$$$

 În timpul Jocurilor Olimpice antice, nu se dădeau medalii de aur, argint sau bronz. Singurul premiu pentru câștigător era o cunună de ramuri de măslin și... gloria. Dar, la întoarcerea în orașul natal, campionii primeau beneficii pe viață: mâncare gratuită la cele mai bune restaurante, locuri în primul rând la teatru și scutire de taxe. Unele orașe erau atât de mândre de campionii lor încât dărâmau o bucată din zidul de apărare al cetății pentru a-l lăsa să intre, spunând simbolic: „Un oraș care are asemenea bărbați nu are nevoie de ziduri pentru a se apăra”.

Ramurile din care se împletea cununa victoriei, numită kotinos, nu erau alese la întâmplare. Ele proveneau dintr-un măslin sălbatic sacru, aflat în apropierea templului lui Zeus din Olympia. Tradiția cerea ca ramurile să fie tăiate cu o secere de aur de către un băiat „pur”, ai cărui ambii părinți erau încă în viață. Deși obiectul în sine se ofilea în câteva zile, semnificația sa religioasă era imensă, transformând purtătorul într-un ales al divinității, un intermediar între lumea oamenilor și cea a zeilor din Olimp.

Revenirea acasă a atletului, un eveniment numit eiselasis, era un spectacol grandios care depășea orice sărbătoare obișnuită. Campionul intra în cetate călare pe un car tras de patru cai albi, îmbrăcat în purpură, o culoare rezervată de obicei regilor sau ceremoniilor religioase. El era întâmpinat de întreaga populație cu imnuri de laudă, numite epinicia, compuse special pentru el de poeți celebri ai vremii, precum Pindar, care erau plătiți regește pentru a asigura nemurirea numelui învingătorului prin versuri.

Beneficiul meselor gratuite, cunoscut sub numele de sitesis, era una dintre cele mai mari onoruri civile pe care le putea acorda o cetate-stat. Campionii aveau dreptul de a mânca zilnic în Prytaneion, clădirea care găzduia focul sacru al orașului și unde se adunau oficialii de rang înalt. Aceasta nu era doar o scutire de cheltuieli, ci o recunoaștere zilnică a statutului lor privilegiat, fiind tratați ca oaspeți permanenți ai statului pentru tot restul vieții.

Pe lângă mâncare și scutiri fiscale, recompensele financiare directe din partea orașelor erau substanțiale, deși la Olympia nu se primeau bani. Legiuitorul atenian Solon, de exemplu, a stabilit o recompensă de 500 de drahme pentru orice atenian care câștiga la Olympia. Această sumă era uriașă pentru acea epocă, echivalând cu salariul unui muncitor calificat pe o perioadă de câțiva ani sau contravaloarea unei turme mari de oi, asigurând bogăția imediată a sportivului.

Obsesia grecilor pentru perfecțiunea fizică și competiție făcea ca locul al doilea sau al treilea să nu conteze absolut deloc. Nu existau podiumuri pentru vicecampioni; exista doar învingătorul și „cei care au pierdut”. Rușinea înfrângerii era atât de mare încât sportivii care nu câștigau se întorceau acasă pe drumuri lăturalnice, noaptea, pentru a evita privirile concetățenilor, în timp ce învingătorul devenea un idol local, a cărui statuie era ridicată în piața publică.

Statuile ridicate în onoarea campionilor în sanctuarul de la Olympia serveau drept dovadă fizică a excelenței lor. Realizate din bronz sau marmură de cei mai mari sculptori ai antichității, precum Myron sau Policleto, aceste monumente trebuiau să respecte reguli stricte. Doar cei care câștigau de trei ori aveau dreptul la o statuie care să le reproducă fidel trăsăturile feței; celorlalți li se ridicau statui idealizate, reprezentând conceptul de frumusețe atletică perfectă, nu individul în sine.

Statutul de olimpic oferea și o trambulină politică puternică. Mulți campioni foloseau faima dobândită pe stadion pentru a obține funcții importante în conducerea cetății sau în armată. Se considera că disciplina, forța și favorurile divine demonstrate în arenă erau calități transferabile în conducerea oamenilor. Astfel, istoria consemnează numeroși generali și lideri politici care și-au început cariera publică prin câștigarea unei curse de alergare sau de lupte.

Cu toate acestea, viața unui campion antic nu era lipsită de riscuri majore. Disciplinele erau brutale, iar regulile de siguranță minime. În proba de pankration (o combinație de lupte și box), singurele interdicții erau mușcatul și scoaterea ochilor, iar uneori luptătorii mureau în arenă. Dacă un concurent murea în timpul luptei, dar adversarul său renunța sau era descalificat, decedatul era declarat învingător post-mortem, iar cununa de măslin era așezată pe sicriul său.

Această tradiție a glorificării extreme a creat o clasă de profesioniști dedicați trup și suflet sportului. Deși conceptul modern de „amatorism” a fost inspirat romantic din antichitate, realitatea este că acești oameni erau atleți de carieră, susținuți de orașele lor. Ei călătoreau din competiție în competiție într-un circuit internațional, acumulând averi și onoruri, demonstrația supremă fiind că, în Grecia Antică, puterea fizică și succesul sportiv erau considerate virtuți morale indispensabile unei societăți puternice.