văzut goliciunea tatălui lor.

Noe s-a trezit din vin și a aflat ce i-a făcut fiul său cel mic. Și a zis:

Blestemat fie Canaanul;

El va fi un slujitor al slujitorilor pentru frații săi.

Și el a spus,

Binecuvântat fie Domnul , Dumnezeul lui Sem;

Și Canaan să fie slujitorul lui.

Dumnezeu să mărească pe Iafet,

Și să locuiască în corturile lui Sem;

Și Canaan să fie slujitorul lui.

(Versiune revizuită)

Blestemul Canaanului

Ceea ce este cunoscut în mod obișnuit sub numele de „Blestemul lui Ham” nu i-a fost acordat lui Ham însuși; mai degrabă, Noe l-a blestemat indirect prin intermediul fiului său, Canaan .

Talmudul prezintă două explicații posibile, una atribuită rabinului Abba Arikha și una rabinului Samuel , pentru ceea ce i -a făcut Ham lui Noe pentru a justifica blestemul. 

Conform lui Abba Arika, Ham l-a castrat pe Noe pe motiv că, din moment ce Noe l-a blestemat pe Ham prin intermediul celui de-al patrulea fiu al său, Canaan, Ham trebuie să-l fi rănit pe Noe în ceea ce privește un al patrulea fiu. Emascularea lui l-a privat astfel pe Noe de posibilitatea de a avea un al patrulea fiu.

Conform lui Samuel, Ham l-a sodomizat pe Noe, o judecată pe care a bazat-o pe analogie cu un alt incident biblic în care este folosită sintagma „și a văzut”. În Geneza 34:2 se spune: „Și când Sihem, fiul lui Hamor, a văzut-o ( pe Dina ), a luat-o și s-a culcat cu ea și a pângărit-o”. În ceea ce-i privește pe Ham și Noe, Geneza 9 spune: „ Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și le-a spus celor doi frați ai săi, afară. Sem și Iafet au luat o haină și au pus- o pe amândoi umerii lor, au mers înapoi și au acoperit goliciunea tatălui lor; fețele lor erau înapoi și n-au văzut goliciunea tatălui lor”. Conform acestui argument, un abuz similar trebuie să se fi întâmplat de fiecare dată când Biblia folosește același limbaj. Despre castrare și sodomie, un înțelept talmudic concluzionează că „atât această greșeală, cât și cea a doua au fost comise”. 

Deși povestea poate fi luată literal, în vremuri mai recente, unii cercetători au sugerat că Ham ar fi putut avea relații sexuale cu soția tatălui său. Conform acestei interpretări, Canaan este blestemat ca fiind „produsul uniunii ilicite a lui Ham”. 

Jubilee

Schema cronologică a Cărții Jubileelor, pseudoepigrafă, îl prezintă pe Ham născut în anul 1209 Anno Mundi (AM) - la doi ani după Sem , cu trei înainte de Iafet și cu 99 înainte de potop. Aceasta dă numele soției sale, care a supraviețuit și ea potopului, sub numele de Na'eltama'uk . După ce fiul său cel mic, Canaan, a fost blestemat în 1321 AM, a părăsit Muntele Ararat și a construit un oraș numit după soția sa, pe partea de sud a muntelui. În 1569 AM, a primit o a treia împărțire a pământului împreună cu cei doi frați ai săi ca moștenire: tot ce se afla la vest de râul Nil și la sud de Gadir . În 1639 AM, când națiunile au fost împrăștiate în urma eșecului Turnului Babel , Ham și copiii săi au călătorit spre țara lor, cu excepția lui Canaan, care s-a stabilit pe teritoriul lui Sem, primind astfel un alt blestem.

Conform cărții Jubilee 10:29–34, acest al doilea blestem este atribuit refuzului ferm al lui Canaan de a li se alătura fraților săi mai mari în țara lui Ham de dincolo de Nil și, în schimb, de a se „așeza” în moștenirea lui Sem, pe țărmurile estice ale Mediteranei , regiunea promisă ulterior lui Avraam:

Și Canaan a văzut țara Libanului până la râul Egiptului, că era foarte bună și nu s-a dus în țara moștenirii sale la apus (adică până la) mare, ci a locuit în țara Libanului, la răsărit și la apus, de la hotarul Iordanului și de la hotarul mării. Și Ham, tatăl său, și Cuș și Mițraim, frații săi, i-au zis: „Te-ai așezat într-o țară care nu este a ta și care nu ne-a căzut prin sorți; nu face așa; căci dacă faci așa, tu și fiii tăi veți cădea în țară și veți fi blestemați prin răscoală; căci prin răscoală v-ați așezat și prin răscoală vor cădea copiii tăi și vei fi stârpit pentru totdeauna. Nu locui în locuința lui Sem, căci lui Sem și fiilor lui le-a căzut prin sorți. Blestemat ești și blestemat vei fi mai mult decât toți fiii lui Noe, prin blestemul cu care ne-am legat printr-un jurământ în prezența judecătorului sfânt și în prezența tatălui nostru Noe.” Dar nu i-a ascultat și a locuit în țara Libanului, de la Hamat până la intrarea în Egipt, el și fiii lui, până în ziua de azi. De aceea s-a numit țara aceea Canaan. – Jubilee 10:29–34.

Teoria uzurpării este acceptată în mod similar de Albert Barnes . Conform exegezei lui Barnes asupra Genezei 10:18, clanurile canaanite s-au împrăștiat după incidentul Turnului Babel și s-au stabilit în sudul Levantului, unde au numit regiunea după ei înșiși. Nu se știe dacă au fost dispersate violent sau nu. Cu toate acestea, vărul lui Canaan, Nimrod , avea o „tendință la aviditate”, făcându-l pe Barnes să creadă că Canaanul avea calități similare. Astfel, așezarea Canaanului în sudul Levantului a fost interpretată ca o cucerire violentă, Canaanul „apucând țara cu mână puternică”. 

Presupus mormânt

Un mormânt din Gharibwal , Pakistan , este susținut de locuitorii locali ca fiind locul înmormântării lui Ham încă din 1891, când Hafiz Sham-us-Din din Gulyana, Gujrat, a susținut că Ham i-a revelat acest lucru într-un vis. O placă de pe mormânt, ridicată ulterior deasupra mormântului lung de 24 m, afirmă că Ham, venerat local ca profet, a fost înmormântat acolo după ce a trăit 536 de ani.

$$$

 GIOVANNI FRANCESCO DA RIMINI

Giovanni Francesco da Rimini ( Rimini , ... – ...; fl. secolul al XV-lea ) a fost un pictor italian .

Nu există informații certe despre data nașterii sale sau chiar despre educația sa culturală și artistică , chiar dacă se poate presupune că Giovanni Francesco a intrat în contact în orașul său natal cu reînnoirea care a avut loc în primele decenii ale secolului al XV-lea , venind din Marche și Veneto . 

Criticii de artă consideră că Giovanni Francesco a fost membru al breslei pictorilor din Padova între 1441 și 1444 , după care s-a mutat mai întâi la Florența și apoi la Bologna . 

Dacă începuturile sale datorează o oarecare influență și școlii venețiene a lui Jacopo Bellini și Michele Giambono , pictorul a combinat cu maturitate tendințele sale derivate dintr-un gust gotico - renascentist venețian într-o fuziune cu cel gotico-curtean activ la Bologna și cel popular umbro-marchigian. 

La Bologna, în 1459 , a creat o Madonna cu Pruncul , care este păstrată în Bazilica San Domenico . 

De asemenea, a lucrat în capitala Bologna, la Fabbriceria Bazilicii San Petronio , pentru decorarea capelei Santa Brigida. 

Acest proiect nu a fost finalizat de pictor, din cauza unor neînțelegeri dintre pictor și curatorii bisericii din San Petronio și apoi din cauza morții sale, care a survenit înainte de 1470 , dar a fost continuat de Tommaso Garelli . 

Examinând operele sale semnate și atribuite, reiese o pregătire tehnică cultă și rafinată, care, deși aderă parțial la evoluția și inovațiile timpului său, demonstrată de influența toscană, menține o anumită timiditate tematică și compozițională, în care sunt evocate o natură și o umanitate descrise într-un mod basmatic în stilul gotic târziu. 

Printre cele mai semnificative exemple putem menționa : un Sfânt Cristofor de la Cà d'Oro din Veneția , o Adorație a Pruncului de la Muzeul din Le Mans și o Madonă cu Pruncul, acum la Galeria Națională din Londra .

$$$

 GRIGORE ANTIPA

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoşani, d. 9 martie 1944, Bucureşti) a fost un naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog şi profesor universitar român. Este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele.

A făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Şi-a continuat cercetările ştiinţifice în Franţa şi Italia. Din această perioadă datează un studiu asupra evoluţiei glandei timus la peşti.

În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării şi Mării Negre, participând în 1893 la o expediţie în jurul acestei mări, expediţie organizată de ţările riverane şi care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziţie, pentru această expediţie, crucişătorul „Elisabeta”. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obţinute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în ştiinţa românească, cât şi în cea mondială.

Antipa a înfiinţat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanţa, cu cele două rezervaţii şi staţiuni de cercetări, cea de la Agigea şi cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervaţia a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervaţia mai există). Institutul Biooceanografic din Constanţa a fost transformat în 1949 în Staţiunea de Cercetări Maritime şi Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.

Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I şi Ferdinand, un plan de exploatare raţională a pescăriilor din lunca şi delta Dunării, şi de la limane (limanele Basarabiei şi ale Dobrogei de la nordul şi sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producţia de peşte şi de icre negre, fără să distrugă mediile şi îndeosebi locurile de înmulţire ale peştilor. Cherhanalele cooperative au înbunătăţit situaţia pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 şi dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor şi a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa „Geonomie”[1] a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, şi la prăbuşirea productivităţii peştelui (parţial compensată astăzi prin piscicultură).

A fost director al Muzeului Naţional de Istorie Naturală (1892 – 1944). Principiile şi inovaţiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul şi explicarea colecţiilor, au stârnit interesul specialiştilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d’histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureştean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române şi a mai multor academii din străinătate. A întemeiat şcoala românească de hidrobiologie şi ihtiologie. L-a recomandat ca şef de secţie pe oceanologul şi biologul Mihai  C. Băcescu.

$$$

 HAMLET, PRINȚUL DANEMARCEI

A existat, sau nu, printul Hamlet al Danemarcei?

Raspunsul circumspect ar fi: Hamlet este unul din acele personaje despre care nu s-ar putea spune ca nu ar fi existat ….ceea ce, evident, nu este un raspuns.

Pentru a lamuri „acest caz”, al celebrului personaj shakesperian, trebuie sa ne intoarcem cu cel putin o mie de ani in urma, in epoca vikingilor.

Acesti razboinici scandinavi, mari navigatori, buni negustori si temuti pirati, raspanditi in secolul al IX-lea, in toata Europa, si-au consemnat miturile, legendele, ispravile si evenimentele reale din istoria lor in povestiri si poeme epice, asa-numitele saga-sagur la plural -si edda.

In doua din ele, una transcrisa in jurul anului 1010 de islandezul Snaebjorn, este mentionat si numele unei capetenii de razboinici, Amlod.Aml-Odi inseamna „zeul Odin”, principala divinitate din mitologia scandinava, iar amlothi, in islandeza de azi inseamna „nebun”, ceea ce ne duce cu gandul la nebunia simulata a lui Hamlet.

Aproximativ in anul 1150 se naste cel dintai scriitor danez Sakse.

Acesta, scriindu-si opera intr-o eleganta latina medievala, se semneaza „Saxo Grammaticus”.

Opera sa „Historia danica” („Istoria danezilor”) este cel dintai monument al literaturii daneze.

Opera sa este compusa din 16 „carti”, dintre care primele 9 povestesc, cu un real talent de narator, legende legate de primii 60 de regi danezi, mergand pana in anul 1185 d.Chr, legende alternand cu alte povestiri si cantece eroice.

La un moment dat, Saxo Grammaticus povesteste cele ce urmeaza:

In secolul al V-lea, Horwendill, regele Jutlandei, este asasinat de fratele sau Fengo, care ii ia tronul si se casatoreste cu vaduva lui Horwendill, Gerutha, fiica regelui Danemarcei.

Amleth, fiul lui Horwendill, temandu-se sa nu fie si el asasinat, se preface ca e nebun. Fengo, banuind ca Amleth stie ca el este autorul crimei, il trimite in camera reginei, unde printul de deslantuie impotriva mamei sale, fara sa stie ca regele ascunsese in camera acesteia un spion.

La o miscare gresita a spionului Amleth il omoara. Fengo il trimite pe Amleth in Anglia, dar printul descopera complotul, scapa de asasinatul planuit contra lui, se reintoarce in Danemarca si, in timpul unui ospat, il ucide pe Fengo, proclamandu-se el rege.

Aceasta legenda, povestita de Saxo Grammaticus in 18 capitole din cartile a treia si a patra, a mai fost repovestita, cu mici variante, si in alte opere, daneze sau islandeze.

O trupa engleza de actori ambulanti a adus-o din Danemarca in Anglia.

Shakespeare cunoscuse dinainte legenda lui Hamlet dintr-o carte foarte mult citita in Anglia timpului sau, intitulata ”Istorii tragice”, a compilatorului francez Francois de Belleforest, precum si dintr-o dramatizare datorata cunoscutului autor al ”Tragediei spaniole”, Thomas Kid.

Se pare ca, intr-adevar, Kid ar fi scris si o” Tragedie daneza”, opera pierduta, din care s-a pastrat doar un singur vers.

In orice caz in” Tragedia spaniola” a lui Kid, tradusa si in limba romana, regasim acel motiv, esential in”Hamlet”-ul lui Shakespeare, al „nebuniei simulate” a eroului.hamlet de shakespeare

Desigur ca, de-a lungul a patru secole, legenda si personajul Hamlet au fost reluate in interpretari variate de numerosi autori. Numele acestora nu sunt celebre, cu exceptia lui Stendhal (acesta transfera actiunea in Polonia, intr-o versiune ramasa la stadiul de proiect) sau a lui G.Hauptmann cu piesa‘ ‘Hamlet la Wittenberg”

Intrebarea: ”A existat Hamlet, sau nu?”, are un sigur raspuns: personajul este o creatie extraordinara a acestui geniu al literaturii universale, care a fost Shakespeare si ramane viu in imaginatia celui care a citit, macar o data opera „Hamlet”.

$$$

 HANURILE, MORILE ȘI IARMAROACELE

Ștabii trecători ai Lumii de azi se plîng că rețelele sociale îi înfruntă, propunînd cetățenilor alte știri decît cele oficiale, vînturate prin presa devenită mai peste tot de partid și de stat. Oricît s-ar strădui presa zisă și mainstream să impună o anumită informație, manipulatoare, evident, pe rețelele sociale circulă adevărata informație.

Corespondenta rețelelor sociale de azi rămîne, dacă ar fi să-l credem pe Mihail Sadoveanu din Viața lui Ștefan cel Mare, rețeaua de hanuri, mori și iarmaroace, prin care se transmiteau știri de la o zonă la alta:

„La hanurile căilor mari, unde poposeau neguțătorii, la iarmaroacele unde se adunau gospodarii, la mori și la podgorii, unde de asemeni se întemeiau sfaturi, umblau vorbe și vești felurite de la Țara Românească, de la Ardeal și din alte părți, de care moldovenii se mirau foarte, înflorindu-le din săptămînă săptămînă la alte adunări, după un cunoscut nărav al lor.

Umbla știre, încă de la Sîntămaria cea mare, că Iancu-Vodă Huniade de la Ardeal murise. Și, așa că acuma nu se mai afla căpitan de împotriva creștinătății. Dumnezeu binevoise ca să aleagă pe acest oștean al său dintre oamenii de rând.”

Printre cei care postează pe rețelele sociale de la vremea respectivă, mai ceva ca niște influenceri de azi, se numără monahii de la schituri, văzuți ca mai bine informați decît alții:

„Spuneau monahii învățați de la Neamțu, veniți la adunările din Țara-de-Jos, cum că mama lui Iancu Vodă fusese o femeie din prostime.”

Cum are loc din punct de vedere practic transmiterea informației prin rețeaua de hanuri, mori și iarmaroace, ne dezvăluie tot Sadoveanu în primul capitol al romanului Nicoară Potcoavă, intitulat La Hanul lui Gorașcu Haramin:

„Cătră sfîrșitul primăverii anului 1576, la hanul lui Goraşcu, poreclit Haramin, se găsea, ca într o zi de sărbătoare ca aceea a Rusaliilor, adunare de oameni în trecere.

Hanul lui Haramin se afla aşezat la o răspîntie de drumuri care apucau spre Roman şi Piatra, spre Baia, spre valea Siretului şi scaunul ţării. La Tuchilaţi, unde era şi pod pe şăici la apa Moldovei, fusese în acea zi iarmaroc; şi unii dintre oamenii de prin sate făcuseră popas la Goraşcu Haramin, în calea întoarcerii; deshămaseră caii de la căruţe şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii sub nişte nuci vechi ce împodobeau dîmbul oblu de la cotitură. Hanul, care era în acelaşi timp şi cinstită crîșmă, fusese bine adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl durase, din bîrne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu – unul popa Ilie. Îi mai zicea Popa lui Vodă, pentru că ieşise c-o bute de vin în calea alaiului lui Ştefan Voievod ş-o închinase măriei sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit zîmbind şi l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea că seamănă la vrednicia băuturii cu bunicul său, Popa lui Vodă.

În adunare petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo zece doisprezece gospodari; şi, pe lîngă minciuni înţelepte fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion Vodă, cel ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii.”

Cei de la Han erau fani ai lui Ion Vodă.

Prin urmare ei îl deplîngeau pe Domnitorul ucis de turci. Evident, după năravul moldovenilor de a închina mortului o ulcică de vin.

Unul dintre participanți – Moș Savu –, ai cărui feciori au luptat la Jiliștea, în Țara de Jos, ar vrea să afle ce s-a întîmplat cu feciorii, dacă mai trăiesc sau nu. I-a dat misiune pentru asta nevastă-sa, baba Cireașă:

„Moş Savu Frăsinel a oftat şi a rămas tăcut; apoi, ridicînd nasul, a zîmbit cu blîndeţă oamenilor din jurul său, frecîndu-și cu palmele negre şi arse ariciul bărbii.

– Mă îndeamnă azi baba Cireaşă, a urmat el, să mai ies la iarmaroc, ca s-aud ce vorbe mai umblă prin lume. Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Din cîte am auzit la Tuchilaţi, nu i pot duce nici de data asta veste bună. De un an şi nouă luni tot aşteptăm.

Oamenii păstrau tăcere; se auzea numai susurul frunzelor arse pe care vîntul le purta în vîrtej spre culmea dîmbului.

– Zice baba mea Cireaşă, a suspinat moş Savu: cine oare ne-a putea spune nouă cîte s-au petrecut acolo unde au picat feciorii noştri şi ţara, cu măria sa? Nu s-a găsi nimene să ne spuie, se tînguie ea; – nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atîta vreme şi noi tot ne întunecăm, fără a şti.”

La această provocare răspunde unul dintre cei de la fața locului. Mihail Sadoveanu descrie întregul proces de transmitere a știrii. Se vede clar din descriere că spunerea și ascultarea știrii presupune o sumă de proceduri protocolare, semn că aflarea știrii primește o importanță spectaculoasă pentru cei de la hanuri, iarmaroace și mori. Mult mai important, valoarea știrii crește enorm dacă aducătorul a fost martor sau participant la eveniment:

„S-a auzit răspuns de la un bărbat, după cîte se vedea, străin:

– Ba, dacă este întrebare, se va răspunde.

Acel bărbat înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă nu vorbise pînă în acea clipă cu oamenii din partea locului. Ţinuse tainic sfat cu tovarăşul său, om mai tînăr decît el, sprinten, smead la faţă şi cu puf creţ de barbă neagră. Nu se depărtaseră de căruţa ferecată şi de cei doi cai roibi bine hrăniţi cu care sosiseră la vremea prînzișorului. Păreau a duce marfă şi se înţelegea că aveau pentru paza ei arme la îndămînă.

Oamenii din popas au întors ochi holbaţi cătră acel drumeţ străin care vorbise.

– Prietine drumeţ, s-a umflat din foale Goraşcu Haramin, dacă ştii, nu ne pedepsi; spune, ca să ne izbăveşti de neştiinţă. Om umplea iar ulcelele şi te-om asculta ca pe un proroc. Poate ai trecut prin acele locuri din Ţara de Jos şi ai cules vorbe.

– Ba am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii toate cîte s-au întîmplat.

– Fost aţi poate chiar în oastea lui Ion Vodă?

– Fost, şi Dumnezeu a binevoit să nu ne prăpădim.

– Ş-acuma unde vă duceţi?

– Acuma ne ducem la ale noastre. Să nu întrebaţi unde.

– După cîte bag de samă, s-a poticnit cu voce mai moale Haramin crîșmarul, domnia ta nu eşti moldovan de ai noştri; după viersul vorbirii, pari muntean.

– Ai ureche bună, nene Grigoraşcule, a zîmbit străinul. Eşti cîntăreț la biserică?

– Sînt şi nu mă laud. Glas ca al meu nu se află în nouă hotare.

– Ai ghicit; sînt de subt Întorsura Buzăului, mă chiamă Radu Suliţă şi am stat ucenic la episcopie. Iar după aia, umblînd după procopseală prin lume, am fost oştean în leafă la Domnia Moldovei, şi am ajuns în vremea lui Ion Vodă diac la logofeţia cea mare. Ascultaţi, oameni buni, povestea mea adevărată.

– Spune-ne, prietine străine, a mai strigat un glas subţiratic; însetaţi sîntem, ca cerbii depărtaţi de izvor.

Cel care strigase a venit la Radu diacul şi s-a părut că vrea să-l împungă cu nasul; dar numai l-a cuprins de după grumaz şi l-a sărutat pe tîmplă.

– L-ai sărutat pentru noi toţi, bade Ghiţă, a gîngăvit Leonte răzăşul de la Miroslăveşti.

A făcut rînduială Goraşcu Haramin:

– Bine este, înainte de toate, să bem vinul. Să curgă picuşul pentru măria sa şi luptătorii măriei sale, care toţi se află acum în loc de verdeaţă şi tihnă, cu sfinţii. Al doilea, să-i spunem prietinului nostru drumeţul că acest vrednic bărbat care l-a sărutat la tîmpla stîngă sub cuşma domniei sale brumărie are nume Ghiță Botgros şi trăieşte singur ca un monah schivnic în sat la Dăvideni subt aripa unui mazîl. Badea Ghiţă n-are nici casă, nici jupîneasă. Şi vine uneori la mine şi-mi spune unde ar vrea el să se ducă, să se oştească cu Alisandru Machidon în ţara lui Por împărat. Să se ştie că e mare viteaz, dar nu s-a urnit mai departe decît tîrgul Romanului.

Bărbatul deşirat cu numele Ghiţă şi-a mîngîiat puţina barbă bălaie; zîmbind, după aceea, a apucat în palmele lui mîna dreaptă a străinului drumeţ.”

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie 1475: La această dată, s-a născut Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian; Michelangelo este unul dintre artiştii care întruchipează idealul de universalitate al Renaşterii (d. 1564). Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut la Caprese, în regiunea italiană Toscana, fiind al doilea dintre cei cinci frați, dar la scurtă vreme familia s-a mutat la Florența. Mama sa a murit tânără, când Michelangelo nu avea decât șase ani. Copilăria sa a fost lipsită de afecțiune, iar artistul avea să păstreze pentru toată viață o expresie tristă, taciturnă, manifestând neîncredere față de semenii săi. Tatăl nu l-a încurajat să-și urmeze vocația artistică, dar l-a trimis la școala lui Francesco Galeota din Urbino, care preda gramatică, unde a aprofundat principiile latinei. Michelangelo își petrecea însă mare parte din timp în bisericile din apropiere, unde observa atent picturile, apoi le reproducea pe hârtie.

La școală s-a împrietenit cu un coleg, Francesco Granacci, care studia arta picturii și care l-a încurajat să-și urmeze visul. Acesta l-a prezentat pictorului Domenico Ghirlandaio, iar la vârsta de 13 ani, Michelangelo era ucenicul cunoscutului pictor florentin. Nu a petrecut aici decât un an, pentru că, la recomandarea lui Ghirlandaio, a avut șansa să se mute la palatul lui Lorenzo de Medici, conducătorul Republicii Florentine, cunoscut îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. De aici a avut acces la elita socială a Florenței și a studiat sculptura clasică cu renumitul Bertoldo di Giovanni. De asemenea, a primit permisiunea din partea Bisericii Catolice să aprofundeze anatomia pe cadavre, ceea ce a avut, însă, consecințe nefaste asupra sănătății sale. Aceste observații, însă, au contribuit la ceea ce avea să devină un stil distinct al lui Michelangelo, caracterizat prin precizia cu care reproducea trupurile personajelor, dar și prin frumusețea aproape lirică a acestora. 

Sculpturile „Bătălia centaurilor'' și „Madona pe trepte'' sunt o dovadă a talentului de care dădea dovadă încă de la vârsta de 16 ani. Aceste două opere de debut, însă, ilustrează și un alt aspect, descris de Michelangelo însuși în jurnalul personal: „Încă de la vârsta de 16 ani, mintea mea era un câmp de luptă: dragostea pentru frumusețea păgână, nuditatea masculină, în contradicție cu credința mea. O polaritate de teme și de forme... o latură spirituală, cealaltă pământească (...)''. După moartea lui Lorenzo de Medici, în anul 1492, Florența a fost măcinată de conflicte politice, iar Michelangelo s-a refugiat la Bologna, unde și-a continuat studiile. S-a întors la Florența în 1495, iar în 1498 a plecat la Roma, unde a examinat îndeaproape statui clasice și ruinele romane. Aici și-a desăvârșit prima sculptură la scară mare, statuia lui Bachus. Cam în aceeași perioadă, realizează sculptura „Pieta'' (1498-1500), care o înfățișează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul neînsuflețit al lui Iisus.

Statuia se află în prezent în Bazilica Sf. Petru de la Vatican. Este una dintre capodoperele lumii artistice, realizată de Michelangelo înainte de a împlini 25 de ani, dintr-un singur bloc de marmură de Carrara. La doar câteva zile după ce a fost amplasată în Bazilica Sf. Petru, s-au auzit niște zvonuri conform cărora impresionanta lucrare nu i-ar fi aparținut lui Michelangelo, ci sculptorului Christoforo Solari. Într-un acces de furie, artistul a luat un ciocan și o daltă și a gravat pe statuie următoarea inscripție: „Michel Angelus Bonarotus Florent Facibat'' (Michelangelo Buonarroti, florentinul, a făcut asta). Este singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Ulterior, a regretat acest acces de furie și a promis să nu-și mai semneze niciodată operele.În 1501, Michelangelo a revenit la Florența, unde a fost însărcinat să sculpteze o statuie a lui David. Devenise deja un nume de referință în arta renascentistă. Lucrarea le mai fusese încredințată altor doi sculptori, care nu reușiseră să o ducă la bun sfârșit. Statuia, creată între 1501-1504, dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, măsoară 5,17 metri și îl reprezintă pe eroul biblic David. Amplasată inițial în fața clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria, statuia se află, din 1873, la Galleria dell'Accademia din Florența. Cu „David'', Michelangelo și-a demonstrat supremația în arta renascentistă, îmbinând frumusețea exterioară cu expresivitatea.

Au urmat o serie de alte proiecte, Michelangelo demonstrându-și talentul și în pictură. Pe când încă mai lucra la statuia lui David, i s-a cerut să realizeze o pictură murală la Palazzo Vecchio, pe care niciun alt artist nu reușise să o ducă la capăt. Acest proiect a deschis calea către ceea ce avea să se dovedească o altă capodoperă a artei universale, Capela Sixtină. În 1508, papa Iulius al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani, între 1508 și 1512. Proiectul inițial prevedea pictarea celor 12 Apostoli, dar la final cuprindea peste 300 de chipuri, acoperind mai bine de 500 de metri pătrați. Artistul a renunțat la toți ucenicii, acuzându-i de incompetență, și a lucrat de unul singur, depunând un efort istovitor, stând ore în șir pe schele, de cele mai multe ori întins pe spate. Pe parcursul celor patru ani, nu a vrut să o arate nimănui, dezvăluind-o tuturor abia atunci când a fost finalizată, în toamna anului 1512.  

Frescele, reprezentând scene din „Geneză'' în culori vii, au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, la 31 octombrie 1512. Picturile produc un efect caleidoscopic, având ca punct central „Crearea lui Adam'', în care degetul lui Dumnezeu atinge degetul unui om. 500 de ani mai târziu, la ceremoniile prilejuite de aniversarea inaugurării Capelei Sixtine, papa Benedict al XVI-lea spunea: „Cu o intensitate expresivă unică, marele artist îl reprezintă pe Dumnezeul creator, acțiunea lui, puterea lui de a spune cu hotărâre că lumea nu a apărut din întuneric, din hazard, din absurd, ci provine dintr-o inteligență, dintr-o libertate, dintr-un act suprem de iubire'' (...) Din întâlnirea dintre degetul lui Dumnezeu și cel al unui om (...), Dumnezeu stabilește o relație nouă cu creația sa''. Michelangelo a continuat să sculpteze și să picteze, dar eforturile fizice depuse la pictarea Capelei Sixtine și-au spus cuvântul. De acum, artistul s-a îndreptat mai mult către arhitectură. A continuat să lucreze la mormântul papei Iulius al II-lea, dar a proiectat și Capela familiei de Medici și Biblioteca Laurentină, situată vizavi de Bazilica San Lorenzo din Florența, care avea să adăpostească biblioteca familiei de Medici. 

Proiectarea acestor clădiri reprezintă un moment decisiv în istoria arhitecturii. În 1534, Michelangelo a părăsit Florența pentru totdeauna, din cauza ostilității cu care a fost tratat de ducele Alessandro de Medici, dar și a neînțelegerilor cu concetățenii săi. S-a mutat la Roma, unde s-a bucurat de aprecierea papei Clement al VII-lea. În 1535, papa Paul al III-lea i-a propus să picteze peretele de est al Capelei Sixtine, cel de deasupra altarului, având ca temă „Judecata de Apoi''. Lucrarea a durat şase ani, fiind dezvelită la 31 octombrie 1541, la 29 de ani după inaugurarea frescelor de pe plafonul Capelei. La vremea aceea, era cea mai mare pictură din lume, în ea fiind reprezentat sfârşitul lumii.

Michelangelo avea un temperament dificil. Toate biografiile scrise despre el îl prezintă ca pe un personaj intransigent, deseori nepoliticos, taciturn, nesociabil. Era retras, comunica foarte greu cu cei din jur, de aceea se pare că nici nu avea prea mulţi ucenici. „Nu te poţi înţelege cu el!” – aşa se plângea Iulius al II-lea, considerându-l pe Michelangelo un om foarte dificil, irascibil, necioplit, orgolios şi iritabil. Cel mai mare adversar al său a fost, însă, Leonardo da Vinci, care era cu 20 de ani mai în vârstă. În 1538, însă, a cunoscut-o pe poeta Vittoria Colonna, cu care a legat o strânsă prietenie şi pentru care a scris peste 300 de poeme şi sonete.

Michelangelo și-a petrecut ultimii ani din viaţă în singurătate. Vittoria Colonna şi prietenul său, Luigi del Riccio, muriseră deja. În ultimele săptămâni de viaţă a lucrat la ultima sa sculptură, „Pieta Rondanini”. Pentru că prefera liniştea şi singurătatea, lucra numai noaptea. Aşa cum obişnuise şi în trecut, îşi făcuse o pălărie din carton pe care fixase o lumânare. Astfel, putea să lucreze la lumina lumânării, având mâinile libere.Artist solitar, diferit de ceilalţi, Michelangelo seamănă cu acel şir de artişti pe care un erudit ca Rudolf Wittkower i-a denumit „născuţi sub semnul lui Saturn”, influenţaţi de planeta care pare să guverneze temperamentele melancolice şi extravagante. Preţul plătit de Michelangelo pentru geniul său a fost, probabil, o viaţă marcată de singurătate şi suferinţă. Nu a fost căsătorit şi nu a avut niciodată copii. Michelangelo a murit la 18 februarie 1564, în locuinţa sa din Roma, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Numele său a rămas un simbol al artei universale până în zilele noastre, reprezentativ pentru perioada Renaşterii. Testamentul său a fost cât se poate simplu, spunând: „Las sufletul meu Domnului, trupul — pământului şi toate bunurile materiale — rudelor celor mai apropiate”

Surse:

https://www.ro.biography.name/pictori/104-italia/298-michelangelo-buonarroti-1475-1564

http://stiri.tvr.ro/la-540-de-ani-de-la-nasterea-lui-michelangelo-buonarroti_57354.html

https://www.britannica.com/biography/Michelangelo

https://www.biography.com/artist/michelangelo

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-michelangelo-buonarroti/

http://istoria-artei.blogspot.com/2009/05/michelangelo-buonarroti-1475-1564.html

http://www.cunoastelumea.ro/momente-si-fapte-necunoscute-din-viata-lui-michelangelo-buonarroti-odata-marele-artist-a-riscat-sa-fie-executat-ca-tradator/

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie 1619: În această zi, s-a născut scriitorul francez Cyrano de Bergerac. Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (d. 28 iulie 1655) a fost un dramaturg şi eseist francez. Prin utopiile sale filosofice, a fost un precursor al iluminismului. În domeniul literar, ca influenţe, a împrumutat ironia lui Molière şi conceptele utopice ale unor filosofi ca Thomas Morus şi Tommaso Campanella. Viaţa sa aventuroasă, precum şi figura originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).

Eseist, poet satiric şi dramaturg. Fiu de mici nobili provinciali, intră în rândurile armatei; în 1641, rănit grav la asediul de la Arras, renunţă la cariera militară. Urmează cursurile maestrului subversiv al „gândirii libere”, Gassendi; în 1653, intră în serviciul ducelui de Arpajon unde, fiind un spirit independent şi bătăios, îşi face reputaţia de „duelgiu”. Doi ani mai târziu moare într-un accident. Cele două lucrări fundamentale ale lui sunt postume – apărute în 1657 şi 1662 – şi alcătuiesc opera intitulată L’Autre Monde – États et Empires de la Lune; États et Empires du Soleil (Lumea cealaltă – Statele şi imperiile Lunii; Statele şi imperiile Soarelui), o utopie de vulgarizare (în accepţia luministă a termenului) filosofico-ştiinţifică, inspirată din operele analoge ale englezilor Wilkins şi Godwin. Sub pana sa, polemică şi satirică, motivul călătoriei imaginare capătă o notă aparte, datorată atât îndrăznelii viziunii, cât şi aptitudinii autorului de a concretiza şi difuza o gândire profund contestatară, cum este „gândirea liberă”.

Înainte de a fi fost descoperit, deci perceput ca scriitor şi, într-un sens, ca gânditor, Cyrano a fost un personaj de mitologie literară. Între drama lui Rostand şi posteritatea muschetarilor lui Dumas, el a apărut ca o ipostază a cavalerismului reînnoit, un ironic, dar sentimental, maestru în dueluri şi donquijotisme morale, slobod la gură, dar pur în principii. Anecdotica fabricată pe urmele unei existenţe turbulente – prea puţin cunoscute – a fost înmulţită şi de neîncrederea exegezei critice faţă de nonconformista, inclasabila „gândire liberă” căreia Cyrano i-a fost adept înfocat; şi în cele din urmă, această anecdotică i-a copleşit opera, reducând-o la extravaganţe, poate furnizoare de sugestii – cum este cazul faimoasei replici „Ce dracu’ i-a venit să se bage în galera aceea?” din Vicleniile lui Scapin, pe care Molière a preluat-o din comedia lui Cyrano, Le Pédant joué (Pedantul păcălit), dar lipsite de seriozitate, deci de consecinţe. Scrierile lui sunt generatoare de consecinţe prin însăşi bufoneria lor de manifestare; ele deschid perspective îndrăzneţe de străpungere a citadelei clasice (A. Adam), spre Lumini şi încă mai departe, spre modernitate.

Reticenţa savanţilor vremii – chiar Descartes sau Pascal – în a afirma până la ultimele consecinţe sistemul heliocentric, iar, pe de altă parte, prudenţa lui Gassendi însuşi în această privinţă, sporesc considerabil valoarea îndrăznelii militante a lui Cyrano, dincolo chiar de aceea filosofico-ştiinţifică. Folosind argumente dintre cele mai fanteziste şi bufone – de pildă, mijloacele münchauseniene de ridicare în văzduh, spre a ajunge la Lună sau la Soare, de fapt, tot atâtea argumente pentru a dovedi mişcarea pământului –, Cyrano se supune unei metodologii stringente de organizare a discursului: aceasta constă în a pune problema nu la locul, ci la timpul potrivit, astfel încât ele sunt sustrase aparentei dezordini şi incoerenţe, căpătând valoare de argumente.

Opera lui Cyrano de Bergerac rezidă în:

-1654: Moartea Agripinei („La Mort d’Agrippine”), tragedie;

-1654: Pedantul păcălit („Le Pédant joué”), comedie;

-1656: Lumea de dincolo sau statele și imperiile din lună („L’autre monde ou les États et empires de la lune”), povestire fantastică în care își expune concepțiile sceptice și ateiste;

-1662: Istoria comică a statelor și imperiilor din soare („Histoire comique des états et empires du soleil”), idem.

Surse:

http://www.leshommessansepaules.com/auteur-Hercule_Savinien_Cyrano_de_BERGERAC-544-1-1-0-1.html

http://espritdepays.com/dordogne/des-hommes/qui-etait-le-vrai-savinien-de-cyrano-de-bergerac

https://www.britannica.com/biography/Savinien-Cyrano-de-Bergerac

http://blog.citatepedia.ro/cyrano-de-bergerac-intre-legenda-si-adevar.htm

https://romanialiterara.com/2019/05/un-dartagnan-trecut-prin-cultura/

https://libermundi.livejournal.com/79037.html