$$$

 DEZASTRUL DIN FAMILIA EMINOVICILOR – O TRAGEDIE CARE NU SE MAI SFÂRȘEȘTE

În anii în care Mihai Eminescu era internat la sanatoriul Oberdöbling din Viena, departe de țară și de orice sprijin real, familia sa se prăbușea definitiv. Tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, ajuns la vârsta de 72 de ani, murea în frig, într-o odaie a băieților din Ipotești, zăcând pe o saltea de paie putrezite, din cauza incontinenței urinare provocate de o gravă afecțiune genitourinară, cel mai probabil cancer de prostată. Era îngrijit de fiul său Nicolae, care, în ultima perioadă, preluase și administrarea moșiei.

Cu puțin timp înainte, în 1883, Nicolae îi scria lui Mihai că tatăl se simte ceva mai bine, dar că este tot mai tulburat la minte, fără să conștientizeze că și el însuși manifesta aceleași semne de alienație. La înmormântarea lui Gheorghe Eminovici au fost prezenți doar Nicolae și Henrieta, la care s-a adăugat fiul cel mai mic, Matei, chemat prin telegramă. Sub pernă au fost găsiți 600 de lei, bani ascunși probabil de bătrân pentru cele trebuincioase propriei înmormântări. Ceremonia a fost una săracă, lipsită de fast, așa cum fusese și sfârșitul vieții sale.

Gheorghe Eminovici fusese un om dârz și inteligent, provenit dintr-o familie de țărani, cu puțină școală, dar cu un spirit viu și ambițios. Își făcuse ucenicia ca scriitoraș pe la diferiți moșieri, stabilindu-se în cele din urmă la boierul Balș, unde urcase rapid în rangurile sociale, de la sulger la căminar, sărind peste mai multe trepte, lucru care îl costase o avere. Toată viața fusese un idealist înglodat în datorii, cumpărând pământ, implicându-se în procese și visând mai mult decât putea susține.

Eminescu însuși avea să scrie despre tatăl său, într-o scrisoare către un prieten, în jurul anilor 1871–1872, vorbind despre deșteptăciunea lui exagerată, despre promisiuni financiare imposibil de onorat, despre copiii risipiți prin lume cu studii neterminate și despre ruinarea familiei din pricina unei deșertăciuni încăpățânate. Poetul mărturisea și teama de a pierde Ipoteștii, locul unde se aflau mormintele celor dragi, pământul copilăriei și spațiul sacru al memoriei sale.

Durerile din familia Eminovicilor se succedau fără răgaz. În 1863, fratele Ilie, student la Școala de Medicină și Farmacie din București, murea de gastro-enterită și era înmormântat fără ca vreun membru al familiei să-i fie alături. Eminescu îi va dedica versuri sfâșietoare, evocând ochii albaștri ai fratelui, luminați în vis ca niște aștri. La doar câteva săptămâni după această pierdere, moare și Casandra, prima mare iubire a poetului, la Ipotești, în ianuarie 1864, durere pe care Eminescu o va purta în tăcere toată viața, transformând-o în poezie.

În 1874, fratele Șerban, bolnav de plămâni și cu tulburări psihice, moare la Berlin, lăsând în urmă datorii mari de înmormântare. În 1873, Iorgu se împușcă la Ipotești, într-un acces de nebunie. Nicolae începe și el să se prăbușească psihic. Matei, neatrăgându-l cartea, pleacă voluntar în armată.

În 1876, Eminescu cere concediu pentru boala gravă a mamei sale, Raluca, pe care o va vedea murind la Ipotești în august același an. Poetul asistă neputincios la dispariția ei, după ce fusese chemat de urgență de tată.

 În această perioadă, Eminescu începe să aibă presimțiri sumbre, temeri legate de ruinarea definitivă a familiei și pierderea moșiei. Cheltuielile se adunaseră: înmormântări, tratamente, băi la Teplitz, datorii, zestre, procese, împrumuturi. Gheorghe Eminovici ajunge să ipotecheze Ipoteștii pentru a acoperi obligațiile, iar în 1878 moșia este vândută silit.

Deși noul proprietar, Marinovici, îl lasă pe bătrân să exploateze temporar pământul, pentru Eminescu vânzarea Ipoteștilor înseamnă dezrădăcinarea definitivă. Se simțea străin în locul copilăriei sale, iar mormântul Casandrei devenise inaccesibil. Toate visurile se destrămau.

În 1881, Gheorghe Eminovici merge la București să-și vadă fiul și să consulte medici. Îi cumpără haine, un ceas de aur și îi lasă bani, partea sa de moștenire. Familia încearcă să răscumpere Ipoteștii, iar Eminescu visează chiar la o căsătorie din interes pentru a salva moșia, semn al unei minți deja tulburate.

În august 1883, poetul se îmbolnăvește grav. Tatăl vine din nou la București, dar Eminescu, cu mintea rătăcită, nu îl mai recunoaște. Este internat la Oberdöbling, iar Titu Maiorescu preia toate responsabilitățile. Gheorghe Eminovici, copleșit de boală și griji, moare în ianuarie 1884. La scurt timp, Nicolae se sinucide.

Henrieta rămâne singură și lipsită de sprijin. Într-o scrisoare către Maiorescu, ea descrie haosul lăsat în urmă de Matei, care vinde bunurile, își însușește banii și hârtiile, promițând că va avea grijă de frați. Henrieta este nevoită să părăsească Ipoteștii și ajunge la Botoșani, trăind dintr-un împrumut gestionat de un farmacist care o adăpostește.

Eminescu, bolnav, trăiește o vreme la Botoșani, apoi este luat la București de Veronica Micle. Moare pe 16 iunie 1889, singur, fără niciun membru al familiei alături. La scurt timp, Veronica se sinucide la Văratec. În toamnă, moare și Henrieta, într-o sărăcie cumplită, fiind înmormântată modest, într-un sicriu ordinar, dus cu o birjă. După moartea ei, puținele obiecte rămase sunt scoase la licitație, mărturie a mizeriei în care a trăit.

Singurii supraviețuitori rămân Aglaia și Matei. Aglaia moare în 1900, Matei în 1929. Din familia care l-a dat pe Mihai Eminescu rămâne doar memoria unei tragedii neîntrerupte – un lanț de pierderi, suferință, ruină și singurătate, care a însoțit viața și moartea celui mai mare poet român.

Aceasta a fost tragedia familiei Eminovici.

#Eminescu

#FamiliaEminovici

#Tragedie

#IstorieRomânească

#Ipotești

#DestineFrânte

#MemorieCulturală

Întrebare finală

Cum privim astăzi geniul lui Mihai Eminescu, știind câtă suferință, pierdere și ruină au stat în spatele vieții sale și a familiei sale?