$$$

 ALESSANDRO VOLTA

Nu este important cum începe ceva, important este cum se termină. Aşa poate fi descrisă, foarte pe scurt, biografia lui Alessandro Volta, care s-a născut la 18 februarie 1745 în Italia. Într-adevăr, începuturile au fost dificile. Îndoieli cu privire la viitorul inventatorului, al cărui nume a fost dat unei unităţi de măsură din Sistemul Internaţional, aveau chiar apropiaţii săi. Se temeau că are o întârziere în dezvoltare, pentru că la vârsta de 5 ani micul Alessandro încă nu putea să vorbească. Multe s-au schimbat atunci când a ajuns la Colegiul Iezuit, unde s-a dovedit nu doar că nu este cu nimic mai prejos din punct de vedere intelectual faţă de cei de vârsta sa, ci şi că îi depăşeşte cu mult. A abandonat destul de repede calea spre o profesie juridică, pe care o avea în vedere familia şi s-a cufundat în lumea fizicii şi electricităţii, care l-au interesat de la cea mai fragedă vârstă.

O mare importanţă pentru dezvoltarea carierei şi pentru viitoarele realizări ale lui Alessandro Volta a avut-o corespondenţa pe care a purtat-o cu oameni de ştiinţă din întreaga lume. Merită amintiţi mai ales doi dintre aceştia - primul a fost Giovanni Beccaria, care nu a crezut în ideile lui Alessandro. Nu a vrut însă să îşi exprime îndoielile în mod direct, în schimb l-a îndemnat pe mai tânărul fizician să facă experimente, care ar fi urmat să îi demonstreze erorile. Volta a acceptat provocarea mai experimentatului om de ştiinţă şi a început numeroase experimente, care l-au condus ulterior la cele mai importante descoperiri. Putem doar să ghicim care ar fost soarta lui Volta dacă Beccaria ar fi ales un mod mai puţin subtil de a-l critica.

Un alt învăţat cu care Volta a purtat o corespondenţă furtunoasă a fost Luigi Galvani. Acesta se ocupa, în aceeaşi perioadă, de fenomenul „electricităţii animale”. Era convins că în corpul broaştei pe care experimenta este produs curent electric, care determină contracţiile muşchilor animalului. Volta avea îndoieli cu privire la această teorie şi căuta sursa curentului mai degrabă în metalele între care era întins corpul broaştei, care acţiona ca un conductor. Diferendul pe această temă a condus la crearea primei pile galvanice (numită astfel de către Volta chiar în onoarea prietenului său). Volta a dovedit că are dreptate construind o pilă din discuri de zinc şi argint separate prin hârtie îmbibată în apă sărată, care avea rolul de electrolit. Nu s-a oprit însă aici şi a lucrat în continuare, alăturând mai multe asemenea elemente, iar apoi şi-a prezentat invenţia, denumită pila voltaică, în faţa lui Napoleon Bonaparte însuşi, care, apreciind importanţa descoperirii, i-a acordat inventatorului titlul de conte şi cea mai înaltă distincţie franceză – Legiunea de Onoare. 

Realizarea a avut o influenţă efectiv enormă asupra dezvoltării ştiinţei, pentru că pila voltaică era o sursă de curent mult mai comodă decât buteliile de Leyda folosite în acea vreme. În mod ironic, distincţiile şi titlurile acordate de Napoleon i-au adus necazuri omului de ştiinţă, forţându-l să fugă şi să se ascundă pentru o vreme, atunci când împăratul a pierdut războiul şi a fost exilat în Insula Elba. Din fericire, cunoştinţele şi talentul s-au dovedit a fi mai importante decât legăturile politice, astfel că Volta s-a putut întoarce curând în lumea ştiinţei şi a fost numit la conducerea Facultăţii de Fizică şi Matematică din Pavia.

Trebuie să precizăm că pila a fost cea mai importantă, dar nu singura invenţie a lui Volta. În 1775 a construit electroforul (independent de modelul realizat anterior de Johan Wilcke), mai apoi condensatorul şi, de asemenea, electroscopul, destinat detectării sarcinii electrice. Inventatorul italian, în afară de fizică, era interesat şi de chimie. Lui îi datorăm şi descoperirea metanului şi numeroase experienţe asupra proprietăţilor acestuia, care au contribuit apoi la dezvoltarea tehnologiei motoarelor cu combustie internă. Căutând utilizării practice ale metanului, Volta a construit, printre altele, un pistol electropneumatic, în care amestecul de aer şi gaz inflamabil era aprins printr-o scânteie electrică. Pentru obţinerea acesteia era folosit electroforul construit anterior.

Descoperirea reacţiei chimice ca sursă stabilă de energie a permis dezvoltarea cercetărilor asupra electricităţii. Munca italianului a servit drept instrument în primele experimente cu electromagnetismul, care au condus la inventarea motoarelor electrice. Pila voltaică a ajutat la descrierea unor fenomene fizice precum intensitatea curentului electric şi rezistenţa, apoi şi la dezvoltarea de instrumente de măsură şi la aprofundarea lucrărilor teoretice.

Metoda de generare a curentului electric cu ajutorul reacţiei chimice a contribuit nu doar la dezvoltarea ştiinţei. Timp de mulţi ani a reprezentat una dintre cele mai răspândite metode de obţinere a energiei electrice. Bateriile de unică folosinţă, pe care le utilizăm în echipamentele de uz zilnic, funcţionează în mod asemănător cu aparatura construită de inventatorul italian. De-a lungul anilor, au fost perfecţionate construcţia şi tehnologia de producţie, fiind introduse pe piaţă celulele zinc-carbon („obişnuite”), cu litiu şi, în fine, cele alcaline (bazice). O soluţie înrudită sunt şi celulele electrolitice, denumite în mod uzual acumulatori. În interiorul acestora, reacţia chimică nu se produce în mod spontan, ci este declanşată prin aplicarea pe electrozi a unei diferenţe de potenţial corespunzătoare. După decuplare, acumulatorul înmagazinează energia electrică, care poate fi eliberată prin închiderea circuitului. Aceste fenomene se produc, de exemplu, în interiorul acumulatorilor cu acid (cu plumb), utilizaţi pe scară largă în domeniul auto. Însă acesta este şi principiul de funcţionare al celulelor litiu-ion, litiu-polimer, nichel-metal etc. Aceste tehnologii sunt folosite în telefoane mobile, laptopuri, jucării şi în multe alte dispozitive mobile, pe care le conectăm zilnic la încărcătoare.

Trebuie să remarcăm şi faptul că invenţia italianului nu a constat într-o singură pereche de electrozi, ci într-o serie. Metoda legării în serie a celulelor este utilizată în continuare în producţia multor surse de energie. Pila voltaică este strămoşul bateriei de azi. Cele mai populare celule, fabricate în masă, produc o tensiune nominală de 1,5V sau 3,7V DC. În acelaşi timp, pentru alimentarea mai multor echipamente, cel mai adesea este nevoie de o diferenţă de potenţial mai mare. De aceea, în produse se află de obicei un compartiment, un „coşuleţ”, în care montăm celule (de exemplu, popularele baterii AA) cu respectarea polarității. Acestea sunt legate în serie, furnizând astfel o tensiune mai mare. În mod asemănător stau lucrurile, de exemplu, în cazul sculelor electrice fără fir. Pentru alimentarea acestora sunt folosite pachete alcătuite din mai multe celule electrolitice.

Pe lângă numeroasele distincţii, Alessandro Volta a fost onorat într-un mod excepţional. Unitatea de măsură a tensiunii electrice a fost denumită în cinstea sa. „Voltul” provine de la numele celebrului italian. Astăzi efectuăm măsurătorile de bază în domeniul electric şi electronic cu ajutorul voltmetrului, în timp ce detectarea diferenţei de potenţial constituie principiul funcţionării osciloscoapelor, analizoarelor logice şi al multor alte aparate. Fără îndoială, Alessandro Volta a fost nu doar un mare învăţat, ci şi un pionier, a cărui muncă teoretică este fundamentul tehnologiilor actuale.

IOAN GHERGHINA - MARI PERSONALITĂȚI (Vol.5)